Echipa filmului “Anul Nou care n-a fost” a fost prezentă azi la cel mai important festival de film al toamnei, Bienala de la Veneția – Cinema. Pe covorul roșu au pășit regizorul Bogdan Mureșanu, producătoarea Ada Solomon și numeroși actori care fac parte din distribuție, printre care: Adrian Văncică, Nicoleta Hâncu, Iulian Postelnicu, Mihai Călin, Ioana Flora și Ada Galeș.

Povestea filmului începe pe 20 decembrie 1989 și se desfășoară într-un interval intens de 24 de ore.
Din 24 septembrie filmul va putea fi văzut în toate cinematografele din România. Lungmetrajul scris, regizat și produs de Bogdan Mureșanu a fost realizat în perioada 2021-2023.

„Am început proiectul cu „Cadoul de Crăciun” și am fost captivat mulți ani de ideea unei dezvoltări simfonice a acestei idei, și anume o zi neobișnuită, extraordinară care schimbă totul pentru personajele care nu sunt conștiente de asta. Am simțit că am ceva personal de spus într-o manieră suficient de originală pentru a fi considerată o nouă perspectivă și o modalitate caleidoscopică de a o relata.

În acest caz, o poveste multi-plot cu multe personaje ale căror povești se întâlnesc și se combină pe parcursul întregului film. M-a interesat umanitatea vieților mici expuse evenimentelor istorice mari și cum fac ele față sentimentului unei lumi care dispare.”, spune Bogdan Mureșanu.

Printre cele mai așteptate lansări de la Veneția se numără: “Joker: Folie à Deux”, cu Joaquin Phoenix și Lady Gaga, lungmetrajul lui Pedro Almodovar în limba engleză “The Room Next Door” cu Tilda Swinton și Julianne Moore; “Queer” al ui Luca Guadagnino, cu Daniel Craig, biopicul „Maria” semnat de Pablo Larraín, cu Angelina Jolie, “Wolfs” de John Watts, cu George Clooney și Brad Pitt, „Babygirl” regizat de Halina Reijn cu Nicole Kidman în rolul principal, “The Order” în regia australianului Justin Kurzel, cu Jude Law şi Nicholas Hoult, “Finalement” al lui
Claude Lelouch și “Broken Rage” de maestrul japonez Takeshi Kitano.

În cadrul festivalului vor fi decernate două premii pentru întreaga carieră, pentru Sigourney Weaver și Peter Weir.

Filmul Anul Nou care n-a fost este unul din cele 19 titluri din competiția Orizzonti.

The post Filmul “Anul Nou care n-a fost”, regizat de Bogdan Mureșanu, a avut azi premiera la Veneția appeared first on Cultura la dubă.

“Cum e posibil ca într-o instituție EUROPEANĂ să se facă propagandă anti-UE și legionară?”, a scris Ada Galeș pe Facebook, publicând fotografii cu ziarul Certitudinea, care ar fi fost așezat pe scaunele spectatorilor.

Pe coperta publicației se poate vedea un articol intitulat „Nu există urme de fonologie semitică în limba română”, însoțit de fotografia „coordonatorului spiritual și moral”, Mihai Eminescu. Tot acolo se află și trimiterea către un text despre „planul de acțiune elaborat de colonelul Ion Antonescu”.

În mesajul ei, actrița Ada Galeș a amintit și că Lucian Romașcanu a apărat apariția lui Dan Puric, admirator al lui Vladimir Putin, pe scena TNB, spunând că eliminarea sa din program ar fi un act de cenzură și că teatrul nu trebuie să fie implicat în politică.

Ulterior, ministrul Culturii a anunțat că a luat legătura cu conducerea instituției, care „va dispune o anchetă internă și va depune plângere la poliție pentru distribuție neautorizată de materiale în incinta TNB”. De asemenea, Lucian Romașcanu a declarat că „nimeni din conducere nu a fost informat despre acest demers”.

Iulia Popovici, critic de teatru, s-a arătat însă sceptică față de această afirmație. Într-un comentariu adresat ministrului, Popovici a transmis că Mircea Rusu, directorul interimar al TNB, și Gelu Colceag, membru în Consiliul Artistic al instituției, s-ar fi așezat ei înșiși pe niște scaune pe care se aflau exemplare ale ziarului: „Aveți un răspuns și pentru cecitatea care a lovit brusc această conducere, înainte de începerea spectacolului?”, a întrebat criticul în comentariul rămas încă fără răspuns.

Actorul Mihai Călin a postat o fotografie în care se vede că directorul interimar al TNB, Mircea Rusu, se afla în sală la începutul spectacolului, iar pe scaunele spectatorilor poate fi observat ziarul distribuit.

Ziarul Certitudinea

Pe site-ul propriu, publicația Certitudinea se prezintă drept „proiect cultural” menit să promoveze „demnitatea de a fi român, în locul ruşinii de a fi român, prin toate argumentele corecte ce ne stau la îndemână”. Membrii „colegiului său de redacție” îi includ, printre alții, pe Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale sau George Coșbuc.

Printre colaboratorii actuali se numără însuși Dan Puric, la spectacolul căruia a fost distribuit exemplarul de astăzi. Lui i se alătură, de exemplu, președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, actorul Florin Zamfirescu sau profesorul Florian Colceag, cunoscut susținător al partidului AUR.

Materialele variază de la „dezvăluiri” nefundamentate științific despre o așa-numită „dictatură medicală” până la îndemnuri la credință și texte despre programul de guvernare al mareșalului fascist Ion Antonescu.

The post Anchetă la Teatrul Național București, după ce spectatorilor le-a fost distribuit un ziar naționalist appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul se va deschide cu o prezentare susținută de Paula Herlo, jurnalistă a emisiunii România, te iubesc, de la PRO TV. Aceasta va vorbi despre Super puterea femeilor din presă, iar discursul său va putea fi urmărit live pe paginile de facebook Goethe-Institut București și Cultura la dubă, de la ora 13.00.

Prima zi continuă cu workshopul Jurnalismul de investigație. Documentarea abuzurilor, susținut de Diana Oncioiu, jurnalistă la publicația Dela0.ro și membră a echipei proiectului colaborativ Să Fie Lumină, realizat în parteneriat de Dela0.ro și Centrul de Investigații Media.

Atelierele de lucru sunt dedicate ecxlusiv celor 10 participanți la Media Incubator, selectați în urma unui open call lansat în luna august.

Tot joi, participanții îl vor cunoaște printr-o intervenție online pe jurnalistul german Jörg Taszman, specializat pe industria cinematografică. Acesta lucrează pentru DLF Kultur, Radio Eins, MDR-Kultur, epd-film și Jüdische Allgemeine și va susține o prezentare despre intervievarea artiștilor.

Vineri, 15 octombrie, ziua va începe cu un workshop coordonat de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă Cultura la dubă, la care vor participa ca invitate artista vizuală Kristin Wenzel și actrița Ada Galeș. În cadrul atelierului, participanții vor realiza primele lor interviuri cu cele două invitate.

Tot vineri, Ramona Avramescu, jurnalista TVR, va susține un atelier de lucru despre Jurnalismul Politic.

