Cristian Mungiu a revenit pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes, unde a avut loc premiera mondială a celui mai recent film al său, Fjord. Au urmat 10 minute de aplauze în picioare, însă criticile din presa internațională sunt împărțite între etichetări precum “strălucitor” și “dezamăgitor”.

Născute din pasiunea sa pentru scris și povești, filmele lui Mungiu au fost selectate mereu în competițiile majore de la Cannes, fiind singurul regizor român care și-a clădit o astfel de carieră, cu succes pe linie.

Totuși, și succesul acesta este relativ. O spune cineastul însuși. R.M.N. poate fi considerat un eșec, dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă, deși a fost în competiția oficială la Cannes, nu a luat niciun premiu, așa cum au obținut toate celelalte filme ale sale. – “E foarte greu să începi cum am început eu. Am luat Palme d’Or la al doilea film, iar asta aduce o presiune imensă. Tu, de la momentul ăla încolo, nu te mai compari cu altcineva, te compari cu ce ai făcut tu înainte.”

Între timp a intervenit și provocarea de a nu se repeta, de a veni cu ceva original, dar de a nu-și trăda, totodată, valorile în care crede. Pentru Mungiu, povestea va conta mereu mai mult decât forma în care o spune.

Cu Fjord, marchează mai multe premiere. Este primul film în care are două superstaruri în roluri principale – Sebastian Stan și Renate Reinsve, este primul film în engleză, norvegiană și română și primul filmat aproape integral în afara României.

Interviul acesta, acordat pentru Cultura la dubă, marchează tot o premieră. La filmările din Norvegia a fost pentru prima dată în cariera sa când Mungiu a acceptat o echipă de jurnaliști în universul său creativ, timp de o săptămână.

L-am putut vedea la lucru cu actorii, la sedințe cu echipa sau la masă, am vorbit despre așteptări, dar și despre frici, despre cum te schimbă devenirea ca părinte și despre cum o știre de presă îl poate determina să scrie un scenariu.

Fjord are ca sursă de inspirație cazul familiei Bodnariu, formată dintr-un tată român (Sebastian Stan) și o mamă norvegiană (Renate Reinsve), ai cărei copii au fost luați de serviciul de protecție a copilului din Norvegia, părinții fiind acuzați de rele tratamente asupra minorilor. Azi, povestea e la fel de actuală și subliniază prăpastia dintre progresism și conservatorism. Cât de autentic și profund a reușit regizorul să o redea în film, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.

Tată la rândul său, Mungiu a fost marcat știrea care a provocat la vremea respectivă chiar proteste în stradă: „Nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.”

***

Cristian, privind în urmă, poți indica exact momentul când ai știut că vrei să faci acest film sau a fost mai degrabă o idee care te-a urmărit mai mult timp?

Nu pot spune un moment anume, dar au fost niște circumstanțe. După filmul trecut (n.r. R.M.N.) am înțeles că am atins un fel de prag, un prag legat de cum arată filmul post-covid, un prag legat de interesul față de un film în limba română, față de ce am făcut eu până acum.

Filmele mele au ajuns întotdeauna la Cannes, dar eu nu pot să ies din România dincolo de un anumit buget. Eu sunt limitat de un buget și pot continua să lucrez așa și în anii care vin. Dar mi s-a părut că ar trebui să văd dacă aș putea să lucrez în felul meu, cu toată libertatea de care mă bucur în România, însă într-un fel în care să beneficiez de mai multă atenție pentru filmele mele, pe care filmele nu o au nu pentru că e ceva în neregulă cu ele, ci pentru că nu pot depăși un prag pe care ți-l aduce limba în care lucrezi și ți-l aduc actorii cu care lucrezi.

Nu contează așa de mult cum e filmul. Filmele care nu sunt în engleză sunt deja filme dintr-o nișă foarte îngustă. Poate să fie cel mai popular film, dar când necesită subtitrare, e o nișă din start. Și cumva așa m-am apropiat de acest proiect.

Într-o bună zi, dacă mă tot gândesc la ele, ele ar putea să aibă o relevanță, să îmi vorbească despre ceva ce e important, nu în viața mea, ci în viața noastră, nu într-un cerc mic, ci a noastră ca oameni.

Acum mi s-a părut că mă pot întoarce la o poveste care vorbește despre raportul dintre conservatorism și progresism, iar povestea asta, pentru că e setată în altă parte decât în România, în altă cultură, în altă limbă, mi-a împlinit și un alt obiectiv pe care îl aveam, de a lucra cu Sebastian Stan.

M-am întâlnit cu Sebastian când am avut premiera Bacalaureat la New York, a venit cu mama lui, am început să povestim. În toți anii ăștia am încercat să lucrăm la mai multe proiecte, dar alea erau doar pe română, a venit covid, alte probleme.

Proiectul ăsta mi s-a părut potrivit, acum un an și ceva l-am scris și, cumva, scriind, am știut că scriu pentru el. A zis „ok, mă interesează, putem să îl facem”.

Eu l-am văzut pe el în filmul I, Tonya, acolo s-a văzut că el poate să facă și altceva decât Marvel. Văzând că stăpânește și româna și engleza, cu atât mai mult am zis că putem face un film împreună. La Marvel nu mă uit, de fel, m-am uitat la ceva înainte să ajung aici, pentru că voia să se uite copilul meu. Și am zis ok, acum e potrivit, vreau și eu să-l văd. A fost ok, nu mi s-a părut rău ce face acolo. Doar că e un sistem foarte diferit de a face film.

El e crescut în sistemul ăsta și am avut niște emoții legate de trecerea lui către o modalitate complet diferită de a lucra. Altfel, nu am avut emoții legate de capacitatea lui de a face film dramatic. Și lucrurile s-au confirmat. Poate face chestia asta și poate lucra inclusiv în acest sistem pretențios, obositor, complicat, al planului-secvență.

E un raport între stilul de lucru și limitarea de buget. Tu faci ce poți să faci, conform bugetului. Asta te limitează de la început, de la ce îți propui.

Nu are rost să-ți propui să faci un film SF cu exploratori la Polul Sud sau mai știu eu ce, nu ai cum. Deci, tu gândești în acest mental colectiv al unui film contemporan cu niște oameni care vorbesc. Nu ai cine știe ce super efecte și urmăriri cu mașini pentru că nu se pune problema.

