Una dintre cele mai apreciate reviste de liceeni din România, Alecart din Iași, condusă de profesorii Emil și Nicoleta Munteanu, a publicat în această seară un articol în care susține că echipa filmului Cravata Galbenă a cerut redacției modificarea sau chiar eliminarea unei recenzii scrise de o elevă de liceu.

Potrivit acestora, regizorul Serge Celebidachi ar fi transmis, printr-o profesoară, ca recenzia să fie dată jos de pe site, considerând-o “o catastrofă”. De asemenea, că una dintre producătoare, Cristina Dobrițoiu, ar fi transmis amenințări cu avocații dacă finalul recenziei nu este eliminat, fiindcă el dezvăluia finalul filmului și ar fi putut afecta interesul publicului pentru proiecțiile din sălile de cinema.

În fața acestei situații, tânăra autoare a articolului a decis să modifice recenzia sa. Contactată de Cultura la dubă, producătoarea filmului Cravata Galbenă, Adela Vrânceanu Celebidachi, susține că totul este “o mare neînțelegere” și că “Nu am cerut schimbarea opiniilor critice. Nu am cerut modificarea analizei. Nu am urmărit limitarea libertății editoriale.”

***

“Ce învață elevii când regizorul filmului “Cravata galbenă” cere eliminarea unei cronici? Sau echipa de producție a aceluiași film cere suprimarea unor secvențe din articol pe motiv că ar conține spoilere?

Că vocea lor nu contează? Că opiniile se negociază sub presiune? Că arta are voie orice, iar critica trebuie să tacă? În Alecart, refuzăm aceste lecții. Publicăm astăzi textul coordonatorilor revistei despre situația creată în jurul cronicii filmului “Cravata galbenă”. Nu împotriva unui film — pe care unii dintre noi îl recomandăm —, ci pentru respectul datorat unor elevi care citesc, gândesc și scriu liber. Despre presiuni, justificări paternaliste și o lecție de demnitate pe care elevii au oferit-o, nu au primit-o. Despre libertate editorială. Despre responsabilitatea adulților. Despre ce înseamnă, cu adevărat, educația culturală.”, se arată în postarea Alecart din această seară.

În editorialul lor, publicat pe alecart.ro, cei doi profesori susțin următoarele:

“Cum au stat lucrurile:

• Primul mesaj transmis redacției a fost, de fapt, un „ordin” al regizorului, comunicat printr-o terță persoană, o doamnă profesoară: articolul ar trebui șters, fiind „o catastrofă”.

• Ulterior, producătorii filmului au cerut prin mesaje repetate pe fb, mail, instagram eliminarea finalului, considerat spoiler, pe un ton ferm, și într-o discuție telefonică – cu insinuări legate de avocați. Pentru acuratețe: eleva noastră nu a fost contactată direct de nimeni din echipa filmului. Toate discuțiile au trecut prin redacție; elevei i s-a prezentat situația și i s-a respectat decizia.

A cere unei astfel de reviste — și, prin ea, unor elevi — să „șteargă”, „scoată”, „retragă” sau să accepte calificative precum „catastrofă” înseamnă a ignora exact spiritul care i-a construit pe acești tineri: curiozitatea, responsabilitatea și dreptul de a avea o voce proprie. (…)

Apreciem (cu rezerve, în ciuda cronicii favorabile, de pe Alecart) filmul Cravata galbenă și ne dorim să fie văzut de cât mai mulți tineri. Dar modul în care elevii noștri au fost tratați nu a fost firesc, demonstrând reflexe autoritare și încurajând cenzurarea opiniei în spațiul public. În acest context, considerăm legitim să spunem public că așteptăm ca regizorul filmului să își ceară scuze elevei noastre, Maria Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, a cărei cronică a fost tratată inițial cu dispreț („e o povestire a filmului”) și ulterior cu presiune. O scuză nu diminuează valoarea filmului, ci ar arăta respect pentru demnitatea unor tineri care își asumă scrisul și un act critic responsabil.”, au scris Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu, profesori și coordonatorii revistei Alecart.

Din cauza numărului mare de accesări, site-ul alecart.ro a picat la scurt timp după publicarea articolului.

Contactată de Cultura la dubă, producătoarea filmului Cravata Galbenă și soția regizorului, Adela Vrânceanu Celebidachi declară următoarele:

“Este o mare neînțelegere. Au fost rugați să evite descrierea deznodământului. Am vrut ca publicul să se bucure de film fără să afle înainte momentele cheie. Nu am cerut schimbarea opiniilor critice. Nu am cerut modificarea analizei. Nu am urmărit limitarea libertății editoriale. Am respectat cronica și munca autoarei. Rugămintea noastră vine din grija pentru spectator, de a nu fi dezvaluit finalul filmului. Atât.

Ca să fie și mai clar, textul respectiv era chiar favorabil filmului, nu avem nicio problemă nici cu cele care ne critică. De exemplu, am primit o recenzie dură în Films in Frame, iar azi am acordat un interviu tot celor de la Films in Frame, fără să avem o problemă. Respectăm punctul de vedere al oricărui autor, fie că vorbim despre Alecart, fie despre orice altă publicație.” – susține Adela Vrânceanu Celebidachi pentru Cultura la dubă.

Cravata Galbenă este cel mai scump film românesc realizat vreodată, cu un buget de 20 de milioane de euro, și poate fi văzut în această perioadă în cinematografe. Regizorul Serge Ioan Celebidachi este fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache.

Alecart este o revistă de liceeni, fondată acum 17 ani de profesorii Emil și Nicoleta Munteanu din Iași, devenită fenomen în România, pentru modul în care a reușit să stârnească interesul elevilor din Iași pentru lectură și scris. Deseori aceștia organizează întâlniri cu autori contemporani, români și străini.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Regizorul Serge Celebidachi și echipa filmului Cravata Galbenă au cerut revistei de liceeni Alecart modificarea unei recenzii scrise de o elevă. “Este o mare neînțelegere”, răspunde echipa filmului appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Sameer Al-Doumy}

ENG version

Unul dintre regizorii iranieni multipremiați internațional, Mohammad Rasoulof, a fost prezent și la Festivalul Internațional de Film din Lisabona (LEFFEST) ca să-și prezinte ultimul film (“The Seed of the Sacred Fig”/Sămânța smochinului sacru), proiectat și în România la Les Films de Cannes à Bucarest și Festivalul „Anonimul”.

Filmul a primit deja mai multe premii internaționale printre care Premiul Special al Juriului și Premiul FIPRESCI la Cannes.

Mohammad Rasoulof se află în Europa din luna mai, după ce a fugit clandestin din Iran, pe jos peste munți, întrucât din 2017 i-a fost confiscat pașaportul și i-a fost interzis să părăsească țara. A decis să plece pentru a evita executarea ultimei condamnări la biciuire și opt ani de închisoare.

Regizorul a fost deja închis de două ori din 2020 și până acum, din cauza activității artistice. Filmele care au determinat reacția autorităților critică societatea și dictatura religioasă din Iran. În 2017 “A Man of Integrity” a luat premiul Un Certain Regard la Cannes iar în 2020 “There Is No Evil” a fost răsplătit cu Ursul de aur la Berlin.

Filmul “The Seed of the Sacred Fig” a fost filmat în secret întrucât nu avea acordul autorităților, cu mijloace tehnice minime, iar membrii echipei care se află în Iran sunt interogați și amenințați.

Acesta este primul interviu acordat de regizorul iranian pentru o publicație din România, Cultura la dubă.

________________________________________________________________________

În primul rând, ce mai faceți, cum vă simțiți după toate aceste luni în Europa? De cât timp sunteți aici exact?

Este o întrebare cu mai multe răspunsuri, deoarece de când am ajuns în Europa, în jurul datei de 10 mai, am călătorit atât de mult cu filmul (n.r. The Seed of the Sacred Fig), sunt atât de multe de făcut pentru a distribui filmul, încât îmi este greu să vă dau un răspuns precis.

În același timp, am o bază în Germania (n.r.-Hamburg), care este o a doua casă în acest moment, așa că sunt foarte bine. În același timp, am călătorit atât de mult încât încă nu am avut timp să mă așez.

Știu că ați fost la Cannes, Busan (n.r.: festival de film din Coreea de Sud, în calitate de președinte al juriului), Festivalul de Film de la New York, acum suntem la Lisabona, la LEFFEST, cum vă simțiți când călătoriți atât de mult, la toate aceste festivaluri, ce credeți că primiți prin intermediul lor?

