Născut și crescut în Oltenița, un oraș de 20.000 de locuitori din județul Călărași, Ionuț Marineață, la bază contabil și inspector de resurse umane, a fondat în 2015 Asociația “Ai voință, ai putere”, pentru a veni în sprijinul persoanelor vulnerabile din localitate.

A studiat, a devenit psiholog și a primit certificări pentru a putea lucra direct cu copii cu diferite afecțiuni, cărora le oferă acces gratuit la terapii.

Azi reprezintă cel mai mare ONG din Oltenița și Giurgiu, principala entitate care luptă pentru integrarea copiilor cu CES (Cerințe Educaționale Speciale) în școli normale.

***

“Am constatat că nu avem în zonă un ONG care să se ocupe de latura socială și atunci, în 2016, am înființat asociația. Nevoi erau foarte multe, de la persoane defavorizate, bătrâni cu probleme, copii bolnavi, copii săraci, copii cu părinții plecați și crescuți de bunici sau mătuși, care nu le puteau oferi condiții pentru a merge la școală.

Apoi, este segmentul copiilor cu CES, care, din păcate, încă azi, în secolul 21, se izbește de zidul cadrelor didactice, care nu înțeleg că e important să integrăm un copil cu cerințe educaționale speciale într-o școală normală.

Cu implicarea fiecăruia, un copil cu autism sau ADHD se poate integra și dezvolta mai ușor.”

Așa începe Ionuț Marineață povestea Asociației „Ai voință, ai putere”.  Într-o zi obișnuită, l-am vizitat la sediul asociației din Oltenița, unde alături de alți 3 specialiști, de dimineață până seară, lucrează în ședințe individuale și de grup cu copii care suferă de autism, ADHD și alte tulburări.

O familie cu trei copii tocmai a ajuns la sediu, unde gemenii L. și L. fac terapie de 5 luni încoace. Mama lor, care trebuie să aibă grijă și de al treilea copil, e încântată că are parte de sprijin gratuit și aproape de casă.

Pentru ea, cea mai mare bucurie este să vadă evoluția rapidă a gemenilor.

“L. înainte nu vorbea, nu zicea nici mama, nici apă, nimic, iar în 5 luni a început să vorbească. E foarte important să avem acest loc aproape și gratuit. Nu trebuie să mai mergem la Călărași în fiecare zi, nu mai dăm banii pe transport și pot să îl duc și pe celălalt fiu la grădiniță”, ne povestește Nicoleta, mama copiilor.

Lui Ionuț copiii îi spun „mister”. Se bucură la vederea lui și intră de mână în camera unde urmează o ședință de terapie Tomatis. Cu ajutorul unor căști speciale, cei mici ascultă muzică clasică și își dezvoltă atenția și răbdarea.

Asociația oferă ședințe de logopedie, terapie ABA, dar și metode alternative, precum terapia neurofeedback, Tomatis, de grup sau terapia 3C – Cogniție, Comportament, Concentrare.

“Avem un copil venit la 2 ani jumătate, acum are 5 ani și deja vorbește foarte bine. E diagnosticat cu sindrom autistic, venise non-verbal și iată că deja are o evoluție fantastică”, spune Ionuț Marineață.

Până acum, aproximativ 150 de copii au beneficiat de serviciile asociației gratuit, însă dincolo de partea terapeutică, aceștia au nevoie de integrarea în școli normale, așa cum prevede legislația la nivel european.

Respingerea lor de către școli rămâne principala problemă cu care se confruntă familiile și asociația.

“Noi în continuare ne luptăm cu unele școli sau cu o parte dintre cadrele didactice, pe care încercăm să le facem să înțeleagă că trebuie să primească acești copii în învățământul de masă.

Ne izbim de refuzurile unitățile de învățământ de a înscrie copiii la grădiniță. E ilegal. Și atunci noi sunăm, vorbim cu directorii, cu cadrele didactice, le explicăm legea, interesul copiilor.

În plus, profesorii primesc 15% spor dacă lucrează cu persoane cu handicap. Unii țin cont de asta, dar când vine vorba despre copil, îl marginalizează.”

Pe lângă sprijinirea copiilor cu nevoi speciale, Asociația „Ai voință, ai putere” le oferă copiilor din Oltenița și Giurgiu excursii la mare și la munte, petreceri aniversare sau pur și simplu sprijin pentru a merge la școală – haine sau rechizite.

La Giurgiu, asistentul social Roxana Belachlavek a înființat un magazin social, unde oamenii cu posibilități donează haine, iar alții le cumpără la prețuri modice, de câțiva lei. Cu banii strânși, asociația ajută familiile nevoiașe și susține terapia copiilor cu situații financiare precare. 

“Am gândit statutul asociației ca pe o caracatiță, să putem să atingem cât mai multe segmente, să ajutăm câte puțin în fiecare – îndrumare, consiliere, găsirea locurilor de muncă pentru tineri, educație, terapii.”  – Ionuț Marineață.

Fondatorul îmbină activitatea de contabil cu cea de ONG-ist și încearcă să convingă companiile cărora le ține contabilitatea să redirecționeze 20% din impozitul pe profit către asociație. Aceasta reprezintă principala sursă de venit a asociației și cu banii câștigați plătește cei 4 specialiști angajați, chiria și utilitățile sediului sau evenimentele pentru copii.

“În 2017 am adus specialiști din București, două colege care făceau naveta de două ori pe săptămână și lucrau cu copiii. Apoi am început să angajăm oameni din Oltenița și Giurgiu, tot specialiști.”

La rândul său, Ionuț a lăsat Bucureștiul pentru activitatea pe care o desfășoară în paralel la Oltenița și Giurgiu.

“Eu am fost în București, dar după aceea am zis că și Oltenița are nevoi, e un oraș mic, frumos, dar are probleme. Dacă ăla nu face, ăla nu, atunci cine? Am zis bine, vin aici.”

Chiar dacă implicarea lui Ionuț schimbă, pe alocuri, destinul unor copii, România se confruntă la nivel național cu situații abuzive la care sunt supuse familiile copiilor cu dizabilități și cu CES. Puțini părinți cunosc drepturile copiilor lor, iar mulți se resemnează în fața respingerilor pe care le întâmpină în școli. Din acest motiv, mulți copii cu astfel de probleme abandonează complet școala sau ajung în unități speciale, care opresc dezvoltarea lor normală.

Potrivit legii, școlile și grădinițele sunt obligate să integreze copiii cu dizabilități și cu CES, să informeze și să formeze cadrele didactice pentru lucrul cu astfel de copii, să informeze ceilalți elevi și părinții lor pentru a accepta copiii cu nevoi speciale.

În România sunt peste 75.000 de elevi cu CES, dintre care doar 55.000 fac parte din învățământul de masă. Pentru ceilalți 20.000 cineva trebuie să se lupte, iar astfel de ONG-uri sunt pentru multe familii, singura speranță.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post “Ne luptăm cu școlile să accepte copiii cu Cerințe Educaționale Speciale în învățământul de masă.” – Ionuț Marineață, psiholog, fondatorul Asociației “Ai voință, ai putere” appeared first on Cultura la dubă.

Cu Luiza Zan am realizat primul interviu în martie 2021, la exact un an distanță de la declanșarea stării de urgență în România.

„Mă prăbușeam lângă calorifer, plângând. Nu a fost doar depresie, ci o disperare cruntă.”, spunea atunci artista.

În primele zile din septembrie am regăsit-o la cântând, strălucind și zâmbind pe scena festivalului Jazz in the Park de la Cluj.

Luiza Zan, una dintre cele mai cunoscute interprete de jazz din țara noastră, se deschidea în martie într-o discuție intimă, despre stările depresive prin care a trecut din cauza izolării și a anulării proiectelor sale artistice. Și dădea tonul unei serii de interviuri pe care Cultura la dubă a realizat-o cu mai mulți artiști români, despre vulnerabilități emoționale.

Între timp, Luiza Zan și actorul Istvan Teglas au dezvoltat online un grup de sprijin terapeutic pentru artiști.

Timp de 6 luni, la ședințele de terapie au participat săptămânal artiști români care au vorbit despre anxietăți și stări depresive cu colegi de breaslă și, cel mai important, cu doi psihologi și un psihiatru implicați pro-bono în acest demers.

„Am vrut doar să ajutăm oameni care treceau prin ce treceam noi. Și am ajuns să facem mai mult de atât. Sunt foarte foarte norocoasă să fiu parte dintr-un proiect care chiar are efecte.”

O dată pe săptămână, grupul se întâlnea online. În cele mai aglomerate zile au participat 22 de artiști, dar nucleul constant a fost format din 13 persoane care au respectat cu strictețe programul ședințelor și au găsit beneficii după aceste întâlniri.

Interesant este că participanții au găsit curajul de a se destăinui în fața unor colegi de breaslă, într-un domeniu artistic deseori încărcat cu frustrări, invidii sau nedreptăți.

Însă Luiza spune că tocmai faptul că făceau parte din același domeniu i-a ajutat să se înțeleagă reciproc.

„Între noi nu am avut niciun motiv de teamă, pentru că am stabilit de la început regulile de confidențialitate. Nimeni nu vorbește cu nimeni despre ceea ce ni se întâmplă.

Noi am pornit de la ideea că nimeni nu ne înțelege și a fost extrem de util să vorbim noi între noi.

Am reușit să găsim înțelegere în oameni care treceau prin același lucru și să fațetăm diferit problemele.

Ne-am văzut pe noi înșine schimbându-ne. Am văzut cât de mult contează terapia în general, dar terapia de grup a fost cheia succesului pentru noi.

Am vorbit mai puțin despre întâmplări personale, cât despre stări, emoții, sursa depresiei noastre. Depresia e o boală complicată și cauzele nu se limitează la niște întâmplări punctuale, intime.

Dacă vrem să ne vindecăm și să găsim miezul problemei, trebuie să ne deschidem.”

După o pauză de vacanță, artiștii au reluat toamna aceasta discuțiile. Din păcate, vremurile pe care le trăim contribuie la incertitudinile pe care le trăiesc, iar pandemia poate căpăta forme nebănuite de nimeni.

Pentru mulți dintre artiști, vara aceasta a fost o gură de oxigen, de speranță. Marile și mici festivaluri de muzică, teatru sau film au avut loc, iar pentru ei asta a însemnat activitate, manifestare artistică, socializare și, bineînțeles, o sursă de venit.

Luiza, de exemplu, a avut șansa de a cânta la festivalul Anonimul, în deschiderea filmului Respect, despre viața Arethei Franklin, sau la Jazz in the Park, printre artiști internaționali foarte cunoscuți.

„Sunt super norocoasă că am fost invitată la Jazz in the Park. E o bijuterie a culturii românești festivalul Jazz in the Park. Clujul nu e un oraș unde jazzul să fie la el acasă. Iar dacă festivalul acesta va deveni motorul interior al căutătorului de muzică, e posibil să se extindă jazzul și în baruri, cafenele.

