_{foto: Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă}

Laureată la Cannes, la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizată la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Sentimental Value), Renate Reinsve este în prezent una dintre cele mai apreciate actrițe din lume.

Am întâlnit-o în Norvegia, țara sa natală, la filmările pentru Fjord, primul film realizat de Cristian Mungiu peste hotare, cu o echipă mixtă, formată din diverse naționalități.

Renate interpretează rolul Lisbet Gheorghiu, soția lui Mihai Gheorghiu, jucat de Sebastian Stan.

Renate a fost convinsă de scenariul scris de Mungiu, inspirat de cazul real al familiei de penticostali Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de seviciul de protecție a copilului din Norvegia, după ce părinții au fost acuzați de rele tratamente asupra minorilor.

În singurul interviu acordat până acum în presa din România, Renate Reinsve vorbește pentru Cultura la dubă despre experiența de lucru cu Cristian Mungiu, dar și despre contactul cu echipa de români – “foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha.”, spune Renate cu zâmbetul pe buze.

În inima unui fiord norvegian, în pustietatea munților, acolo unde au avut loc filmările, actrița norvegiană povestește că a trăit experiențe stranii, echipa fiind cazată într-un hotel de lux despre care se spune că este bântuit de fantome. – “Cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și, dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici.”

În articolul de mai jos publicăm și primele imagini cu Renate Reinsve de la filmările pentru Fjord, surprinse de Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

Pe 18 mai Fjord va avea premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes și este unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții.

***

Renate, în primul rând, povestește-ne, te rog, cum l-ai cunoscut pe Cristian Mungiu?

Ei bine, am auzit despre acest proiect mai întâi de la compania de producție cu care am lucrat deja de multe ori, numită Eye Eye Pictures, din Norvegia. Ei au produs The Worst Person in the World, Sentimental Value și Armand, în care am jucat. Cristian văzuse The Worst Person in the World, Armand și filmul la care am lucrat împreună cu Sebastian Stan, A Different Man. Știam că el a fost foarte inspirat de această poveste din Norvegia.

A vrut să se întâlnească cu mine în biroul companiei de producție pentru a vorbi despre acest rol. Am citit scenariul și cred că a trebuit să opresc lectura de patru ori pentru că am fost atât de mișcată, e atât de dureros prin ce au trecut aceste personaje! Iar modul în care Cristian scrie cred că are legătură cu trecutul său ca jurnalist.

Și cred că cel mai mare talent al lui este să caute obiectivitatea în subiectivitate. Desigur, veți avea o poveste foarte emoționantă, dar e impresionant modul său de a încerca mereu să rămână fidel obiectivității poveștii și apoi să o facă cât mai nuanțată posibil. Este cu adevărat extrem de impresionant.

Deci, când am citit scenariul, m-am conectat mult la întregul scenariu, dar în special la acest personaj, Lisbet. Și mai era, de fapt, și un alt rol în scenariu numit Mia, care era poate mai potrivit pentru mine.

Rolul Lisbet este foarte atipic. Nu am mai făcut niciodată ceva de genul acesta, dar totuși am simțit o legătură foarte puternică cu ea.

Nu știam cum să o interpretez. Dar cred că din scenariu și modul în care lucrează Cristian și felul în care lucrez eu, Lisbet a prins viață în timpul filmărilor. Nu am decis cu adevărat nimic. Și nici lui Cristian nu îi place să vorbească despre intențiile personajului sau să judece personajele.

Și simt că e un mod diferit de lucru, de fapt. Deci am fost foarte surprinsă de ceea ce a devenit acest personaj. Și încă nu am văzut filmul. Dar se simte ca și cum, poate pentru prima oară, nu am cu adevărat control asupra ei. Ea se dezvăluie într-o voce diferită. Ea arată foarte diferit. Ea se comportă foarte diferit. Dar eu chiar o iubesc. Eu chiar o iubesc.

Prima care a fost?

Prima a fost la Worst person in the world. Va fi întotdeauna pe primul loc în listă. Locul acela a fost atât de special, apoi a fost primul meu rol principal într-un film și a fost magic!

Cum ți s-a părut stilul de lucru al lui Cristian Mungiu pe platou, cu multe duble și mis-en-scene complexe?

Da, e foarte complex, a fost ca un șoc pentru mine fiindcă am început, din nefericire, din cauza programului, cu scenele cele mai dificile ale personajului meu. Nu învățasem încă această metodă, așa că a fost un șoc, mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să înțeleg metoda lui, pentru că nu o poți înțelege intelectual, trebuie să o simți cu adevărat, să o înveți cu adevărat puțin câte puțin și să observi semne mici în procesul lui pentru a ști exact ce trebuie să faci.

Este imposibil pentru un actor să mențină veridicitatea personajului timp de atât de multe duble. Modul în care lucrează este unul poetic, folosind fizicalitatea în scenă, în mizanscenă.

Și este cu adevărat priceput în modul în care face asta. Am un mare respect pentru felul în care face asta și încearcă să găsească cea mai bună modalitate. Îți ia ceva timp să înveți să fii sincer în cadrul pe care el îl construiește. În cadrul, nu mă refer la cadrul efectiv, ci de fapt la structura modului în care își face filmele.

Erai familiarizată cu unele dintre filmele sale sau cu filme ale altor regizori români înainte de colaborare?

Am văzut După dealuri, care este, desigur, o capodoperă. Nu le-am văzut pe toate, dar acum, evident, sunt familiarizată cu munca sa. Este foarte impresionant și emoționant că am ajuns să vorbesc cu el, să înțeleg valorile sale în realizarea filmelor și am învățat atât de mult!

Cred că va afecta munca mea de acum încolo, absolut, pentru că standardul este acum mai ridicat, este un standard foarte înalt.

De asemenea, trebuie să ai încredere în poveste pentru că în această modalitate de lucru nu trebuie să ajuți publicul sau să arăți ceva anume, ori să-l ajuți pe Cristian. Este cu adevărat încercarea de a fi sincer cu situația.

Îmi place foarte mult să lucrez cu regizori puternici care știu exact ce își doresc, este mai ușor de navigat ca actor în acest context. Chiar îmi place să lucrez în Europa.

Cum a fost pentru tine lucrul cu ceilalți români din echipă?

Să știi că a fost uimitor. Simt că toată lumea este foarte conectată cu viziunea lui Cristian. Și, foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha. Oricum, cred că în calitate de actriță sau actor, ești protejat foarte mult de conflicte, deci nu știu totul, dar simt cu adevărat că românii au inimă foarte mare.

Crezi că tonul atmosferei de pe un platou vine din felul în care se poartă regizorul?

Cu siguranță. Aici toți sunt influențați de felul lui Cristian de a fi, atât de generos, atât de amabil, de primitor. El iubește cu adevărat filmele, el iubește cu adevărat oamenii de pe platou și respectă oamenii, ceea ce aduce el pe platou cred că influențează foarte mult modul în care suntem cu toții împreună. Stăm în acest loc special laolaltă, ne vedem tot timpul, e ca într-o tabără.

Apropo de locul în care ne aflăm, îl știai dinainte, călătorisei aici?

Nu, nu, nu. Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să-l descopăr.

Dar povestea familiei de români care reprezintă sursa de inspirație pentru film îți era cunoscută din mass-media norvegiană? În România a fost foarte mediatizată, au avut loc chiar proteste de stradă.

Am auzit, am auzit. Și unii oameni de aici au auzit despre acest caz, dar eu nu eram familiarizată cu știrea. Desigur, am auzit povești despre serviciile sociale pentru copii, atât lucrurile bune, cât ș lucrurile rele. Și cred că modul în care Cristian folosește această poveste pentru a vorbi și despre ceva mai universal, trasează o linie între lucrurile existențiale care se întâmplă în fiecare dintre noi și cum le percepem ca societate. Cred că folosește această poveste pentru a spune și mai multe despre viață și despre cum conviețuim.

De asemenea, subliniază cât de greu este să înțelegi cu adevărat cultura altui popor.

Am făcut împreună multă muncă de documentare, Cristian ne-a chemat în România, am încercat cu adevărat să înțeleg istoria care a marcat România, în special în București, pentru că acolo am fost.