Dar, în acest sistem, ca tu să ai o relevanță, un limbaj și o prezență a ta, ca autor, trebuie să-ți conturezi un stil al tău. Și atunci, soluția comună a zisului noul val românesc a fost, într-un fel, să mergi către un mod dificil de a face cinema. Să poți să obții aceleași lucruri pe care filmul comercial le obține utilizând toți tropii ăștia foarte la îndemână și cumva să demonstrezi că poți să obții chestia aia într-un mod oarecum mai etic, în care nu te folosești de cele mai simple soluții, cu care poți să iei ochii oricui.

Și asta a condus către lucrul ăsta în plan secvență, care e mai aproape de un cinema care vrea să citeze realitatea, dar asta nu poți să faci decât cu niște actori dispuși la un fel de sacrificiu. Nu e confortabil pentru actori.

Nimic nu vine din editul pe care îl faci după aia la film. Nu e genul de film care se face în masa de montaj. Trebuie să-ți dea sentimentul că îl surprinzi. Dar ca să faci asta, nu poți să improvizezi. Necesită o precizie colosală, o coregrafie super minuțioasă.

Când lucrezi cu un actor venit dintr-un mainstream care la fiecare două replici s-a tăiat… când vine cineva și îți cere să te concentrezi pe 1 minut, pe 2, pe 3, pe 5, pe 8, împreună cu alți 8 actori în cadru și toți trebuie să fie concentrați și buni în același timp, lucrurile se complică foarte mult.

Pentru că oricine poate să aibă o scăpare și d’asta ajungi să faci foarte multe duble, pentru că, de fapt, tu corectezi și perfecționezi chestia aia de la plan la plan și n-are cum să-ți iasă mai repede, e un proces care durează.

Cum i-ai simțit pe actorii străini în relația asta de lucru, cu stilul tău și nevoia de a trage mai multe duble?

Până la sfârșit foarte ok, au fost foarte politicoși, nu mi-a atras nimeni atenția că n-a mai lucrat așa, încetul cu încetul ne-am împrietenit și, pe măsură ce ne-am împrietenit, mi-au mărturisit cât de surprinși au fost la început.

Nu poți să lucrezi plan-secvență cu oricine. Și cred că am ales foarte bine.

La plan-secvență e această regulă, care ar trebui să fie în general la film, nu putem lucra plan-secvență dacă tu nu știi bine textul. Dacă știi textul, e ceva foarte simplu. Dar de acolo începe. Dacă tu nu știi textul perfect, nu te poți concentra pe nuanțele pe care trebuie să le exprimi. Or, abia când ajungem la alea putem să vorbim despre actorie. Până atunci, e coregrafie.

Apropo de importanța textului, cum ați reușit să treceți împreună peste bariera asta a diferenței de limbă? Tu nu știi dacă Renate spune în norvegiană exact ce e în text, trebuie să ai mereu un om lângă tine.

Da, nu e confortabil. E lucrul cel mai problematic al încercării de a lucra cu actorii în altă limbă, o limbă pe care nu o cunoști. Nu ești la fel de precis. Și nu ar fi nimeni. Că nu înțelegi limba. Dar tu știi ce spune actorul. Și cu cât asculți dublele, știi care sunt nuanțele lui. La sfârșit, ai nevoie de un feedback de la cineva care vorbește limba.

Ce am făcut noi este că întâi am tradus scenariul cu niște traducători de carte, apoi ne-am dus către cineva făcea documentare și am făcut o chestie mai de film, după care am vorbit cu actorii și am adaptat cu ei. Am lucrat cu o secretară de platou care, de fapt, este regizoare și până la urmă am convenit un text, trecând întotdeauna prin engleză, care să fie cât mai oral și cât mai natural.

Povestea de la care pornește acest film te-a marcat într-un mod personal atunci când au apărut știrile în România despre familia Bodnariu din Norvegia?

Da, filmul pleacă de la povestea aia, dar au fost multe povești de genul ăsta. Și eu am făcut un fel documentare a mai multor cazuri de felul ăsta și am încercat să extrag un fel de esență a lor.

Da, m-a marcat ceva. Sunt părinte și sigur că-ți pui problema că nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.

Dar, dincolo de asta, lucrul ăsta vorbește într-un mod mai profund despre raportul dintre niște culturi, care se manifestă în cel mai delicat domeniu, cel al felului în care îți educi copiii. Tu ți-i educi pentru o anume lume, un anumit mod de trăi și bineînțeles că nu le oferi aceeași educație în funcție de locul în care îți imaginezi tu că vor trăi.

Lumea de azi e foarte globalizată și oamenii ajung să trăiască ei înșiși în culturi foarte diferite decât cea în care au fost educați. Reflexul e să-ți educi copiii așa cum ai fost tu educat. Îți ia o vreme până când ești rațional și de întrebi de ce faci așa. Te auzi vorbind ca părinții tăi și te întrebi: “dar de ce spun eu chestia asta? Că, pentru mine, copil fiind, n-a funcționat niciodată, de ce o duc mai departe?”.

Vorbim în același timp despre ceva care pe mine mă interesează mult, despre felul în care lumea e divizată astăzi.

La R.M.N. am început această meditație asupra condiției umane și asupra a cât de violenți suntem ca specie. Suntem foarte violenți și aceste mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut. Există o polarizare enormă, pe toate temele, de la cele religioase la cele politice și la ce înseamnă, de fapt, progres.

În ce constă progresul? Și cât de ferm poți să-ți permiți să aplici valorile pe care le consideri progresiste în mod coercitiv? Poți să le aplici? Mai sunt progresiste dacă le aplici prin coerciție? Pentru că una dintre principalele valori ale progresismului e această libertate a opiniei personale. Ori ai libertatea personală de a fi conservator, ori dacă nu o ai și tu îmi impui mie să fiu progresist, suntem într-un sistem un pic contradictoriu.

Cum îți explici că un curent teoretic bine intenționat, cum e progresismul, a provocat, de fapt, reacții extreme?