Selecția artistică a festivalului e foarte eclectică, nu se merge pe un anumit stil, îmbracă multe culori. Mă bucur foarte tare că anul acesta a venit Jose James, e genul meu de muzică.”

Pe lângă concerte, a mai fost implicată în proiecte de teatru sau film, ori în cauze sociale. Terapia, activitatea și faptul că s-a mutat într-o casă la țară au ajutat-o să se ridice și să accepte vremurile pe care le trăim.

„Dacă la început refuzam să accept ce se întâmplă, după aia am acceptat, apoi m-am așteptat la ce era mai rău și a venit ce era mai rău, când m-am îmbolnăvit de Covid.

Am trecut prin cel mai rău moment, iar când a trecut, am învățat să nu mă mai aștept la nimic.

Ce o fi o fi, cu bune, cu rele, și moartea îmi e prietenă. Artistul din mine și omul din mine suntem deschiși la orice.”

La momentul întâlnirii noastre de la Jazz in the Park, în prima săptămână din septembrie, românii se bucurau încă de ultimele zile de concediu și de măsuri relaxate. Pe atunci erau 1000 de cazuri noi pe zi. Azi, o lună mai târziu, avem peste 12.000 de cazuri noi pe zi.

Între timp, accesul în sălile de spectacol este permis doar pentru cei vaccinați (nu și pentru cei testați), la o capacitate de 50% din suprafața spațiului.La un an de la promisiunea ministrului Culturii, sectorul cultural nu a primit încă nicio schemă de ajutor, iar mulți artiști și tehnicieni au părăsit țara.

„Colegi de-ai mei, muzicieni, efectiv fac economie la mâncare. Și știu artiști care au rămas pe drumuri, dorm pe cartoane.

Da, fiecare s-a descurcat cum a putut, dar ar fi fost corect din partea statului român să ofere suportul pe care l-au oferit alte popoare, un suport real, nu niște rămășițe de bani. Inclusiv un suport moral.

Acea indemnizație a ajutat foarte mult, nu o spun cu ironie, dar cadrul legal sub care s-a acordat indemnizația a fost foarte nesigur. Am avut colegi internați în spital și nu li s-au decontat cheltuielile. Deși noi ne plătim contribuțiile sociale, nu a fost asigurat lucrul pentru care noi am plătit.”

Criza care a lovit în special independenții din sectorul cultural a lăsat urme adânci și continuă să fie imprevizibilă, într-o țară care lasă cultura la urma priorităților.

„Financiar nu mai putem gândi la fel ca înainte de pandemie, indiferent câți bani câștigăm acum, trebuie să ne gândim că n-avem voie să cheltuim nimic.

Se știe că la un moment dat, dacă e să se închidă ceva, cultura e prima care suferă.”

La primul interviu am întrebat-o pe Luiza Zan dacă regretă că nu a părăsit România atunci când a avut ocazia. Spunea că, dincolo de probleme acestei țări, România o inspiră din punct de vedere artistic.

În ciuda dificultăților, răspunsul a rămas asemănător și 6 luni mai târziu.

“Eu cel mai mult creez în tren. Nu găsim în străinătate un tren cu care să faci 16 ore, poate în Rusia, dar în Rusia nu îmi place. (râde)

În Elveția, m-am urcat în tren și în câteva minute nu am apucat să îmi scot pixul și caietul de muzică și am ajuns.

Serios, îmi place la nebunie să călătoresc cu trenul în România. Și natura mă inspiră enorm. În Deltă aș putea să mor.

Nu mă interesează atât de mult sărăcia când vine vorba de creație muzicală.

Ca om, da, mi-aș fi dorit să pot să îmi cresc copiii într-o țară civilizată, într-o țară în care să nu existe așa de mare problemă cu homofobia sau cu alte feluri de fobii.

Dar alegerile se fac la momentul potrivit. Am prieteni care au plecat din țară definitiv anul trecut. Sunt profesori și se descurcă foarte bine.

Însă o carieră muzicală nu poate fi construită de pe o zi pe alta.”

Luiza Zan a lansat anul trecut albumul Night and Day, alături de Big Bandul Radio. Albumul se găsește în librării, însă nu a avut parte de un concert de lansare, din cauza pandemiei. Iar concertul de la Jazz in the Park a fost ultimul programat pe anul acesta.  

Între timp, însă, Luiza care plângea lângă calorifer la începutul stării de urgență, cu ajutorul familiei, al prietenilor și al terapiei, a găsit resurse nebănuite de a o lua de la capăt.

Azi, pe 1 octombrie, începe o nouă etapă din viața sa – studiile de doctorat în muzică.  

The post Luiza Zan: “Refuzam să accept ce se întâmplă. Apoi am învățat să nu mă mai aștept la nimic.” appeared first on Cultura la dubă.

Vanina Vignal este regizoare și co-director artistic al festivalului de film documentar despre drepturile omului One World Romania, are loc până pe 20 iunie, la București.

Și-a început cariera ca actriță, în Franța, însă din cauza unor traume suferite în copilărie, a realizat că locul ei este în spatele camerei. Pe când era doar un copil, Vanina a trăit lucruri pe care mulți dintre noi nu le-ar putea înțelege sau procesa. În familia ei, prestigiul, puterea și influența s-au îmbinat cu înclinația spre abuz. 

Vanina reușește să-și proceseze trauma îmbinând terapia cu o pasiune către care s-a îndreptat instinctiv – filmul documentar. Filmele sale, „Stella”(2007) și „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu exista?”(2012), spun poveștile a două femei care experimentează forme diferite de alienare. 

Pentru Vanina, să vină în România a însemnat să găsească un loc unde nu se mai simte singură. A ajuns aici pentru prima dată în 1990, pentru a juca într-un spectacol la Teatrul Național din Iași. Apoi, filmele ei au adus-o înapoi aici, fiind construite în jurul a două familii române. În 2013, Vanina l-a cunoscut pe Andrei Rus, care i-a propus în 2018 să facă împreună selecția de filme pentru One World Romania. 

În interviul de mai jos, Vanina Vignal s-a deschis și ne-a vorbit despre traumă, abuz și suferință, dar și despre cum a reușit să proceseze aceste lucruri și să le folosească pentru a crea ceva pozitiv pentru sine și cei din jur. 

***

Tema One World România de anul acesta este feminismul. De ce ați ales această temă?

În fiecare an avem foarte multe filme făcute de femei. Mai ales pentru că este un festival de film despre drepturile omului și, mai specific, de documentar. Sunt mai multe regizoare decât regizori de film documentar. 

În fiecare an aveam o categorie dedicată cineastelor, așa că am decis să dedicăm ediția de anul acesta cu totul acestei teme. Sunt destul de multe problematici de pus în lumină. 

Care sunt aceste probleme?

Sexismul nu este rezolvat deloc. Violul nu este rezolvat, fie în afara casei sau înăuntrul casei. Violul conjugal este în continuare o problemă mare. Și acesta nu se întâmplă doar în cazul femeilor care au avut deja astfel de probleme. Sunt femei care știu să se apere, dar care cad în capcana iubirii și nu-și dau seama că bărbatul din fața lor nu e okay. Și se ajunge până la viol sau la abuz psihic, la relații foarte toxice. Femeile, în majoritatea cazurilor, tot nu sunt plătite ca bărbații.

Spunem că e mai bine, vrem să fie mai bine, și într-adevăr într-un fel e mai bine. Dar există alienare atât din partea bărbaților cât și din partea femeilor, cum e în cazul Stellei, cu care am făcut eu primul film. Ea se afla într-o capcană de relație. Își iubea soțul, dar era o relație care nu era în regulă deloc. 

A fost foarte interesant că prin relația noastră de filmeur-filmée, Stella a avut, în sfârșit, pe cineva care a fost acolo pentru ea, care a ascultat-o, într-un moment din viața ei în care era la capătul depresiei. Atenția mea a ajutat-o mult. Am făcut acest prim film fără școală de cinema.

Cum ați cunoscut-o pe Stella și cum ați ajuns să faceți acest film?

Pentru că știam română, un regizor m-a rugat să-i fiu asistentă pentru că voia să facă un film cu rromii care trăiau „pe platz” (cum ziceau ei)  din suburbia Parisului („un bidonville”). M-am dus, l-am ajutat, dar încet-încet mi-am dat seama că nu eram de acord cu ce făcea. Era ca și cum nu vedea ce se întâmpla în jurul nostru, nu vedea filmul pe care îl vedeam eu.

Avea o idee preconcepută și se ducea într-acolo, cu intenții foarte bune, dar filmul lui era contra ce voia el să facă. Le lua oamenilor interviuri, dar nu îi asculta pe bune.

Eu, mergând cu el „pe platz”, am văzut femei preocupate să obțină bani ca să aibă ce pune pe masă, să fie curat și ordine ca acasă. Am văzut o viață normală de sat, dar în niște condiții imposibile. Îi voi mulțumi acelui regizor toată viața. Datorită lui am avut curaj să încerc și eu. Nu puteam să fac mai rău decât el, asta era clar. 

Am cumpărat o cameră. O întâlnisem deja pe Stella. Bărbatul ei vorbea și ea stătea mereu alături, așteptând, fără să zică un cuvânt. Și s-a întâmplat ceva între noi două, nu știu ce. Era ceva cu ea, trebuia să fac un film cu ea și trebuia să-l fac chiar atunci. 

Nu am petrecut ani de zile ca să finanțez filmul, scriind zeci de dosare, doar l-am făcut pur și simplu. Și apoi am realizat ce cadou mi-am făcut și i-am făcut și ei, Stellei. Ea a început să se folosească de relația asta triangulară pentru a-i spune bărbatului ei ce nu îndrăznea să spună până atunci. Pentru că eram acolo în spatele camerei, fără să spun nimic, ea găsea curaj. 

Prin filmul acesta am văzut încă un caz de femeie care e cu totul alienată, care a ajuns într-o capcană, ca multe alte femei. Și când spun asta, mă includ.

Prin filmul nostru, Stella a înțeles niște lucruri pe care eu le-am înțeles cu psihanalista mea. 

Ne puteți explica în ce constă capcana în care simțiți că ați căzut?

Eu am fost abuzată psihic și sexual, ca să vorbesc de mine.

Am fost abuzată ca adult, asta și pentru că am fost abuzată de când eram un bebeluș, de tatăl meu.

Până când am reușit să lucrez pe asta și să numesc, să analizez acest lucru, bineînțeles că am fost atrasă de persoane care erau ca tatăl meu. Fie bărbați, fie femei. 

Am avut probleme și cu femei abuzive. Există, nu este doar apanajul bărbaților. Auzim mai mult de bărbați care abuzează de femei, dar se poate și invers. Dacă aș fi crescut într-o familie în care granițele erau bine puse, poate în relațiile mele de iubire și de prietenie aș fi putut seta niște limite. N-am știut să fac asta, lucrez la asta. 