Am încercat să cunosc acești oameni și să învăț limba. Dar chiar și atunci când încerci din greu să faci asta și o faci cu intensitate, întotdeauna vor exista părți pe care nu le vei putea înțelege niciodată. Și așa apar conflictele în societatea noastră.

Cred că acest film va oferi și oportunitatea de a spune cât de dificil este să ne înțelegem diferențele, iar dacă poți privi pe cineva cu bunătate, chiar dacă este necunoscut și înspăimântător, vei obține o rezolvare mai bună dintr-un conflict.

Este atât de important să fim conștienți de aceste lucruri.

Am fost martori la o scenă foarte simpatică la sfârșitul uneia dintre zilele de filmare, când tu și câteva colege actrițe i-ați făcut lui Cristian un cadou. El părea emoționat. Ce pasăre reprezenta acea sculptură și care era mesajul din spatele cadoului?

Are legătură cu misterul acestui loc în care am filmat. Fiindcă mulți dintre noi am avut aici parte de niște experiențe cu posibile fantome și, de asemenea, de niște experiențe ciudate cu păsări.

Este foarte greu de explicat. Iar Cristian, când a venit prima dată aici, a avut prima întâlnire cu această pasăre și ea a reprezentat și primul cuvânt norvegian pe care l-a învățat, care este “skarv”, numele păsării. Deci i-am luat acel cadou ca să-l poată avea cu el, știi, să-l ducă acasă și să-l aibă pe peretele lui.

Și care e treaba cu fantomele de aici? Sunt niște legende, glumiți legat de asta sau chiar credeți în existența lor?

Eu cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici. Dacă mor, aș veni aici. Deci cred că e firesc că sunt multe fantome aici. Hahahaha.

Sunt câteva mituri şi poveşti despre acest hotel şi despre cine îl bântuie. Și unele persoane de-aici pretind că au văzut cu adevărat, chiar dacă eu nu cred în acele lucruri. Totuși, mi s-a întâmplat ceva aici ce nu pot explica. Când lucrurile se întâmplă, încerci să găsești o rațiune logică.

Dar s-au întâmplat lucruri aici pe care nu le poți explica rațional. Cred că toată povestea asta contribuie la experiența magică a filmării.

Experiența ta, pe care nu o poți explica, a fost plăcută sau înfricoșătoare?

Un pic înfricoșător, dar nu cred că fantomele vor să fie rele. Cred că sunt puțin obraznice, dar drăguțe. (râde).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Renate Reinsve: “Colaborarea cu Cristian Mungiu va afecta munca mea de acum încolo, pentru că standardul este acum mai ridicat, e foarte înalt.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-o țară occidentală, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film are statutul unei celebrități. În România, Radu Jude, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film, ia Bucureștiul la pas și trece aproape invizibil printre oamenii apăsați de grijile zilnice.

E cât se poate de conectat la farmecul, dar mai ales la haosul țării noastre și se lasă inspirat de orice vede pe stradă, în interacțiunile cu autoritățile, în presă sau pe social media. “România oferă foarte mult material unui cineast. E de ajuns să ieși pe orice stradă și poți face un film în momentul ăla, pe loc.”

Între frecventele participări la festivaluri internaționale, nu încetează să deschidă și să dezvolte zeci de foldere care cuprind idei pentru viitoarele sale filme. Printre proiectele la care lucrează acum se numără un film produs majoritar de francezi, pornind de povestea unei românce care lucrează peste hotare, în timp ce fiica sa rămâne acasă, un alt film despre o româncă din mediul rural care face videochat și un Frankenstein cu Sebastian Stan în rol principal, după cum regizorul dezvăluie în premieră pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos.

Recent premiat anul acesta cu Ursul de Argint pentru scenariul filmului Kontinental ’25, Radu Jude participă peste câteva zile la Locarno cu noul său film, Dracula – un proiect născut dintr-o glumă. Ambele au fost filmate cu telefonul, din lipsă de resurse, dar și dintr-un curaj nebun.

“La un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva? Răspunsul meu este: eu o să continui să fac filme așa cum pot. Nu mă interesează dacă sunt considerate bune sau proaste, eu vreau să fac filme.”, spune Jude.

Martin Scorsese l-a elogiat pe Radu Jude, alături de Mungiu, Porumboiu și Puiu, într-un clip devenit viral, iar Centrul Pompidou îi va dedica în această toamnă o retrospectivă integrală a filmelor sale.

Dar dincolo de laude, de premiile deja câștigate și de cele ce vor urma, Jude și-ar dori mai degrabă măsuri concrete care să sprijine accesul românilor la cultură, cum ar fi restaurarea unor săli de cinema sau modernizarea bibliotecilor din mediul rural.

Despre toate acestea am vorbit recent, într-o dimineață de vară bucureșteană. Lângă noi erau ultimele rămășițe ale Cinematografului Patria – un stindard al nepăsării și neputinței autorităților de a restaura Blocul ARO, prima clădire modernistă din capitală.

***

Radu, urmează participarea la Locarno, cu ce te ocupi în perioada asta?

Sunt în plină pregătire cu un film nou pe care o să-l fac pentru un producător francez, Saïd Ben Saïd. Titlul este provizoriu – Jurnalul unei cameriste, pentru că e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917.

Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. Și trebuie să-l filmez anul ăsta. A fost respins de CNC-ul românesc unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți și îl facem fără participare românească, din păcate. Mi-ar plăcut să fie și românească.

E interesant căspui că a fost respins de CNC, fiindcă în bula cinematografiei din România, mulți au impresia că tu câștigi mereu concursuri la CNC. Dar, iată că ai și proiecte respinse.

Da, am multe respinse. Anul ăsta am avut ambele proiecte respinse. Unul a fost respins cu o notă atât de mică încât nici nu apare pe lista finală.

Kontinental ’25, într-o variantă de scurtmetraj, a fost respins. Dracula a fost respins o dată, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost respins o dată. Impresia asta vine din faptul că, având mai multe proiecte, mai și câștig și atunci pare că eu câștig tot timpul. În realitate, nu e așa. Eu nu vreau să pară că e un fel de văicăreală asta, nu este deloc, doar vreau să explic.

Apropo de respingere, povesteai într-un interviu că Dracula s-a născut, de fapt, dintr-o glumă, că erai la niște întâlniri cu tot felul de producători care îți respingeau proiectul Babardeală cu bucluc (n.r. filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat apoi Ursul de Aur în 2021) și le-ai spus unora că ai și un Dracula, poate sunt interesați de asta.

Da, fix așa a fost, era destul de frustrant. Lucram cu Ada Solomon atunci. Eu mi-am dat seama că în calitate de cineast, în mecanismul ăsta, ești un pic ca un cal de curse. Câștigi o cursă, după aceea lumea pariază pe tine. Dacă pe următoarea n-o câștigi, se face gol în jurul tău.

Și, după ce câteva dintre filmele mele n-au performat nici în festivaluri, nici la vânzări, așa cum își doreau unii din partenerii noștri,  am constatat că e destul de dificil să mai găsim finanțări la partenerii din străinătate cu care colaboram.

Răspunsurile erau de genul: anul ăsta suntem ocupați cu altceva, mulțumim frumos. Și atunci, cu Ada am mers la piețe de proiecte. Se consideră că trebuie să ai mari probleme dacă după ce faci primul, al doilea film, ajungi din nou să mergi acolo.

Eu n-am nicio problemă cu asta, nu gândesc deloc în termenii ăștia, nici Ada, de altfel. Dar, într-adevăr, proiectul ăla n-a interesat pe foarte multă lume atunci. Am propus un Dracula inexistent un pic din frustare, un pic din amuzament și din plictiseală, pentru că la piețele astea, practic, stai la o masă și ai 12-14 întâlniri pe zi de câte o jumătate de oră fiecare, vreo 4-5 zile la rând.

De la un punct încolo înnebunești, tot repeți același lucru și vezi în ochii omului din fața ta că, de fapt, nu e interesat. Și atunci am zis în glumă: știi, uite, am putea să facem un Dracula. Sau am un proiect, de fapt nu aveam nimic. Și asta a provocat interes.

Și ai zis fix în glumă, n-aveai nimic în minte atunci?