Ultima dată când am ieșit din țară a fost acum șapte ani, pentru că înainte de asta aveam interdicție de călătorie și nu puteam călători, așa că am avut șansa să văd “There Is No Evil” (“Răul nu există”) abia astăzi (n.r.: La LEFFEST), l-am văzut pe ecran mare.

Așa că a fost o experiență foarte specială pentru mine și același lucru este valabil și pentru toate celelalte festivaluri. Am vizionat filmul împreună cu publicul din diferite țări și am avut ocazia să experimentez filmul cu oameni din diferite culturi și să le văd reacțiile. Este foarte satisfăcător și cu mult sens pentru mine, și încă continuă.

Simțiți că acesta este un moment de cotitură în viață, că va fi o mare schimbare?

În ceea ce privește viața mea, da, a fost deja o mare schimbare pentru că a trebuit să-mi părăsesc țara, dar din punct de vedere profesional, nu sunt sigur dacă este cazul, sunt încă aceeași persoană. Întotdeauna am lucrat cu limite, ocolind limitele. Chiar acum, când nu sunt în Iran, aceste limitări continuă, într-un fel sau altul.

Faptul că sunt în afara țării înseamnă că sunt liber ca persoană, dar nu neapărat liber ca regizor, pentru că nu pot face filme în propria mea țară.

Așa că uneori mă gândesc să abordez alte genuri, cum ar fi animația, proiecte care nu necesită o localizare, încerc să descopăr. Este prea devreme pentru mine să vă dau un răspuns definitiv, cu privire la poziția în care mă aflu.

Cum ați trecut de la sociologie la cinematografie?

Inițial am mers la universitate pentru a învăța să fac filme, dar apoi mi-am dat seama că ceea ce se predă la școala de film nu este neapărat foarte complicat și că prefer să învăț aceste tehnici și abilități prin experiență, experimentând cu ele și făcând filme. Ceea ce m-a interesat au fost aspectele umaniste, împărtășirea condiției umane.

Așadar, ați îmbinat interesul pentru sociologie, care putea fi mai mult despre statistici și nu atât de mult despre condiția umană, cu antropologia și filmul?

Da, dar acum, când mă uit în urmă, nu cred că sociologia a fost calea potrivită pentru mine, pentru a lupta împotriva cenzurii. Este doar o experiență diferită pe care am încercat să o aduc în filmele mele. Și sunt împotriva definiției genurilor și a modului clasic de a face film.

Îmi place să încalc formele și să experimentez. Toate aceste lucruri provin din limitări,  care pot fi de două feluri, uneori artistul își impune singur limitările, iar alteori limitările vin din exterior. Și în ambele cazuri trebuie să mergi înainte și să faci lucrurile să funcționeze.

Proveniți dintr-o cultură veche de mii de ani. Cum vă raportați la trecutul foarte bogat al Iranului? Cum vedeți prezentul în contextul istoriei mai mari?

Istoria e ca o povară, o istorie bogată nu e neapărat ceva pozitiv. Nu cred că poate culmina mereu în ceva pozitiv când o porți în spate, pentru că nu poți amesteca lucrurile. Există mereu un conflict între tradiție și modernitate.

Faptul că țara asta are o istorie glorioasă în spate nu înseamnă neapărat că se va reflecta în istoria modernă. Acesta este cazul Iranului.

Și e valabil și pentru alte țări care au culturi foarte bogate, dar care se luptă în viața lor de zi cu zi în epoca modernă.

Într-un fel, admir trecutul nostru măreț, dar văd, de asemenea, urme de dictatură și totalitarism de-a lungul istoriei, încorporate în ea și, desigur, am o poziție critică față de ele.

Am o întrebare care este foarte importantă pentru mine, personal. Am observat, sau simt, că filmele iraniene, în general, nu numai ale dumneavoastră, au o anumită subtilitate, o latură poetică, indiferent de cât de dur este subiectul. Cât de importantă credeți că este poezia în cultura dumneavoastră?

Această trăsătură cred că este foarte mult inspirată de literatura clasică. Și, în același timp, regimurile tiranice de-a lungul timpului și-au creat propria estetică, iar artiștii trebuie să lucreze cu ea.

Este literatura clasică încă foarte importantă în Iran în zilele noastre?

Da, această abordare poetică a fost întotdeauna încorporată în cultura noatră de-a lungul istoriei, ca o modalitate de confruntare cu puterea, de foarte mulți ani.

Acest lucru este valabil pentru toate clasele sociale sau este specific intelectualilor?

Nu, chiar și în conversațiile obișnuite se poate observa. Cunoașteți conceptul de taarof în limba farsi?

Nu, nu-l cunosc.

Este un mod de a fi politicos, de exemplu, dacă cineva îți oferă ceva, trebuie să refuzi de trei ori și apoi să accepți. Limba a fost formată în așa fel încât persanii nu au mijloacele de a spune direct ceea ce au nevoie, trebuie să  învăluie sensurile. Aici intervine poezia, iar acest lucru este foarte vizibil și în literatură.

Cât de multă lume citește literatură clasică, poezie, în Iran?

Oamenii sunt foarte mândri de ea. Este o sursă de mândrie, dar, în același timp, limbajul metaforic al acelei literaturi clasice și-a făcut loc în limbajul cotidian, e mereu prezent.

Și de aceea am menționat că, atunci când ai această istorie extraordinară, într-un fel vrei să te întorci la ea, dar în același timp, în loc să faci ceva nou, te referi mereu la trecut.

Un alt subiect foarte diferit este, de asemenea, foarte prezent în majoritatea filmelor iraniene – închisorile și judecătorii. Din nou, nu doar în filmele tale dumneavoastră, și în penultimul film al lui Maryam Moghadam, de exemplu. Care este motivul?

Aveți dreptate aici și asta din cauza modului în care guvernul a tratat oamenii. Nu există nicio corelație reală între viața lor și ceea ce trebuie să înfrunte, atunci când se confruntă cu sistemul. Pot să vă dau un exemplu:

Am întâlnit pe cineva în închisoare care și-a pierdut toate degetele pentru că furase ceva. Conform legii sharia, ți se taie degetele, dar l-au dus la spital și i-au reatașat degetele pentru că în ochii lor, în legea sharia, reatașarea degetelor nu este ilegală, este în regulă să faci asta.

Deci i le-au tăiat pentru că ăsta a fost verdictul, dar pe urmă i le-au cusut la loc. Nu ți-ar exploda capul când vezi așa ceva?

Cum reușiți să găsiți curajul, spiritul de sacrificiu, de a continua să faceți filme? Ați fost de două ori în închisoare. Cum ați reușit să vă întoarceți și să mai faceți încă un film? Și adaug aceeași întrebare pentru întreaga echipă, și pentru actori, toată lumea se confruntă cu riscuri uriașe.

Mă duc la oameni care au deja această dorință de a merge împotriva sistemului. Mai sunt și cei care gândesc ca mine și mă abordează pentru a lucra împreună. Acesta este modul în care se creează echipele. Dar cred că rădăcina acestui curaj este în stima lor de sine și în modul în care se văd și vor să se vadă.

Vreți să spuneți un sentiment de onoare?

MR: Sentimentul lor de identitate. Când vrei să fii tu însuți, nu poți tolera cenzura, corect ?

Acest lucru mă face să mă gândesc la filmul dumneavoastră “A Man of Integrity”

Da!

Ați putea menționa vreun regizor sau film românesc care v-a plăcut, în ultima vreme?

(râde) Ah, când am fost în juriul Berlinalei în 2021 mi-a plăcut filmul lui Radu (Jude – Bad Luck Banging or Loony Porn/Babardeală cu bucluc sau porno balamuc – câștigător al Ursului de Aur 2021), toate filmele lui, îmi place curajul său.  Și se joacă cu mediul într-un fel. Nu lasă cinemaul să se joace cu el, el se joacă cu mediul.

***

Interviu realizat de Antoaneta Roman, specialistă în comunicare, fost director adjunct ICR Lisabona, în prezent administratorul European Criminal Bar Association.

Mulțumim echipei festivalului Leffest pentru sprijinul acordat în obținerea acestui interviu. Filmul The Seed of the Sacred Fig/ Sămânța smochinului sacru este distribuit în România de Bad Unicorn.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post INTERVIU Regizorul iranian Mohammad Rasoulof pentru Cultura la dubă: “Istoria e ca o povară. Există mereu un conflict între tradiție și modernitate.” appeared first on Cultura la dubă.