Fac încă psihanaliză de două ori pe săptămână. Cred că o să am nevoie toată viața de asta, pentru a încerca să am o viață normală. Că face parte din mine, nu pot să pretind că nu a existat. Această experiență mă face ceea ce sunt astăzi, adică o persoană empatică, o persoană căreia îi pasă de cei din jur, care e sensibilă la abuzuri de toate felurile: sexuale, politice, rasiale, sociale etc.

Cum anume se îmbină terapia cu filmele dumneavoastră?

Stella sunt eu. Teona, Ioana, Rodica (nr. din al doilea film al Vaninei, „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu există?”) sunt eu. Toate aceste femei care au suferit, care au avut probleme pentru a înțelege de ce suferă, tăcerea care a fost moștenită de la o generație la alta. Erau exact aceleași probleme pe care le aveam eu și pe care încă le am. 

Acum fac un film documentar prin care încerc să înțeleg mecanismele care au făcut ca în familia mea să fie incest. Dar nu este doar incestul tatălui meu, vine de foarte departe in arborele genealogic al familiei. 

Când ești tânăr, ai tendința să spui: „Tatăl meu a abuzat de mine, e un monstru”. Nu, nu e un monstru. A pățit și el ceva și nu a lucrat cu el, deci a transmis ceea ce a primit generației de după. Cu acest film deschid acest cadou otrăvit, pun totul pe masă și ce este absolut oribil. Mă uit și încerc să înțeleg. 

De când eram mică am știut, fără să pot să pun în cuvinte, că ceva nu e ok între bunica și cel puțin doi dintre cei nouă copii. 

Vedeam probleme cu doi dintre ei, cu tatăl meu și sora cea mai mare. Pentru că în familia mea avem case vechi de peste 200 de ani, am efectiv mii de documente. Orice vrei, scrisori, corespondențe pe șase generații. Nimeni nu a făcut nimic cu aceste scrisori și documente. Nimeni nu s-a uitat pe bune, iar eu am început. Am înțeles foarte multe lucruri din ele.

Acum fac o anchetă în trecut și deja am putut pune deoparte niște ramuri din familie care erau sănătoase și am înțeles de pe care ramură vine boala. Este un personaj, fratele stră-bunicii mele. Când citesc scrisorile lui, vomit direct. Nu pot, este ceva în mine care recunoaște ce a trăit. 

Având în vedere că e un subiect atât de dureros, cum ați decis să faceți acest film despre abuzul din familia dumneavoastră și de unde vine puterea de a-l duce la capăt?

A trebuit să parcurg un drum foarte lung cu psihanaliza și cu filmele. Când mă uitam cu monteuza a mea la cadrele pentru „După tăcere” am considerat că era prea mult să spun și povestea mea în același film. Deci am zis că trebuie să fac un film și cu personajul Vanina, când voi putea. De atunci am știut că îl voi face. 

Este foarte interesant, pentru că filmul ajută psihanaliza, iar psihanaliza ajută filmul.

Sunt momente în care e prea dureros să mă uit la tot ce am moștenit. Dar îmi spun: „Hai, pentru film!” sau „Hai, pentru psihanaliză!”. 

Știu că am foarte mare noroc că am uneltele acestea artistice. Când va exista filmul acesta, oamenii îl vor primi și îi va ajuta cum am fost eu ajutată de alte filme și alte cărți. Măcar asta să fac, să transform în ceva pozitiv. Și pe mine mă ajută, oricum.

Când ați descoperit că terapia vă poate ajuta să procesați trauma prin care ați trecut?

Am fost prima dată la psiholog când aveam șapte ani, pentru că părinții mei divorțau. Dar acesta era doar vârful icebergului. Fusesem deja abuzată ca bebeluș, dar nu-mi aduceam aminte conștient, și eram în continuare abuzată dar nu puteam încă să analizez: aveam nevoie de un tată, nu puteam încă să „văd” fără sa explodez psihic, chiar cu ajutorul unui terapeut. Era prea devreme. 

Abuzul sexual e un abuz de putere, înainte de toate. Oamenii capabili să facă asta sunt foarte bolnavi. 

Acum îl văd pe tatăl meu ca pe un biet copil care nu se putea elibera de sub puterea mamei lui, care era și ea bolnavă. Eu am avut șansa aceasta pentru că părinții mei s-au despărțit. Prin mama am ajuns la psiholog, am avut unealta aceasta. Am știut că există un loc unde pot să mă duc, care este al meu, doar al meu. Căci la mine ușile erau mereu deschise cu tata.

La 12 ani când am vrut din nou să mor, am spus: „Vreau să mă duc la psiholog.” Știam că există. Tot nu vorbeam de sex, era imposibil, nici nu trecea prin capul meul. Chiar dacă se întâmpla în acel moment, tot nu puteam. 

Care a fost momentul în care ați reușit să verbalizați? 

Am început drumul (extrem de lung) la 27 de ani. Am putut pentru că o verișoară care a fost abuzată de tata mi-a spus că vrea să facă un proces, iar eu să depun mărturie. 

Pentru că verișoara mea a vorbit, am discutat cu mai mulți membri ai familiei.

Am aflat că tatăl meu abuzase și de două surori ale mamei mele. Am început să văd că nu eram doar eu. Și atunci au apărut bănuielile că poate se întâmplă același lucru și cu fratele meu cel mai mic. 

Aveam 18 ani când fratele meu s-a născut. Mama lui era fantastică, aveam încredere în ea. Din păcate, a murit după 10 luni. Eu aveam doar un lucru în minte: cum să-l protejez pe fratele meu? Am încercat, dar n-am putut. Eram prea mică și am căzut din nou în capcana tatălui meu.

Când aveam 29 de ani, am înțeles de ce nu am putut elabora, nici analiza ce mi se întâmplase. M-am dus « la brigade des mineurs » (brigada minorilor) și suntem mulți din familia mea care au depus mărturie.

Dar tatăl meu era un diplomat, un ambasador, un om politic. Avea multă putere. Era frumos, era mare, vorbea bine, păcălea pe toată lumea.

Cu ocazia aceasta, am fost la psihologi de copii ca să învăț cum să vorbesc cu fratele meu. Și psihologii îmi spuneau să nu îi spun nimic rău de tata : când ești copil, mama și tata sunt universul, fratele meu nu putea face altceva decât să-l apere pe tatăl lui. 

Dacă un copil începe să spună ceva, e în regulă, atunci poți răspunde, dar cu mare grijă. Așa am înțeles de ce nu am putut vorbi nici eu când eram mică. Nu puteam vorbi pentru că era tatăl meu și aveam nevoie de el. Asta cunoșteam. 

Bineînțeles că atunci am făcut tot ce am putut. Am fost în justiție și mi-am asumat toate riscurile pentru că nu voiam ca el să-mi spună într-o zi că nu am încercat să-l salvez, cum i-am reproșat eu mamei. 

Ce v-a determinat să alegeți facultatea de actorie? 

Eu cred că era legat de trauma mea. De aceea m-am și oprit la un moment dat. Ca foarte mulți puști, voiam să fiu pe scenă. Era latura asta. Dar ce am înțeles este că inconștient, când eram pe scenă, eram sub privirea regizorului, publicului și eram în aceeași poziție neplăcută în care eram cu tatăl meu.

Am trăit în teatru și multe abuzuri. Sunt foarte mulți regizori și în teatru și în film, care abuzează de puterea lor. Care sapă după reacția pe care vor s-o obțină, dar cărora nu le pasă cum ești după. Bineînțeles sunt și regizori foarte buni. 

Dar eu vorbesc de perioada în care aveam între 15 și 25 de ani, când nu știam, când nu eram atrasă de persoane în regulă pentru că veneam de unde veneam, când nu puteam să spun nu. M-am aflat în niște situații destul de neplăcute. 

Unul din jocurile tatei… în general nu vorbesc despre ce făceam pentru că urăsc asta, nu vreau să pun publicul în poziție de voyeur. Și în general când vorbim de incest, asta se face. Se spun detaliile, ce și cum s-a întâmplat din punct de vedere sexual. Și nu asta e problema, ce și cum ți-a făcut, ci cum ai rămas după. Dar spun din când în când doar un lucru, pentru că e important. 

Unul din jocurile lui sexuale era să mă pună într-o poziție de voyeur când el făcea dragoste. Erau două trei persoane, femei diferite, în fiecare weekend. Îl excita să se uite la mine. Eu eram acolo și tot nu înțeleg de ce femeile nu spuneau nu. Eu nu respiram, eram în apnee tot timpul. Îi plăcea să facă asta sub privirea mea. 

Chiar și în timpul acțiunii judiciare pentru fratele meu nu puteam să spun asta la Protecția Copilului pentru că îmi era încă foarte rușine.  N-am putut să vorbesc despre asta. Chiar credeam de când eram un copil că eu am fost voyeur, că am fost obsedată sexual. 

Și vorbim aici de un joc, cu un fel de scenă. Eu eram publicul, iar lui asta îi făcea plăcere. Și eu cred că asta a avut un mare rol în dorința mea de a fi pe o scenă. 

Când am început drumul cu la Police des mineurs și am vorbit cu psihologi pentru copii, am înțeles că nu mai vreau să fiu sub privirea altcuiva. Că vreau să fiu mai în spate și m-am oprit brusc din actorie. 

Eram în două companii de teatru. Am înțeles atunci că nu eram actriță pentru motive sănătoase. Sunt foarte bine în spatele camerei. Cred că am găsit un loc care e bun pentru mine în viața asta. 

Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza. E foarte ușor să abuzezi de oamenii pe care îi filmezi, pentru că ai putere atunci când ai o cameră.  Mereu oamenii pe care îi filmezi îți vor da niște lucruri pe care de fapt nu vor să ți le dea. Dar nu-și vor da seama pentru că e presiune, pentru că sunt intimidați. E responsabilitatea ta de a nu monta aceste momente, de a nu profita de situația aceasta.

E la fel și pentru un jurnalist și pentru un fotograf. Trebuie să conștientizăm că avem o putere foarte mare.

Vorbind de selecție filmelor de la One World Romania, cum ați ajuns să coordonați, alături de Andrei Rus, direcția artistică a festivalului?

Pentru că am făcut filme care au legătură cu tema drepturilor omului – nu pentru că mi-am propus asta, ci pentru că pur și simplu asta e zona care mă interesează -, filmele mele au fost selecționate și la festivaluri generale și la festivaluri tematice. Ce m-a mirat extrem de mult a fost ca foarte multe filme din aceste festivale tematice erau extrem de problematice pentru mine dintr-un punct de vedere etic : personajele erau abuzate de „regizori” care nu se gândeau la ei, ci la „filmul” lor. Filme cu teme „human rights”  făcute de persoane care abuzează de puterea lor…

Când am vorbit despre contradicția aceasta cu Andrei eram la un festival în Franța, în 2013 – de atunci suntem prieteni. în 2018 când a devenit director, m-a invitat să facem împreună selecția pentru One World Romania : poate o facem mai bine? Nu făcusem asta niciodată. Și chiar cred că am făcut-o bine. Nu am selectat filme problematice, se poate și altfel: sunt destule filme bune în fiecare an care au și o componentă human rights, dar nu abuzează de nimeni. Dar bineînțeles, asta înseamnă o muncă. Trebuie să vezi extrem de multe filme. 