Nu, zero. Zero. Dar după ce m-am întors, vorbind cu Ada, zic, de ce nu?

Apoi, în pandemie, am scris prima variantă de scenariu. De fapt, am citit cartea (n.r. Dracula, de Bram Stoker, anul 1897), care mi se pare o capodoperă, o carte foarte importantă și foarte avangardistă în felul ei, dar nu mă interesa absolut deloc. Și nu numai că nu mă interesa, dar Dracula e un mit cinematografic deja, cu milioane de variante, încât mi-am zis cu ce vin eu, din România? Hai că încerc să vin cu perspectiva locală.

Chestie care mi-a plăcut foarte tare până la urmă. Așa că urmează să fac și un Frankenstein în România, cu Sebastian Stan, care m-a invitat să lucrăm împreună.

Sebastian m-a contactat acum ceva vreme, mi-a spus că i-ar plăcea să colaborăm, dar nu aveam nicio idee. În cele din urmă, m-am gîndit, în timp ce lucram la sunetul de la Dracula, că aș putea să-i propun un film care să plece de la realitatea închisorilor CIA de pe teritoriul României, de acum 20 de ani, și să combinăm ideile astea cu un alt mit cinematografic, cel al monstrului din Frankenstein. Sebastian a zis da, așa că m-am apucat de scenariu, dar va mai dura ceva.

De ce te-ai gândit la el? Este și o strategie de marketing?

Pentru că îl apreciez foarte mult, e un actor grozav și pare un tip foarte curios, așa că am zis: why not?

E important să recunosc, poate că nu e prea sexy că spun asta, dar eu n-am niciun fel de proiect ideal sau visat la care să mă gândesc obsesiv. Dacă am o idee, încerc să o fac, dacă pot, atât.

Și o să explic de ce fac, de fapt, ceva mai multe filme. Am vrut să citesc toată Comedia Umană a lui Balzac (n.r. operă de 9 volume ce cuprinde 91 de lucrări terminate și 46 de lucrări neterminate), am citit introducerea doar. (râde) Dar e o introducere interesantă, pentru că Balzac a scris-o ulterior, de fapt, când a început să-și adune romanele și nuvelele în ciclul ăsta mare numit Comedia Umană.

Și are o pagină care m-a atins foarte tare, unde vorbește la un moment dat despre  faptul că regretăm că în anumite civilizații deja pierdute n-a existat nimeni care să consemneze poveștile lor. Și, pentru noi, înțelegerea acestor civilizații e pierdută. Și că el, spune Balzac acolo, încearcă să facă asta pentru societatea franceză a momentului, să consemneze schimbările din societate. Spune la un moment dat: aș putea să mă consider un fel de secretar al societății franceze, al istoriei.

Nu asta face orice artist, de fapt?

Ba da, ba da, doar că mi s-a părut important că, dacă e făcut sistematic, atunci trebuie să existe un număr mai mare de lucrări.

Cred că România de azi are un sol foarte, foarte fertil pentru ficțiune, pentru narațiuni. Sigur, e dificil pentru viața noastră de zi cu zi, dar, altfel, se întâmplă atâtea lucruri încât ăsta este motivul principal pentru care am hotărât să fac mai multe filme, indiferent dacă sunt bune sau proaste, adică să mă preocupe mai mult cantitatea decât calitatea, ceea ce sigur nu e nici cel mai inteligent și nici cel mai artistic lucru.

Dar cred că noi trăim un moment în România, ca poziție în periferia Europei, lângă Rusia, lângă Ucraina, lângă Turcia, cu o istorie recentă atât de traumatizantă, de la dictaturi fasciste, comuniste, tranziția, regimul de acum care e tot mai plin de inegalități și plin de lucruri absurde – mi se pare că toate astea fac din România un loc foarte bun pentru cinema.

Dacă te întâlnești, de exemplu, cu cineva din Norvegia sau Suedia sau Elveția, descoperi că sunt destul de blocați. E o societate care, sigur, e funcțională, dar e într-un fel înghețată, pe când societatea românească nu e.

Și asta mă face să mă gândesc la China contemporană într-un fel, sigur, păstrând proporțiile, dar cineaștii cei mai interesanți din China sunt, după părerea mea, printre cei mai buni din lume în momentul de față. Wang Bing, care e un mare documentarist, sau Jia Zhang-ke, care e un regizor de ficțiune, în principal, dar și documentarist, sunt foarte, foarte buni nu doar datorită talentului lor și viziunii lor artistice, dar ce e puternic în filmele lor e China, pur și simplu, care e în fața camerei lor.

Când vezi cum arată orașele în China, cum sunt raporturile dintre oameni, dintr-o dată e atât de puternic și atât de concentrat și la un nivel mult mai mare față de ce se întâmplă în societățile occidentale, încât totul e mult mai interesant, de fapt.

Mi se pare că, într-un anumit sens, repet, păstrând proporțiile, și România e într-un soi de dinamică socială, economică, politică, ideologică. Și toată această dinamică generează personaje, cum spunea Balzac, sau povești, sau situații pe care mi se pare important să le folosesc, să le documentez, să le integrez cumva în ce fac. Și de aici dorința de a face mai multe filme. La anul o să fac două filme deodată în România.

Unul va fi finanțat în parte de un producător brazilian, în parte din România, să vedem, fără CNC, cel mai probabil, are drept personaj principal o femeie de la țară care face videochat.

Dar ți se pare că societatea românească îți oferă suficient de multe individualități și subiecte astfel încât să nu devii repetitiv, fiindcă până la urmă sunt niște teme de bază – corupția, indiferența oamenilor, lipsa de empatie și așa mai departe.

Nu mă gândesc atât de mult la teme în sensul lor abstract, cât la ce spunea Fassbinder (n.r. Rainer Werner Fassbinder, regizor german 1945 – 1982). Fassbinder e un model în sensul ăsta pentru mine. A făcut 40 și ceva de filme și a murit la 37 de ani. Filmele lui documentează extraordinar anii ‘60-‘70. El avea ideea asta că filmele nu ar trebui să fie despre ceva, ci cu ceva. Și din punctul ăsta de vedere sunt de acord cu el.

Adică pe mine mă interesează mai puțin subiectul sau cum subiectul ăla se transformă în cuvinte, odată ce filmul e făcut.

Vorbind puțin despre Kontinental ‘25, spuneai că nu a fost gândit neapărat pentru a fi filmat în Cluj, dar că ideea ți-a venit ulterior, descoperind Clujul, acolo unde predai la UBB?

Ideea pentru Kontinental era un pic mai veche și nu își găsise o formă. Am foarte multe, zeci de începuturi de scenarii, de povești, subiecte, de personaje, le țin undeva în laptop. Sunt niște foldere în care adun materiale, idei, imagini. Și, la un moment dat, când un folder devine un pic mai mare, mi se pare că pot să încep să lucrez ceva în jurul lui. Sau nu. De multe ori mă blochez.

Kontinental a fost un proiect care a pornit de multe ori și de fiecare dată s-a blocat. Prima dată am încercat să-l fac prin 2012. Recent, trei lucruri au făcut să se structureze ca un posibil proiect.

Unul a fost experiența de a vedea Cluj și Florești, de care eu tot auzeam că e îngrozitor. Am zis că vreau și eu să văd ce-i acolo. Acum mi se pare că n-am reușit să obțin în film sentimentul pe care îl ai când te duci în Florești, care e un amestec între case foarte frumoase și scumpe, combinate cu blocuri ieftine, prost făcute, totul înghesuit. E un sentiment destul de puternic care în film nu a ieșit bine. N-am știut să-l redau. Am încercat, s-a obținut cât s-a obținut.

Deci asta a fost atunci când am văzut Florești și mi-am spus, ok, poate povestea asta merită făcută în Cluj și în jur.

Al doilea moment a fost lectura unui eseu al lui Gorzo despre Graham Greene și Europa ’51, al lui Rossellini, pe care l-am revăzut și dintr-o dată s-a mai îngustat câmpul de posibilități care era infinit, iar asta e întotdeauna de ajutor.