Ali Abbasi, regizorul filmului The Apprentice, a fost zilele acestea prezent la București, în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

The Apprentice ne arată cum s-a născut personajul public și omul de afaceri Donald Trump (interpretat de Sebastian Stan), sub îndrumarea mentorului său, controversatul avocat Roy Cohen (interpretat de Jeremy Strong).

The Apprentice a fost prezent în competiția oficială a Festivalului de la Cannes și lansat recent, în luna octombrie, în SUA, chiar înaintea alegerilor prezidențiale.

Ali Abbasi, regizor iranian stabilit în Danemarca, premiat la Cannes în 2018 cu Un Certain Regard pentru filmul Border, și prezent în competiția pentru Palme d’Or și în 2022, cu filmul Holy Spider, vorbește într-un interviu pentru Cultura la dubă despre dificultățile întâmpinate în realizarea filmului despre Trump, de la cenzura venită dinspre investitori, la probleme privind distribuția și promovarea.

Potrivit acestuia, investitorii au cerut excluderea unei scene importante, în care Trump o violează pe soția de atunci, Ivana Trump, fapt povestit de aceasta în timpul procesului de divorț și admis de judecător. Însă Abbasi s-a opus vehement și a decis, până la urmă, să răscumpere dreptul de decizie asupra materialului final, astfel încât să poată monta chiar varianta dorită de el.

Arabia Saudită și Kuweit au interzis filmul. De asemenea, Institutul de Film din India, țară care a normalizat violul, a cerut să taie anumite fragmente de film pentru a fi difuzat în cinematografe. Regizorul a refuzat, iar filmul a ratat lansarea în cinematografele de acolo.

“Nu știu ce dracu se întâmplă cu oamenii ăștia! Am fugit de cenzura iraniană doar pentru a întâlni cenzura corporate din SUA. Acum India! Serios? Cenzura pare să fie o epidemie. Avem nevoie de un vaccin!”, a scris Ali Abbasi pe X (fostul Twitter).

Dacă la Cannes unii critici de film aveau impresia că The Apprentice va putea influența alegerile din SUA, în realitate politicul și-a pus amprenta pe traseul filmului. De exemplu, în SUA filmul nu a putut fi promovat pe platformele Meta, pentru că a fost considerat conținut politic, nu artistic.

***

Ali, ai spus pe scenă că te bucuri că ești din nou în România. Cu ce alte ocazii ai mai venit?

Cred că prima dată am venit prin 2015-2016. Am făcut primul meu film, Shelley, cu actrița Cosmina Stratan, super talentată, după cum știți. Am făcut câteva numere de improvizații, am mers în parc și am jucat o scenă, a fost distractiv.

Apoi, câțiva ani mai târziu, am mers la Cluj, cu Shelley.

Iar acum, Cristian Mungiu te-a convins să vii?

Da, Cristian a fost atât de drăguț cu mine! Voiam să vin mai devreme, dar festivalul lui a picat de obicei în octombrie, când sunt lansările filmelor mele în America.

Iar acum a fost pentru prima dată când am avut lansarea puțin mai devreme și am putut să vin.

Cum ai descrie experiența pe care ai avut-o lucrând la The Apprentice, cu bune și cu rele? În timpul Q&A-ului ai povestit puțin despre părți mai puțin plăcute, cum ar fi încercarea de cenzură din partea investitorior americani.

Așa este, dar nu aș generaliza că americanii sunt răi, este vorba despre un întreg sistem, iar jumătate din sistem nici măcar nu sunt americani.

Este o industrie care funcționează diferit decât în Europa, iar asta înseamnă mai mulți profesioniști, mai multe resurse, experți în diverse specialități, dar și moduri diferite de a lua deciziile. E un stil mai rigid, ca într-o adevărată industrie. Regulile sunt mai rigide, sindicatele la fel.

Sunt și multe lucruri care mi-au plăcut, nu vreau să mă plâng că a fost rău și că nu m-aș m-ai întoarce acolo, nu ar fi corect.

Orice loc are problemele lui. Am prieteni care au lucrat în România și le-a plăcut la nebunie, la fel cum am prieteni care au lucrat și au spus că nu se vor mai întoarce niciodată.

Dar, trăgând o concluzie, eu am fost mai degrabă surprins, nu m-am așteptat la cenzură sau la obstacole în a filma filmul.

Totuși, asta a afectat inclusiv promovarea filmului, fiindcă ați fost nevoiți să răscumpărați dreptul partenerilor voștri la final cut și pentru asta ați folosit o bună parte din bugetul de promovare.

Da, exact asta am făcut. La momentul respectiv, se întrebau de ce sunt așa de rigid, de ce nu pot face un compromis, iar acum sunt atât de fericit că nu am făcut acele compromisuri, fiindcă nu vom fi judecați de istorie. Dacă am fi făcut asta, am fi fost judecați aspru de istorie. Tipii aștia care au încercat, au insistat. Credeam că sunt pure rațiuni legate de business, dar nu, au făcut asta intenționat.

Iar când au realizat că nu vor obține un film pro Trump, ne-au stors de bani cât de mult au putut.

Ascultând aceste povești îmi dau seama că proiectul tău vorbește nu doar despre sistem legislativ american, despre producție, dar și despre industria americană de cinema. Așa este?

Industria americană de film este parte funcțională din societatea lor. De ce este așa? În România, peste tot în Europa, există un instituție publică a filmului. Ei nu au așa ceva. Nu au niciun fel de ajutor guvernamental pentru artă. Totul este lăsat pe piața liberă.

Majoritatea investițiilor în filme ar fi un eșec. Dacă aș avea bani, eu nu aș investi niciodată în filme.

Și așa ajungem în acest sistem ciudat, în care niște milionari sau niște idioți vor să facă filme, dar din cele mai rele motive posibile. Iar tu devii dependent de acei oameni.

Cum ai ajuns la Sebastian Stan pentru personajul Donald Trump? Îl știai din filme, ți l-a sugerat cineva? Pentru că, în general, era cunoscut pentru filmele Marvel.

Eu cred că prima dată l-am văzut în I, Tonya, era soțul personajului principal, și mi s-a părut foarte bun. Știam că a mai jucat și în Gossip Girl, dar eu nu îl văzusem.

Și numele lui mi-a apărut atunci când căutam actori, am vorbit cu el, apoi am văzut mai multe dintre filmele lui, a făcut Pam & Tommy foarte bun, mi-a plăcut și povestea lui de viață, venit din România în SUA, a experimentat visul american, mi-a vorbit despre relația cu tatăl lui. Toate aceste lucruri au contat mult în proces.

Nu ai nevoie doar de un actor foarte bun, ci de cineva foarte implicat și atașat de proiect. Fiindcă am avut mari probleme de finanțare, multe momente când părea că totul se prăbușește, e nevoie să ai astfel de oameni lângă tine.

Iar el mi-a zis: uite, poate că proiectul o să pice din alte motive, dar nu o să pice niciodată din cauza mea. Și s-a ținut de cuvânt.

Ai face ceva diferit acum, privind în urmă?

Nu cred. Am avut atât de mult timp de lucru, am crescut odată cu procesul, nu mi-au scăpat detalii, fiindcă am lucrat mult la ele. Dacă aș schimba ceva, ar fi alt film, alt proces. Asta nu înseamnă că filmul e perfect, doar că nu știu cum altfel l-aș face, hahaha.

Am urmărit conferința de presă de la Cannes, de după premiera mondială a filmului, iar mulți jurnaliști sugerau că acest film va influența alegerile din SUA, dar în mod ironic a fost invers, alegerile și politicul au influențat traseul filmului. Ai povestit că nu ați putut face promovare pe social media, fiindcă platformele lui Mark Zuckerberg consideră filmul drept conținut politic.

Da, din păcate unii jurnaliști nu se pricep deloc la politică, deși era evident că alegerile americane sunt un eveniment atât de mare, încât un film nu avea cum să le influențeze.

Eu am vrut ca filmul să fie lansat imediat după Cannes, dar cei care și-ar fi dorit un film pro Trump ne-au împiedicat. Nu a fost un plan să fie lansat în preajma alegerilor, ci abia așa am reușit. Cred că e incitant, la modul intelectual, dar nu în sensul că ar schimba votul cuiva.

În America, voturile cred că se schimbă foarte greu, cu campanii masive de manipulare sau politici economice majore.

Dar cum te simți, ca artist, când știi că traseul filmului tău este influențat de politic sau de mecanismele social media, care sunt de asemenea politizate?