Iar de la ora 17.00, Medana Weident, reporter Deutsche Welle va vorbi despre Jurnalismul Cultural. Aceasta va putea fi urmărită live pe paginile de facebook Goethe-Institut și Cultura la dubă.

Sâmbătă, 16 octombrie, cei 10 tineri participanți, sosiți din toată țara, vor avea parte de un tur într-o zona istorică a Bucureștiului, alături de Alberto Groșescu, vicepreședinte al Asociației ARCEN. În urma vizitei, participanții vor realiza articole de presă.

Iar de la ora 14.30, vor participa la workshopul Jurnalismul de Televiziune, susținut de Andreea Brașovean, reporter și prezentatoare a jurnalelor DIGI24.

Dumincă, 17 octombrie, Răzvan Luțac, jurnalist Libertatea și Gazeta Sporturilor, îi va ajuta pe participanți să înțeleagă ce presupune Relația cu Sursele.

Iar Alex Nedea, jurnalist Recorder, va susține de la ora 14.30 o prezentare publică despre Jurnalismul de Investigație. Aceasta va fi accesibilă publicului larg pe paginile de facebook Goethe-Institut și Cultura la dubă.

Media Incubator este un program regional al Goethe-Institut, desfășurat pe o perioadă de câțiva ani în Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord și România. Goethe-Institut dorește să susțină astfel jurnalismul responsabil și sensibil din punct de vedere social.

Ediția Media Incubator București 2021 are ca temă centrală rolul și statutul femeii jurnalist, de la modul în care aceasta este privită și abordată în timpul activității sale de către persoane publice sau de către public, la discriminări salariale sau implicarea în subiecte ce reflectă abuzuri la care sunt supuse femeile.

Cei 10 participanți au vârste cuprinse între 17 și 23 de ani, iar prezența lor la București a fost asigurată gratuit de Goethe-Institut.

Media Incubator București este organizat de Goethe-Institut București și curatoriat de Alexandra Tănăsescu, redactor șef și fondatoarea publicației independente Cultura la dubă.

Evenimentul se va desfășura fizic cu respectarea tututor normelor prevăzute de lege, toți participanții fiind vaccinați.

The post Mâine începe Media Incubator. Jurnaliști români și germani vor susține ateliere de lucru la Goethe-Institut. appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut vă invită la expoziția de fotografie Curaj!, între 6-19 octombrie 2021.

Proiectul “Curaj!” este o invitație la adevăr, într-o lume în care anxietatea și angoasele oamenilor devin din ce în ce mai apăsătoare, sub presiunea fericirii false și a perfecțiunii promovate pe rețelele sociale.

Vor fi expuse portretele unor artiști români și germani, realizate de fotografii 𝐀𝐝𝐢 𝐁𝐮𝐥𝐛𝐨𝐚𝐜𝐚̆, 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐈𝐨𝐫𝐝𝐚𝐜𝐡𝐞, 𝐀𝐝𝐞𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐢𝐫𝐨𝐧, 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐨𝐝𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐮 𝐑𝐨𝐢𝐛𝐮, precum și fragmente din poveștile lor, publicate pe Cultura la dubă.

Nouă dintre interviuri au fost realizate de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă și fondatoarea Cultura la dubă, iar două sunt semnate de Mălina Gîndu, studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și contributor Cultura la dubă.

Printre personajele pe care le veți putea descoperi în cadrul expoziției se numără Istvan Teglas, actor, Pavlos Popovici, toboșar și supraviețuitor Colectiv, Alina Șerban, actriță și regizoare, Christian Jankowski, artist vizual, Eugen Jebeleanu, regizor de teatru și film, Roxana Lupu, actriță, Ada Galeș, actriță sau Magda Mihăilă, stand-up comedian.

Mărturiile personajelor prezentate deschid discuții profunde despre depresie, sărăcie, traume, riscuri, eșecuri sau defecte și sunt, în același timp, exemple de curaj prin asumarea lor publică și mai ales prin depășirea lor.

Ideea proiectului Curaj! s-a născut în luna decembrie 2020, la sfârșitul primului an al pandemiei, și îi aparține regizorului de film Sorin Tănase, colaborator al publicației Cultura la dubă.

Încă de la început, seria de interviuri Curaj!, realizată de Alexandra Tănăsescu de-a lungul anului 2021, și-a propus să arate că lumea reală este altfel decât fericirea și filtrele afișate pe Instagram, iar oameni de succes pe care îi admirăm de la distanță se luptă cu momente dificile și vulnerabilități, la fel ca noi toți.

Vernisajul are loc miercuri, 6 octombrie, la Pavilion 32, Goethe-Institut București, începând cu ora 17.00. De la ora 19.00, publicul este invitat să participe la o dezbatere despre curaj, la care vor lua parte și artiști prezentați în expoziție. Discuția va fi moderată de Alexandra Tănăsescu.

Conform normelor impuse de autorități, accesul se face pe baza certificatului verde, iar purtarea măștii este obligatorie.

Expoziția e deschisă până pe 19 octombrie, cu excepția zilelor de 12 și 13.

𝐎𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢:
𝐋𝐮𝐧𝐢-𝐯𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢: 𝟏𝟔:𝟎𝟎-𝟐𝟎:𝟎𝟎
𝐒𝐚̂𝐦𝐛𝐚̆𝐭𝐚̆: 𝟏𝟏:𝟎𝟎-𝟏𝟕:𝟎𝟎

The post Cele mai curajoase povești publicate pe Cultura la dubă vor fi expuse la Goethe-Institut appeared first on Cultura la dubă.

După un an sufocant pentru cei mai mulți dintre noi, cu limitări, frici, angoase, Ada Galeș este o gură de aer proaspăt, care ne poate da curaj și încredere că ne putem crea o lume mai bună pentru noi înșine.

Ada Galeș este actrița Teatrului Național din București, dar lucrează și cu teatre independente. În 2016 a primit premiul UNITER pentru debut și cariera ei a fost de atunci în ascensiune.

Lucrează în egală măsură și în filme. Anul trecut a avut un rol principal într-un film, alături de Smiley, iar acum urmează să înceapă filmările la varianta românească a filmului Perfect Strangers, ocazie cu care și-a schimbat complet look-ul.

În ciuda unei cariere de succes, Ada a simțit nevoia să facă ceva în plus. Anul trecut, a luat izolarea ca pe o oportunitate de a face lucrurile pe care și le dorea. A dezvoltat, alături de o prietenă, We are Pheonix, o afacere cu lumânări parfumate, săpunuri sau bombe de baie, iar în social media a devenit o voce importantă pentru drepturile femeilor.

Ea însăși a trecut printr-un proces de acceptare a propriilor defecte și asumare a propriei persoane.

În paralel, a devenit consilier de dezvoltare personală, coach, și ajută oamenii care apelează la ea să își atingă obiectivele.

Am vrut să înțelegem mai bine cine este Ada Galeș, dincolo de actorie, și am avut parte de una dintre cele mai deschise discuții, fără barierele care există în mod obișnuit între persoana intervievată și jurnalist.

Vă invităm să citiți un interviu care vă poate servi și ca lecție de dezvoltare personală.

Ada, până anul trecut tu erai cunoscută ca actriță. Între timp însă, ai început să lucrezi cu oameni pentru dezvoltarea lor personală, ți-ai dezvoltat propria afacere. De ce ai simțit nevoia să faci ceva pe lângă actorie?