Nu știu să spun până la capăt. Rostul meu este să sesizez că e unul dintre cele mai importante lucruri pe care le traversăm noi astăzi. Foarte multe lucruri pe care le trăim se explică și de pe urma acestui conflict. Și se explică foarte bine la noi. Noi suntem la est de vest, dar și la vest de est. Nici noi nu știm bine. Totul e foarte relativ.

Când încerci să aplici niște reguli până la ultimul detaliu al regulii și nu mai înțelegi de ce a fost creată în spirit acea regulă, undeva chestiunea asta riscă să devină prea rigidă. Și, ca orice chestiune prea rigidă, te duce într-o zonă pe care tu, de fapt, încercai să o corectezi.

De exemplu, cred că reacția pe care o vedem acum în Statele Unite vine de la felul un pic cam imperativ în care aceste valori au fost impuse.

E bine să nu cancel people so easily. S-a dus într-o extremă. Când tu vrei să softezi societatea, să ajungă într-o zonă mai tolerantă, nu e o idee bună.

Cum s-a tradus diferența de culturi pe set, aici, în Norvegia? Ați lucrat într-o echipă atât de mixtă, cum au fost interacțiunile între români, norvegieni, suedezi?

Per total, a fost mai bine decât ne așteptam. Eu am lucrat la multe filme cu echipă străină în România și întotdeauna a fost mai rău. Întotdeauna sfârșești prin a face această generalizare foarte neplăcută, de tip: francezii, englezii, americanii.

De data asta, după o săptămână-două, am reușit să formăm o echipă cu acești oameni care au fost foarte drăguți, foarte deschiși, foarte muncitori și foarte devotați filmului. Nu am ce să le reproșez. Sigur că există diferențe culturale.

Diferența principală vine din felul în care ne raportăm la muncă. Noi muncim ca niște câini, până cădem sub masă, că așa suntem învățați, iar aici vezi cum te condiționează bugetul.

La noi, o zi de filmare are câte ore ai tu nevoie să termini ce ai de făcut. Aici suntem într-o țară cu zeci de ani de prosperitate în spate, în care totul e reglementat, și ne-a fost greu să ne obișnuim cu ideea că aici ziua de filmare nu are 12 ore, nu are nici 10 ore, are 8 ore. Păi noi nu putem lucra cu 8 ore la prețurile din Norvegia. Am creat o zi de 10 ore, cu niște extra time de la început. După care există un ritm de filmare. La noi dai în brânci de toți bani. Aici oamenii mai au viață pe alături, mai respiră, nu mori acolo, pe platou.  Și, până la urmă, ne-am întâlnit undeva.

Sigur că noi avem întotdeauna soluțiile noastre, românești. Unul dintre momentele importante din film este o ninsoare pe care trebuia să o creăm și care costa o avere. Iar de la încălzirea globală nu mai vine zăpada. Nici nu poți s-o aștepți și nu știam cum să facem.

Iar într-o zi liberă, de sâmbătă sau duminică seara, noi am văzut că ninge, am dat trei telefoane și, într-o formulă minimală, ne-am dus la platou și ne-am filmat ninsoarea aia. Nu s-a pus problema să sunăm și să deranjăm vreun coleg din Norvegia. Apoi, când au văzut materialul luni, ei înșiși au considerat că am făcut ce trebuia.  Unii au zis că ar fi trebuit să-i fi sunat, deci au fost foarte drăguți.

Filmul acesta e pentru tine o formă de ieșire din zona de confort, dat fiind că e prima producție majoră filmată complet în afara țării?

Da, dar nu acolo este pasul cel mai mare, nu asta a fost greu. Filmarea în sine nu a fost foarte diferită față de ce facem acasă. Da, totul e mai greu când te organizezi la distanță.

Ce a fost diferit este lucrul acesta într-o limbă pe care n-o stăpânești, apoi lucrul cu un actor cum e Sebastian, care chiar dacă e născut în România și are cetățenie română, vine dintr-un alt sistem, în care vorbești cu actorul prin publicist, prin agent și prin manager și nu ai o conversație direct cu el, el nu prea decide, ci stafful.

Ăsta a fost pasul diferit, de a încerca să facem film cu aceeași libertate cu care facem în România, dar făcând acest pas timid în limba engleză, atunci când lucrurile se întâmplă natural în limba engleză și către actori dintr-o categorie care să poată să-ți aducă un buget care să-ți permită să spui o poveste cum e cea pe care o spun eu acum.

Eu nu țineam să am o producție atât de extinsă, cu toate țările astea care participă, dar nu puteam să fac filmul ăsta decât dacă implicam mai multă lume.

Și se vinde ulterior mai bine…

Da, se vinde. Și nu că se vinde. Noi am început filmarea având filmul prevândut.

Și lucrul efectiv cu Sebastian, cum a fost? S-a adaptat ușor la stilul tău de lucru?

S-a adaptat pentru că nu prea poți să lucrezi în plan-secvență, la bugetul pe care îl avem noi, decât dacă te adaptezi. Și a fost foarte generos din mai multe privințe.

În primul rând, noi lucrăm cu Sebastian fără să fie nimeni alături de el. El e aici singur, stă în același hotel cu noi, vine pe platou ca orice actor, mănâncă cu noi, nu are publicist, nu are agent aici, nu are pe cineva care să-I țină jurnalul zilnic, nu are personal make-up and hair. El a consimțit să nu aibă un tratament special.

Apoi a înțeles că nu ai cum să lucrezi în plan secvență decât concentrându-te și  respectându-i pe ceilalalți cum te respectă și ei pe tine. Pentru că te simți prost dacă se opresc double din pricina ta. Și Sebastian a fost foarte concentrat. A făcut un efort pentru a juca nu doar pe română, ci și într-o anumită engleză care să nu trădeze faptul că vorbește engleza în permanență. Am lucrat cu el în același fel în care am lucrat întotdeauna cu actori români.

Cum ați ajuns la schimbarea aceasta radicală de look? Era necesară pentru personaj și i-ai cerut-o tu?

Da, eu i-am cerut-o și e printre deciziile cele mai importante pe care le-am luat. Inițial nu știam exact cum voiam să arate personajul, dar știam foarte clar că era important ca personajul din film să nu fie poluat de înfățișarea de playboy a lui Sebastian.