M-a ajutat foarte mult să vin la festival pentru că eram într-o fază super down.

Am zis că mă voi duce acolo unde viața va fi mai blândă pentru mine. Așa că m-am întors în București. 

Andrei era directorul festivalului și voia să lucrăm împreună. La momentul acesta fost foarte prețios să lucrez într-o echipă, mai ales simpatică. A fost vindecător pentru mine. 

În încheiere, dumneavoastră cum ați răspunde la problema pe care ați ridicat-o la festival anul acesta: de ce există mai multe realizatoare de film documentar, iar lumea filmului de ficțiune e dominată de bărbați?

Bani.

Iar femeile nu vor bani?

Îți voi povesti ceva. Am avut un mare succes cu „Stella”. Uimitor că atunci cand am început filmarea, mi-am spus că dacă va ieși prost, va ieși prost și aia e. Era copilul meu, am vrut să încerc ce simțeam că trebuie musai sa fac. 

Rezultat? S-a dus peste tot, a avut premii. Incredibil, fără să fac o școală de film… Și bineînțeles, pentru că aveam succes, am avut și foarte multe propuneri, printre care să fiu profesoară. 

Eu mă simțeam impostoare, am refuzat. Avem tendința, noi femeile, să ne simțim impostoare. Pe de altă parte, am vorbit atunci cu un bărbat care nu făcuse niciun film, dar făcuse o școală. Iar el era profesor. El nu se simtea impostor. Asta e diferența majoră pentru mine. 

Nu îmi place să generalizez, dar mi se pare ca bărbații sunt crescuți într-un fel în care li se pare normal să ocupe o funcție importantă, iar noi încă suntem crescute în alt fel, să nu ieșim în evidență.

Apoi, sunt din ce în ce mai puțini bani în cinema, iar în cinema documentar și mai puțini. Poate că noi suntem crescute ca să fim pregătite să ne sacrificăm, într-un fel să nu fim plătite pentru munca noastră sau să fim plătite prost, și fără să fie recunoscut ce facem.
Și atunci, poate acceptăm mai ușor condițiile de muncă mai fragile economic, ceea ce foarte mulți bărbați nu ar face. Dacă nu sunt bani, nu fac filme.

Duminică, pe 20 iunie la ora 19 la UNATC, chiar vom avea o dezbatere despre egalitatea de gen în industria de film și teatru.

Ce știu este ca eu, ca și foarte multe femei pe care le cunosc, facem filme cu nimic. Suntem obișnuite încă, din păcate, să nu ne cerem locul și să ne strecurăm ca să facem ce vrem să facem. 

The post Vanina Vignal, regizoare: „Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza.” appeared first on Cultura la dubă.

Un psihoterapeut și un psihiatru vor participa la o discuție online, în cadru privat, și vor încerca să îi ajute pe cei afectați de pandemie sau de motive mai puțin știute.

Grupul se adresează strict artiștilor.

“Artistul încotro..?

Pandemia ne-a luat scena, ne-a luat publicul, ne-a luat bruma de siguranță a zilei de mâine, în care oricum nu credeam.

Ce rămâne din noi, artiștii, fără artă?

Dacă fraza asta ți-a trecut prin minte măcar o dată în ultimul an, hai să vorbim despre asta. Vom fi doar noi, între noi.

Urmează o perioadă la fel de grea, dacă nu și mai grea, decât anul trecut. Ideea noastră e să inițiem o platformă în mediul online care să ne sprijine pe toți, și să ne asigure un suport psihic în viitorul apropiat.

Noi, Luiza Zan și Istvan Teglas, îți dăm întâlnire miercuri, 14 aprilie, de la ora 20.00, într-un cadru confortabil, sigur, sub îndrumarea unor specialiști în ale minții și ale psihicului, la o discuție despre teme prezente și inconfortabile.

Artistul VS DEPRESIA.”

Cei interesați sunt rugați să trimită un email la adresa artistul.incotro@gmail.com.

Cultura la dubă realizează o serie de materiale despre depresie în rândul artiștilor. Puteți citi interviurile cu Luiza Zan, Istvan Teglas, Ana Covalciuc și altele, în curând.

The post Artistul vs. Depresia – Grup de suport psihologic pentru artiștii afectați emoțional de pandemie appeared first on Cultura la dubă.

Recent s-a stins din viață actorul Ciprian Nemeșiu. Avea 39 de ani și alegerea lui de a-și pune capăt zilelor a reprezentat un șoc inclusiv pentru cei care îi erau apropiați.

De atunci, Cultura la dubă a început o serie de interviuri în care discutăm despre depresie și alte vulnerabilități în rândul artiștilor.

Actrița Ana Covalciuc a acceptat să ne vorbească despre propria sa luptă cu îndoielile, cu lipsurile din pandemie sau chiar cu schimbările apărute în viața sa, după ce a devenit mamă.

Ana, pentru început, ai putea să ne povestești cum l-ai cunoscut pe Ciprian? Ce știai despre el în ultima perioadă?

L-am cunoscut în 2017 la un curs de meisner (nr. o tehnică de actorie). Am avut bucuria de a lucra cu Mihaela Sârbu, care este profesoară de actorie la Teatrul Fără Frontiere și cunoaște foarte bine această metodă.

Ciprian era unul din cursanții recurenți de la TFF. Am lucrat foarte mult în aceeași grupă. Ne-a fost foarte drag unii de ceilalți, e și o metodă care te vulnerabilizează foarte mult. Noi am tot vorbit și dincolo de curs, de cum ne dorim să facem ceva împreună.

Ciprian a fost unul din acei oameni foarte apropiați din grupă și cu care lucram frecvent. Modulul a continuat și în 2018, dar eu am mai rărit întâlnirile pentru că am născut fetița și nu am mai putut să mă țin la fel de bine. Dar contactul a rămas acolo.

Ciprian era în mod natural așa deschis și prietenos. Nici măcar nu avea nevoie de exercițiile acelea, lui îi era foarte ușor. Se lipea de tine din prima. Era genul de om pe care ai impresia că sigur l-ai mai cunoscut înainte. Era un om care îți provoca foarte multă încredere, și încredere în tine.

Avea un mod foarte frumos de a fi deschis și curios către oameni și de a te face să te simți bine cu tine. Era și foarte surprinzător, foarte spontan. Era un om curios și despre el și despre lume. Mi se părea extraordinar că are în continuare această apetență pentru workshop-uri, că nu s-a blazat, deși profesa, deși juca. Cred că și de asta a fost atât de șocant pentru noi toți. Ciprian era un om sursă, un om care genera foarte multă energie.

N-am vorbit prea mult în ultimele luni, n-am reușit să ne vedem. Am vorbit de sărbători și de ziua mea… În continuare era foarte curios, m-a întrebat de fetiță și de cum sunt și-mi spunea să strălucesc.

Încă mi-e greu să-i înțeleg gestul până la capăt tocmai pentru că Ciprian pe care eu îl vedeam dominant era cel puternic. Și chiar și cel vulnerabil tot timpul își comenta vulnerabilitatea sau o răsturna cu o glumă, cu un zâmbet. Mintea mea încă așteaptă variante ale anchetei care să arate că poate a fost un accident.

Crezi că exista ceva în interiorul lui, dinainte de pandemie, care în final a dus la acest gest?

Era un om ocupat de interiorul său, era un om care făcea meditație. Acum trei ani știu că mergea la terapie. Nu știu anul acesta ce s-a întâmplat. Am prieteni care au mers mulți ani și anul acesta n-au avut bani.

Ciprian lucra la el, noi ne comparam rezultatele de la terapie, revelațiile. Deci da, poate exista acolo un fundal de vulnerabilitate.

Pe de altă parte, există la noi în școală un domn care a făcut cumva cea mai importantă metodă de actorie, Ion Cojar, care numește talentul actorului potențialul lui de vulnerabilitate. Capacitatea ta de a te deschide, de a-ți accesa acest potențial de vulnerabilitate te face să fii un actor valoros.

Prin urmare, cineva care e foarte vulnerabil e și foarte talentat. Faptul că noi suntem vulnerabili nu e ceva nou, asta încerc să zic. E ceva ce înveți să accepți. Ce s-a întâmplat în pandemie e că noi nu am mai avut unde să oferim vulnerabilitatea asta.

De cele mai multe ori, toate furiile, fricile, tristețile își găsesc o formă de exprimare acolo. În absența acestor experiențe de scenă în care să simți că lucrurile au sens, că ajung la cineva, e foarte greu.

A fost teribil de greu să mai găsești sens și motivație și resurse să te tot ridici de jos. Eu cred că a avut un impact foarte mare și asupra lui Ciprian și asupra nouă, a tuturor.

Asta a fost greu de comunicat și cu autoritățile. E greu de rezumat tipul de stres emoțional pe care-l acumulezi după un an de adaptare. Te adaptezi, dar se adună un fel de oboseală psihologică și nu mai ai resurse.

Nu mai ai din când în când pauze în care să mai joci, să simți că mai ai pentru ce să-ți faci meseria.  E greu de cuantificat impactul la nivel general. În particular știu de prietenii mei că au avut atacuri de panică, insomnii. Unii au început să se gândească să se apuce de alte job-uri, să se apuce de altă facultate.

Am mai căutat puțin sens în niște ateliere pe care le-am făcut pentru niște corporații cu care am lucrat și înainte și care și-au dorit să aibă grijă de inteligența emoțională a angajaților și să aibă grijă de starea lor psihică și au făcut-o prin lucru cu actori.

Dar a fost un efort pentru mine să-mi găsesc sensul, ceea ce nu se întâmplă în mod normal. Ca artist independent de multe ori trebuie să-ți faci tu și cadrul, să-ți organizezi și spectacolele și atelierele, să-ți manageriezi finanțele, actele.

A fost un șoc pentru noi să ne dăm seama că de multe ori lumea nu știe ce sunt acelea drepturi de autor. Noi trăim de zeci de ani doar din contracte pe drepturi de autor, până la urmă asta înseamnă să fii liber profesionist. Societatea abia acum află că există acești lucrători. Mulți credeau că noi nu plătim impozite sau taxe, că suntem un fel de greierași care doar cântă și nu-și asumă diverse responsabilități. Asta a fost greu de dus.

Vorbind despre autorități, singura măsură de sprijin care s-a concretizat pentru artiștii independenți a fost acea indemnizație. Însă ea putea fi accesată doar dacă nu aveai niciun fel de activitate care să genereze venit, oricât de mic. 