E o nevoie pe care o simțeam de foarte mult timp. Cursurile de actorie pe care le făceam se duceau spre partea de dezvoltare personală și preferam să fac asta cu adolescenți sau cu adulți, decât strict actorie.

Și apropo de business, solicitarea creierului meu e foarte importantă, să fie tot timpul solicitat, iar antreprenoriatul te provoacă enorm.

E tot timpul ceva nou, e ca și cum m-aș apuca să învăț o limbă cu totul străină. Și îmi doresc să continui, dar aș vrea să îmbin cumva asta cu partea artistică, e nevoie ca industriile creative și culturale să se îmbine cu partea de business.

Tu ești un caz norocos din punct de vedere financiar, erai deja angajată la TNB când a venit criza și nu ai deschis un business de nevoie. Dar ce zici despre artiștii mai puțin norocoși, care în continuare nu au de lucru și nicio sursă de venit, crezi că ar trebui să ia în calcul reconversia profesională?

Aici sunt două subiecte. Pe de o parte, cred că ar trebui legiferat astfel încât în 2021 să nu existe cazuri de oameni care mor de foame.

Cred că nu se înțelege din punct de vedere legal și sistemic ce înseamnă să fii artist.

Nu cred că ar trebui să renunțe, dar nici nu mă gândesc la a face ceva pe viață, eu îmi las această deschidere față de ce îmi oferă viața, fac lucruri noi din curiozitate, pasiune și din maximă plăcere.

Nu cred că ar trebui să renunțe cineva vreodată la a fi artist sau la visul lui, cred că e nevoie de politici sociale corecte în sensul ăsta.

Dar când devine evident că statul nu face suficient, ce e de făcut? Ce sfat i-ai da tu unui artist, fiindcă ești coach, care se confruntă cu probleme finaciare? Să facă un alt job provizoriu sau să continue să încerce să găsească surse de finanțare pentru arta lui?

Depinde foarte mult de perspectiva pe care o avem asupra unei soluții. Dacă tu crezi că o soluție e bună pentru tine și ea te ajută, eu nu pot decât să te ajut pe tine să mergi către soluția pe care tu ai găsit-o.

În același timp, cred că ne agățăm foarte tare de niște lucruri. Ce e artă, ce nu e artă, cine e artist.

“E așa o rușine în a face și altceva pe lângă meseria pe care ne-am ales-o. E un stigmat. Și pe artiști e destul de greu să îi scoți din cutiuța în care se bagă, care se cheamă artă.”

Ada Galeș, actriță și antreprenor

Mie nu mi se pare nimic rușinos în a încerca și alte lucruri, dimpotrivă, te dezvoltă.

Tu te-ai lovit de reacții negative față de ceea ce ai ales să faci în paralel cu actoria? De exemplu, „cine e ea ca să fie coach” sau „ia uite-o și pe actrița asta, face lumânărele”?

Da, sigur, exact cum ai spus tu, „uite-o pe actrița asta, face lumânărele”, într-o încercare de minimizare a antreprenoriatului, cam ăsta e ecoul care ajunge la mine.

Iar pe partea de coaching, oricum tot ce înseamnă coaching sau terapie e foarte greu acceptat la noi, foarte greu de acceptat că poate ai nevoie de o persoană care să te ajute.

Și tu cum ai reușit să treci peste reacțiile astea, să nu te lași afectată?

Nu e despre mine. Pot să iau un feedback de la cineva, cu argumente și poate mă ajută, nu o opinie critică și atât. În același timp, atenția mea e pe ce am de făcut.

“Sigur că uneori mă doare și pe mine, „ah, breasla nu mă susține” și atunci m-am întrebat „dar oare când m-a susținut?”. Oricum, pentru femei e foarte greu să primească susținere, am observat că în multe cazuri inițiativele unor femei, fie artistice, fie de altă natură, sunt mai greu susținute.”

Încerc să îmi dau seama că nu e despre mine și mă bucur de cei care, totuși, mă susțin. Am colegi și prieteni care, totuși, mă susțin.

Părerea celorlalți, chit că mă susțin, chit că nu, nu are legătură cu ce fac eu în realitate.

De anul trecut, de când ai devenit mai activă în social media, ai simțit și tu hate-ul din online? Vedem peste tot foarte multe comentarii pline de agresivitate. Te-ai lovit și tu de ele și cum ți le explici?

M-am lovit, în același timp am mult mai multă susținere decât hate. Cred că ceea ce dau aceste platforme e cumva o judecată publică la care oamenii au acces. Și au acces din spatele unui ecran și lumea nu își mai dă seama că se adresează unor oameni reali și că îi poate răni.

Contul de instagram iadmirewomen a apărut după un eveniment de cyber bullying, care m-a vizat și pe mine, doar pentru că i-am luat apărarea unei colege actrițe, se făcuse un cont despre actrițe din teatru. Cineva a avut acest timp în pandemie.

Eu cred că femeile sunt mișto și se susțin între ele, nu se mușcă de fund, cum e impresia generală. Și am vrut să creez acest cont prin care să arăt că realitatea mea e alta.

Am strâns peste 100 de femei care apreciază alte femei și spun asta public.

Tu ai și acest mesaj de acceptare a propriului corp. Această acceptare a venit înainte de a ți-l expune în online sau expunerea a fost parte din procesul de acceptare?

A fost parte. Și tot ce încerc să fac în online nu e conform unei rețete clasice, cum îmi zic unii prieteni că ar trebui să fac. Uite, faptul că eu verbalizez asta acum înseamnă că mă apasă și mă frământă, oare e bine ce fac, oare nu e bine?

Asta cu corpul a venit după ce am observat că discuțiile cu prietenele mele începuseră să fie despre slăbit. Că avem burtică, dar ce facem cu ridurile astea, acidul nu e, totuși, operație estetică, Ada, ce faci cu cearcănele astea?

Și am observat felul în care mă priveam în oglindă. Eram ok cu picioarele mele, ok cu sânii, deși puteau să fie mai mari, dar nu îmi priveam deloc pântecul. Și am zis că dacă eu vorbesc oamenilor că schimbarea vine cu propria acceptare, eu unde sunt?

Lucram cu adolescente care ziceau “nu pot să trimit poză fără filtru”. Sau fetițe de 9 ani care voiau să slăbească.

“Și am zis: de ce ar putea să îmi fie mie rușine cu mine? De burtă. Și mi-a fost foarte greu să vorbesc despre asta, mă uitam și eu la pozele alea și am plâns. Efectiv a fost un proces.”

După care, din mai, de când am început să vorbesc despre asta, și până acum, felul în care îmi privesc corpul e complet diferit.

Și reacțiile care sunt?

Foarte bune, în general. Am primit și dick pics de la bărbați și am zis: pe bune, vorbești serios? Și mesajul meu în cazurile astea sau dacă sunt acostată pe stradă e: „Salut, sunt Ada, mă sperie ceea ce faci și îmi e frică de tine. Te rog să te oprești.”

Am văzut că de-a lungul timpului te-ai implicat și în campanii de conștientizare a violenței la care sunt supuse femeile. Ție ți s-a întâmplat vreodată să fii agresată fizic sau verbal într-o relație?