El e un băiat foarte frumos, foarte fit, joacă în Marvel un personaj care are carisma asta, e favoritul adolescentelor, al femeilor, are fani în toată lumea.

Am căutat împreună niște soluții, ne-am gândit la niște chestiuni care să nu-l împiedice, totuși, să fie el însuși, să nu folosim prostetics, să rămână el însuși.

Ne-am gândit mult ce fel de tunsoare trebuie să aibă, pentru că o bună parte din marca lui e părul care îi zboară în vânt, iar încetul cu încetul am ajuns la această soluție, întâi am încercat simulări în photoshop, toată lumea m-a descurajat, mi-a spus că n-o să meargă, și până la urmă m-am încăpățânat, am găsit, cu ajutorul colegilor din Norvegia, pe cineva foarte bun din Norvegia, am vorbit cu Sebastian chiar în perioada stresantă pentru el, când își făcea promovarea la Oscaruri.

Și am avut un moment foarte drăguț, cu un fan al lui Sebastian, care a acceptat să testăm mai întâi pe el această tunsoare. I-am trimis poză lui Sebastian, a zis ok, pare interesant, apoi când a venit el am ajuns, din aproape în aproape, la această tunsoare.

Vorbind puțin despre scenariu, cât timp lucrezi la el, când știi că este gata sau când revii asupra lui?

Nu e niciodată gata. Întotdeauna mai schimb. Dar am foarte multă treabă, iar anul trecut, când m-am decis că vreau să prind iarna să filmez acest film și mai aveam o lună până când puteam să aplicăm la CNC, am știut că în acea lună eu trebuie să scriu scenariul.

În acea lună am produs sute de documente până am ajuns să scriu scenariul. Când l-am scris, știam că nu e cea mai bună variantă a lui, dar că e suficient de bună pentru ce îmi trebuia în momentul acela.

Tu nu pătrunzi în toate detaliile la început, fiindcă ele se încheagă încetul cu încetul și începi să pătrunzi un pic și în biografia personajelor într-un anume ritm. Și aveam destul de multe note când am terminat scenariul, știam că le voi relua, dar mi-am dorit să le reiau după ce voi fi văzut locurile din Norvegia.

Am terminat scenariul în mai, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul ăsta, o serie de fotografii.

Iar când m-am întors am organizat o serie de prospecții în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oameni. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.

După care, coproducătorul din Franța cu care lucrez eu, are o divizie de oameni care sunt calificați doar ca readeri. Ei asta fac, citesc scenarii. Eu le dau mereu să citească și acum, pentru prima dată, scenariul a întâlnit un consens și un entuziasm foarte mare care m-a pus pe gânduri.

Dar după ce am rescris, am inclus în scenariu lucrurile care decurgeau din toate notele pe care mi le făcuseră oamenii care, pentru mine, aveau o părere relevantă. Și am ajuns să avem trei variante principale de scenariu și zeci de variante în care mai modificasem câte o scenă, un dialog, altceva.

Și, întotdeauna când filmez, mai modific pe platou, mai adaug câte o replică, mă adaptez. Important e să rămâi cu mintea deschisă și să înțelegi care era esența scenei pe care ai scris-o tu și cu ce contribuie chestiunea aia în procesul narativ al filmului, să vezi cum poți să obții lucrul ăla cât mai eficient.

Ești cotropit de propriile tale stereotipuri și e un efort rațional pe care trebuie să-l faci ca să scapi de ele și să-ți pui problema: de fapt, de ce filmez așa? De ce nu altfel? Iar uneori ești suficient de proaspăt cât să răspunzi la întrebările astea, alteori nu.

Apropo de “de ce-uri” majore, de ce continui să faci filme?

Păi e foarte amuzant, din asta trăiesc, după aia primesc un anume fel de recunoaștere și toți avem nevoie de ceva care să ne aducă serotonină. Nu fac asta de obligație, îmi face plăcere. Sunt multe etape de la film care îmi fac plăcere. Mă și chinui, evident. Dacă iei lucrul ăsta în serios și nu-l faci ca pe un job, te chinui pentru că vrei să iasă lucrurile într-un anumit fel, ai tu un set de valori, rigorile tale, nu contează că le percepe cineva sau nu, dar tu le ai și te străduiești.

Și te străduiești în primul rând să ieși din propriul tău cap, ceea ce e cel mai dificil.

Deocamdată încă simt această satisfacție și mi s-a părut că mai găsesc din când în când niște lucruri relevante de spus. Nu știu cât o să mai lucrez. Sper să mai lucrez. Să am tot felul de povești de spus.

Privind în urmă, cum te-ai schimbat de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace?

Nu știu cum sunt alți oameni, dar eu nu prea am percepția asta că m-am schimbat fundamental. Sunt lucruri care s-au schimbat, dar cred că mai mult m-am schimbat eu, ca persoană, decât eu ca filmmaker. Nu lucrez fundamental diferit față de cum lucram atunci. Doar că am mai multă rutină, am mai mult meșteșug.

Calm pe platou am fost mereu, întotdeauna am știut ce vreau să obțin și am și știut cum să obțin.

Ce se întâmplă e că încerc să rafinez înțelegerea mea despre film. Și să încerc să țin această cumpănă între cât de convențional e genul de film pe care-l fac și cât curaj am să experimentez ceva diferit.

Sunt obiective diferite pentru chestia asta. Și trebuie să înțelegi ce e mai important pentru tine în momentul respectiv. Altfel, n-ai cum niciodată să revii la genul de prospețime pe care-l ai când începi. Câștigi ceva cu vârsta, cu rutina, cu experiența. Partea bună e că încă mai am unele mici momente când reușesc să mă surprind pe mine însumi. Și sunt și în filmul ăsta. M-am bucurat.

Sunt momente, în timp ce faci o secvență, în care înțelegi că ți se oferă posibilitatea să ai un sens, o nuanță la care nu te-ai gândit. Și, slavă Domnului, o vezi atunci. Vezi că e bună, că ți-o oferă setul, actorii, iar atunci ai sentimentul ăsta că ai acces la ceva ce nu știai cu o clipă înainte. Până la urmă, ăla e sentimentul cel mai de preț pe care poți să-l ai când creezi ceva. Și cumva lucrurile îți vorbesc pentru că le permiți să îți vorbească, nu ești încă osificat.