Eu n-am luat indemnizația de artist independent, pentru că eu fix atunci terminam concediul de creștere a copilului și nevoia mea psihologică era de a lucra. Am muncit, dar am muncit rarefiat. Practic cred că am câștigat mai puțin decât cu indemnizația.

Am simțit că psihologic, în momentul acela, nevoia mea era de a ști că lucrez la ceva. Era mai mare decât de a avea acei 4000 de lei, de a mă simți în siguranță din punct de vedere financiar. Sunt momente în care nu e vorba doar despre asta.

Avem nevoie de siguranță financiară, dar ai nevoie și de un stimul mental pentru care să te trezești, la care să te gândești, pentru care să creezi. Asta mi s-a părut o problemă la modul în care a fost scrisă legea aia cu indemnizația. Dacă aveai și cel mai mic venit practic nu mai erai eligibil.

Așa e și cu concediul de creștere al copilului.

Mi se pare absurd că sunt mame care vor să lucreze, dar trebuie să aleagă. Ori ești total în concediu, ori alegi să lucrezi. Dar poate te întorci doar pentru un spectacol, doar pentru o filmare! Mi se pare total nedrept că statul nu susține mamele care se pot întoarce parțial la muncă. Practic, te instigă la ilegalități.

Și asta polarizează și mai mult.

Și exclude. Cu cât stai mai mult acasă, cu atât e mai greu să te reîncadrezi și social, și la nivel al carierei. Pentru un actor, dacă nu joacă constant simte că ruginește, începe să se îndoiască. E greu oricâtă experiență ai avea, oricâți ani ai avea în spate. Anii aceia erau într-un ritm.

Țin minte că alergam din teatre, alternam teatrul de stat cu cel independent, cu ateliere. Acum trebuie să-mi creez eu niște contexte. Am fost foarte mult în cap, îmi dau seama. Am fost foarte mult în situații de trainer, acum sunt de creator de conținut pentru suporturi de curs, tot felul de chestii care pleacă din experiență dar sunt organizate mental.

Îmi lipsește foarte mult lucrul cu propriul meu corp, cu ființa mea, care de multe ori poate să-ți dea răspunsuri din intuiție, din experiența efectivă, nu doar din cap. De asta nu ajută.

Voi între voi vă susțineți în perioada asta? Simți că aveți o comunitate de sprijin?

Eu sunt unul din oamenii norocoși care are colegi cu care lucrează cu bucurie. Din fericire, am acei oameni pe care pot să-i sun, dar a fost foarte greu. Fiecare e copleșit de greu în felul său, în situații foarte particulare. Din respect pentru durerea celuilalt, e greu să vii cu durerea ta și să o pui pe masă.

Am mai vorbit între noi, cu prietene care erau împrăștiate prin țară sau prin străinătate. Ne-am mai văzut pe câte un Zoom, dar e puțin.

Când erau spectacole, lucrurile astea veneau natural. Nu poți să rezumi o prietenie la a face o listă de dureri. Asta faci la terapie.

Relațiile dintre colegi care hrănesc spectacolele se construiau cu atmosfera de la repetiții, cu totul. Era acel tip de empatie în care nu trebuia totul verbalizat, programat. Ai nevoie de naturalețea aia a relațiilor care erau implicite.

Eu mă agățam de oameni.  Acum oamenii s-au răcit, s-au însingurat. Evident că ne mai dăm câte un semn când unul din noi e mai speriat. Dar mi-e dor de normalitatea aia în care lucram împreună, în care mâncam împreună.

Mi-e dor de modul în care ne molipseam când aflam ceva, când citeam o carte, când mergea unul la un atelier și făcea o supraspecializare. E o meserie în care se lucrează cu oameni și pentru oameni. Și știu că sunt mulți oameni care nu înțeleg ce-i cu artiștii, dar nici nu am nevoie să înțeleagă.

E suficient să meargă în continuare să vadă teatru și film și să înțeleagă ceva pentru ei până la urmă, că acesta e scopul. Nu să mă înțeleagă pe mine, Ana, cât mi-e de greu și că am avut atacuri de panică în pandemie. Ci că există un specific al fiecărei meserii și că aceasta lucrează cu interiorul, cu sufletul, cu emoțiile, cu psihicul și inevitabil și psihicul e afectat.

Evident că facem cu toții efortul să nu ne lăsăm. Pentru mine copilul a fost un element foarte important. Fetița mea m-a ținut foarte în concret. Am avut motive serioase de tristețe, persoane foarte dragi care s-au îmbolnăvit… dar în momentul în care copilul vine la tine și zice că-i i-e foame sau zice că vrea să te joci cu el cumva trebuie să dai pătura aia de tristețe la o parte și să reacționezi.

Un copil te face să fii foarte prezent și foarte reactiv. De multe ori m-am agățat în concret pentru ea.

Dar au fost și momente în care m-am simțit copleșită chiar de rolul de adult, în care aveam eu nevoie de încurajare, de o speranță ca să pot să-mi iau resursele.

E un stres care mi-a oprit capacitatea de a face planuri. Apropo și de planurile pe care le aveam cu Ciprian și care s-au suspendat. Ce piesă să mai facem, unde să repetăm când toate spațiile independente s-au închis sau se închid? Cum să chemi oameni?

Chiar și acolo unde am avut proiect care a câștigat o finanțare nu s-a putut juca live. S-a transformat într-o repetiție pe Zoom, după într-o filmare și va ieși cândva anul acesta în vară, dacă vom putea juca afară. Totul a fost suspendat și amânat. E greu, de asta zic că e cumva fiecare pe cont propriu.

Unul se leagă de copil, altul de o grădină pe care și-a făcut-o în spatele casei. Fiecare face ce poate într-un context care îți zice că nu se poate. Cred că, din păcate, e posibil ca unii din noi să obosească și la un moment dat să zică: „Eu nu mai pot”. Nimeni nu va ști care a fost filmul din capul lui Ciprian din acel moment, dar poate pur și simplu a obosit.

Povestește-ne, te rog, experiența ta cu terapia. Cât timp ai mers și de ce ai început să o faci?

Merg și acum. Mie mi se pare o chestie de igienă emoțională. Aș recomanda tuturor oamenilor să încerce. Cum pare că am înțeles destul de bine ca societate că avem nevoie de sport și de atenție pe corp cred foarte tare că și psihicul nostru are nevoie de prezență, de recunoaștere. Ai nevoie să te înțelegi, să înțelegi ce blocaje ai. Mă întreb cum ar arăta societatea dacă toată lumea ar avea o oră de terapie pe săptămână.

E utopic.

Da, e utopic. Poate dacă ar începe din școală cu o oră de educație emoțională…Măcar așa, să învățăm cum se numesc emoțiile. Să învățăm că rușine, furie sau frică nu sunt niște cuvinte negative care ne fac rău și trebuie să le băgăm sub preș. Să învățăm de ce ne ajută și la ce ne ajută. P

Pentru noi, pentru că și soțul meu a fost la terapie, a fost singura chestie care ne-a ținut pe linia de plutire.

Vorbesc cu plăcere și deschidere despre asta pentru că vreau să încurajez mai mulți oameni să aibă curaj să se ducă la terapeut într-un moment de blocaj.

Am făcut terapie cu două persoane, la niște ani distanță. Prima oară aveam un blocaj la nivel emoțional. Aparent era legat de terminarea lucrării mele de doctorat. Nu puteam s-o termin. Nu mai puteam să deschid laptop-ul să scriu la ea, îmi venea să vomit. Devenise foarte fizic. Mă retrăgeam față de oameni, față de partenerul meu. Nu știam să definesc.

Atunci am avut curaj să scriu unei psiholoage de care aflasem de la o colegă. E foarte interesant că îți găsești singur răspunsurile. Am dat în interiorul meu de niște noduri familiale. Parte din motivația mea pentru doctorat avea legătură cu familia mea. Până n-am lămurit acolo, n-am putut să-l scriu. Când am reușit, m-a îmbogățit foarte tare.

Mi-a dat o senzație nu doar de mândrie, știam că ce am scris acolo și ce a rezultat a fost al meu. Era și procesul meu și ce am câștigat eu ca om în perioada aceea. Am rămas cu niște instrumente pe care am putut să le folosesc și în alte situații.

După, a fost un alt moment cu maternitatea.

Deși a fost un copil pe care ni l-am dorit foarte tare și pe care l-am pregătit înainte, evident că a declanșat niște temeri și niște panici foarte puternice. Am trecut prin niște momente în care era să se sufoce în mâinile mele. Am reacționat bine la suprafață, am salvat copilul de două ori.

Dar tipul de panică instaurată pe dedesubt legat de ce s-ar întâmpla dacă eu nu sunt acolo 24 din 24 a început să mă surpe pe dedesubt. Mă sunau de la teatru să-mi programeze spectacolele și mie îmi tremura mâna pe telefon.

Nu mă simțeam în stare să mă duc să joc, deși îmi doream să joc, pentru că nu puteam să părăsesc copilul. Aveam senzația că o să moară. Atunci iar s-a aprins un beculeț și am zis că ar fi cazul să caut puțin ajutor.

Citisem despre anxietate de separare, nu m-am speriat. Am sunat iar pe cineva, având încredere că există soluții. Și acum continui, pentru că am avut mult material care a venit și cu pandemia. Nu știu când se va termina.

Sunt perioade de autonomie, sunt perioade în care am nevoie de ajutor. Ultimul an ne-a tot oferit teme și motive. Pe lângă integrarea rolului de mamă pe care mă dusesem inițial, cum să fac să împac mama cu actrița, cu femeia, acum au fost multe alte griji și panici pe care le-a primit familia mea și pe care încerc să le gestionez cu terapia.

Și nu e ușor, doar pentru că ai sesiunea odată pe săptămână, nu se rezolvă. Dar mie îmi dă încredere că mai sunt cumva pe o șină, că nu mă pierd foarte tare.

Pasul acesta de a te duce prima dată mi se pare esențial. Și mulți nu reușesc să îl facă pentru că poate nu conștientizează că au o problemă. Cum putem ajuta pe cineva să înțeleagă că are nevoie de terapie sau cum putem să ne dăm noi seama pentru noi înșine?

Nu poți să iei decizia în locul lor. Am fost în situații cu prietene foarte apropiate cărora le recomandam să facă terapie pentru că le iubeam foarte tare și voiam să le ajut și nu știam cum. Ajunsesem la un punct de neputință în care simțeam că e dincolo de orice aș putea spune eu.

Până la urmă, o prietenă e o prietenă, nu un terapeut. Sunt alte roluri.

Am fost acolo până când persoana respectivă a avut ea declicul să se ducă. Am încercat și cu făcut cadou ședințe de terapie. Până nu sună persoana respectivă să se programeze, e foarte greu de fapt să ajuți.

Dar cred că poți să fii acolo și să povestești că și tu treci prin ceva similar, că faci și tu terapie, că și tu ai insomnii, că treci prin momente în care simți că e prea greu. Ajută să vorbești despre asta.