Și al treilea element care a apărut este că Dracula a fost, de fapt, proiectul lucram anul trecut, când producătorul Alex Teodorescu de la Saga Film mi-a zis: băi, avem o problemă, așa cum ai gândit tu scenariul este, de fapt, mult mai scump. Am defalcat bugetul, am început să mai tai micile lucruri, dar de fapt bugetul era corect și era de două ori mai mult decât ne puteam permite.

Și atunci a fost o situație de criză. Marius Panduru, operatorul care lucrez, mi-a zis: hai, mă, să-l facem! dă-o dracu’, hai să-l facem. Testăm niște camere mai mici, mai lejere, eu mă adaptez cu o echipă foarte mică, mai taie din zile, mai taie din povești.

Am tăiat două capitole din film (e un film cu povești multiple), am tăiat din zile și am început să testăm diverse camere lejere. Am făcut vreo 15 tipuri de teste. Și atunci am spus hai să testăm și camere din astea gen iPhone, GoPro. Și, dintr-o dată, văzându-le comparativ, mi-am spus asta e, cu asta mergem, filmăm pe iPhone. Și în momentul în care am hotărât asta deja o parte din buget s-a mai dus un pic.

Aveam mult de filmat noaptea prin Sighisoara, am testat camerele și noaptea și mi-am zis ok, putem filma fără să aducem lumini, proiectoare, toate rahaturile astea care sunt parte din producția unui film și care consumă o grămadă de bani și am spus: ok, mergem și filmăm ca niște turiști.

Și în momentul în care am hotărât asta, dintr-o dată mi-am amintit de celălalt proiect și zic: wow, dar stai puțin, aș putea să-l fac și pe ăla pe lângă Dracula.

Tot timpul mi-am dorit să fac asta. Făcusem deja încercarea asta cu Ada Solomon, când am făcut Babardeală cu bucluc, am făcut și două scurtmetraje legate de el. Ceea ce a fost un pic mai simplu. Dar acum am zis: hai să le facem pe amândouă. Și, discutând cu Alex, producătorul, el a zis: ok, hai să le facem. Deja aveam castingul făcut pentru Dracula și echipa făcută și am întrebat parte din echipă și din actori dacă vor să joace în filmul ăsta, urmând să fie plătiți fie în funcție de numărul de zile de filmare, fie având un procent din vânzările filmului. Și au zis cu toții da.

În felul ăsta am putut să le facem pe amândouă, într-un mod care mi s-a părut satisfăcător și am zis ok, hai să păstrăm metoda asta.

Deci Dracula e filmat tot cu telefonul.

Da, da. Da, absolut.

Mi s-a părut interesant că pe scena de la Berlin, când ai luat Ursul de argint pentru scenariul filmului Kontinental ‘25, ai spus: “e amuzant că primesc premiul pentru scenariu, fiindcă eu sunt un scenarist foarte slab”. De ce ai zis asta?

Ca dovadă și unele dintre scenariile mele sunt respinse la CNC. Nu era o glumă.

De ce crezi asta despre tine?

Pentru că, de fapt, există un mod de a te raporta la cinema care mi se pare foarte limitat și care este prin poveste. Sau prin dramaturgie, prin scenariu, dacă vrei. Or, pentru mine, care sunt școlit la școala Nouvelle Vague (n.r. curentul cinematografic Noul Val Francez), scenariul nu contează, e zero. N-are nicio importanță. Are importanță, bineînțeles, ca organizare a ideilor. E un punct de plecare pentru film.

Un film despre viața lui Iisus, să zicem, care are evident aceeași poveste, ar fi identic cu orice alt film despre viața lui Iisus. Dar pot să spun despre filmul lui Pasolini că e o capodoperă, despre filmul lui Zeffirelli că e un kitsch absolut. Ce le diferențiază este exact ceea ce ține de cinema. Și ăsta este singurul lucru care mă interesează. Nu subiectul sau povestea.

Așa cum la pictură nu contează subiectul. Nu contează că cineva pictează crucificarea lui Iisus și altcineva pictează floarea soarelui. Nu poți să spui dom’le, ăla e mai bun. Ce scenariu are? Floarea soarelui e nimic.

Există o atenție din ce în ce mai obsesivă a industriei de film, în general, și a unei părți a criticii și a mai tuturor spectatorilor pentru poveste. De aici obsesia pentru seriale TV, unde nu contează decât narațiunea.

Or, criticii de la Nouvelle Vague, deveniți ulterior cineaști, Truffaut, Godard, au venit cu ideea asta care a fost relativ nouă la momentul respectiv, care spune că, în definitiv, poveștile nu contează. Și cineva ca Hitchcock, de exemplu, <<este cel mai mare creator de forme din secolul XX>> – spune Godard, preluând o formulă a lui Malraux adresată lui Picasso, cel mai mare creator de forme, pentru că, de fapt, poveștile alea nu contează. Contează ce face Hitchcock cu ele, cum arată ele, ce forme apar. Sigur, eu nu sunt împotriva scenariului, nu sunt împotriva importanței poveștilor, a dramaturgiei, doar că ce mă interesează este ce urmează după.

Concursul de la CNC e un concurs de scenarii. Și practica e tot mai răspândită în lume. Asta duce către un cinema bazat pe text, bazat pe scenariu, bazat pe poveste. Și asta se vede.

Sigur că sunt extraordinari regizori, nu asta discutăm, dar sunt toate scenarii foarte puternice într-un anumit sens, foarte solide, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de altă parte mi se pare că limitează puțin, de aceea cinematografia română mi se pare că e un pic limitată din multe puncte de vedere.

Faci des referințe la cineaști mari pe care îi admiri și care poate te-au influențat într-un fel, dar nu prea am văzut să faci referințe la cineaști români. Ar fi totuși cinești români pe care îi apreciezi, care te-au inspirat?

Bineînțeles, întotdeauna pe Lucian Pintilie l-am menționat ca fiind foarte, foarte mare. Și chiar am trăit un moment foarte emoționant, pentru că el m-a susținut foarte mult pentru Inimi Cicatrizate. Mihai Chirilov, care îi pregătea atunci o retrospectivă la TIFF, mi-a zis: uite, Pintilie a aflat de Aferim!, la care era terminat montajul, dar nu și sunetul, și vrea să-l vadă, poți să-i trimiți un DVD? Și tot Chirilov a zis: da’ nu vrei să-i printezi scenariul de la Inimi Cicatrizate, să-i dau să-l citească? că ar fi curios.

Zic ok și am dat lui Mihai DVD-ul și scenariul. Chiar în seara aia Pintilie m-a sunat și a zis: “Dragul meu, am văzut scenariile tale”. Zic: care scenarii? Zice: “Păi Aferim eu îl consider încă un scenariu, că nu e terminat filmul cu sunet.” L-a lăudat, a avut și niște critici legate de cum sunt prezentați boierii în film.

Și după aia, despre Inimi cicarizate a zis ceva foarte emoționant, a zis: “De ce n-am făcut eu filmul ăsta? Cum de n-am făcut eu filmul ăsta? Că eu știam cartea asta. Cum de nu m-am gândit să-l fac eu în felul ăsta? Cum de nu mi-a trecut mie prin cap? Sunt foarte supărat.”

Și apoi a zis: “ai nevoie de ajutor?” Și zic: bineînțeles. A zis: “ok, o să vorbesc să te ajut cu niște bani”. El conducea studiul cinematografic al Ministerului Culturii și a făcut lucrul ăsta.

Și eu îi admir pe toți cineaștii mai mari decât generația mea, am fost asistent la ei, cu unii sunt amic. Am fost asistent la Radu Muntean, pe Corneliu Porumboiu îl știu de 25 de ani. Dar nu știu cum să spun, eu nici nu mă iau în considerare față de ei, mă consider așa, la genunchiul broaștei, cum s-ar zice. Am doar admirație pentru ce fac ei.

Și Andrei Ujică e cineva care m-a influențat foarte mult. Filmul lui și al lui Harun Farocki, Videograme dintr-o revoluție (1992), e chiar primul film de montaj pe care l-am văzut. Îi spuneam lui Andrei că l-am văzut prin 1998 la o proiecție de la Cinematecă și n-am înțeles mai nimic atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu (2005, n.r. regia Cristi Puiu), film la care tu ai fost regizor secund. Cum a fost pentru tine experiența de atunci și cum vezi acest film, ca moment de referință, în istoria recentă a cinematrografiei românești?