Este frustrant, dar mai bine am aceste discuții despre frustrare, decât să mă frustrez uitându-mă pe pereți. Da, nu este elegant și frumos să intri în balta de noroi, dar prefer asta.

Mult timp am avut tendința de a nu ne atinge de diverse subiecte, pentru că ar fi prea devreme.

Charlie Chaplin a filmat The Great Dictator în 1940, la 6 zile după ce a început al Doilea Război Mondial. A fost lansat în 1941. Asta e definiția pentru “prea devreme”.  Și cred că am uitat asta.

Când am lansat Holy Spider, toți prietenii de stânga din Franța au crezut că e un film misoginist și că îmi place să îmi imaginez că femeile sunt torturate și violate. Două luni mai târziu, a izbucnit mișcarea eliberării femeilor din Iran, iar brusc am devenit reprezentanți ai acelei mișcări. Eu nu am făcut nimic, filmul nu s-a schimbat, ci contextul s-a schimbat. Sigur, am fost recunoscător că nu s-a schimbat invers, dar așa este și cu acest film.

Cred că actualul context e foarte ciudat. Până când alegerile nu sunt tranșate, unora le e greu să se poziționeze față de film, mai ales în America de Nord.

Cred că după ce vor fi decise alegerile, filmul va deveni o moștenire.

Ai fost întrebat la Q&A ce crezi despre alegerile din SUA și ai spus că, în definitiv, nu crezi că vor fi mari diferențe dacă va ieși Trump sau Kamala Harris, că bombele vor continua să cadă asupra Orientului Mijlociu. De ce crezi asta?

Sigur sunt diferențe între ei doi, ar fi naiv să spun că au aceeași politică externă, nu au, asta e clar. Dar nu cred că sunt diferențe fundamentale, la asta mă refer. Cred că politica Statelor Unite nu se va schimba fundamental, indiferent de Kamala Harris președinte sau Trump.

Nu cred că politica este, de fapt, dependentă, de ceea ce vrea președintele.

Dar cred că Trump este o persoană imprevizibilă într-un mod unic, nu cred că e un republican, el e independent, de fapt.

Iar în ceea ce privește Orientul Mijlociu, cred că America nu a fost niciodată constructivă, de fapt. Când a fost vorba să invadeze Irak pentru a-l prinde pe Saddam Hussein, am fost de acord, fiindcă era un nenorocit care a omorât jumătate de milion de oameni. Nu contează că nu au găsit bombele atomice la el, că era oricum un criminal. Dar apoi, acolo nu s-a întâmplat nimic constructiv, așa cum a fost în Japonia sau Germania, după al Doilea Război Mondial. Încerc să găsesc un lucru bun pe care l-au dat Orientului Mijlociu și nu găsesc, de fapt, nimic.

De aceea nu cred că se va schimba ceva odată cu președintele american.

Care este relația ta cu Iran în prezent? Îți mai vizitezi țara?

Nu pot să mă mai întorc acolo.

Ești interzis?

Știți cum funcționează Iran…nu sunt interzis, dar dacă mă duc acolo, nu o să mai pot pleca vreodată. Relația mea e neschimbată, sunt foarte critic la adresa regimului, la adresa apartheidului de gen, care de fapt nu e doar la adresa femeilor, toți sunt oprimați.

Cred că au luat o țară plină de resurse extraordinare, de la agricultură la petrol, și au transformat-o într-un loc apocaliptic în care nu știi dacă supraviețuiești săptămâna viitoare.

Cred că, de fapt, situația din Iran are un context mai amplu și vorbește despre o criză uriașă în care se află întreaga civilizație islamică, o criză existențială.

Și când spun islamică, nu mă refer neapărat la musulmani religioși, ci la toată acea parte a lumii. Iar conflictul Israel – Palestina are mare legătură cu asta. O cauză este că țările islamice nu se pot pune de acord asupra nimic, nu au nicio putere, voință politică, nu pot determina ONU să facă ceva.

Asta se vede într-un fel în Iran, în alt fel în Siria și în alt fel în Arabia Saudică. Niciuna dintre aceste țări nu funcționează cu adevărat, sunt doar niște bombe cu ceas.

***

Filmul The Apprentice poate fi văzut în cinematografele din România.

The post Ali Abbasi, regizorul filmului The Apprentice: “Am fugit de cenzura iraniană doar pentru a întâlni cenzura corporate din SUA.” appeared first on Cultura la dubă.

Artiștii ruși Alexandra Sukhareva și Kiril Savchenkov nu vor mai reprezenta Rusia la Bienala de la Veneția. De asemenea, curatorul lituanian Raimundas Malašauskas a transmis că nu va mai lucra pentru pavilionul Rusiei la Bienală. Cei trei au luat decizia împreună, în semn de protest față de războiul din Ucraina și arestarea protestatarilor ruși în peste 40 de orașe din Rusia.

Decizia lor a fost transmisă pe conturile personale de instagram. De asemenea, organizatorii Bienalei au decis ca Pavilionul Rusiei să rămână închis în aceste condiții, nu să aleagă alți participanți ruși.

Artistul Kiril Savchenkov a postat următorul mesaj:

“Nu mai e nimic de spus, nu este loc pentru artă atunci când civilii mor sunt focul rachetelor, când cetățenii ucraineni se ascund în adăposturi, când protestatarii ruși sunt reduși la tăcere.

Ca rus, nu voi prezenta munca mea la pavilionul Rusiei la Bienala de la Veneția.”

Curatorul lituanian Raimundas Malašauskas și-a argumentat decizia spunând că “Nu pot să mai ofer consultanță acestui proiect în lumina invaziei militare a Rusiei și bombarea Ucrainei. Acest război este insuportabil din punct de vedere politic și emoțional.

După cum știți, am fost crescut și format în Lituania, pe când aceast era parte din Uniunea Sovietică. Deci am trecut prin dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1989, am fost martorul și m-am bucurat de evoluția țării mele din acel moment. Ideea de a ne întoarce sau de a trăi sub un imperiu rus sau oricare alt imperiu este pur și simplu intolerabilă.”

De asemenea, curatorul a transmis că se opune sistemului opresiv din Rusia și că numeroși artiști ruși susțin libertatea de gândire, iar aceștia nu ar trebui îndepărtați de restul lumii din cauza abuzurilor comise de țara lor.

The post Artiștii ruși se retrag de la Bienala de la Veneția. “Nu este loc pentru artă când civilii mor sub focul rachetelor.” appeared first on Cultura la dubă.

Rusia a transmis în această seară prin instituția care reglementează comunicațiile – Roskomnadzor – că Facebook a ignorat cererile repetate de a ridica restricțiile impuse asupra unor publicații pro-Kremlin – agenția de știri RIA, canalul Ministerului Apărării – Zvezda TV și site-urile gazeta.ru și lenta.ru.

În mesajul dat publicității, Roskomnadzor nu a specificat și cum, cât și când va limita accesul la Facebook.

Încercarea de limitare a accesului populației la internet și rețelele sociale americane nu este o noutate pentru Rusia. Kremlinul a acuzat în repetate rânduri companiile americane de tehnologie, acestea fiind un canal important de comunicare printre cei care se opun regimului lui Vladimir Putin.

Anul trecut, Rusia a limitat viteza de fucționare a aplicației Twitter.

Reamintim că aseară și azi au avut loc proteste în 40 de orașe din Rusia, iar peste 1500 de cetățeni au fost arestați.

The post Rusia anunță că va limita accesul la Facebook pentru că Meta ar fi “cenzurat” presa rusă pro-Kremlin appeared first on Cultura la dubă.

O secțiune a replicii sculpturii „David” a lui Michelangelo, expusă la pavilionul Italiei de la Expo Dubai, a fost ascunsă de ochii vizitatorilor pentru a evita critica musulmanilor conservatori, scrie publicație La Repubblica.

Pe tot parcursul expoziției, doar invitații speciali și diplomații vor putea vedea ce se află mai jos de umerii nudului.

Replica de peste 5 metri a lui „David” a fost creată special pentru expoziție și este expusă în Pavilionul Italian. Așezată într-o vitrină de sticlă și înconjurată de coloane așezate strategic, statuia va fi vizibilă doar de la umeri în sus pentru vizitatorii care au acces doar la etajul superior al pavilionului, relatează Independent.

„David” va putea fi privit în întregime de vizitatorii care au acces la etajul inferior, destinat doar diplomaților și invitaților speciali.

Replica statuii „David” a fost realizată cu ajutorul unei imprimante 3D și a fost acoperită cu praf de marmură.