Nu cred că ne face mai slabi, cred că ne face mai umani și că toată lumea are nevoie de ajutor într-un moment sau în altul.

Din aceeași serie, vă recomandăm să citiți și interviurile cu Istvan Teglas și Luiza Zan.

The post “Terapia e un fel de igienă emoțională. Mă întreb cum ar arăta societatea dacă toată lumea ar avea o oră de terapie pe săptămână.” – Ana Covalciuc, actriță appeared first on Cultura la dubă.

Acum două săptămâni s-a stins din viață un actor independent din București. Ciprian Nemeșiu era membru al Trupei Freeze și trainer la școala de actorie Dream & Act. Avea 39 de ani și alegerea lui de a-și pune capăt zilelor a reprezentat un șoc inclusiv pentru cei care îi erau apropiați.

Vestea a ajuns și în presă. În același timp, mai mulți reprezentanți ai mediului artistic și-au exprimat pe Facebook gândurile legate de acest subiect. Alegerea lui Ciprian a deschis o discuție despre depresie în rândul artiștilor.

Noi, Cultura la dubă, am ezitat să scriem o știre pe acest subiect. În schimb, am considerat că ar fi mai potrivit să facem un demers pentru a înțelege mai bine ce se poate afla în spatele unei astfel de alegeri. Am dorit, de asemenea, să aflăm și să expunem prin ce diferă modul în care un artist gestionează momentele dificile, prin care cu toții trecem, mai devreme sau mai târziu.

Câțiva artiști ne-au împărtășit experiența lor cu depresia și vulnerabilitatea psihică. Am apelat și la un psiholog care să ne ofere o perspectivă mai clară asupra metodelor prin care putem să ne ajutăm pe noi și pe cei dragi.

Mai jos puteți citi primul material din această serie, un interviu amplu și personal,  acordat de actorul István Téglás pentru Cultura la dubă.

István, ca punct de plecare, spune-ne, te rog, cum ai aflat vestea despre gestul lui Ciprian? Care sunt gândurile pe care ți le-a generat?

Evident că am aflat de pe Facebook. Pusese un prieten o poză cu el. Problema cu Facebook în ultima vreme este că de multe ori vezi o poză și până citești ce scrie nu știi, de fapt, despre ce e vorba. E neplăcut modul acesta de a anunța așa ceva. E îngrozitor.

Pe Ciprian nu l-am cunoscut personal. Eu nu m-am gândit neapărat că pandemia a avut o legătură cu ce a făcut el. Din câte înțeleg, ar fi avut.  Din păcate, văd că multă lume s-a folosit de chestia asta în ultima vreme: „uite, artiștii care suferă”.

Chiar dacă a avut legătură cu moartea lui, totuși nu poți să tragi concluzia că asta e problema. Ca să ajungi să faci gestul acesta nu e de ajuns faptul că nu ai bani, cred. De obicei ceva total din afară, cum a fost pandemia, e doar o chestie mică, un capac.

Ce mi se pare mie grav, și am încercat să scriu și într-o postare, dar eram agitat, este faptul că n-au știut nici măcar cei care i-au fost colegi mai apropiați că ar fi fost o problemă. Bineînțeles că nu spun că cei apropiați ar fi fost de vină și ar fi trebuit să facă ceva.

Mă refer cumva la sistemul nostru de valori, modul nostru de a ne mulțumi cu lucruri de suprafață. Pe de altă parte, lumea e obosită, chiar dacă aparent nu lucrăm. Și nu mă refer doar la actori, ci în general. E foarte greu să dai ceva bun și pozitiv din tine. Toți am avea nevoie până la urmă și toți ne chinuim să supraviețuim singuri.

În postarea ta spuneai că mulți dintre cei pe care îi cunoști suferă de o formă de depresie, dar nu vorbesc despre acest subiect, nu cer ajutor. De ce crezi că se întâmplă asta?

Eu am modul meu de raportare asupra problemei acesteia și încerc să nu amestec cu ce face lumea în general.

N-am nicio problemă să vorbesc despre lucrurile astea chiar aproape față de oricine. Eu am fost și la terapie timp de 3 ani de zile, dar am terminat acum vreo 2 ani și câteva luni.

“M-am dus acolo pentru că simțeam nevoia să povestesc și altcuiva față de cei care mă cunosc foarte bine și care oricum într-un fel sau altul mi-ar da dreptate.”

Cred că e o chestie și de țară. Noi trăim în România. Chiar și cu voi tinerii, cu energia asta, ne-am aruncat puțin în vid. Să fim deschiși legat de gen, de boli mintale, de orice. Dar nu avem o plasă de siguranță sub noi.

Cred că din cauza asta se întâmplă, din păcate, situații de genul acesta. Deși ceea ce s-a întâmplat cu Ciprian nu se întâmplă des. Chiar se întâmplă extrem de rar.

Cred că problema este că am luat-o puțin prea înainte și ne-am dat seama că noi, de fapt, nu suntem așa de dezvoltați ca popor.

Pe de o parte, să vorbești despre asta, cum fac eu acum, e un pas înainte. Totuși, a vorbi despre și doar atât, momentan e aproape egal cu zero, mai ales la artiști.

Uneori artiștii, mă refer în primul rând la actori, transformă lucrurile de genul acesta în niște skill-uri. Dacă pot să arăt pe scenă sau în fața lumii această stare, gândire, frustrare sau blocaj și să scot ceva din care câștig eu ca artist… poate eu nu mai vreau să scap de ea.

Nu mă refer la partea materială, ci ca artă. Oricum e greu, oricum nu pot să mai schimb o gândire și eu trăiesc bine ca artist din chestia asta, de ce să nu trag de ea?

Vrei să spui că ceea ce pentru un om în general ar fi o problemă, pentru un artist poate deveni o oportunitate de materializat în munca lui?

Da, ceea ce este un lucru bun. Însă mi se pare că atunci când deja se transformă într-o vacă de muls, nu e deloc ok. Și se întâmplă foarte des la noi. Unii au dezvoltat un stil din chestia asta. Cu toate că artistic au valoare, undeva poate nu este în regulă. E un fel de corupție, ca să spun așa.

Din acest blocaj care are legătură cu tine ca om, poți să fructifici artistic. Și e așa de bine primit, încât lor le e comod să rămână în chestia asta.

„Și poate că, de fapt, asta e viața.” Sunt foarte mulți care cred asta. Am cunoscut, am și lucrat cu ei. Mă sperie puțin gândul acesta pentru că atitudinea asta e un fel de depresie.

Tu ai ales să te duci la terapie, să ceri ajutor. Ne povestești, te rog, cum a fost experiența asta pentru tine?

Dintotdeauna am avut perioade mai scurte sau mai lungi de depresie. Mai mult, poate era un fel de deprimare generală, care atunci nu știam de unde vine. Toate vin de undeva.

La psiholog am fost 3 ani la rând și am luat-o foarte în serios. De fapt, cărțile pe care mi le-a recomandat m-au ajutat mai mult. Apoi am început să fac eu research și mi-am dat seama că psihologia e fascinantă.

După trei ani de terapie, plus aproape încă doi ani de citit cărți în legătură cu lucrul ăsta, de-abia acum văd imaginea de ansamblu. În capul meu se mișcă niște rotițe acum și-mi dau seama.

Totuși, a durat cinci ani, nu poți să faci asta de pe o zi pe alta. În acești 3 ani de terapie au ieșit toate lucrurile la iveală. Mi-am dat seama de unde vine această deprimare.

Și de unde venea, dacă ești confortabil să ne împărtășești?

O parte din depresia mea se datora și faptului că eu, fiind homosexual, deși mi-am recunoscut asta mie și câtorva oameni din jurul meu la o vârstă fragedă, în fața lumii am avut probleme.

Evident că nu mi-aș fi dorit să urlu în stradă lucrul acesta. Nici acum nu cred că ar trebui să fac așa ceva. În primul rând nu cred că e prima chestie pe care aș spune-o despre mine.

Nu pentru că nu știu ce ar spune lumea, ci pentru că este o parte importantă a vieții mele, dar nu atât de importantă încât primele 3 fraze pe care le rostesc să fie despre asta.

“Nu am știut că mă afecta. Consideram că eu știu aspectul acesta despre mine și sunt ok, dar nu e chiar așa. E un lucru să accepți tu asta despre tine și alt lucru ce crede lumea.”

Chiar dacă ți se pare că nu contează, că tu ești bine oricum, nu. Asta e o negare. Atât timp cât lumea gândește cum gândește, de cele mai multe ori, despre acest subiect, nu vei fi bine niciodată. Asta a fost o mare parte a depresiei mele și eu n-am știut. Habar n-aveam de lucrul ăsta.

O altă mare parte a depresiei mele a fost că eu am crescut fără tată, pentru că ai mei s-au despărțit când eu aveam patru ani. N-am dezvoltat o legătură cu el. 

Lucrurile astea de bază contează enorm de mult. Prima dată când am vorbit despre tatăl meu la terapie ziceam: „Nu l-am mai văzut de 20 de ani, și ce? Nu avem o legătură”.

Psihologul mă tot ruga să povestesc ce țin minte legat de el, de ultimele întâlniri cu el.

Și m-a apucat, din nimic, o criză de respirație, simțeam că nu am aer. N-am mai avut probleme din astea fizice. Asta era reacția mea, a eului interior. Atunci mi-a picat fisa. Doamne, cât de mult, totuși, contează. 

Problemele pot să vină încă de acolo. Dacă nu-ți dai seama și se depun și alte lucruri, poate mai puțin profunde, de-a lungul anilor și le lași să se acopere, pot să ducă până la un sfârșit nefericit.

Care a fost punctul în care ți-ai dat seama că vrei să mergi la terapie? Ce te-a determinat?

Aveam 34 de ani și simțeam că s-au adunat prea multe reziduuri. Relația pe care o aveam era într-un blocaj și nu părea că se va schimba. Plus că lucrurile mici și greșelile pe care le făceam aveau un efect mult mai mare asupra mea decât de obicei. Îmi făceau rău.

Știam că sunt foarte sensibil, dar cumva simțeam că există un alt gust al acestei fragilități. Eram într-un dezechilibru foarte mare. Mă gândeam că poate am o problemă mai mare și nu știu. Mă gândeam la o boală psihică.

În plus, sunt și prejudecățile astea că artiștii sunt bipolari. Oricum nici bipolaritatea, nici schizofrenia nu sunt atât de departe. Nu numai de artiști, ci de nimeni. Lumea se joacă foarte mult cu acești termeni, dar nu știm, de fapt, cât de aproape sunt de noi.

Ți-au semnalat apropiații tăi că ar fi ceva în neregulă?

Nu, eu le-am semnalat lor. Și reacția inițială a fost: „Hai măi, că n-ai nimic.”. Dar pentru că o tot țineam așa de câteva luni atunci mi-au spus și ei că ar trebui să merg la un psiholog.