Da. Și vorbesc despre asta. Am făcut în pandemie și un proiect cu ICR Bruxelles.

Eu sunt o femeie privilegiată pentru că am avut acces la educație, la o familie și la o mamă cu care am crescut, am avut acces la terapie și am înțeles ce înseamnă ea, am înțeles ce înseamnă să fii co-dependent și cumva că vina e bilaterală. În același timp, cred că la un moment dat, din cauza raportului inegal de forțe dintre o femeie și un bărbat, se rup lucrurile.

Pentru mine ar fi important să nu existe doar măsuri împotriva agresorilor, ci măsuri de prevenție, de reabilitare, de educație emoțională, relațională.

Și femeile sunt responsabile pentru alegerile pe care le fac și avem nevoie să investim în asta.

Unde ar trebui să învățăm asta?

În școală. Școala, pe lângă orele de educație sexuală ar trebui să aibă și orele de educație emoțională.

Și ce ar presupune educația emoțională?

Înțelegerea felului în care gândim și a ceea ce simțim și cum relaționăm cu ceilalți. Cum comunicăm, cum ne facem auziți, cum impunem limite în relațiile pe care le avem, cum investim în relații.

După experieța mea traumatică pe care am avut-o, eu am iertat complet și îmi iubesc necondiționat fostul partener, s-a petrecut iertarea într-o manieră în care nu judec și încerc să nu identific persoana cu comportamentul pe care l-a avut.

Nu vorbesc de cazurile de psihopatie, evident. Vorbim în limite în care se poate face ceva.

Am observat că ești foarte aproapiată de mama ta și cred că ești o norocoasă. Mulți din generația noastră resimt acest gap dintre noi și părinții crescuți în comunism. Cum crezi că ar putea fi îmbunătățite relațiile cu părinții?

Legătura cu părinții e ceva ce ne urmărește toată viața, cu ea ne naștem și murim.

“Eu nu cred că noi îi putem schimba pe oameni. Dar cred că relațiile se pot schimba în momentul în care comportamentul nostru față de celălalt se schimbă.”

Relația e ceva ce se lucrează în timp și în continuu. Și eu și mama în continuare avem lucruri de recalibrat. Și în relația noastră au existat probleme, ea m-a făcut la 20 de ani, la vârsta la care eu am ales să nu fac un copil.

Și atunci, sigur că a fost extraordinară din multe punct de vedere, dar au fost și lucruri pe care le-a învățat ulterior.

De sărbători am stat o lună la Brașov, la mama, și la un moment dat i-am zis „hey, acum aș vrea să fii mămică.” Și ea nu a înțeles. A trebuit să verbalizez. „ Am nevoie să fii caldă, să vii în întâmpinarea nevoilor mele, fiindcă sunt obosită. Crezi că poți să faci asta?”

Iar ceea ce fac în relația cu tatăl meu este să-i vorbesc despre mine. Despre cum sunt eu, despre cum văd eu viața mea și să îl invit să mă privească, fără să încerc să îl schimb.

Și cred că se poate încerca asta.

“Scoateți-vă părinții la o cafea. E foarte multă durere în relațiile cu părinții, dar purtați-vă ca și cum durerea aia nu mai e prezentă, că acum suntem niște adulți și ne putem comporta din punct de vedere al adultului care are o relație matură cu părintele lui.”

Tu cum faci față presiunii sociale care zice “tu când te măriți?”, “tu când faci un copil?” ?

Eu cred că un copil ar trebui să fie crescut într-o comunitate, să existe această comunitate în care femeile se ajută între ele să trăiască mai ușor împreună, să își lase copilul una la alta, tații sunt bineveniți să participle și ei, ar fi de dorit.

Sunt pregătită să fac un copil, dar nu cred că e momentul. Și cred că aș fi o mama bună, dar mă întreb dacă e presiunea societății sau îmi doresc eu, dacă îmi doresc acum. Și mi-am dat seama că acum nu îmi doresc copii.

Acum îmi doresc enorm să filmez și să fac proiecte de teatru în care cred și îmi doresc enorm să cresc pe partea de business.

Și clar nu îmi doresc copil în momentul ăsta. Mai mult, iau în considerare posibilitatea de a adopta.

Înțeleg magia facerii unui copil, dar nu știu de unde vine, dacă e presiune din exterior sau nu.

Revenind puțin la actorie, cum ți-ai umplut dorul de teatru anul trecut?

Mie mi se pare extraordinar că am apucat să mi se facă dor de teatru. Apoi, am avut norocul că am repetat trei proiecte care încă nu au ieșit, am filmat un lungmetraj, chiar sunt o persoană privilegiată.

“Dorul e ceva ce îl țin și mă bucur de el, mă bucur că mi se face dor de meseria mea.”

Încerc să nu-mi doresc să fie lucrurile altfel decât sunt, fără să zic că îmi doresc ca lucrurile să revină la normal. Care normal? Ăla este într-un trecut, nu mai există. Eu nu vreau niciodată să revin în trecut.

Și mai cred că ceea ce am învățat din anii aceștia doi am putea să vedem abia peste 10 ani.

Cum a fost să lucrezi cu Smiley la un film?

Experiența cu Smiley a fost incredibilă, m-am dus total fără așteptări. A fost o lecție extraordinară fiindcă am văzut un artist care înțelege că a fi creativ înseamnă mai mult decât a face un singur lucru.

Și înseamnă a-ți lucra mușchiul ăsta al creativității într-un domeniu în care nu ești confortabil sau nu ai mai fost pus.

Ne-am înțeles foarte bine și a fost super profi.

Povestea este despre cum trece un regizor, împreună cu familia lui, printr-un episod depresiv.

E și comedie și dramă și mi se pare ok că subiectul ăsta e adresat și într-un fel comercial. Eu cred în filme comerciale. Dacă subiectul e mișto și zis bine, îmi place să mă duc la cinema să mă uit la filme cu supereroi sau la filme de acțiune, să mănânc popcorn, să mă țină acolo, chiar îmi place, dincolo de filmele de artă la care mă duc.

Hai să nu ne mai judecăm.

Te-ai gândit că ai putea fi judecată în breasla voastră fiindcă faci un film cu Smiley?

Sunt convinsă că o să fiu judecată. Dar și? Așa, fac un film cu Smiley, și? Cred că ceea ce ne împovărează de cele mai multe ori e părerea pe care o avem despre un lucru sau altul. De ce ai o părere despre asta?

Urmează să începeți zilele acestea filmările la Perfect Strangers, ce ne poți spune despre acest proiect?

Au fost luate drepturile de autor de la varianta originală, Perfetti sconosciuti, și suntem mega încântați pentru că este un scenariu superb, suntem 7 roluri principale și regizor Octavian Strunilă.

E o conversație, o seară între 7 prieteni. O poveste tristă, de fapt. A fost făcută și în Italia și Franța. Mie mi-a plăcut mai mult varianta franceză.

Și mi se pare mișto să îl vezi pe tipologiile fiecărei țări, e un scenariu foarte bun.