Eu în perioada aia lucram full time ca asistent de regie, fie pe la filme străine, fie pe la filme românești. Și am fost foarte impresionat și entuziasmat că cineva face un astfel de film românesc. M-a impresionat foarte, foarte mult. Pe de o parte pentru că a fost făcut cu un buget relativ mic în epocă.

Iar faptul că se putea face, se putea gândi un film românesc în termenii ăștia, un film atât de direct, era extraordinar. Și a rămas în continuare.

Ți se pare că a deschis cumva porțile către cinematografia românească acel moment cu Moartea domnului Lăzărescu de la Cannes (n.r. premiat cu Un certain regard)?

Da, da, cu siguranță. Și totodată s-a mai întâmplat ceva important, în același timp, a fost o schimbare de regim în România și noul ministru al Culturii de atunci, doamna Mona Muscă, a schimbat practic legea cinematografiei, e cea pe care funcționăm acum, legea pe care am reușit și eu să câștig finanțare pentru Lampa cu Căciulă, primul scurtmetraj pe care l-am făcut.

S-au unit niște momente importante în acea perioadă: momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul lui Mungiu cu Palme d’Or și schimbarea de legislație pentru cinematografie.

Acum, e o întrebare dacă cinematografia românească e într-o situație la fel de bună ca acum 15-20 de ani. Impresia mea e că nu este.

De ce?

Ceea ce funcționa acum 20 de ani nu cred că mai poate funcționa în același fel în lumea de azi. De exemplu, unul dintre marile lucruri pe care tipul ăsta de cinema realist le-a adus a fost posibilitatea de a reconstitui viața privată, viața intimă, lucruri care nu sunt în public.

Or, acum, de când cu rețelele sociale, cu TikTok-ul, nu știu ce, lucrurile astea le vezi, de fapt, mult mai puternic în aceste tipuri de materiale. Nu știu dacă mai merge să mai faci un film într-un dormitor și să ai senzația că reconstitui niște relații, care în mod normal nu se văd.  Ele nu se vedeau acum 20 de ani, dar acum sunt vizibile peste tot.

Și în sensul ăsta mi se pare că, de fapt, cinemaul de astăzi trăiește o criză reală. O criză reală legată de faptul că suntem înecați de tot felul de imagini, de toate felurile. Imaginele astea generate cu inteligența artificială fac ca cinemaul să fie și mai puțin relevant în forma lui și cred că e nevoie ca cineva să se găsească un mod de a rezolva criza asta. Cinemaul a fost tot timpul minat de diverse crize.

Consideri că această criză asta afectează și filmul documentar? fiindcă eu am impresia că ce s-a întâmplat foarte bun este că a crescut și interesul publicului și numărul de realizatori de film documentar în România.

Este adevărat și unele sunt foarte bune și asta are de-a face și cu democratizarea mijloacelor de producție și cu faptul că poți face film cu o cameră lejeră, fără lumini, cu un telefon, eventual.

E adevărat că nici nu am urmărit toată producția de film documentar, deci nu știu în ce fel sunt relevante sau nu.

Iar asta cred că e o problemă. Dacă înțelegi mai mult din TikTok sau din Instagram, atunci mi se pare că cinemaul are o problemă.

Care-i procesul tău de lucru cu actorii, de la casting, la repetiții? Cât de mult pregătiți dinainte, cât de mult improvizați pe platoul de filmare?

La fiecare film lucrurile sunt diferite. De exemplu, la Dracula și Kontinental ‘25, au existat mai multe straturi. Unul din ele a fost, de pildă, că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu actorii de la teatrul independent Reactor din Cluj.

Admirând independența lor și dorința lor de a lucra așa în continuare, de a face teatru relativ underground, cu mijloace puține și, nefiind folosiți în film, nefiind cineaștii interesați de ei, poate cu una sau două excepții, mulți n-au jucat în niciun film niciodată și atunci mi-am spus: o să iau cât mai mulți actori de la Reactor și am organizat un casting printre ei și am acoperit foarte multe roluri cu ei.

N-ai teama asta că riști cu niște actori care nu au neapărat experiență?

Ba da, dar mi se pare că merită riscul. Așa l-am descoperit pe Adonis Tanța, care are un tip de umor foarte apropiat de umorul meu, dar și ceilalți sunt actori foarte, foarte buni, Andrada Balea, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Endre Racz, Oana Mardare, toți sunt foarte buni. Și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și sper să mai lucrez cu ei.

Altfel, nu-mi place castingul tradițional, deși trebuie să-l fac. E ceva care nu-mi place, îmi repugnă puțin.

Și apoi, lucrul pur și simplu a fost mai mult asupra textului. N-am făcut niciun fel de repetiții pentru filmare. Am filmat extrem de repede, din motive financiare. Asta e valabil la ultimele mele 5-7 filme, toate au fost filmate repede, pe pilot automat, pentru că n-am avut niciodată suficienți bani.

Faptul cănu faci repetiții cu actorii înainte înseamnăcăle acorzi destul de multă libertate?

Nu. Nu acord libertate actorilor. Adică, depinde. În unele situații da, în altele nu. Cu puține excepții, cum ar fi Alexandru Dabija, care e regizor, de fapt, mi se pare că soluțiile propuse de ei nu sunt neapărat în linia care mă interesează pe mine. Și atunci le reglez la fața locului, da.

Și toate lucrurile astea, gesturi, mișcări, cuvinte, durate, sunt materia primă a punerii în scenă, nu le-aș putea lăsa în cârca altora. Deci nu, nu e multă libertate din punctul ăsta de vedere, dar între indicațiile pe care le dau, ca să zic așa, e foarte multă libertate.

Faci deseori statement-uri militând pentru cinemaul de autor și creativitate în industria de film, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție. Dar dacă, totuși, ți s-ar da ocazia să faci un film cu un buget foarte mare, te-ai înhăma la asta și cum ai profita de bani?

Aș profita ca Godard, făcând trei filme din bugetul ăla. (râde)

Nu, acum aș vrea să nuanțez un pic aici, pentru că la un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani.

Evident că nu e deloc asta intenția mea, nici nu mă interesează ce fac alții, să facă fiecare ce vrea, bineînțeles. Eu am descoperit, însă, că există o rezistență a ceea ce numim industrie de film față de democratizarea mijloacelor de producție, față de lărgirea accesului la a face cinema și pentru amatori.

De exemplu, într-un interviu, Nae Caranfil, care sigur e un cineast pe care îl admir foarte mult, nu e o critică la adresa lui, dar m-a surprins că spunea aș sfătui pe oricine să nu se mai apuce de cinema, pentru că acum un cineast și un Gigel din clasa a 6-a sunt egali, zice Nae. Că acum nu mai e nicio magie, toată lumea poate să facă un film, să-l pună pe YouTube. Eu văd lucrul ăsta ca pe ceva absolut extraordinar.

Faptul că poți scrie o poezie nu te transformă în Baudelaire, faptul că poți să dai cu creionul nu te transformă în Picasso sau în Rembrandt, nici faptul de a avea posibilitatea de a face un film nu te transformă într-un mare cineast, dar faptul că există posibilitatea asta mi se pare foarte important și cred că o artă câștigă foarte mult prin democratizare, nu pierde.

Și, atunci, dorința mea e să arăt că, de fapt, cinemaul se poate face și altfel. Mai ales într-o țară cum e România de astăzi, întotdeauna într-o criză economică și, în momentul de față, în pragul unei crize și mai mari, e posibil ca anumiți cineaști, tineri sau nu, e și cazul meu, până la urmă, să aibă de ales: ori fac un film cu mijloace minimale, ori nu fac nimic. Asta e tot.

Și asta e o chestie prezentă mai mult în țările sărace și în Europa de Est decât în țările europene bogate.

Am fost în Bulgaria cu lansarea unui film, a fost un mic cocktail cu cineaști bulgari și m-am speriat. Erau ca o adunatură de zombi, toți deprimați, cocârjați, privind în jos și toți, cu o singură excepție realmente așteptau ca CNC-ul bulgăresc, care era atunci în niște procese, închis de niște ani, să se redeschidă și să înceapă să finanțeze filmele lor. Și mi s-a părut ceva îngrozitor de trist.