La fiecare cinci ani, una dintre țările lumii găzduiește o expoziție universală globală, acreditată de Biroul Internațional al Expozițiilor (BIE). Emiratele Arabe Unite ar fi trebuit să organizeze evenimentul în 2020, dar izbucnirea pandemiei a determinat amânarea lui până anul acesta.

„Connecting Minds, Creating the Future” este tema expoziției care a început pe 1 octombrie și se va încheia pe 31 martie 2022.

Peste 190 de țări, printre care și România, participă la Expo Dubai 2020 la care sunt așteptați în jur de 25 de milioane de vizitatori. Emiratele Arabe Unite au investit în acest eveniment peste 7 miliarde de dolari, potrivit France 24.

Pavilionul României are la bază conceptul „New Nature”, bazat pe echilibrul om – natură, și va găzdui mai multe expoziţii permanente şi temporare într-un spațiu de circa 1.000 de metri pătrați, potrivit Agerpres.

Expo Dubai 2020 va fi cel mai mare eveniment organizat de la începutul pandemiei de COVID-19.

The post Părțile intime ale replicii sculpturii „David”, de Michelangelo, au fost acoperite la Expo Dubai appeared first on Cultura la dubă.

Cu alte cuvinte, Ana Blandiana a reprezentat decenii la rând o voce puternică în lupta pentru libertate, dar a rămas în același timp fidelă destinului său scriitoricesc, publicând numeroase volume de poezie și proză și câștigând o serie de distincții importante, cum ar fi Premiul Internațional „Herder” (1982), Premiul Opera Omnia acordat de Revista Convorbiri Literare (2014) sau Cununa de Aur de la Struga (2019).

Cea mai recentă carte a sa, volumul de proză „Soră lume” (ed. Humanitas, 2020), vine acum să recompună înțelesurile lumii din perspectiva tot mai apăsată de compasiune a scriitoarei. Tocmai de la această carte pornește și ampla noastră discuție, în care vorbim despre semnificația libertății, despre rolul elitei intelectuale în societate, despre lupta pentru justiție, dar și despre primele versuri compuse sau pasiunile cărora poeta Ana Blandiana li se dedică atunci când ia o pauză de la scris.

Cât ați lucrat la volumul „Soră lume” și cum ați ales povestirile care îl compun?

Cred că, dacă aș pune cap la cap doar orele în care am scris, aș putea spune că nu am lucrat mult. Dar lucrul s-a întins pe parcursul mai multor ani.

Între timp, am publicat alte două cărți de versuri, a murit soțul meu și am intrat într-o etapă a vieții în care am acceptat toate invitațiile pe care le primeam ca să nu fiu singură și să nu mă deprim. Toate astea au făcut ca în ultimii doi ani să nu scriu la cartea aceasta decât în vacanță. Iar povestirile le-am ales în așa fel încât să fac un portret al lumii prin care am trecut, acesta este sensul lor.

Nu am putut să nu remarc că multe dintre întâmplările prezentate în „Soră lume” au avut darul de a vă da peste cap niște idei pe care le aveați despre lume. În acest context, cum se face că lumea vă e „soră”?

Nu cred că formula „a da peste cap” e exactă, pentru că eu am rămas aceeași. Un singur lucru a fost tulburător de-a lungul timpului: deosebirea dintre felul în care vedeam Occidentul înainte de ‘89, când el reprezenta lumea liberă, și felul în care această lume liberă a început să își degradeze singură libertatea evoluând spre corectitudinea politică.

Practic, și-a inventat singură cenzura, o formă asemănătoare cu cenzura interioară de care îmi era cel mai frică în timpul regimului comunism. Atunci, știai ce nu poate fi publicat, iar asta te făcea să nu mai scrii, știind că oricum nu va apărea. Adică ajungeai să te cenzurezi tu pe tine.

Exact ce se întâmplă acum cu corectitudinea politică. În țări cu tradiții democratice, care au rămas neschimbate din punctul de vedere al instituțiilor și al regulilor după care funcționează, intelectualii au introdus o altă perspectivă, care își are rădăcinile în extrema stângă și este foarte periculoasă.

Cât despre motivul pentru care volumul se numește „Soră lume”, după cum știți, primul capitol este despre faptul că toți cei pe care i-am întâlnit mi-au trezit până la urmă compasiunea, pentru că sunt lipsiți de înțelepciune, pentru că nu înțeleg că a fi bun este nu doar mai frumos, ci și mai ușor și mai util decât a fi rău, că felul în care își privesc viețile îi face nefericiți pe toți. De aici și titlul, care e o expresie de empatie, dar și de milă.

În contextul pandemiei, subiectul libertății, pe care îl abordați și în carte, a fost dezbătut foarte intens: pe de o parte, îi avem pe cei care consideră că măsurile sanitare sunt o sugrumare a libertății; pe de altă parte, pe cei care spun că nerespectarea măsurilor e o încălcare a libertății lor. Cum vedeți această dezbatere la 31 de ani de la Revoluție și ce spune ea despre noi? Am înțeles sau nu ce e libertatea?

În primul rând trebuie precizat că aceste lucruri se petrec peste tot în lume, nu e neapărat o discuție specific românească. Și, de fapt, nu este o dezbatere despre libertate, ci despre prostie. Nu libertatea e în joc acum.

E adevărat că apare și o formă de manipulare, dar una care îi atinge pe cei mai puțin inteligenți. E adevărat și că lucrurile sunt tulburătoare, pentru că par aproape suprarealiste. Dar în măsura în care, la această oră, fiecare dintre noi are cunoscuți care au fost bolnavi, s-au recuperat ori au murit sau au rămas cu sechele, a susține că virusul nu există, a susține că nu trebuie să ne apărăm de el sau că măsurile sunt un atentat la libertatea noastră e greșit.

“Primul dintre drepturile omului e dreptul la viață, deci prin ceea ce facem atunci când respectăm restricțiile noi ne apărăm viața. Iar guvernanții care ni le impun respectă și sprijină dreptul la viață, nu îl neagă.”

Ana Blandiana, scriitoare

Se împlinesc 31 de ani de la Revoluția Română. Cum credeți că ar fi arătat România astăzi dacă Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi fost pus în aplicare în anii ‘90?

Cu siguranță ar fi arătat cu totul și cu totul altfel și am fi fost infinit mai departe. Este clar că această perioadă, pe care o putem numi postcomunism, a fost în permanență o frână a schimbării.

Sentimentul meu înainte de ’89 a fost că aveam de-a face cu o contraselecție, că pentru a avea o funcție trebuia să minți, să lingușești, să ai o relație cu Securitatea. Dacă eu cunoșteam pe cineva, să spunem un inginer, care îmi făcea o primă impresie bună, în momentul în care aflam că are o funcție de director renunțam la părerea inițială.

Îmi spuneam că probabil nu mă pricep eu la oameni, pentru că, dacă cel din fața mea ar fi fost așa bun cum mi se părea mie, nu ar fi ajuns director de fabrică. Această contraselecție a funcționat și după 1989.

Ce am câștigat atunci a fost libertatea, mulți tineri au plecat la studii în străinătate, dar când au vrut să se întoarcă, nu au fost primiți, pentru că posturile erau ocupate de foștii funcționari comuniști sau de copiii lor, iar cei care veneau cu o mentalitate occidentală și diplome adevărate erau îndepărtați prin tot felul de mijloace.

Credeți că elita intelectuală are o datorie morală de a fi implicată civic, de a fi o voce atunci când statul face abuzuri?

Da, întotdeauna am crezut că intelectualii trebuie să răspundă pentru tot și că în acest sens sunt adesea vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă. În anul 1988, care a fost cel mai negru dintre anii dinainte și în care am fost și interzisă [a treia oară], mă obsedau două versuri ale mele, care sunau cam așa: „Pentru că sunt în stare să-nțeleg/De tot ce înțeleg sunt vinovată.” Asta e ideea.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.”

Având în vedere ororile regimului comunist și toate aceste mecanisme greșite de funcționare a societății, care s-au și perpetuat parțial, cum vă explicați că există încă foarte mulți oameni care tânjesc după acele vremuri?

În ceea ce îi privește pe bătrâni, cred că sentimentul are de-a face cu faptul că, înainte, vinovați erau doar Nicolae și Elena Ceaușescu. Omul simplu nu avea nicio responsabilitate, tot ce i se întâmpla rău se întâmpla pentru că alții hotărau pentru el. În plus, oamenii aveau un loc de muncă sigur, ceea ce era important. La un nivel de sărăcie general, nu se simțea nimeni umilit de alții mai bogați.