The post “E așa o rușine dacă faci și altceva pe lângă meseria ta. E un stigmat.” – Ada Galeș, actriță și antreprenor appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul este valabil online 24 de ore. Un text șoptit și vorbit despre o țară în care fericirea este pe cale de dispariție. Zâmbetele sunt rare, viața fiecăruia este absorbită în cotidian, iar fericirea este un lux.

Din distribuție fac parte Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ada Galeș, Sabina Lazăr și Luca Rădulescu, iar alături de ei au fost invitați să interpreteze propriile roluri – Andreea Esca, Adelin Petrișor, Vlad Petreanu și Tudor Mușat.

„Happiness loading. It might take a while” ne aduce aminte de teatrul radiofonic. Diferența este că acum îl ascultăm pe youtube, nu la radio.

Iată ce spune regizorul Alin Neguțoiu despre acest spectacol:

Cum a venit propunerea de a regiza un spectacol sonor din partea Laurei Ivăncioiu?

Laura a avut această idee cu ținutul în care oamenii nu zâmbesc, pe care a schimbat-o de mai multe ori și  pe care am schimbat-o împreună pentru că ni se părea foarte interesant să redai ideea aceasta de zâmbet în sonor.

Adică cum faci să se înțeleagă că un om zâmbește fără să îl vezi? Are legătură și cu contextul actual în care nu numai că nu ne vedem zâmbetele, ci nu ne mai vedem fețele. Eu uneori nu recunosc oamenii pe stradă.

Ești familiarizat cu teatrul sonor?

Nu, nu am mai făcut niciodată. Adică eu am avut la UNATC un opțional de teatru radiofonic la m-am înscris, la care mai apoi mi s-a spus că nu există profesor pentru asta.

Ce aduce fascinant și diferit acest tip de teatru?

Ca proces de creație mie mi s-a părut mult mai controlabil decât un spectacol într-o sală de teatru. Pot controla mult mai ușor atenția spectatorului și cred ca este un mediu prin care poți transmite mult mai ușor niște povești.

Ce mi-a mai plăcut mie mult a fost lipsa vizualului, care ne permite să ne accesăm imaginația mai tare. La teatru văd actorii, poate nu îmi place scenografia sau costumele, dar trebuie să le accept așa cum sunt. Aici doar aud și imaginația mea scenografiază spectacolul ca să zic așa.

Acum suntem și super bombardați de imagini vizuale, de povești vizuale și care ne și iau așa de proști, în sensul că nu mă lasă să îmi explorez creativitatea cu care m-am născut pentru că vor prea multe, să văd ce vor alții, nu ce vreau eu.

De unde a venit ideea de a integra jurnaliștii în teatru?

Nu avem cum să ignorăm că trăim o pandemie și Laura a avut această idee ca zâmbetul în povestea noastră să se răspândească pandemic și să fie tratat ca o contagiune.

Ea a scris acest montaj de știri și ne întrebam pe cine să distribuim, cum reușim să transmitem pe bune. Iar ea, lucrând în trecut în televiziune, ne-a propus că poate da de acești oameni dacă ni se pare o idee bună.

Atunci am fost de acord și ni s-a părut foarte tare să o avem pe Andreea Esca în spectacol. I-a contactat și au fost foarte deschiși. Sunt niște voci atât de recognoscibile și suntem atât de obișnuiți și aduce povestea mult mai aproape de tine ca receptor.

Spectacolul poate fi ascultat aici:

The post Teatru sonor despre fericirea pe care am rătăcit-o nu știm pe unde appeared first on Cultura la dubă.

Apoi, izolarea înseamnă pentru mulți dintre actori o formă de viață de neimaginat înainte, când cea mai mare parte din timpul lor era dedicată teatrului sau filmărilor. Acum, ei își dedică timpul propriei persoane ori celor cu care își petrec izolarea, nu meseriei.

Nicoleta Lefter, actriță a Teatrului Odeon și colaboratoare a unor trupe independente, își organizează ziua în funcție de nevoile fetiței sale, Alina, la fel cum o fac și Ana Covalciuc, actriță a Teatrului Bulandra și Alex Călin, actor al Teatrului Excelsior, cu fiica lor, Mara.

Constantin Dogioiu, actor al Teatrului Bulandra își petrece izolarea într-un apartament din centrul Bucureștiului, printre cărți, vin, Netflix, țigări și muzică, iar Istvan Teglas, actor al Teatrului Național București, a pus în practică rețetele de tarte cu fructe, primite de la mama sa, citește și scrie un jurnal al vieții în izolare.

Ada Galeș, actriță a Teatrului Național București, a devenit în vară consilier de dezvoltare personală, iar acum are pentru prima dată timp să se dedice lucrului cu oamenii. În plus, donează banii câștigați actorilor indendenți.

Cum vi s-a schimbat viața după intrarea în izolare?

Nicoleta Lefter: Păi e destul de simplu de răspuns la întrebarea asta. (râde) Nu mai ies din casă decât pentru cumpărături, ceea ce până acum nu mi s-a mai întâmplat, poate doar când a avut fetița mea varicela și a trebuit să stau cu ea în casă. Și faptul că nu am mai avut spectacole de o lună…joc prin bucătărie . (râde)

Constantin Dogioiu: Pe de o parte, legat de cum mă simt, această izolare nu a produs vreo schimbare. Cel puțin nimic ce aș putea identifica.

Pe de altă parte, felul meu de a trăi s-a schimbat. Din câteva puncte de vedere, toate subordonate unui singur fapt, și anume că e prima dată când statul îmi ordonă să nu ies din casă oricând doresc, din orice motiv doresc.

Revenind la cum mă simt, constat că mă raportez la această acțiune a statului nu ca la o formă de opresiune asupra libertății mele, ci ca la o oportunitate de descoperire pentru mine și, sper eu, întreaga omenire.

Simt nevoia să fiu mai concret, așa că voi face asta: îmi e foarte bine să petrec și mai mult timp cu mine. Îmi e foarte bine să discut cu oameni teme de interes comun pe care le consider a fi importante, nu menite doar să ne delecteze. În același timp, râd mai mult ca înainte. Și descopăr multe lucruri, fără să îmi propun să fac asta.

Mă simt senin, relaxat, curios, ludic. În cea mai mare parte a timpului.

Istvan Teglas: Mi-a dispărut stresul de pe urma ieșirilor în lume, de a face față la oameni și situații, care de cele mai multe ori îmi consumau energia și bunul simț degeaba.

Cu toate că îmi fac griji pentru ce se întâmplă cu noi în perioada asta, în mare parte încerc să stau liniștit. Îmi e frică, dar am și-o parte fatalistă care se activează în situații limită.

Ana Covalciuc: Mi s-a anulat tot ce aveam în lucru: spectacole, filmări, ateliere. În acest moment, pe termen nedeterminat. Dar sincer, nici când se vor relua, nu știu cum vor arăta, cum se va schimba munca mea.

Îmi e tot mai clar că nimic nu va mai fi la fel. În plus, am renunțat la căutat bonă sau grădiniță pentru Mara, fetița noastră de 1 an și 8 luni, la orice formă de ajutor exterior, la vizitele la părinți și bunici.

Alex Călin: Înainte de toată această criză repetam la două spectacole, avusesem o premieră la teatru, urma alta, aveam o deplasare la un workshop în Polonia, doream să încep antrenamentele pentru un maraton.