Te confrunți și tu cu frici, ca tot omul?

Sigur că da.

Ce fel de frici te bântuie?

Profesional vorbind, că mă manierizez, că e irelevant ce fac, că e convențional, că, de fapt, nu mai am curaj să improvizez, să schimb, să fac ceva mai radical diferit, că rămân într-o zonă pe care o controlez și e mai confortabil.

Eu îmi dau întotdeauna ceva mai greu de făcut, dacă te uiți la ultimele filme. Dar ceva mai greu tot în direcția lucrurilor pe care știu să le fac. N-am să mă apuc mâine să fac un film la care n-am scenariul. Aia ar fi o diferență.

Da, vreau să fac un film din ce am filmat eu cu camera mea de home video din anii ‘80-‘90, de când am avut eu prima dată cameră. Dar e cu totul altceva. Deocamdată continui un anume gen de cinema care e, dacă vrei, mainstreamul cinemaului de autor. Sunt conștient de chestia asta. Dar nu mă interesează să fac ceva care să fie radical diferit. Pe provocarea limbajului cinematografic mă interesează puțin asta în momentul de față.

Mă interesează mai mult cum reușesc să stăpânesc un limbaj care nu este convențional 100%, dar la care mă interesează mai mult conținutul decât forma. Mă interesează ce am de povestit.

Eu, până la urmă, vin dintr-o biografie de povestitor. Pe mine mă interesează povestea, nu sunt așa de sedus de mijloace sau să fracturez așa de mult vocabularul, convenția, felul în care se articulează ca să văd cum arată această non-structurare.

Sunt alți oameni care fac asta, respect această curiozitate. Pe mine mă interesează să îmbin lucrurile astea ca să pot să ajung într-un alt fel la cel care se uită. Tu știi când intri în sala de cinema că e o idee proiectată, e un limbaj foarte convențional, dar dacă tu reușești la un moment dat să uiți de convenția asta și să ai sentimentul că vorbesc și despre tine, despre ceva din viața ta, despre care tu ar trebui să ai o părere, atunci simt cumva că am reușit în demersul ăsta.

Dacă te uiți ca la un spectacol care simți că n-are nimic de-a face cu tine, reușesc mai puțin.

Tu ai reușit să ai mai multe vârfuri în carieră, de la Palme d’Or încoace ai luat mai multe premii la Cannes și peste tot în lume. Sunt curioasă dacă te simți pregătit și pentru eșec, pentru un eventual moment când filmul tău nu ar  ajunge la Cannes sau la un alt festival, ai putea continua să faci filme sau cum ai face față unui astfel de eșec?

Nu știu, o să vedem când se va întâmpla. E perfect posibil să se întâmple fiindcă am văzut că s-au întâmplat altor oameni înainte noastră și i-am judecat foarte tare că n-au știut cum să-l gestioneze. Nu prea mă pot pregăti. Am să văd.

Și eșecul și succesul sunt foarte relative și foarte conjuncturale. De exemplu, dintr-o anumită perspectivă, mie îmi place foarte mult filmul pe care l-am făcut înainte (n.r. R.M.N.), dar prima întrebare care mi s-a pus când am revenit acasă, în România, după Cannes, a fost “dacă filmul e bun, de ce n-am luat un premiu la Cannes?”, în condițiile în care luasem întotdeauna un premiu când am fost acolo. Deci, din perspectiva asta, a fost un fel de eșec.

Apoi, felul în care am distribuit eu filmul, bazându-mă pe vibe-ul de la Cannes, a fost nu un eșec intrinsec, ci o foarte proastă gestionare a mea. Și atunci, filmul nu a ajuns niciodată la atâta lume cât mi-aș fi dorit. Acum vin niște feedbackuri de la oameni care îl văd abia acum, după doi an, îl punem și pe platformă.

Deci, în mare măsură, eu am ratat comunicarea la acel film, deși filmul nu merita. Filmul merita mult mai mult. Și nu pot decât să sper că el va fi recuperat cumva în biografia mea, că niște oameni o să vrea să arate mai mult de un film de-ale mele, o să i se facă un fel de dreptate. Dar a fost un fel de eșec al receptării publice.

Și mai e ceva. E foarte greu să începi cum am început eu.

Pentru că sunt atât de multe țări implicate în co-producție și echipa e atât de mixtă, o să putem spune despre Fjord că este un film românesc? Și dacă da, ce îl face românesc?

E o replică a lui Sebastian în filmul ăsta, că “până la urmă, putem spune ce vrem noi”. Așa cum noi ni-l asumăm într-un mod foarte abuziv pe Sebastian, ca actor român. Nu e un actor român, e un actor născut în România, iar acum, în acest film, e prima dată când devine un actor și de limbă română și e într-un film și românesc.

Ne amuzăm să zicem că ăsta e primul lui film în limba română și totodată primul meu film în limba engleză. Da, e un film românesc, până la urmă noi suntem principalii producători.

Producătorul e cel care dă autorii principali. De exemplu, noi am încercat să calificăm filmul ăsta drept unul norvegian și nu prea e posibil, chiar dacă se filmează în Norvegia, vin mulți bani din Norvegia, dar câtă vreme regizorul și scenaristul sunt dintr-o țară anume, aia e țara care produce filmul.

Am avut o discuție, întrebat de producătorii Norvegia, în cazul în care acest film ar putea fi propus la Oscar, din partea cărei țări am dori să fie propus.

Nu am ajuns la capătul acestei conversații, dar am înțeles că poate să fie o propunere comună și asta mi s-ar părea foarte potrivit pentru filmul ăsta. Nu e un film 100% românesc, nici 100% norvegian și cu atât mai puțin de limbă engleză.

Cum ți se par filmele românești de azi? Ai remarcat din punct de vedere artistic schimbări, ai remarcat tineri cineaști care vin cu propria stilistică și au reușit să iasă din noul val românesc?

Nu e neapărat genul meu de cinema, dar evident respect ce face Radu Jude. Doar că e greu să îl calific drept cineva foarte tânăr. Nu e la vârsta noastră, dar nu mai e nici el foarte tânăr. El este cineva care a reușit clar să își găsească o voce proprie și o stilistă proprie. Oricât de impropriu e termenul de nou val, nu ar fi corect să îl asociem pe Radu Jude cu noul val. El face altceva.