Deja mă gândisem la asta, dar în același timp îmi era frică. Intuiam că are legătură și cu sexualitatea mea și aveam nevoie de un terapeut care să fie comod cu această discuție.

Acum voi lucra cu un alt terapeut. Nu pentru mine, ci pentru un proiect care are legătură cu zona asta de neasumare a celor care sunt diferiți de majoritate.

Vrem să facem niște întâlniri care să aducă mai multă acceptare de sine în primul rând, mă refer la zona LGBT.

Și acel terapeut mi-a spus că mare parte din psihologii din România încă au o problemă cu homosexualitatea și o consideră un păcat, ceva ce ar trebui tratat. Din ce îmi povestește el, sunt oameni cu funcții mari în lumea psihologiei.

Cum ești tu în prezent? Cum te împaci, ca actor, cu pandemia?

Am mai spus asta, nu sunt printre cei care au suferit că n-au jucat spectacole. Am tot repetat la proiecte și asta a fost bine. Înainte aveam foarte multă treabă și n-am avut niciodată o zi liberă, eram într-un continuu stres, aproape de burnout.

În perioada asta a pandemiei am avut vreme să mă odihnesc, psihic mai ales. De asta am și pus capăt acestei relații pe care am avut-o timp de 15 ani. A fost o decizie reciprocă.

Și asta a venit tot din faptul că ne-am odihnit, că ne-am uitat în oglindă și am zis că trebuie să ne oprim. Deci nu mi-a fost rău.

Eu cred că sunt bine, dar doar atât. Nici mai mult, nici mai puțin. Încerc să fiu bine. E pentru prima dată după mult timp când încep să mă ascult.

The post István Téglás, actor: „După 3 ani de terapie și 2 ani de citit, mi-am dat seama care sunt cauzele depresiei mele.” appeared first on Cultura la dubă.

“N-aș mai pleca de aici vreodată în viața asta. Mi-a fost prea dor de casă.” – o spune Pavlos, un tânăr cu care România nu a fost tocmai blândă.

Pavlos Popovici abia împlinise 15 ani când se afla în clubul Colectiv, pe 30 octombrie 2015, alături de doi prieteni de vârsta sa. A reușit să iasă din acel infern, salvându-și unul dintre prieteni, aflat în scaun cu rotile.

El s-a mai trezit abia două luni mai târziu, la Spitalul Militar din Belgia, țară în care a mai stat un an de la Colectiv. În tot acest timp, viața lui Pavlos a atârnat de un fir de ață. A avut arsuri pe 60% din suprafața corpului, infecții intraspitalicești luate din spitalele bucureștene, iar spatele și mâinile i-au fost serios afectate.

Anii ce au urmat au fost un calvar pe care noi nici măcar nu îndrăznim să ni-l imaginăm. Totuși, Pavlos a reușit să termine liceul și să ia examenul de bacalaureat, luptându-se în paralel cu o depresie care i-a măcinat sufletul zile și nopți.

Statul român nu i-a oferit niciun fel de sprijin psihologic, așa că greul a fost purtat de familia sa.

Un psiholog, muzica și sufletul unui cățel l-au păstrat pe Pavlos printre noi, iar azi zâmbește și ne roagă să îl privim ca pe un om normal, fiindcă nu își dorește mila nimănui.

L-am întâlnit prima dată la un an de la Colectiv, în Belgia, când am făcut primul interviu împreună, pentru Știrile Pro tv.

Acum ne-am revăzut acasă și l-am găsit pe Pavlos încărcat de iubire de viață, pasiune pentru muzică și deschidere față de oameni.

A început să cânte la tobe și s-a alăturat trupei lui Sergiu, un vocalist care îi este și prieten.

A simțit emoțiile uriașe de a cânta pe o scenă adevărată și speră să devină un toboșar din ce în ce mai bun.

Pavlos are acum 20 de ani, zâmbește, are o inteligență sclipitoare și un umor pe măsură. Pavlos e o minune de om, care ne arată că bucuria vieții, pe care o căutam cu toții cu atâta îndârjire, poate fi, de fapt, simpla respirație.

Pavlos, nu ne-am mai văzut de 4 ani. Ce ai mai făcut tu între timp?

Am plecat din Belgia, m-am întors acasă, unde m-am ocupat de chestii administrative: școală, bac, să le termin, să le dau, să scap de ele. Și am și scăpat de ele cu brio. Hahahaha.

Acum, de curând, cânt alături de Sergiu, într-un proiect care ne ajută să ne descărcăm. Contribuim fiecare creativ la asta și e foarte helpful totul.

Când te-am cunoscut erai la stadiu de pasionat de tobe. Între timp, cum au evoluat lucrurile?

Între timp am negociat în primă fază cu profesorul meu de tobe, cu care sunt prieten de aproape 8 ani de zile. Am vorbit prin mesaje când eram plecat: “Când vin acasă, ne apucăm?” – “Da, ne apucăm, sigur.”

Am venit acasă, sunt doi ani de când m-am apucat de tobe și treaba merge foarte bine.

Cum ai investit în pasiunea asta? Ce demersuri ai făcut ca să ajungi să cânți?

Mi-am cumpărat tobe electrice acasă, iar treptat am început să repetăm și la sală, fiindcă trebuia, iar cu timpul am început să investesc în sculele mele, să îmi cumpăr pedale, tot felul de unelte de genul ăsta.

Și vecinii nu se supără că repeți la tobe acasă?

Nu s-a supărat nimeni până acum și, să fiu sincer, nici nu prea mă interesează. (râde)

Ai tăi ți-au susținut pasiunea?

Da, le-a fost greu inițial să înțeleagă care va fi restul viitorului meu dacă eu voi face treaba asta. Adică “băi, dar tu o muncă serioasă nu vrei să faci?”

Și au înțeles, până la urmă, că e un hobby, o descărcare, în care mai mult investești decât să câștigi, cel puțin momentan.

Deocamdată sunt dispus să investesc, ca să mă pot descărca, apoi dacă vine și susținere financiară de undeva o să fie wow.

Observ că ai tot pomenit de “descărcare”. Ce înseamnă, mai exact, pentru tine?

Să mă descarc…Uite, pățeam înainte să cânt în formula asta de band, când cântam o anumită piesă care mă atingea pe mine sau mă reprezenta cumva, începeam să plâng.

Ba la repetiții, ba la concert mă abțineam să nu plâng. Nu știu, sunt niște chestii care, cum zic americanii, “hit home” și vin așa ca niște palme care te trezesc la realitate.

Și cum te simți după ce cânți la tobe?

Liber. Mai liber decât în momentul în care cânt. Culmea, mă simt relaxat după. E bine că e și efortul fizic care te obosește și oboseala asta lasă frustrările să răsufle afară din corpul tău și din capul tău. Și e foarte folositor.

Ai avut toamna asta și primul tău concert pe o scenă adevărată, la Sibiu Sounds Festival. Cum te-ai simțit?

Înaintea concertului eram în spate cu un prieten bun și îmi tremurau picioarele, mă plimbam de colo colo, iar când am dat să urc pe scenă m-am împiedicat de scări (râde). Am avut foarte foarte mari emoții, dar când am început să cântăm, totul s-a legat.

Și după concert cum te-ai simțit?

Obosit. Fiindcă toată ziua am avut emoții colosale la gândul că o să cânt, tremuram din toate încheieturile.

Dar mă simt onorat și mulțumit de eforturile mele, în primul rând.

Deci acum nu mai ești un fan, ești și tu membru al unei trupe.

Da, dar încă sunt fanul altora. Sunt cel mai mare fan al trupei In Flames, ironic sau nu, hahahaha. Dar, în apărarea mea – sunt fan In Flames de la 13 ani, am făcut 20, deci sunt niște ani. Însă cel mai mult m-au ajutat când îmi era greu. Ascultam muzica lor și mă descărcam.

Când aveam 16 ani am fost la concertul lor și am plâns tot concertul. Două ore jumate, de la prima până la ultima piesă am plâns, era incredibil că pot să trăiesc un vis al meu. Atunci a fost unul dintre momentele în care am simțit că muzica vindecă.

“Am ajuns la concert tensionat, trist, cu depresia din momentul respectiv și în timpul concertului am zis: stai puțin. Simțeam că ceva în mine se reaprinde și viața mea a avut mult mai mult sens după concertul ăla. Am plecat de acolo fără să am vreo decepție.”

Pavlos Popovici

Și cum te vezi în viitor, în industria muzicii?

În primul rând vreau să continui să îmi construiesc o carieră de toboșar și vreau să ajung să fac și producție muzicală, live recording, sunet.

Mă gândeam să fac o școală în sensul ăsta, dar acum e Covid și toate s-au schimbat. Mă gândeam să investesc timpul ăsta în mine, dacă altfel nu pot.

Cum ar fi?

Cum ar fi să devin un muzician mai bun. Cum ar fi să studiez mai mult. Ca toboșar trebuie să ai și condiție fizică bună, fiindcă necesită mult efort.

Și tu te simți în putere?

Daaa. Vorba aia, sunt tânăr. (râde)

Și mă ajută mult să cânt cu Sergiu și cu trupa, inclusiv profesorul meu mi-a zis că de când cânt cu trupa, am început să mă dezvolt ca toboșar.

În afară de descărcarea prin muzică, ce altceva te-a ajutat să o iei de la capăt?

Câinele meu – prietenul meu cel mai bun. Câinele meu, pe care l-am găsit pe stradă acum vreo 2 ani și mi-a dat efectiv un restart al conștiinței și al puterii propriei mele asumări.

Cum te-a ajutat?

Asta e o chestie foarte interesantă. Eu am găsit câinele meu sub o bancă, în Sinaia, avea aproape două luni. M-am întors cu el în brațe, pe tren, din Sinaia.

Eu am mai avut câine și știam că le ia aproximativ o săptămână-două să se acomodeze cu casa, cu oamenii.

Ei, câinele ăsta avea deja 3-4 săptămâni de când era la mine și nu voia să iasă de sub pat. Și am zis că ceva nu e în regulă. El la mine venea, când eram eu acasă era bine, dar, în rest, era foarte distant de tata, de mama, de sora mea.

Stăteam într-o seară și mă întrebam: “măi, ce e în neregulă cu tine, ce nu-ți place?”. Am stat să studiez câteva zile comportamentul și la un moment dat am găsit pe Google o carte din Marea Britanie, despre psihopatologie canină. Și am studiat-o, să înțeleg de ce câinele meu are comportamentul ăsta.

“Și mi-am găsit câinele meu în mai multe descrieri, încadrat la sindrom post-traumatic. Lucru care…(începe să lăcrimeze) și acum îmi vine să plâng când mă gândesc.”

M-am uitat în ochii lui și i-am zis: “Tu ai același lucru pe care îl am și eu.”

Și m-am întrebat cum de am fost atât de nătâng încât să nu-mi dau seama de chestiile astea. Din seara aia l-am ajutat să treacă peste momentul ăsta. Știam și de ce am eu nevoie ca să trec peste asta și de ce nu pot să primesc din partea nimănui și i le-am oferit lui.