Deci aș fi fost destul de mult timp plecat de acasă, lucru care pe de o parte nu mă bucura prea tare. Așa că îmi prinde foarte bine faptul că pot să stau cu Ana și cu Mara și să recuperez timpul în care mi-aș fi dorit să fiu lângă ele în ultimele luni.

Cu toate astea, însă, fiind o persoană destul de activă, în perioada asta mă apasă imposibilitatea de ieși din casă, de a nu putea să socializez, să pedalez, să alerg, să repet, să stau pur și simplu pe o bancă în parc și să citesc. Și parcă totul în jur s-a schimbat într-un fel incredibil.

Ada Galeș: Dacă în lunile de dinainte de izolare veneam acasă doar după 12 ore de repetiții și spectacole (în cele mai ocupate zile), acum sunt acasă toată ziua.

Suntem mai mult decât meseria pe care o avem. Mai mult decât alergătura continuuă după bani.

Îmi place enorm meseria pe care o am și, cu toate astea, mi-am dat seama cât de ușor îmi e să mă confund cu ceea ce fac. Pentru că m-am trezit fără cele 8-10-12 ore în care munceam, fără să mai am creierul ocupat cu ruminarea textelor pe care le aveam de repetat și de jucat și să încep să mă concentrez mai mult pe cine sunt, nu pe ce fac și asta îmi schimbă perspectiva, cu toate că ajunge să se manifeste în acțiuni.

Asta înseamnă că pot să observ mai bine lucrurile care îmi fac plăcere și lucrurile care sunt cu adevărat importante din rutina mea zilnică.

Mi-e foarte drag că m-am apucat de consiliere. În vară mi-am luat acreditarea de consilier în dezvoltare personală, dar nu am avut timp să mă și văd sau aud cu foarte mulți oameni. Mă bucur că pot ajunge la ei acum.

Și încerc un alt sistem economic. Nu am niciun preț setat pentru o ședință. El se stabilește în funcție de posibilitățile clientului și de cât crede el că valorează ședința. Asta înseamnă că voi putea ajunge la oameni indiferent de posibilitățile lor și că unii vor putea face cadou plătind mai mult ședința, celor care nu își permit. Iar dacă voi lucra doar pro bono, înseammă că așa a fost să fie.

Aș vrea să adaug că în perioada asta fondurile se duc în parte către cauza actorindependent.ro și pentru a suține firma mamei mele.

Cum arată o zi obișnuită din viața voastră acasă, în această perioadă? 

“Am câstigat faptul că sunt foarte atentă să nu cumpăr mai mult decât consum, refuz să mai arunc mâncare.”

Nicoleta Lefter, actriță

Nicoleta Lefter: Toate zilele mele sunt obișnuite de când am aflat că e pandemie.

Mă trezesc destul de târziu, cam pe la 09.30 sau 10.00, beau o cafea, pregatesc laptele cu fulgi pentru aia mică, uneori eu, alteori face asta prietenul meu. După ce mi-am băut cafeaua, îmi încep rolul de învățătoare cu fiică-mea, adică facem din fișe sau caiete cu activități pentru clasa pregătitoare.

La matematică adunăm 14 cu 5, de exemplu, și la română scriem litere și cuvinte sau propoziții, am ajuns la litera H mic, apoi pauză 10 minute și începem cu engleză – are cursuri online (aici iau eu o pauză, de fug la bucătărie să aleg meniul pentru prânz), iar la franceză punem cântecele de pe net și ne lălăim împreună.

Vine masa de prânz, eu între lecțiile astea am jucat și rolul de bucătar șef, fac ciorbe pe care le acresc cu zeamă de varză și tai verdețuri, toc morcovi și țeline.

Apoi, după masă, care de obicei durează cam o oră, pentru că se discută mult la masă, ne retragem fiecare în câte o cămăruță și citim. Eu citesc câteva capitole bune, Alina două propoziții și alea eventual susținute de mine (râde).

După ore, clar, ne băgăm la un film și aici paleta e largă. Se merge adesea pe filme de artă, rar se fac compromisuri. Ultimul văzut e “Ocolul lumii în 80 de zile”.

Pe la ora 17.00 ne apucăm de gimnastică la sol, iarăși am rol principal. Urmează o pauză de voie, adică fiecare face ce vrea, atunci eu fug la bucătărie să trag o țigară și o gură dintr-o cafeluță răcită demult.

După care Alina are ora de pian, în care eu stau și îi zic ce i-a scris doamna Olga pe caiet și ce trebuie ea să exerseze (eu habar nu am să cânt la pian, doar cunosc notele ).

Am uitat să zic asta, cândva în timpul zilei noi mai înregistrăm și povești pentru Editura Polirom Junior și eu câteodată mai am și două repetitii pe Skype la niște proiecte pe care le vom relua după ce ieșim din asta….daca vom mai ieși.

Se face ora 21.30, au loc lălăielile de rigoare, pe diferite melodii ascultate în timpul zilei la duș, Alina merge la culcare după cină, bem ceai, vine timpul pentru povestea de dinainte de culcare și când se face liniște mai apuc șă citesc și eu ceva din cartea începută ieri ”Doamna cu buchetul de flori “de Mo Yan sau mă uit la True Detective, seria asta nouă.

Ce să zic, nu apuc să fac câte îmi propun. Să mă uit la muzee online, să văd spectacole de teatru online, să ne jucăm mai mult, să scriu…trece ziua foarte repede, extrem de repede. Nici nu știu când m-am trezit și iar e noapte. Dacă mai vorbesc și la telefon sau pe net (mă oftic că îmi mănâncă din timp treaba asta) s-a dus ziua.

Constantin Dogioiu: O zi obișnuită arată cam cum vrea ea, ziua, nu eu.

Nu îmi fac alte planuri, în afară de igiena personală și, în momentele de grație, de cea a casei. Când spun casă, mă refer la un apartament de 48mp.

În această libertate experimentală descopăr, totuși, niște constante: muzică, filme artistice, cărți, interviuri, documentare, gif-uri, filmulețe care își propun să fie comice, somn după-amiaza, vin, vizualizat diverse plaje, vizualizat diverși oameni (plajele, ca și oamenii, sunt vizualizate doar în imaginile mentale, nu contravin legii actuale), vorbit cu oameni la telefon/pe net, Lucky Strike, apă plată, mâncare.

Istvan Teglas: Încerc să fac totul după un program. Zilele trec foarte repede și nu sunt genul de om căruia îi place să nu facă nimic.

Chiar dacă, în sfârșit, am timp să mă odihnesc, să-mi termin cărțile de citit, să încep altele și să mă uit la film, îmi place ca toate astea să le fac organizat.

Țin să mă trezesc devreme. Aici intervine și faptul că am animale care au nevoi, deci mai întâi pe astea le rezolv.

După care stau la cafea, dar trag de mine să termin cât mai repede pentru că mereu e ceva de făcut. Acum de exemplu scriu aici, dar am acceptat propunerea de-a ține un fel de jurnal în perioada asta.

Au venit cu ideea cei de la o platformă culturală, și m-am bucurat pentru că îmi organizează perfect ziua. Chiar aveam de gând să fac ceva asemănător, e ideal pentru a menține un echilibru psihic, și-o igienizare zilnică a minții. În perioada asta îmi ocupă o mare parte a zilei, pentru că sunt la început și sunt entuziast.