Toți așteptau de ani de zile, nu a mai făcut nimeni niciun film, lucraseră foarte puțin, supraviețuiau făcând televiziune, publicitate, clipuri.

Și am zis: băi, nu vreau să ajung așa. Nu! Trebuie să găsesc alte formule. Și există tehnologie acum. Sigur că apar fel de fel de alte probleme în momentul ăla. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, cum spunea Béla Tarr în interviul pe care l-ai făcut tu, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva?

S-a întâmplat un fenomen foarte interesant cu acea declarație a lui Scorsese despre filme române și în special despre filmele tale. Noi am pus pe Cultura la Dubă un reel cu acea declarație și a adunat milioane de vizualizări, încă se distribuie zilnic. Părea că s-a trezit un sentiment naționalist în români, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când voi, cineaștii români, câștigați premii importante. Dar de ce crezi că acest sentiment nu se traduce în prezența românilor în sălile de cinema?

Am văzut recent Kontinental ‘25 la cinema în mall și am fost doar 3 oameni în sală.

E o întrebare care presupune foarte multe răspunsuri, de fapt. Toate probabil parțial adevărate.

Cred că există acest complex al periferiei, care mi se pare dăunător și care face ca o parte din societate să sară niște etape, imaginându-și că niște lucruri mari vor însemna un fel de salvare. De exemplu, premiul Oscar pentru cinema sau premiul Nobel pentru literatură.

Și mie mi se urează din când în când să ajungi la Oscar, să iei un Oscar, deși nu mă interesează absolut deloc. E un tip de marketing acolo în spate și un anumit tip de estetică a majorității filmelor care ajung la Oscaruri, iar pe mine nu mă interesează deloc. Fără să însemne asta că am o problemă cu Oscarurile sau că sunt vulpea care n-ajunge la struguri.

Dar există această obsesie. Domne, dacă ajunge un film românesc la Oscaruri! Ei, a ajuns filmul lui Alex Nanau, la două nominalizări. So what? Sigur, a fost un moment foarte frumos pentru cinemaul românesc, un moment foarte bun pentru Alex. Filmul a avut multe beneficii de obținut de pe urma acestui eveniment și asta a fost tot.

În realitate, lucrurile care contează sunt cele care se construiesc mai modest și care nu se văd.

De exemplu, dacă ar mai apărea două, trei cinemateci bine finanțate în țară și dacă ar exista un acces mai mare la cultură, dacă s-ar traduce cărți de cinema și nu s-ar pune TVA-ul majorat pe cărți, toate astea ar fi mai importante decât să mai ajungă un film românesc la Oscaruri.

La fel cu Scorsese. Ok, a zis nu știu ce despre filmele mele. E un lucru bun, important în felul lui, dar nu schimbă nimic, de fapt.

La fel e obsesia cu Cărtărescu, să ia Premiul Nobel pentru literatură, că asta va însemna ceva extraordinar pentru cultura română. Ce va însemna pentru cultura română? Nu va însemna nimic lucrul ăsta. Eu îmi doresc să ia Cărtărescu Premiul Nobel, dar în același timp, ce ar fi important pentru cultura română sunt lucrurile astea care nu se văd, care nu sunt atât de spectaculoase. Și astea nu există, de fapt.

Primul ministru de curând s-a luat de bibliotecarele de la țară, că nu stau destul în biblioteci. Eram în Polonia la un festival și vorbeam cu cineva de acolo despre chestia asta. Și îmi zicea: băi, dar să știi că, uite, în Polonia, bibliotecile de la țară sunt din ce în ce mai tari, sunt din ce în ce mai bine aprovizionate, cu cărți noi, cu discuri, cu DVD-uri, cu nu știu ce. Asta ar trebui să fie preocuparea. Abia atunci ar avea sens.

Așa să te apuci să zici că, doamne, stau degeaba la bibliotecă acolo. Păi normal că stau degeaba. Cine intră în bibliotecile alea să ia o carte?

Asta mi se pare mai important decât aceste mici momente care ni se par foarte mari și care, sigur, eu nu le neg, au importanța lor, dar care, de fapt, în realitate nu înseamnă nimic decât, eventual, punctual pentru o anumită situație, pentru un anumit artist, pentru o anumită operă. Așa cred.

Ca și la sport, nu? Toată lumea îl laudă, pe bună treptate, pe David Popovici, care e cu adevărat extraordinar, dar, în realitate, dacă cuiva i-ar păsa cu adevărat, ar face lucrurile alea pentru sportul de masă, să existe bazine de înot.

Știi, am copil mic, n-am unde să joc fotbal cu el în București.

Ce te-a făcut să rămâi în România în toți acești ani?

Nu știu, nici nu am pus problema plecării acut. Mai ales că de 25 de ani încoace, mi se pare că cinemaul românesc a fost într-o dezvoltare și am avut tot timpul senzația că aparțin cumva, că fac parte dintr-o mișcare, dintr-un moment în care lucrurile se dezvoltă.

Și am în continuare senzația asta, deși această dezvoltare pare un pic ajunsă la o fază de platou.

Așa cum Fassbinder își dorea să facă filme germane pentru poporul german, eu fac filme românești pentru români, în primul rând, deși sunt tot tipul acuzat că le fac pentru festivalurile internaționale. Nu-i adevărat!

E de ajuns să vezi cât de românești sunt poveștile mele și cât de multe am pățit, cât de mult am fost respins tocmai din cauza asta. De exemplu, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, realmente a avut foarte mari probleme în a fi distribuit, și în marile festivaluri și în distribuția curentă internațională, răspunsul fiind: e o chestie prea locală, e plin de referințe la Antonescu, la nu știu cine, la Eliade, etc.

Și cred că într-una dintre cronicele la care mă gândesc din când în când, cred că era în New York Times, cineva scria că dacă filmul ăsta ar fi fost american, despre un episod al istoriei americane cu actori americani, ar fi fost considerat o capodoperă. Așa, pentru că e un film românesc dintr-o țară despre care habar n-avem, cu atât mai puțin despre istoria ei, cu atât mai puțin episoadele întunecate din istoria ei…

Dar pare că, deși știi chestia asta, că nu te avantajează la nivel internațional, nu te cenzurezi într-un fel, adică în continuare păstrezi elemente foarte autentice, locale, pe care poate doar noi, românii, le înțelegem.

Da, pentru că pentru mine e foarte important asta. Pentru mine, cinemaul este local întotdeauna. E cinemaul care mă interesează cel mai tare. Când vrei să vezi un film japonez, vrei să vezi ceva legat de Japonia. Nu să vezi un film japonez care arată ca un film făcut în Los Angeles și după aceea un film făcut în Polonia care arată ca un film făcut în Paris.

Mă interesează specificul, mă interesează ce e diferit din toate puncturile de vedere. Și din punctul ăsta de vedere, sunt mai atașat de ideea de a face filme locale.

Și, așa cum spuneam, România oferă foarte mult material unui cineast, enorm.

Eu vreau să fac filme românești.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Radu Jude va face un film cu Sebastian Stan. Jude: “Eu vreau să fac filme românești.” appeared first on Cultura la dubă.

“Traffic” este o coproducție România, Belgia și Olanda, iar printre producători se numără Cristian Mungiu și frații Dardenne.

Pentru prima dată, actrița româno-franceză Anamaria Vartolomei, câștigătoarea unui premiu Cesar, lucrează alături de actori români și interpretează un rol în limba română. Din distribuție mai fac parte Ionuț Niculae, Rareș Andrici, Thomas Ryckewaert, Mike Libanon.

Într-un interviu pentru Variety, Teodora Mihai spune că filmul este o perspectivă critică asupra civilizației vestice și asupra estului, arătând clișeele și punctele slabe, într-o confruntare ca între colonizatori și barbari.

Ceea ce a fost numit în presa internațională jaful secolului a avut loc în 2012. 3 români au furat atunci 7 tablouri din Muzeul Kunsthal din Rotterdam, realizate de Picasso, Mattise, Monet, Gauguin, Meyer de Haan şi Lucian Freud. Pentru că nu ar fi găsit cumpărători, aceștia ar fi dat foc tablourilor acasă, în România, într-o sobă din Carcaliu, județul Tulcea, după ce au trecut granițele fără a fi verificați.