Puținele resurse pe care le mai aveam i le-am oferit lui.

Din fericire, azi e un câine foarte fericit.

De ce crezi că ți-a fost mai ușor să te apropii de un câine și ai simțit că trăiește aceeași stare pe care o aveai și tu, în loc să faci asta cu un om, cu un prieten?

Sau cu mine.

Nu știu. Eu încerc să fiu alături de orice prieten, așa cum pot. Dar e o chestie specială la oameni, că dacă ești într-o fază proastă, într-o depresie, deși ți-ai dori să primești ajutor, nu îl poți primi. Corpul tău, creierul tău refuză asta. Trebuie să vină din interiorul tău, la mine așa a fost.

Ce a declanșat în tine să îți acorzi tu ajutor?

Momentul în care mi-am dat seama că eu m-am pierdut pe mine și mă săturasem să fiu așa.

Am o toleranță destul de ridicată la durere, dar după doi ani și ceva am zis: “frate, eu nu mai suport să mă simt așa”.

Durere fizică sau emoțională?

Emoțională. Dar stai, nu sunt doi ani jumate. Sunt aproape 5 ani. Anul ăsta am început să mă simt mai bine.

Dar în momentul ăla am zis: “gata, stop.” Și am început să elimin fiecare chestie care făcea ca viața mea să fie toxică. Acum încă lucrez la asta, să elimin cam tot ce era nașpa. Și lucrez să acopăr lipsurile pentru că o chestie toxică în viața ta mănâncă un spațiu liber și spațiul ăla liber trebuie umplut cu altceva.

Și încerc să găsesc tot felul de chestii non-toxice, pe care să le pun acolo, ca și cum ți-ai aranja biblioteca după culorile cărților.

Ai avut și oameni care te-au ajutat?

Bineînțeles. Prietenii mei, familia mea, care m-a susținut financiar să merg la terapie, psihologul meu care merită toate aplauzele.

Dar, uite, foarte mult în perioada asta tranzitorie de la depresie la post-depresie sau starea asta în care mă aflu eu acum, cum am ieșit eu din ea…de fapt, ea există acolo, dar nu se mai manifestă.

În tranziția asta de la powerless la powerful am vorbit foarte mult cu Sergiu, ieșeam, iar lui îi sunt dator vândut, mi-a fost alături când mi-a fost foarte greu. Asta mi-a plăcut mult, că noi întâi am fost prieteni și apoi colegi de trupă.

Plus câinele meu, care a cam întors favorul. Eu l-am ajutat pe el și după aia el a început să mă ajute pe mine. El mă vedea nefericit și venea la mine, făcea orice prostie, se mușca de picior sau tragea de mine, mă baga în seamă și îmi dădea de înțeles că vrea să îmi spună: “hai, zâmbește un pic.”

În locurile în care cânți sau repeți ai simțit vreodată frică? Frica de a nu se repeta ce a fost în Colectiv?

Nu. Pentru că la sala de repetiții noi controlăm ce se întâmplă acolo. Și ce se poate întâmpla, hai să zicem o problemă de electricitate, care nu depinde de noi. Dar nu poți nici să stai cu frica asta, să trăiești cu ea.

Trebuie să ai cumva voința necesară să scapi de panicile astea, de fricile astea. Sunt locuri în care nu vreau să intru, pentru că nu mă simt în siguranță în ele.

Dar la sala de repetiții nu prea are ce să se întâmple, nu avem artificii, hahahaha. În cel mai rău caz, poate să pice clădirea pe noi. (râde)

Poate nu ai tu și ghinionul ăsta.

Eu am zis că al doilea ghinion de genul ăsta sigur nu îl mai am în viață. (râde). Am așa o intuiție că a doua oară nu o mai pățești, e ok. Sau dacă o pățești, o fi peste 35 de ani, nu acum.

Deci, gata, ce a fost mai rău a trecut și de acum te așteaptă doar bine.

Clar. (zâmbește)

La vot mergi?

Bineînțeles. E a doua sau a 3-a oară când votez.

Cu ce gând votezi când mergi la vot?

Cu dorința de a avea în fiecare zi apă caldă (râde). În primul rând îmi doresc din ce în ce mai mult ca orașul ăsta, București, să fie din ce în ce mai frumos. Să avem curățenie, drumuri, infrastructură.

Și tu te vezi rămânând aici în țară, în București?

Absolut.

“N-aș mai pleca de aici vreodată în viața asta. Mi-a fost prea dor de casă când am fost plecat și aici am crescut.”

E un loc în care eu îmi găsesc foarte multă liniște.

Mai plec cu prietenii în drumeții, în vacanță, dar când mă întorc mă simt liniștit.

Ajung în București și aerul ăsta așa jegos și poluat, cum e, mie îmi oferă satisfacție, pentru că știu că e acasă.

Dar ai reușit să treci peste diferența șocantă între cum arăta spitalul din Belgia și cum arată spitalele noastre?

Să trec peste diferență…treci peste ea, nu am stat aici (în spitale) prea mult și atunci nu prea știu cum e diferența. Dar fac tot posibilul să nu ajung în spital.

Raportat la ce s-a întâmplat în Colectiv, tu cum te situezi? Ai vrea să te detașezi de poveste, sau ai acceptat-o și e parte din viața ta?

O accept, fiindcă e parte din corpul meu, mai mult. Din mintea mea nu mai e chiar atât de mult o parte. Am început să mă vindec de ceva vreme, mă vindec din ce în ce mai mult.

Mă mai simt legat suflește fiindcă, așa cum zic mulți, când mergeai la un concert, te știai cu toată lumea. Sunt legat de faptul că îmi e dor să dau noroc cu oamenii pe care îi știam înainte și azi nu mai sunt.

Când vine vorba de mine și problema mea personală cu el, totul se răsfrânge asupra părții legale care a făcut ca toată tâmpenia asta să se întâmple.

Tu ai mers la proces, ai depus mărturie?

Am fost o singură dată, anul trecut. Și am stat 4 ore în sala de judecată ca să vorbesc 10 minute și ca să fiu constant întrerupt de judecător. Și ca la final, declarația pe care am primit-o prima dată, să fie incompletă, să nu conțină tot ce am spus eu, tot ce era necesar să fie spus. M-am dus cu ea înapoi la grefier și i-am spus că nu semnez nimic și vreau să o rescrie.

Au rescris-o și după aia am semnat-o. Eu nu accept să mi se răstălmăcească cuvintele.

Tu ai 20 de ani acum. Ce vârstă crezi că vei avea când se va finaliza procesul Colectiv?

Eu sper că 30, dar estimez că 80. (râde).

“Mă aștept ca poate nepoții mei să primească ceva din procesul ăsta, eu nu cred că prind. Din capul meu a ieșit total ideea că aș putea primi vreo despăgubire, că vinovații vor fi pedepsiți.”

Se mișcă lucrurile atât de lent, încât nu îți dau dreptul să speri.

Totuși, vorbeai mai devreme cu drag despre “acasă”. De unde găsești resurse pentru a simți dragul acesta, după dezamăgirile legate de proces?

Pentru că, din fericire, viața mea nu include în fiecare zi dezamăgirile astea. Viața mea le include doar când mă sună avocatul și îmi spune “vezi că trebuie să vii la tribunal, vezi că una, vezi că alta”. Dar gândul meu nu stă acolo.

Viața mea este ceea ce este și eu mă ocup de ea, să o fac cât mai frumoasă.

Încerc să mă detașez de stigmatul de victimă din Colectiv, pentru că social vorbind, te dezavantajează total. În primul rând, te dezavantajezi tu pe tine, pentru că te privești ca pe un om care merită milă, iar eu nu sunt un om care să vrea milă. Nu accept, nu primesc de pomană și nici de milă.

“Sunt un om ca oricare altul, care a pățit un mare rahat și cam atât. Dacă eu pot să merg mai departe cu mine, cu chestia asta, și oamenii din jur ar trebui să înțeleagă să mă ia ca atare.”

Cam atât îmi doresc. Nu mai vreau să fiu privit și să aud: “vai, săracul!”

Sărac, de ce? Nu sunt sărac, nu am întins mâna. (râde)

Ai vorbit despre depresie și vorbești despre unele dintre stările pe care le-ai avut. Știm că e o boală cu care se confruntă mulți oameni, dar nu știu să ceară sau nu au șansa să primească ajutor. Ce sfaturi ai avea pentru ei sau pentru cei din jurul lor?

Pe oamenii care știu că au o putere mai mare de a ajunge la un om cu inima frântă, pe ei îi sfătuiesc să facă ceva să îi ajute. Sunt unii oameni care au acest har, care se pot conecta mai bine și în fața cărora te poți deschide.

Și, bineînțeles, recomand terapia. Asta e cel mai bun sfat pe care îl pot da. Eu am schimbat 3 sau 4 psihologi până am ajuns la cel cu care pot rezona.

Mă gândesc ce m-aș fi sfătuit pe mine. Și nu știu ce m-aș fi sfătuit. E foarte ușor să rănești un om care suferă. La fel cum pentru cel aflat depresie e foarte greu să accepte ajutor. Dar nu are cum să strice să îi spui: “Hey, nu ești singur. Sunt aici dacă ai nevoie de mine.”

“Eu m-am simțit singur o viață întreagă. Și am trăit 5 ani de depresie, “înconjurat de toți, dar singur”. Am trăit, știu cum e, dar trebuie să te lași ajutat.”

Și dacă ai posibilitatea, fă din când în când un mic cadou unui prieten, ceva ce știi că îi place. Sau dacă nu îl poți lua în vacanță, măcar adu-i un magnet și spune-i că te-ai gândit la el.

Contează mult ca oamenii să nu se simtă singuri.

Ai zis de muzică, de prieteni, de cățel, de terapie. Mai e și altceva care te ajută, ce îți place să faci?

Respiratul.

Fără glumă. Pur și simplu. Viața în sine îmi place.

Acum văd totul cu alți ochi și sunt foarte fericit cu ceea ce sunt și cu ceea ce am.

“Am făcut o tranziție foarte mare de la trezitul dimineața și plânsul că n-am murit în somn la respiratul adânc pe balcon, când zic “ah, ce mișto! și astăzi pot să respir.”

În fiecare zi încerc să îmi găsesc o ocupație sau să fiu semi-ocupat. Ieri am avut repetiții, am fost entuziasmat pentru asta, azi toată ziua m-am gândit că o să vin și o să vorbesc cu tine despre chestiile astea. Și îți dă așa un vibe pozitiv când ai lucruri de făcut.

Toate, plecând de la omul care nu s-ar fi dat jos din pat și ar fi plâns până la 4 după-amiaza sau stătea noaptea, se uita în tavan și nu își găsea răspunsuri la întrebări.

Iar acum că le am și mă ocup de ele, totul are alt sens.

The post Renașterea lui Pavlos appeared first on Cultura la dubă.