Seara îmi place să mă uit la film sau să dau telefoane lungi.

“Bucuria n-are nicio valoare dacă nu e împărtășită cu cineva.”

Istvan Teglas, actor

Ana Covalciuc: Am încercat să stabilesc noi rutine, care ar fi trebuit să acopere tot felul de nevoi, dar momentan, nu mi-a ieșit.

Singurele lucruri fixe sunt mesele și somnul copilului, în rest totul e o mare improvizație. E un ciclu continuu de făcut curat/dezinfectat, gătit, jucat, uneori dansat sau făcut gimnastică. Mara e la o vârstă minunată, dar extrem de interactivă. De citit apuc doar pe somnul ei, la prânz, la fel ca înainte.

Alex Călin: Încercăm să ne ținem de o rutină zilnică pentru a avea timp și pentru gătit, adormit și jucat cu Mara, făcut ceva împreună, lucrat la proiectele care într-un fel sau altul continuă în perioada asta, dar și pentru a ne redescoperi și explora individualitatea. Deci între 8 dimineața până pe la 12-1 noaptea nu prea avem timp să ne plictisim.

Ada Galeș: Mă trezesc, beau cafea, meditez, fac yoga (dimineața sau seara, înainte de culcare), citesc, gătesc, în unele zile plantez, pictez, mă gândesc la tot felul de noi hobby-uri și pierd vremea.

Sunt mai puțin productivă decât am sperat, dar încerc să am compasiune față de mine. Sunt printre cei care au zis mereu că au nevoie de mai mult timp liber, așa că încerc să înțeleg și să accept că am primit acest timp, cu toate că nu l-am primit în forma pe care probabil o așteptam sau mi-o doream.

Încerc să nu mă oftic sau învinovățesc că n-am găsit cea mai bună soluție sau că nu am vreo idee revoluționară. Cel puțin observ când am astfel de gânduri.

Ce ați avut de pierdut și ce ați câștigat odată cu aceste vremuri?

Nicoleta Lefter: Am pierdut timpul petrecut cu familia, poate nu am stat așa de mult timp conectați unii cu ceilalți.

Am câstigat faptul că sunt foarte atentă să nu cumpăr mai mult decât consum, refuz să mai arunc mâncare. Sunt mai blândă și las mult de la mine în orice situație, adică mi-am luat puțin seama, am adăugat la mine un pic de smerenie.

Constantin Dogioiu: Simt că nu am pierdut nimic. Sau, dacă am pierdut, nu mă simt ca și cum aș fi pierdut.

Nici de câștigat nu pot spune că am câștigat. De câteva luni, nu mai cred în acești doi termeni, ca, de altfel, în mulți alții.

“Mi-e dor de plajă, de vară, de sex, de scenă, de a vedea, mirosi, atinge oameni, lucruri, de cârciumi, de alte cabluri decât cele din casă.”

Constantin Dogioiu, actor

Istvan Teglas: Consider că dacă reușesc să-mi păstrez sănătatea în toată perioada asta, n-am avut nimic de pierdut.

Stagiunea asta am lucrat enorm de mult pentru că lucrurile s-au adunat, dar nici măcar nu mi-am cerut asta. Nu am avut dorințe extraordinare. Le-am luat pe toate cum au venit și am fost mulțumit că oamenii s-au gândit la mine, dându-mi de lucru.

Acum că totul s-a oprit, am început să fiu iarăși în elementul meu. E un câștig, dar nu neapărat în sensul pozitiv. Am de curățat niște sertare în care s-au adunat mizeria și praful din mine și de care mă-ntreb de ani de zile dacă voi avea vreodată timp să le mai deschid.

În general asta cred, că am câștigat timp cu mine.

Ana Covalciuc: Am pierdut multiple ocazii de dezvoltare profesională, mulți bani, interacțiunea cu oamenii, care pentru mine e esențială, contactul direct, imediat, senzația de libertate, autonomia abia (re)câștigată, curajul de a face planuri.

Am câștigat…ocazia de a vedea, în sfârșit, cât cheltuim pe mâncare, ce înseamnă să estimăm realist resurse, ne gândim pentru prima oară la a face un buget, un program comun, e o negociere continuă în cuplu, fără posibilitatea de a externaliza nimic în afară.

Am luat-o ca pe un joc în care s-au schimbat resursele și provocarea e să acoperim totuși (pe cât posibil) aceleași nevoi. Acum chiar va trebui să învăț să cer și să delimitez timp pentru mine, de exemplu.

Plus marea provocare de a face mișcare zilnic și impactul imediat și devastator atunci când nu o fac.

Lecția de a o lua “zi cu zi” devine a naibii de concretă.

Alex Călin: Cu siguranță am câștigat timp valoros de petrecut cu familia și de făcut unele lucruri pe care le tot amânam, dar simt că am pierdut lucruri simple foarte valoroase pentru mine, cum ar fi banala plimbare cu fetele către Grădina Icoanei, pedalatul prin București sau intratul într-o cafenea.

Ada Galeș: Am pierdut bani, dar mi-am dat seama și că mă descurc cu mai puțin și că sunt alții în situații mult mai grave.

Am pierdut repetiții și spectacole, dar mi-am dat seama că nu sunt doar meseria mea și că am timp pentru consiliere și pentru toate hobby-urile pe care le am și pe care pot să le descopăr, pentru cauzele în care cred să le susțin.

Am pierdut îmbrățisări și atingeri cu unii oameni și mi-am dat seama cât de important e contactul fizic.

Am pierdut sentimentul aparent de siguranță și am câștigat bogăția pe care ți-o poate aduce un eveniment care îți perturbă „normalitatea”.

Care e cea mai mare frică a voastră acum?

“Mi-e frică de spital, mai mult decât de virusul în sine. Și cred că știm cu toții de ce.”

Alex Călin, actor

Nicoleta Lefter: Îmi e frică pentru toți cei apropiați mie și de spitalele din România.

Și îmi e frică că aș putea fi de acum încolo doar mama și iubită, parcă mi s-a luat super puterea (știu e o frică de căcat, da o zic).

Constantin Dogioiu: Să rănesc, cu bună știință, oameni. Inclusiv pe mine. Momentan, nu se arată semne pentru ca această frică să fie justificată. Aș spune “slavă Domnului!”, dacă aș mai crede în el.

Istvan Teglas: De data asta nu voi băga de seamă că sunt ipohondru, aleg să răspund că cea mai mare frică a mea este că nu voi putea folosi acest răstimp eficient.

Sunt cam la jumătatea vieții, nu știu ce altceva extraordinar mi se mai poate întâmpla în afară de tot ce-am trăit până la vârsta asta. Dacă nu reușesc să mă conving și să înțeleg acest lucru acum, oricât aș mai avea de trăit, într-un fel sau altul va fi degeaba.

Se spune că omul până la treizeci și șapte de ani a văzut și a cunoscut totul, de-acolo depinde doar de el ce face mai departe.

Ana Covalciuc: Să nu pățească Mara ceva sau să nu rămână fără unul dintre părinți.