The post Filmul “Traffic”, regizat de Teodora Mihai, a câștigat Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Varșovia appeared first on Cultura la dubă.

“Traffic” este o coproducție România, Belgia și Olanda, iar printre producători se numără Cristian Mungiu și frații Dardenne.

Pentru prima dată, actrița româno-franceză Anamaria Vartolomei, câștigătoarea unui premiu Cesar, lucrează alături de actori români și interpretează un rol în limba română. Din distribuție mai fac parte Ionuț Niculae, Rareș Andrici, Thomas Ryckewaert, Mike Libanon.

Într-un interviu pentru Variety, Teodora Mihai spune că filmul este o perspectivă critică asupra civilizației vestice și asupra estului, arătând clișeele și punctele slabe, într-o confruntare ca între colonizatori și barbari.

Ceea ce a fost numit în presa internațională jaful secolului a avut loc în 2012. 3 români au furat atunci 7 tablouri din Muzeul Kunsthal din Rotterdam, realizate de Picasso, Mattise, Monet, Gauguin, Meyer de Haan şi Lucian Freud. Pentru că nu ar fi găsit cumpărători, aceștia ar fi dat foc tablourilor acasă, în România, într-o sobă din Carcaliu, județul Tulcea, după ce au trecut granițele fără a fi verificați.

The post Film inspirat de cazul hoților români de tablouri, scris de Cristian Mungiu și regizat de Teodora Mihai, cu Anamaria Vartolomei în rol principal appeared first on Cultura la dubă.

Aseară a avut loc la Teatrului Național București cea de-a 18-a ediție a Galei Premiilor Gopo. Filmul de lungmetraj “Libertate”, regizat de Tudor Giurgiu, a primit titlul de cel mai bun film românesc al anului trecut, devansând două filme premiate la Locarno și Veneția, “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, regizat de Radu Jude, și “Spre Nord”, regizat de Mihai Mincan.

Trofeul pentru cel mai bun film a fost înmânat de ministrul Culturii, Raluca Turcan, care a lăsat-o în umbră pe partenera de scenă, actrița Victoria Cociaș, și a acaparat momentul, ca un veritabil politician român, încercând să vorbească despre măreția cinematografiei românești și de sprijinul pe care îl acordă Ministerul Culturii, prin CNC. A fost momentul de vizibilitate pe care organizatorii i l-au oferit, dat fiind că Ministerul Culturii este unul dintre finanțatorii evenimentului.

Tudor Giurgiu a primit premiul pentru cea mai bună regie, pentru “Libertate”. Filmul a mai câștigat trofeele pentru cel mai bun actor în rol principal – Alex Calangiu, cel mai bun montaj – Réka Lemhényi, cel mai bun sunet – Tamás Székely, André Rigaut, cele mai bune decoruri – Vali Ighigheanu, cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură – Petya Simeonova, Domnica Bodogan, în timp ce premiul pentru scenariu – Cecilia Ștefănescu și Tudor Giurgiu – a fost împărțit la egalitate cu Radu Jude, pentru “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”.

Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal a fost câștigat de Ilinca Manolache pentru rolul său din lungmetrajul Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii. Aceasta nu a urcat pe scenă, dar a transmis un discurs prin trei reprezentanți ai minorităților LGBTQ+, accentuând nevoia de educație privind egalitatea de șanse pentru femei și membri ai comunităților minoritare, nevoia de a vorbi despre abuzurile din sistem, spunând că cei care le cunosc și nu le scot la iveală, devin complici.

Maria Popistașu a fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolul din Taximetriști (r.Bogdan Theodor Olteanu), iar Iulian Postelnicu a fost desemnat cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din  Libertate.

Între Revoluții,  regizat de Vlad Petri, a fost desemnat cel mai bun documentar.

Premiul pentru Tânără Speranță i-a fost acordat Niko Becker pentru rolul Dumitru din filmul Spre Nord. Premiul pentru cea mai bună imagine i-a fost oferit lui George Chiper-Lillemark pentru filmul Spre nord.  

Cel mai bun scurtmetraj a fost Acolo unde bărcile nu ajung, regia Vlad Buzăianu.

Premiul Publicului, pentru producția cu cel mai mare succes la box-office, a fost acordat filmului Miami Bici 2 (r. Jesús del Cerro).

Una dintre cele mai valoroase actrițe din România, Rodica Mandache, a fost onorată în cadrul Galei cu Premiul Gopo pentru Întreaga Carieră. Artistul Dan Nuțu, a fost de asemenea distins cu Premiul pentru Întreaga Activitate, iar Premiul Special a fost  acordat cascadorului Adrian Ștefănescu.

The post “Libertate” a câștigat 10 trofee la Premiile Gopo appeared first on Cultura la dubă.

Două dintre cele mai așteptate titluri ale acestui început de an au fost The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, deja multipremiate la Globurile de Aur, Premiile BAFTA sau SAG Awards.

Everything Everywhere All at Once, filmul cu cele mai multe nominalizări la Premiile Oscar în 2023 – 11, poate fi văzut în cinematografe, precum și pe platforma Voyo. Deja a câștigat două Globuri de Aur pentru performanțele actorilor Michelle Yeoh (rol principal feminin) și Ke Hui Quan (rol secundar masculin).

The Banshees of Inisherin, cu 9 nominalizări importante, precum cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol principal sau cel mai bun actor în rol secundar, mai poate fi văzut și el în câteva cinematografe din țară. În București e disponibil la AFI Cotroceni și Sun Plaza – Cinema City.

A primit Globurile de Aur pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu și cel mai bun actor în rol principal – Colin Farrell.

Titlul este tradus în română Spiritele din Inisherin.

Tot 9 nominalizări are și All Quiet on the Western Front, printre care cel mai bun film, cel mai bun film internațional, cea mai bună imagine sau cea mai bună scenografie. A obținut nu mai puțin de 7 trofee BAFTA în 2023, printre care premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună imagine. Acesta este disponibil pe Netflix.

Elvis, apărut pe HBO Max încă din toamna anului trecut, are 8 nominalizări la Oscaruri, Austin Butler fiind unul dintre favoriții la câștigarea statuetei pentru cel mai bun actor în rol principal, după ce a luat Globul de Aur la această categorie. Titlul se luptă și la categoria cel mai bun film, cel mai bun machiaj, cele mai bune costume sau cel mai bun sunet.

Tot pe HBO Max este disponibil în România și The Batman, cu Robert Pattinson în rol principal. Filmul concurează pentru Premiile Oscar la 3 categorii: cel mai bun machiaj, cel mai bun sound design șicele mai bune efecte speciale.

Pe aceeași platformă pot fi văzute și documentarele Navalny, câștigător al Premiului Publicului la Sundance în 2022, și All that Breathes, ambele nominalizate la Oscar la categoria cel mai bun documentar. La această categorie concurează și Fire of Love, disponibil pe Disney+.

Iar documentarele-scurtmetraj The Martha Mitchell Effect și The Elephant Whisperers sunt disponibile pe Netflix.

Black Panther – Wakanda forever, nominalizat la 5 categorii, printre care cea mai bună actriță în rol secundar – Angela Bassett, cea mai bună melodie originală sau efecte speciale, este pe Disney+, la fel ca animația Turning Red sau Le Pupille.

Blockbusterul Top Gun: Maverick, cu 5 nominalizări la Oscar, printre care cel mai bun film și cel mai bun scenariu adaptat, este disponibil pe platforma Sky/Showtime.

Aftersun, nominalizat pentru cel mai bun actor într-un rol principal – Paul Mescal, este în această perioadă în cinematografele din țară.

Iar unele scurtmetraje nominalizate sunt disponibile pe youtube:

The Flying Sailor

Haulout

Stranger at the Gate

Alte filme considerate favorite la Premiile Oscar în acest an, precum The Fabelmans sau Triangle of Sadness, au fost deja în cinematografele din România și nu mai sunt disponibile în prezent. Iar Tár, cu Cate Blanchett în rol principal, nu a fost distribuit încă și nici nu este prezent pe o platformă de streaming din țara noastră.