Acum, în fiecare moment, fiecare dintre noi hotărâm cum va merge viața noastră mai departe în funcție de ceea ce facem. Această responsabilitate e aproape imposibil de învățat pentru cei care aveau mai mult de 50 ani în 1989.

Și tocmai de aceea cred că formula „Tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” nu e tocmai exactă. Ce vor să spună acești oameni e că lor le era mai ușor pe vremea lui Ceaușescu.

În ceea ce privește tinerii care tânjesc după comunism, cred că aici e vorba de oportunism. Există niște politicieni foarte tineri la PSD care îmi fac rău când vorbesc, pentru că este imposibil să nu știe că mint, dar nu le pasă. Pur și simplu ei știu că fac carieră într-un partid mare, care a fost foarte puternic și va rămâne puternic chiar dacă pierde alegerile acum. Nu le pasă decât de cariera lor.

Dumneavoastră credeți în independența justiției din România? Dacă da, cum vă explicați faptul că Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei stagnează în continuare?

Cred că justiția trebuie să fie independentă, toată lupta pe care a dus-o Laura Codruța Kövesi a fost în acest sens, iar în jurul ei se strânsese o elită din justiție care lupta pentru asta. Faptul că un personaj ca Dragnea a luptat atâția ani să distrugă justiția și nu a reușit dovedește că există în continuare oameni de bună calitate acolo, iar toată lupta dusă de mișcarea Rezist împotriva modificărilor din justiție dovedește cât de mult am evoluat în direcția aceasta.

Legat de dosare simt o apăsare enormă. Acum vreo 4 ani am fost și eu și soțul meu invitați să răspundem la niște întrebări privind Dosarul Mineriadei și Dosarul Revoluției. Atunci am fost foarte impresionată de faptul că, după ce s-au terminat întrebările și am dat mâna cu procurorul, acesta mi-a spus: „Țineți-ne pumnii să nu fim opriți.”

Trebuie să se termine cu aceste lucruri. Trebuie să se facă un salt spre punerea unei alte temelii.

“E clar că mereu dosarul a fost oprit, pentru că tot timpul existau undeva oameni care nu fuseseră scoși prin Punctul 8 de la Timișoara.”

Aș vrea să facem o călătorie spre începuturi mai senine acum: vă amintiți primele dumneavoastră încercări de a scrie? Despre ce scriați?

Trebuie să vă spun că eu am făcut versuri înainte de a ști să scriu. Le făceam oral, așa că ar fi greu să vă spun despre ce inventam rime la început.

După aceea, după ce am început să citesc, a fost o lungă perioadă în care, dacă descopeream un poet, încercam să scriu ca el. La un moment dat îl știam pe de rost pe Grigore Alexandrescu și eram foarte mândră că scriu ca el, apoi am avut alte modele și alte modele, până când am ajuns la mine însămi.

Din experiența mea, preocupările umaniste nu sunt tocmai încurajate acum. De exemplu, clasele de filologie de la licee sunt de multe ori privite drept clasele mai slabe, iar viitorii studenți sunt de multe ori îndrumați spre domenii mai tehnice. Ce i-ați spune unui tânăr care e pasionat de scris, dar se simte descurajat de această realitate?

În primul rând vreau să vă spun că, din acest proces absolut real, pe mine cel mai tare mă interesează soarta profesorilor de limba română. Am câteva prietene care trăiesc efectiv o dramă pentru că româna a devenit o dexteritate.

E vorba de profesoare care ele însele au scris în tinerețe și au venit spre această profesie tocmai pentru că erau cu sufletul alături de literatură și încercau să transmită elevilor lor această dragoste și admirație.

Dar îmi spunea de curând una dintre ele că, de exemplu, le-a ținut unor elevi de clasa a 9-a pe care abia îi cunoștea un mic discurs introductiv despre această pasiune. În timp ce vorbea, un elev a ridicat mâna și i-a spus „Nu vreau să vă jignesc întrerupându-vă, dar nu are rost să continuați, pentru că noi oricum nu o să avem timp să ne ocupăm de ce ne povestiți dumneavoastră. Suntem ocupați să învățăm pentru Bac. Dacă vreți să ne ajutați, ar fi extraordinar să ne faceți rezumate și analize ale operelor, ca  noi să le învățăm și să luăm Bacul.” Prietena mea mi-a povestit lucrurile astea absolut îngrozită. 

Inclusiv felul de a corecta tezele de la Bacalaureat e tot la nivelul ăsta. Din câte înțeleg, iau 10 cei care știu tiparul standard. Dacă ar veni un elev extraordinar care nu ar mai scrie după tipic, ci ar citi cărțile și și-ar spune părerile proprii, probabil nu ar lua 10. Prin urmare, când se vorbește despre necesitatea unei reforme a învățământului, cred că într-adevăr trebuie totul reașezat.

“Liceul există pentru a crea o cultură generală care să asigure baza. Dacă această bază nu există, ajungem să vorbim cu toții cum vorbesc majoritatea parlamentarilor, cu greșeli gramaticale și de logică.”

Acesta este un aspect.

Celălalt este că, în realitate, situația nu e atât de dramatică, dovadă că există extrem de mulți tineri care debutează, și cu versuri, și cu proză, există multe concursuri pe care le pot câștiga pentru a se face cunoscuți, multe reviste literare – paradoxal, unele mai bune în provincie decât în București, cu excepția României literare.

Dacă un tânăr vrea să o apuce pe acest drum, va ști de la început că din asta nu va putea trăi, dar în măsura în care pasiunea există, ea poate să se dezvolte și s-a dezvoltat întotdeauna. Înainte de război era la fel, nu degeaba poeții sunt imaginați întotdeauna ca nebogați.

Ați spus în repetate rânduri că vă simțiți vinovată că v-ați trădat cumva destinul de scriitor făcând și multe alte lucruri „pe lângă”. Ce credeți că a rămas nescris și nu mai poate fi recuperat?

Mă aflu acum într-un moment în care deja am recuperat. A existat o perioadă dramatică, de cam 10 ani de zile, în care am scris extrem de puțin, fiind în permanență într-o vâltoare a vieții publice. Începeam să nu mai fiu percepută ca scriitor, nu mai eram văzută prin prisma cărților mele, ci a discursurilor și a mitingurilor la care participam.

De aceea am trăit spaima că s-ar putea să nu mai pot face drumul înapoi și cred că cea mai mare victorie a fost că am reușit să revin deja de ani de zile la scris. Public cărți peste cărți, chiar dacă am rămas și un lider de opinie.

Ce alte pasiuni mai aveți atunci când nu scrieți sau citiți?

Nu prea mai rămâne timp pentru altele, dar când sunt la țară îmi place să grădinăresc. Nu cine știe, pentru că am devenit mai zgârcită cu timpul. Îmi plac foarte multe lucruri, să mă joc cu pisica, să tund iarba, dar tot timpul sunt grăbită să mă reîntorc la scris.

Cum a fost să lucrați alături de omul pe care îl iubeați? Cum rezistă partea profesională într-un cuplu?

În primul rând vreau să vă spun că există acel mit antic grecesc despre cele două părți care se caută și care uneori se întâlnesc. Este cel mai mare noroc care i se poate întâmpla unui om, să găsească cealaltă parte a lui, iar noi l-am avut.

E adevărat că în acest noroc a intrat și faptul că ne-am căsătorit de foarte devreme. Pot să mă laud puțin? Soțul meu m-a cerut în căsătorie la mai puțin de o oră după ce am făcut cunoștință, pe când eu aveam mai puțin de 18 ani.

Și l-ați luat în serios?

La început mi s-a părut complet neserios. Am făcut cunoștință la Cluj, unde debutasem cu niște poezii, iar eu trebuia să merg înapoi spre Oradea. El m-a condus la gară și m-a cerut în căsătorie în clipa în care eram deja pe scară, deci nu am avut timp să răspund.

Dar pe drum, m-am hotărât să nu îi spun mamei că mă ceruse, pentru că știam că ea o să îl creadă un zăpăcit. Deci începusem să îl protejez, asta înseamnă că deja acceptasem. Și de fapt chiar acesta a fost sentimentul: înainte să îmi dau seama că m-am îndrăgostit, am avut sentimentul că totul e irevocabil. Că nu depinde de mine, că e deja hotărât. Cred că într-adevăr era.