Și-a găsit nișa lui, s-a făcut remarcat, mai departe poate să îți placă mai mult sau nu, dar are o voce puternică, personală. E clar că dintre toți cei care au venit după noul val, e regizorul cu cea mai multă personalitate, cu stilul cel mai personal.

Altfel, sigur, mai sunt și alții, dar nu la acest nivel.

Ai mai scris și altceva în afară de scenarii? Ultimul interviu l-am făcut când lansai cartea despre bunica ta. Ți-a deschis apetitul către literatură?

Nu trebuia să mi-l deschidă, că el era acolo. Înainte să mă apuc să fac film, aveam sentimentul că, de fapt, eu sunt făcut să scriu, nu sunt fac film. Când a apărut chestia asta cu filmul, m-am gândit că va fi un ocol pentru o perioadă și apoi am să mă întorc la scris.

Îmi doresc tot mai mult să găsesc timpul să mă întorc la scris pentru că abia acolo mi se pare că mă exprim cel mai personal, că le fac cu precizie, cum le simt eu, cu toată emoția pe care o simt eu când am nevoie să scriu ceva.

Scrisul este ceva ce trebuie să practici. Regret foarte mult acum că au trecut foarte multe lucruri pe lângă mine pe care voiam să le povestesc cât încă aveam toate detaliile și nu am făcut-o, așa că încerc acum să mă apropii mai mult de scris, dar în ritmul vieții pe care mi-am creat-o eu. Fac foarte multe lucruri în același timp.

Aș vrea să scriu și un jurnal al felului în care se dezvoltă filmul, plecând de la îndoielile pe care le ai tu în evoluția lor, până ce e gata filmul. Dar nu am reușit să fac asta în timp real, pentru că nu prea funcționează. În timp real ai foarte multe condiționări.

Apoi, vorbind despre sinceritate, ideal este să faci chestia asta și să fii complet sincer, că altfel nu are niciun rost să îl numești jurnal. Or, nu pot.

Dacă știi că urmează să fie publicat, intervine o anumită autocenzură…

Intervine pentru că ai o convenție cu anumiți oameni. Nu scrisă, dar e o convenție. Tu lucrezi cu ceva extraordinar de delicat, iar asta rămâne întotdeauna între tine și actorii tăi.

Dar sunt foarte multe lucruri legate de propriul tău proces. Singura persoana pe care poți s-o faci de râs ești tu. Poți să descrii cât de meschin ajungi la ceea ce reușești să faci.

Au venit și fiii tăi aici, pe set, în Norvegia?

N-au venit. I-am poftit, nu prea i-a interesat. Nu avem genul ăsta de relație.

Din punctul lor de vedere, e un fel de job, e jobul meu, dar nu e ceva uau. Și nici nu insist în direcția asta în vreun fel. I-am poftit să vină aici ca să nu treacă așa de mult timp pe care nu-l petrecem împreună, nu de altceva. Dar sunt destul de conștiincioși și aveau școală, nu puteau lipsi să vină aici, dar schimb eu 3 avioane dus și 3 întors ca să stăm câteva zile împreună.

Spuneai mai devreme că nu te-ai schimbat neapărat ca regizor de la 4,3,2 încoace, ci că te-ai schimbat mai degrabă la nivel personal. Devenirea ta ca tată a contribuit major la această schimbare?

Sigur că da. În primul rând, nu am putut fi părinte până nu m-am maturizat suficient, astfel încât să pot să-mi asum această schimbare fundamentală.

Nu există schimbare mai mare decât aceasta, de la a fi tu, cu grijile tale și viața ta, care e cel mai important lucru pentru tine, mai ai niște părinți care mai țin un ochi la viața ta, au grijă de tine, la pasul în care ai devenit tu cel care îți asumi răspunderea pentru alții. Asta poți să faci la vârsta la care poți să îți asumi răspunderea și pentru părinții și pentru copiii tăi. Viața ta se schimbă fundamental.

S-au schimbat multe lucruri de atunci, nu toate în bine.

Până la urmă, nu m-am încumetat să traversez oceanul când copilul meu avea 2 ani, pentru că mi s-a părut mai important să am un stil de viață în care să fiu lângă el când crește și nu să fie profesia mai importantă de atât.

Da, odată la 5 ani plec o lună la filmare, dar, în rest, mi-am văzut copiii crescând. Acum o să-mi pun problema că poate mai am 3 ani, poate 5 ani de zile…

Și o să revii la tine?

Nu că revii la tine, dar poate că voi avea capacitatea de a risca mai mult, în sensul că nu va mai conta așa de mult dacă plec de acasă. Pentru că au plecat copiii primii de acasă.

Da, este cumva o întoarcere la tine, ca adult, când copiii merg pe drumul lor…

Așa este, doar că nu e o întoarcere la tine, cum erai înainte să fi avut copii. Ești cu totul altă persoană. Ei sunt alte persoane. E cu totul altă lume. Și nici nu știu cum o voi gestiona, habar n-am.

Dar nu îmi fac vreodată planuri pe termen lung. Take it easy și mai vedem. Deocamdată încerc să am înțelepciunea de a mă bucura că, uite, suntem extraordinar de norocoși față de alți oameni.

Mă uitam la vasele de croazieră care intrau prin fiordurile de aici. Păi oamenii ăia plătesc zeci de mii de euro să vină aici, iar eu sunt plătit să fiu aici 5 luni de zile într-un fel de vacanță pe care mi-o autocreez, de pe urma căreia am și un film, pot să călătoresc 2 ani de zile, sunt plătit și mă simpatizează și mă apreciază lumea.

Faptul că am trăit 3 luni în acest loc este o reușită în sine. Sunt două lucruri pe care le câștigi la film și sunt formidabile: filmul e unul, experiența de a fi făcut filmul trebuie să fii înțelept să o trăiești ca pe un lucru formidabil.

Am cunoscut o grămadă de oameni, am văzut niște locuri formidabile și am oferit experiența asta foarte multor oameni și e un lucru grozav în sine, indiferent cum va fi filmul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Cristian Mungiu: “Suntem foarte violenți ca specie și mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut.” appeared first on Cultura la dubă.