Alex Călin: Mi-e frică de spital, mai mult decât de virusul în sine. Și cred că știm cu toții de ce.

Și cred că îmi este și mai frică de perspectiva de a nu-mi putea relua niciodată viața de dinainte.

Ada Galeș: Mă tem că vom uita prea repede criza sau că nu vom înțelege destul din ea.

Eu încerc să înțeleg așa: că sistemul de sănătate are nevoie să fie funcțional și accesibil pentru toată lumea, că avem nevoie de educație și cultură ca de sănătate, că e nevoie de protejarea grupurilor vulnerabile și a minorităților, că oamenii sunt în primul rând oameni și nu resurse de produs bani, că salariul minim universal e necesar, că avem nevoie să formăm comunități și nu să ne separăm.

“Una din revelațiile acestei izolări e că de fapt nevoia de artă e legată de supraviețuire, nu e ceva secundar, minor.”

Ana Covalciuc, actriță

De ce vă este cel mai dor?

Nicoleta Lefter: Îmi e dor de rumoarea publicului din sala de spectacol, de emoțiile mele înaintea unui spectacol. Îmi e dor de mine în felul în care sunt la teatru, cu tot ce conține el.

Constantin Dogioiu: Greu de spus pentru că, de câteva luni, nu mai fac ierarhii, clasamente.

Mi-e dor de plajă, de vară, de sex, de scenă, de a vedea, mirosi, atinge oameni, lucruri, de cârciumi, de alte cabluri decât cele din casă. Cam atât. Dar niciunul nu doare, nu mă apasă, deci nu l-aș numi “dor”.

Istvan Teglas: Poate sună arogant, dar recunosc că nu îmi este dor de nimic.

Bineînțeles, în măsura în care va exista un sfârșit pentru toată perioada asta și finalul nu va fi unul de nesuportat.

Ana Covalciuc: De prieteni. De ieșirile în parc sau pur și simplu de plimbatul pe străzi, intratul firesc în librării, în magazine. De cumpărat narcise primăvara. Lucruri mici, banale, dar care țineau de normalitate.

Alex Călin: Cel mai dor îmi este să îmi îmbrățișez părinții. Apoi îmi este dor de spectacolele și colegii alături de care lucram.

Ada Galeș: Să mă văd cu prietenii foarte apropiați, să iau oamenii în brațe. E foarte important să înțelegem că va fi un impact mare negativ dacă ne vom separa și mai tare sau dacă vom fi reticenți în a ne manifesta afecțiunea fizică. Separea produce boli poate la fel de grave ca această gripă.

Mă mai gândesc cu drag și la spectacole și pânzuri la terase și la dansat într-un spațiu mare.

Dacă ați fi știut că va urma această criză, ce ați fi făcut diferit înainte?

Nicoleta Lefter: Nu știu, poate aș fi făcut voluntariat pentru strângerea de fonduri pentru echipamentele de protecție ale cadrelor medicale din spitale.

Constantin Dogioiu: Nimic.

Istvan Teglas: Orice aș fi vrut să fac diferit, din păcate nu cred că aș fi fost în stare.

Mi-aș fi dorit, totuși, să pun mâna mai des pe telefon și să sun câțiva oameni pe care există posibilitatea să nu-i mai văd niciodată.

Ana Covalciuc: Aș fi zburat cu Alex și Mara undeva frumos, poate chiar in Italia. Am trăit momente extrem de fericite acolo, o ador și sufăr mult acum, odată cu ea.

Alex Călin: Aș fi stat mai puțin pe telefon și mai mult în contact cu oricine din jurul meu.

Ada Galeș: Nu știu. Încerc să mă gândesc în timp ce scriu ce aș face acum dacă aș știi că peste 10 ani vom avea o nouă criză.

Adevărul e că nu știu, nu știu cum se va schimba lumea, tot ce pot să fac e să încerc să fiu cât mai în contact cu mine, cu emoțiile mele și să prioritizez lucrurile din viața mea după adevărata lor valoare.

“Avem nevoie să dezvoltăm reziliență și să știm că putem dezvolta stres post traumatic (PTSD) după perioada asta.”

Ada Galeș, actriță și consilier de dezvoltare personală

Recomandați-ne ceva frumos de făcut în izolare.

Nicoleta Lefter: Vă recomand să citiți, sunt o mulțime de cărți bune care vă așteaptă. Și să vă împacați cu voi înșivă dacă ați fost certați.

Constantin Dogioiu: Frumosul cred că este același pentru toți oamenii, doar forma diferă.

Cred că ar fi interesant ca fiecare să își descopere constant forma, să o abandoneze imediat ce a descoperit-o, să descopere din nou și să investigheze dacă/ce legătură e între formă și conținut. Sigur, e doar o propunere.

Istvan Teglas: Sunt convins că acest lucru înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.

Pe mine mă bucură, de exemplu, dacă reușesc să fac o tartă perfectă după rețeta lui maică- mea, pe care chiar dacă nu pot s-o împart cu lumea, pot s-o pun pe rețelele de socializare.

Să mă mândresc cu ea, ca strămoșii noștri care scoteau comorile din adâncuri și le ridicau în aer, ca să le vadă toată lumea. Împărtășind astfel toată bucuria cu ceilalți, pentru că bucuria n-are nicio valoare dacă nu e împărtășită cu cineva.

Ana Covalciuc: Sport, yoga, dans, orice formă de încurajat endorfinele să se pună în mișcare, eventual în fața ferestrei deschise.

Suntem extrem de dependenți de chimia corpului nostru și cred că acum trebuie să facem eforturi conștiente și susținute pentru a o face să lucreze în favoarea noastră.

Altfel, am observat că îmi face bine să fixez anumite zile în care mă văd cu prietenii pe video calluri, ajung să le aștept cu entuziasm. Și, ocazional, comandăm mâncare din oraș și ne jucăm de-a cina.

Ultima dată chiar am uitat preț de câteva secunde de ce a lăsat Alex cutiile pe hol și a pregătit totul pe platouri chiar la ușă.

Că avem nevoie de artă ca de aer, bănuiesc că toată lumea a descoperit deja. Fiecare minut în care ne mutăm atenția pe o pagină citită, un film, o melodie sau un tablou nou descoperit, e un minut bine folosit, salvator, eliberator.

Una din revelațiile acestei izolări e că de fapt nevoia de artă e legată de supraviețuire, nu e ceva secundar, minor.

Alex Călin: Dansat și cântat alături de cei cu care ați fost prinși în această interminabilă izolare.

Ada Galeș: Să fiți blânzi cu voi înșivă. E cel mai frumos lucru pe care îl puteți face și să vă observați creierul și gândurile care vă apar.

Cu siguranță cred că lumea se va schimba cumva și că e o perioadă grea. Avem nevoie să dezvoltăm reziliență și să știm că putem dezvolta stres post traumatic (PTSD) după perioada asta sau să ne concentrăm pe post-traumatic-growth. În condițiile de disconfort, creierul are capacitatea de a se dezvolta dacă îl ajutăm puțin.

Sunt alături de voi. Dacă aveți nevoie de mine mă găsiți pe facebook/instagram sau pe mail la adagales@yahoo.com.

The post 6 actori români și viața lor în izolare appeared first on Cultura la dubă.