După aceea, dat fiind că eram amândoi scriitori, ne citeam unul altuia scrierile. Până în ultima clipă, el a corectat tot ce scriam, iar de când nu mai este, eu sunt absolut disperată pentru că citesc manuscrisul o dată, de două ori, de trei ori, și găsesc de fiecare dată alte și alte greșeli. Mereu îmi scapă ceva, în vreme ce lui nu îi scăpa nimic. Poate și pentru că făcuse Politehnica era un spirit mult mai ordonat decât mine.

Apoi mai e ceva. Faptul că noi am avut atâtea necazuri, că eu am avut atâtea probleme, mai ales politice, ne-a unit și mai tare.

“Legătura dintre noi era soluția, dragostea era nu numai o formă de noroc, de fericire, ci și o formă de rezistență.”

Și pentru că tot am sărbătorit recent Ziua Națională a României, doamna Blandiana, ce vă place la România?   

Este ca și cum m-ați întreba dacă mă plac pe mine însămi. Mă plac. Nu fac parte din categoria celor care se urăsc.

“Am suferit foarte mult înainte de 1989 pentru că Ceaușescu folosea patriotismul ca pe o armă, iar ceilalți oameni simțeau că e rușinos ca și ei să mai fie patrioți.”

Eu întotdeauna am spus că faptul că Ceaușescu își iubește sau se face că își iubește țara nu e un motiv ca noi să nu o mai iubim.

Sunt ardeleancă, iar asta cred că are o greutate în această discuție. Moștenesc niște lupte de secole pe care le-am dus pentru a rămâne români. Dincolo de asta, niciodată nu mi-am pus problema să rămân altundeva.

Înainte de Revoluție, mi s-a întâmplat de multe ori să ies din țară, și eram întrebată și acolo, dar mai ales acasă, cum de mă tot întorc. Mă întorceam pentru că asta e casa mea, pentru că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aș putea să rup această legătură. Asta nu înseamnă că cei care au făcut-o nu își mai iubesc țara, dar eu cred că nu aș fi suportat gândul că nu mă mai pot întoarce.

Și vreau să vă spun că sunt fascinată în special de felul în care se îndrăgostesc străinii de noi. Avem cazul maxim al Prințului Charles, de exemplu. Vreau să vă spun că mie nu prea îmi place să merg la recepții, dar când am primit o invitație la Cotroceni pentru un eveniment în care urma ca el să fie decorat de Președintele Iohannis, m-am gândit să mă duc să îl văd de aproape. M-a impresionat foarte tare.

A fost o ceremonie în care Președintele Iohannis i-a mulțumit pentru tot ce face pentru România, după care a luat el cuvântul și a spus: „Să știți că sunt foarte jenat când mi se mulțumește. Nu trebuie să îmi mulțumiți, pentru că eu efectiv m-am îndrăgostit de România și nu am niciun merit în asta”. Mi s-a părut ceva atât de frumos!  Mereu mă întreb mai curând ce le place străinilor la România.

Cred că în primul rând suntem empatici, suntem simpatici, chiar și defectele noastre intră în această categorie. Dar mai ales am păstrat un anumit tip de naturalețe, o legătură cu pământul și natura pe care alții au pierdut-o. Și asta e nostalgia pe care o simt cei care vin aici și sunt fermecați de români și de România.

Bine, România este, ca să zic așa, mai mult decât românii.

“Românilor poți să le găsești destule defecte, dar România, ca țară, e o minune pur și simplu.”

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru țara pe care o avem, deși a avut grijă, după ce ne-a dat tot ce ne-a dat, să ne așeze cu toate darurile în locul în care se bat munții cap în cap.

Această formulă a basmelor noastre definește istoria noastră și este profund dramatică. Toată istoria și psihologia noastră vine din faptul că a trebuit să rezistăm într-un loc în care eram înconjurați de trei puteri dușmane, dușmane nouă, dar și lor între ele. Iar noi am reușit. Această reușită, care ni se pare normală acum, a fost dovada unor calități deosebite.

The post Ana Blandiana: „Lumea liberă a început să își degradeze singură libertatea.” appeared first on Cultura la dubă.

Un scandal pe marginea unor lucruri care nu există în realitate (limbaj vulgar într-un spectacol de teatru pentru tineri) a fost întrerupt sâmbătă seara de realitatea însăși, de o tragedie care este un efect direct al precarității sistemului medical din România.

Sunt manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț din anul 2017.

Joia trecută am prezentat unei comisii formate din profesioniști în domeniu și reprezentanți ai autorității finanțatoare planul meu de management pentru următorul mandat, pe direcția începută acum 3 ani: TT – CO-Laborator de creație – comunitate, colaborare, contemporan, co-producție națională și internațională.

Sunt născută în Piatra Neamț și, adolescentă fiind, am descoperit teatrul mergând să văd spectacolele Teatrului Tineretului, un teatru cu o impresionată tradiție a inovației și a experimentului, mai ales în anii ’70 și ’80.

M-am hotărât să candidez la postul de manager pentru că am considerat că a conduce un teatru presupune asumarea unei misiuni sociale și artistice.

Ceea ce s-a întâmplat zilele astea m-a surprins prin agresivitatea felului în care informații false au fost rostogolite în spațiul public de presă, de organizații conservatoare și de anumiți politicieni, fără niciun fel de discernământ din partea autorităților și fără niciun fel de respect față de spectatori, care s-au putut convinge singuri de impostura acestui demers.

Cred că trebuie să nu cedăm acestor presiuni și să apărăm această instituție de cultură ca spațiu liber de gândire și de exprimare. Ce s-a întâmplat și se întâmplă aici nu este un eveniment local, consecințele pot fi grave și privesc întregul mediu artistic românesc, amenințat de imixtiunea politicului și a unor grupuri conservatoare radicale.

Povestea unui scandal local, care vorbește, de fapt, despre probleme naționale

Scandalul a fost declanșat de publicarea pe un site de știri din Piatra Neamț, cu două zile înainte de premiera spectacolului “98% Decizia corectă”, regizat de Elena Morar, a unui fragment de două pagini din scenariul scris de Andreea Tănase. Cele două pagini care conțineau o scenă de bullying erau, evident, prezentate în afara oricărui context.

Informațiile din ziarul nemțean au fost preluate ca atare de site-ul Coaliției pentru Familie și de alte publicații naționale, printre care și “Adevărul”, fără a se solicita un punct de vedere din partea Teatrului Tineretului.

Între timp, Asociația Alianța Părinților (cu sediul în București) a depus o sesizare la Inspectoratul Școlar Județean Neamț, în care își exprimă indignarea pentru faptul că Teatrul Tineretului promovează “valori occidentale”.

Conform Vice, Asociația Alianța Părinților face parte din Platforma Împreună, unde s-a regrupat Coaliția pentru Familie după eșecul referendumului pentru redefinirea familiei.

În articolul apărut duminică în Libertatea, conform discuției cu doamna Mihaela Nichifor, președinta Asociației Părinților din județul Neamț (care susține că nu are legătură cu Alianța Părinților), “Teatrul Tineretului a făcut întotdeauna spectacole care au avut un impact pozitiv asupra tinerilor.”

De altfel, comentariile și postările părinților care au vizionat spectacolul sunt departe de opiniile exprimate de Alianța Părinților și subliniază necesitatea abordării artistice a unor astfel de teme precum cea din spectacolul “98% Decizia corectă”.

Inspectorul general al ISJ Neamț a ieșit cu o declarație publică joi după-amiază, însă nu pe site-ul ISJ, ci în acel ziar local care publicase știrea despre “limbajul necorespunzător” cu o zi înainte.

Din declarație aflăm că Inspectoratul nu va permite difuzarea spectacolului către elevii din liceele partenere în proiect.

Teatrul Tineretului a prezentat, tot joi, un punct de vedere și a decis difuzarea online a spectacolului către publicul larg, pentru ca acesta să își formeze o opinie în ceea ce privește valoarea artistică și educațională a spectacolului, precum și în ceea ce privește acuzele referitoare la “limbajul necorespunzător”.

Toți cei care au vizionat au putut vedea că nu există limbaj explicit în spectacol și că tema și mijloacele artistice prin care aceasta este explorată nu pot fi acuzate de “vulgaritate” și de “senzaționalism”.

Începând de joi, reprezentanți ai PNL Neamț, în frunte cu tânărul primar Andrei Carabelea, proaspăt ales în funcție, au reacționat pe paginile lor de FB, fără să fi vizionat în prealabil spectacolul.