Awarded at Cannes, the European Film Academy Awards, and nominated for the Oscar for Best Actress in a Leading Role (Sentimental Value), Renate Reinsve is currently one of the most acclaimed actresses in the world.

We met her in Norway, her homeland, during the filming of  Fjord, Cristian Mungiu’s first film shot abroad, with a mixed crew, made up of various nationalities. Renate plays Lisbet Gheorghiu, the wife of Mihai Gheorghiu, portrayed by Sebastian Stan.

Renate was deeply convinced by Mungiu’s screenplay, inspired by the real case of the Bodnariu family, whose children were taken by Norway’s child protection services after the parents were accused of child abuse.

In this, her only interview given so far to the Romanian press, Renate talks to Cultura la dubă about her experience working with Cristian Mungiu, and about interacting with the Romanian crew — “Honestly, I think Romanians are among the kindest people I have ever met. They are so nice, even if they argue a lot on set, haha,” Renate says with a smile.

Filming took place in the heart of a Norwegian fjord, in the remote mountains, where the actress recounts strange experiences, staying in a luxury hotel said to be haunted. “I think ghosts are something natural because this is one of the most beautiful places I’ve ever been to, and if I were a ghost, I wouldn’t return to a city. I would come here.”

Fjord will have its world premiere on May 18 in the official competition of the Cannes Film Festival and is one of the most anticipated films of this edition.

—

Renate, first of all, tell us, please, how did you meet Cristian Mungiu?

Well, I first heard about this project from a production company I had worked with many times before, called Eye Eye Pictures from Norway. They produced The Worst Person in the World, Sentimental Value, and Armand, in which I acted. Cristian had seen The Worst Person in the World, Armand, and the film I made with Sebastian Stan, A Different Man. I knew he was very inspired by this story from Norway.

He wanted to meet me in the production company office to talk about the role. I read the script, and I think I had to stop reading four times because I was so moved — it’s so painful what these characters went through! And the way Cristian writes probably relates to his past as a journalist.

I think his greatest talent is seeking objectivity within subjectivity. Of course, there is a very emotional story, but his way of always trying to remain faithful to the story’s objectivity and then making it as nuanced as possible is truly impressive.

So, when I read the script, I connected a lot with the entire story, but especially with the character Lisbet. There was actually another role in the script named Mia, which might have suited me better. Lisbet’s role is very atypical—I had never done anything like this before, but still felt a strong connection to her. I didn’t know how to interpret her.

But I think Lisbet came to life during filming because of the script, Cristian’s working method, and the way I work. I didn’t really decide anything. And Cristian doesn’t like to talk about the character’s intentions or judge the characters.

It feels like a different way of working, really.  So I was very surprised by what this character became.

I still haven’t seen the film. But it feels like, maybe for the first time, I don’t really have control over her. She reveals herself in a different voice. She looks very different. She behaves very differently. But I really love her. I really love her. This was actually my second favorite shoot.

What was the first one?

The first was The Worst Person in the World. It will always be at the top of my list. That place was so special, and it was my first lead role in a film, which was magical!

How did you find Cristian Mungiu’s working style on set, with many takes and complex mise-en-scenes?

Yes, it’s very complex. It was a shock for me because, unfortunately, due to scheduling, I started with the most difficult scenes for my character. I hadn’t learned this method yet, so it was a shock. I wish I had more time to understand his method, because you can’t intellectually understand it, you have to truly feel it, learn it bit by bit, and notice subtle signs in his process to know exactly what to do.

It’s impossible for an actor to maintain the character’s truthfulness through so many takes. His way of working is poetic, using physicality on stage, in the mise-en-scène. And he’s skilled in how he does that. I have great respect for how he does it and tries to find the best way.

It takes time to learn to be honest within the framework he builds—not the physical frame, but the structure in which he makes his films.

Were you familiar with some of his films or other Romanian directors’ works before collaborating?

I’ve seen Beyond the Hills, which is, of course, a masterpiece. I haven’t seen them all, but now I’m obviously familiar with his work. It’s very impressive and moving to have the chance to talk with him, understand his filmmaking values, and I’ve learned so much!

I think it will affect my work going forward, absolutely, because the standard is higher now—a very high standard.

You also must trust the story because in this working style, you don’t help the audience or show something specific or help Cristian. It’s truly an attempt to be honest with the situation.

I really like working with strong directors who know exactly what they want. It’s easier to navigate as an actor in that context. I really enjoy working in Europe.

How was working with the other Romanians on the team?

It was amazing. I feel everyone is very connected to Cristian’s vision. Honestly, I think Romanians are some of the kindest people I’ve met. They are so sweet, even if they argue a lot on set, haha. Anyway, I think actors are very protected from conflicts, so I don’t know everything, but I really feel Romanians have big hearts.

Do you think the tone and atmosphere on set come from the director’s manner?

Definitely. Everyone here is influenced by Cristian’s way of being—so generous, kind, welcoming. He truly loves films, truly loves the people on set, and respects them, and the energy he brings influences how we all are together.

We stay together in this special place, see each other all the time, it’s like a camp.

Speaking of this place, did you know it before? Have you traveled here?

No, no, no. Even people who travel a lot in Norway, who I talked to, had never heard of this place. It was impressive for me to discover it too.

But were you aware of the Romanian family’s story, which inspired the film, from Norwegian media? In Romania, it was heavily covered, with street protests.

I’ve heard about it, yes. Some people here have heard of the case, but I wasn’t familiar with the news. Of course, I’ve heard stories about child social services, both the good and the bad. I think the way Cristian uses this story to talk about something more universal draws a line between existential things happening within each of us and how society perceives them. I believe he uses this story to say even more about life and coexistence.

It also highlights how hard it is to truly understand another culture.

We did a lot of research together. Cristian invited us to Romania. I really tried to understand the history that marked Romania, especially Bucharest, where we went.

I tried to get to know these people and learn the language. But even when you try hard and intensely, there will always be parts you will never understand. That’s how conflicts arise in our society.

I think this film will also offer the chance to show how difficult it is to understand our differences, and if you can look at someone kindly, even if they are unknown or scary, you’ll find a better resolution to conflict. It makes you aware of how many prejudices people have—and yourself. It’s so important to be aware of these things.