The post Unde pot fi văzute filmele nominalizate la Oscar appeared first on Cultura la dubă.

Realizatoarea filmului Quo Vadis, Aida? a fost desemnată și cel mai bun regizor, iar pentru același film Jasna Djuricic a primit premiul pentru cea mai bună actriță.

Coproducţia filmului se împarte între B​osnia şi Herţegovina, N​orvegia, Olanda, Austria, România, Franţa, Germania, Polonia, Turcia. Filmul a primit cea mai mare finanţare din partea Centrului Naţional al Cinematografiei din România, la sesiunea I/2018 a concursului de proiecte, 1,84 milioane de lei. Din partea României, coproducător este Cristian Nicolescu.

Filmul spune povestea Aidei, translator ONU în Srebrenica în momentul în care armata sârbă preia controlul asupra oraşului. Familia ei, la fel alte mii de oameni, caută adăpost într-o tabără ONU.

Aida, copleșită de durerea de mamă și soție, încearcă să se folosească de poziția sa de translator pentru a își pune familia pe listele ONU.

Quo Vadis, Aida? a primit și o nominalizare la Premiile Oscar, la categoria cel mai bun film internațional.

Cel mai bun scenariu a mers către Florian Zeller și Christopher Hampton, pentru filmul The Father, care lui Anthony Hopkins i-a adus premiul pentru cel mai bun actor.

Regizoarea Olga Locovnicova, din Republica Moldova, a câștigat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj – My uncle Tudor – (Nanu Tudor).

Premiul pentru cel mai bun documentar a mers către Flee, unul dintre cele mai emoționante filme ale anului, regizat de Jonas Poher Rasmusseno. Anul trecut, la aceeași categorie a fost câștigător Alexander Nanau, cu Colectiv.

Anul acesta, Radu Jude a fost nominalizat la categoriile cea mai bună regie și cel mai bun scenariu pentru filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc.

The post “Quo Vadis, Aida?”, cel mai bun film european al anului la Premiile Academiei Europene de Film appeared first on Cultura la dubă.

The Script Contest a deschis înscrierile pentru cea de-a cincea ediție a rezidenței-concurs, desfășurată între martie și iunie 2021. Proiectul se adresează persoanelor de peste 18 ani, de orice formare profesională, în special tinerilor scenariști și regizori de film din România.

Rezidența-concurs se desfășoară pe o perioadă de patru luni de zile și este împărțită în mai multe etape: apelul de înscrieri pentru proiectele de scurtmetraj, preselecția și anunțarea celor 8 rezidenți finaliști, întâlnirile one-on-one de mentorat cu tutorii ediției și rezidența de 6 zile de la Ferma Cobor.

Rezidența include timp dedicat scrierii, mese rotunde, proiecții de film, sesiuni de feedback tip peer review, workshop-uri și o nouă serie de întâlniri de mentorat. Ultima etapă constă în prezentarea finală a proiectelor, în fața juriului ediției.

“Rezidența este o componentă pe care am introdus-o anul trecut, datorită sprijinului financiar de la AFCN.

Ca informații: durează 6 zile, se întâmplă departe de capitală, la ferma COBOR.

Este un sat unde nu ai semnal la telefon, este foarte izolat de lume, mănânci doar ce produc cei de la fermă. Este o fermă de bio-diversitate, deci totul este bio acolo. Atmosfera este extrem de liniștită.

Din experiența mea personală este metoda perfectă prin care te poți dedica doar procesului tău creativ. Pentru că, dacă ești în oraș, intervin diferite lucruri în programul tău de zi cu zi.

Aici te poți deconecta, aici te poți concentra pe scris, poți să lucrezi la proiectul tău și în același timp, prin programul pe care noi îl dezvoltăm în rezidență, să te îmbogățești ca cineast, dar și povestea pe care o scrii. Pentru că există round-table-uri cu ceilalți rezidenți, își dau feedback între ei.

Există un masterclass despre cum să îți vinzi sau să îți prezinți un proiect, întâlniri one-on-one cu mentorii ediției, proiecții de film.

Sunt diferite activități în program care completează tot acest timp pe care tu îl ai zi de zi pentru a lucra la scenariul tău.“, spune Laura Mușat, coordonatoarea proiectului.

Din comisia de pre-selecție fac parte: Laura Mușat (producătoare/ fondator ADFR/ coordonator proiect TSC) și Alexandra Safriuc (curatoare/ director artistic ShortsUp). Membrii juriului sunt Andrei Crețulescu (regizor de film), Bianca Oana (producătoare de film) și Alexandru Baciu (scenarist și script doctor), iar în curând vor fi anunțați și cei doi mentori ai ediției.

Premiul constă în 3.500LEI, acordați scenaristului câștigător, precum și un grant de până la 6.000EUR destinat producției filmului câștigător, alături de consultanță pe întreaga durată a producției, oferite de casa de producție parteneră –  Castalia Pictures. În plus, studioul de post-producție Avanpost va oferi câștigătorului etapa de colorizare a filmului și livrabilele necesare.

Concursul vine într-un context critic pentru cinematografia română. Anul trecut, CNC nu a organizat niciun concurs de scenarii, astfel că inițiativele private devin esențiale mai ales pentru susținerea tinerilor scenariști și regizori.

“În industrie cred că situația este ușor dramatică. Dar eu sunt, de fel, un om optimist. Și eu cred că în orice situație tragică poți să găsești ceva bun.

Mai cred că românul, chiar dacă vorbim despre industria de film sau alt domeniu, a fost învățat să se descurce în orice fel de situație. Avem filme absolut extraordinare care au fost făcute pe bani puțini de la CNC, sunt chiar cazuri în care filme minunate nu au luat bani deloc de la CNC.

Cred că se va mișca totul mult mai greu, dar poate asta înseamnă un refresh, cine știe?“, mai spune Laura Mușat.

Organizată de Asociația de Dezvoltare a Filmului Românesc încă din 2016, TSC a devenit în 2019 singura rezidență – concurs destinată scenariilor de scurtmetraj din România.

“Cu fiecare ediție am dezvoltat puțin proiectul, devenind astăzi o rezidență-concurs de scenaristică. Am adus-o mai aproape de un program orientat spre tineri profesioniști din industria cinematografică, dar ea este deschisă către persoanele peste 18 ani, de orice formare profesională. Fiindcă am avut și surprize de-a lungul timpului.“, a declarat Laura Mușat pentru Cultura la dubă.

Anul acesta nu este impusă nicio temă pentru scenarii, însă am întrebat-o pe Laura ce ar trebui să aibă un scenariu pentru a fi considerat bun de către juriul concursului.

“În primul rând, este important ca povestea să fie susținută. Iar dacă nu este susținută, atunci înțelegem că este un film experimental, care nu are neapărat un subiect, dar pe care, din scenariul înscris îl poți vizualiza.

Viața scurtmetrajelor este foarte diferită de viața lungmetrajelor. Ele nu aduc un profit niciodată. Sunt mai mult o carte de vizită, care te ajută pe tine ca regizor, scenarist, operator, producător, să ajungi în niște festivaluri și să cunoști niște oameni, potențiali colaboratori.

Și atunci este foarte important ca scenariul respectiv să fie “festival material”. Mi-e foarte greu să îți explic acum ce înseamnă asta, fiindcă fiecare festival în parte caută altceva. Dar cred că un reprezentant al industriei, un cineast, care vede multe filme, merge în festivaluri, citește multe scenarii, poate să intuiască.“, mai spune Laura Mușat.

Înscrierile la The Script Contest sunt deschise între 01.03.2021 și 25.04.2021 și se pot face pe platforma filmfreeway. Taxa de participare este de 10USD. Pe lângă scenariu, participanții trebuie să trimită un sinopsis, biografia și datele de contact. Regulile și criteriile de selecție se regăsesc atât pe filmfreeway, cât și pe website-ul oficial TSC.

Pentru mai multe informații, urmăriți pagina de Facebook și site-ul The Script Contest.

The post Au început înscrierile la rezidența – concurs “The Script Contest”. “Va fi într-un sat unde nu ai semnal la telefon, dar ai liniște pentru procesul creativ.” appeared first on Cultura la dubă.