“Este un scandal care ne afectează orașul, renumele, mândria. Nu îmi doresc ca orașul nostru să fie cunoscut drept un element de bază al vulgarității și al culturii împachetate în senzaționalism.”

Andrei Carabelea, primarul orașului Piatra Neamț

Domnul primar Carabelea a recunoscut chiar că nu a vizionat spectacolul, la o zi după ce acesta a fost pus la dispoziția publicului larg de către teatru, ci a ales să reacționeze în funcție de ceea ce a citit în presă. 

Pentru simplul fapt că Teatrul Tineretului este în subordinea Consiliului Județean, condus de un alt partid, primarul și colegii săi din PNL au politizat întreaga situație, propunînd chiar să ofere “sprijin”  managerului :

“Dacă actuala conducere a teatrului a rămas fără idei, îi invit să ne consultăm. Vom chema toți artiștii orașului, oamenii de cultură, pasionații de lectură și teatru. Vă chem alături, oameni buni! Împreună am pus stop imposturii, nepăsării și comodității.” 

Este evident pentru oricine că un astfel de “sprijin” reprezintă, conform legii, cenzură.

Astăzi, luni 16 noiembrie, Asociația Alianța Părinților a depus la Consiliul Județean Neamț o scrisoare prin care i se solicită autorității să ia măsuri și chiar să destituie din funcție managerul Teatrului Tineretului.

Despre ce este vorba, totuși, în spectacol și în proiectul #safespoTT derulat pe parcursul a doi ani de Teatrul Tineretului?

Spectacolul invită la dialog pe o temă de actualitate, o temă delicată și dureroasă în același timp: România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorelor.

La această temă se adaugă și altele: bullying-ul în școli, lipsa educației sexuale, tentația de a întoarce capul de la realitate și a ne refugia în clișee și prejudecăți.

“Proiectele dedicate publicului tânăr în ultimii trei ani au propus teme care fac parte din realitatea cu care se confruntă adolescenții: consumul de droguri, bullying-ul, efectele mediului virtual asupra comportamentului tinerilor.”

Gianina Cărbunariu, managerul Teatrului Tineretului

Spectacolul “98% Decizia Corectă”, regizat de Elena Morar, face, așadar, parte dintr-o direcție curatorială ce presupune atragerea tinerilor spectatori în sălile de teatru și formarea publicului de mâine.

La fel ca și în cazul altor producții din proiect, adolescenții au însoțit spectacolul începând cu etapa jurizării textelor câștigătoare, au fost prezenți în calitate de asistenți la repetiții, au contribuit la promovarea spectacolelor și la diseminarea informațiilor despre activitățile teatrului.

În cadrul proiectelor educaționale, Teatrul Tineretului a avut întotdeauna o relație deschisă cu liceele partenere, cărora le-am oferit reprezentații gratuite și ocazia dialogului cu echipa artistică, precum și cu psihologi și sociologi.

Tot acest scandal în care Teatrul Tineretului a fost târât de organizații conservatoare și politicieni aflați în goana după voturi, a avut, totuși, și o parte pozitivă: reacția comunității de spectatori de toate vârstele din Neamț, precum și reacția unor cunoscuți artiști, jurnaliști și activiști, care și-au exprimat dezaprobarea față de astfel de derapaje în spațiul public. 

În numele Teatrului Tineretului și al echipei artistice, le mulțumesc frumos și cred că a apăra o instituție de cultură de fundamentalism și de orice încercare de politizare a situației reprezintă în acest moment, în contextul a ceea ce se întâmplă la nivel global, un gest de apărare a normalității și a libertății de creație, de gândire și de exprimare. 

The post Epoca gândirii de Piatra. Editorial Gianina Cărbunariu appeared first on Cultura la dubă.

Am ales acest pasaj din cartea scrisă de Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur, pentru că este relevant pentru conținut. Autorul își pune această întrebare și ne lasă să precumpănim răspunsul, în timp ce ne prezintă secvențe din epoca de tristă amintire, împănate cu umor.

Scriitura lui Ioan T. Morar are un umor desprins parcă din ireal, din moment ce totul se întâmplă într-un context absurd, din ce în ce mai absurd, devenit din ce în ce mai normal.

Un lucru mi-a fost tot mai clar, pe măsură ce am parcurs această carte. Acela că dacă n-ar fi fost una dintre cele mai mari nenorociri ale neamului nostru, comunismul ar fi fost un banc bun. 

Dar nu-i decât un banc negru la care inițial râzi în hohote, cu lacrimi, ca mai apoi aceleași lacrimi să se transforme în unele de rusine, de durere. Că a fost posibil așa ceva și că fost permis, dar și mai grav, că încă îi vedem rămășițele în unele gesturi, situații, persoane.

Dacă ai văzut seria “Amintiri din Epoca de Aur”, e musai să citești și cartea asta. 
O carte care pe mine m-a surprins, într-o vreme în care nu credeam că mă mai poate surprinde ceva legat de viața cotidiană din comunismul românesc.

Dar, iată că a reușit, căci mi-a prezentat o față pe care nu i-am știut-o și, mai ales, un mod de rezistență și disidență prin râs, prin joc. 

Ioan T. Morar ne dezvăluie multe “secrete” din spatele unor mari realizări socialiste, de fapt o radiografie care ne arată că sub aparențele grandioase nu erau decât imposturi grosolane, o minciună continuă, o nesimțire crasă. 

Iar deasupra tuturor tronează, desigur, conducătorul mult iubit, “stejarul de la Scornicești”, cum era gratulat Ceaușescu, când chiar numele comunei e o veritabilă poantă, în context. 

Marea scorneală

Cel mai iubit fiu al poporului se folosea de niște studii și recomandări ale Organizației Mondiale a Sănătății ca să militeze, vezi Doamne, pentru o dietă echilibrată și slabă în grăsimi, când dieta asta era de fapt o obligatie, nu o alegere. E simplu. N-aveai ce mânca.

“Așa e bine pentru sănătate. Dar cine vrea să mănânce mai mult, să mănânce”, adăuga el, într-o vreme când nici să fi vrut să terfelești stilul de viață sănătos și să te îndopi, nu ai fi avut cum. 

Trist este că nimic n-ar fi fost, însă, posibil dacă n-ar fi avut susținători. Oameni strâmbi, care nu doar că i-au întreținut imaginea, ci l-au ajutat să-si creeze una din ce în ce mai deformată. 
Și-mi place că unii sunt menționați cu nume și prenume, cu curaj. 

Ioan T. Morar a rezistat prin umor. Recunosc, însă, n-am râs cu gura până la urechi. De ce? Pentru că pare neverosimil. Iar amuzamentul este înghițit de neverosimil. Ca o biată moluscă într-un ocean de ridicol și prostie.

Una peste alta, cred că este o carte pe care ar fi bine să o citească mulți români.
Bine, istoricii pot zice pas, nu e, totuși, o carte document, însă ar trebui să fie un volum obligatoriu, dacă nu pentru publicul larg, măcar pentru studenții la jurnalism.

Cu ultima pagina dată și odată închisă, cartea lui Morar m-a făcut să mă întreb: oare cât din represiunea comunistă este predată în scoli? Și dacă e, e opțională sau obligatorie?

Pentru că eu așa consider că ar trebui să fie. Ca o obligație, măcar morală, a celor ce ne vor înlocui, curând, de a ști cu ce s-au confruntat ai noștri, să nu se confrunte ei înșiși, în viitor. 

The post Fake news în Epoca de Aur: amintiri și povestiri despre cenzura comunistă appeared first on Cultura la dubă.

China se situează pe locul 177 dintr-un total de 180 de ţări în Clasamentul mondial al RSF privind libertatea presei în 2019, aminteşte sursa citată.

Potrivit comunicatului, RSF demonstrează că, fără controlul şi cenzura impuse de autorităţi, presa chineză ar fi informat mult mai devreme publicul despre gravitatea epidemiei de coronavirus, salvând mii de vieţi şi evitând – poate – pandemia.

RSF citează totodată o analiză publicată în 13 martie, potrivit căreia cercetători de la Universitatea din Southampton au sugerat că numărul cazurilor de coronavirus în China ar fi putut fi redus cu 86% dacă măsurile de luptă împotriva epidemiei, luate în China începând din 20 ianuarie, ar fi fost puse în aplicare cu două săptămâni mai devreme.

Citește articolul integral pe G4Media.ro

The post Reporteri fără Frontiere: Dacă presa chineză era liberă, COVID-19 poate nu ar fi devenit pandemie appeared first on Cultura la dubă.