We witnessed a very sweet scene at the end of a filming day when you and some fellow actresses gave Cristian a gift. He seemed touched. What bird did that sculpture represent and what was the message behind the gift?

It relates to the mystery of this place where we filmed because many of us had experiences here with possible ghosts and strange experiences with birds.

It’s hard to explain. When Cristian first came here, he had his first encounter with this bird, which also represented the first Norwegian word he learned, “skarv,” the name of the bird.

So, we gave him that gift so he could have it with him, take it home, and hang it on his wall.

What about the ghosts here? Are these legends, jokes, or do you really believe in their existence?

I think they are natural because this is one of the most beautiful places I’ve ever been to, and if I were a ghost, I wouldn’t return to a city. I’d come here. If I die, I’d come here. So, I think it’s natural there are many ghosts here. Hahaha.

There are myths and stories about this hotel and who haunts it. Some people claim they’ve actually seen them, even though I don’t believe in that stuff. Still, something happened to me here that I can’t explain.

When things happen, you try to find a logical reason. But things happened here that you can’t explain rationally. I think this whole story contributes to the magical experience of filming.

Your unexplainable experience was it pleasant or scary?

A bit scary, but I don’t think ghosts want to be nasty. I think they are a little cheeky but nice. (she laughs)

***

The post INTERVIEW Renate Reinsve: “Working with Cristian Mungiu will affect my future work because the standard is now higher, very high.” appeared first on Cultura la dubă.

“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.

“Fjord”, cel mai recent film realizat de Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, a fost selectat în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes 2026. Anunțul oficial a fost făcut în urmă cu scurt timp.

“Fjord” a fost filmat în primăvara lui 2025 în Norvegia și este primul film regizat de Mungiu în afara României.

Festivalul de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. Președintele juriului va fi regizorul sud-coreean Park Chan-wook.

Câștigător al Palme d’Or cu “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, în 2007, și premiat tot la Cannes pentru “După Dealuri” și “Bacalaureat“, Mungiu revine în competiția oficială de la Cannes, alături de nume importante ale cinematografiei, precum Pedro Almodovar, Asghar Farhadi, László Nemes sau Pawel Pawlikowski. Ultima sa participare a fost în 2022 cu “R.M.N“.

“Fjord” reprezintă primul său proiect internațional și prima colaborare cu doi actori cunoscuți la nivel global – actorul româno-american Sebastian Stan, câștigător al Globului de Aur pentru rolul din “A different man” și nominalizat la Oscar pentru rolul din “The Apprentice” se află la rândul său la prima colaborare cu un regizor român. Pentru acest rol, Sebastian Stan și-a schimbat radical lookul, după cum se poate vedea într-o imagine publicată anul acesta pe rețelele sociale.

Stan a plecat din România când avea doar 8 ani și a reluat legătura cu țara natală după vârsta de 20 de ani. Este atât cetățean american, cât și român. Pe Cristian Mungiu l-a cunoscut în urmă cu 10 ani, la un festival de film de la New York. Cei doi s-au regăsit în România, în 2018, la American Independent Film Festival, organizat de Mungiu la București.

Sebastian Stan interpretează în Fjord rolul unui tată de familie ale cărui convingeri despre educație, viață personală și familie sunt puse la încercare.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Renate Reinsve, actriță norvegiană, se află în vârful carierei sale, cu multiple premii internaționale câștigate pentru rolul din “Sentimental Value”. Printre acestea se numără Premiul Academiei Europene pentru cea mai bună actriță, nominalizări la Globurile de Aur, Oscaruri și BAFTA și Premiul Oscar pentru cel mai bun film internațional. În 2021 ea a mai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, cu filmul The worst person in the world.

Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru.

Fjord este o coproducție la care au participat 6 țări: România, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Suedia și Franța, iar atât echipa de filmare, cât și distribuția au în componență diverse naționalități.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Cultura la dubă a fost singura publicație prezentă pe platoul de filmare și va publica materiale în exclusivitate de la fața locului. Corespondența va fi semnată de Alexandra Tănăsescu, reporter, și Adi Bulboacă, fotograf.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.
Filmul spune povestea soților Lisbet și Mihai Gheorghiu, care se mută într-un sătuc dintr-un mic fiord norvegian, unde curând se împrietenesc cu vecinii lor, soții Halberg. Copiii celor două familii devin apropiați, în ciuda diferențelor de educație și valori.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine
pentru copiii ei

“Filmarea pentru Fjord a fost una dintre cele mai grozave experiențe pe care am avut-o în viața mea. Am învățat atât de multe de la Cristian și de la felul lui de a aborda atât personajele, cât și secvențele în ansamblu, iar locurile în care am filmat au fost extraordinare. Sunt foarte fericită să mă întorc la Cannes și mândră să fiu
parte din acest proiect.”, mărturisește Renate Reinsve.


Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de
imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută
munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata
galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca
(Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The
Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, prin Mobra Films,
Why Not Productions, Eye Eye Pictures, Garagefilm International, Filmgate Films, Snowglobe și Aamu
Film Company, cu sprijinul Eurimages și MEDIA – Creative Europe, finanțat de Centrul Național al
Cinematografiei, institutele de film din Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda, Film i Väst, Vestnorsk,
Mediefondet Zefyr, Nordisk Film & TV Fond, France 3 Cinéma, în parteneriat cu Televiziunea Română,

Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume,
fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.
În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase
filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall
(2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post BREAKING NEWS: “Fjord”, filmul lui Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, selectat în competiția oficială la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

România a primit asigurarea pe bunurile furate, în valoare de 5,7 milioane de euro, și va trebui să returneze cel puțin parțial banii. O brățară este în continuare dispărută.

Ministerul Afacerilor Externe a transmis un comunicat de presă:

„Coiful de aur de la Coțofenești și brățările dacice, comori ale patrimoniului României vechi de 2.500 de ani, se întorc acasă.

Am discutat cu Tom Berendsen, ministrul de Externe al Regatului Țărilor de Jos, pe tema acestei vești extraordinare. După un an de căutări și eforturi comune ale țărilor noastre, am concluzionat cât de important este să nu renunțăm atunci când miza este un obiect atât de valoros pentru generații întregi. Mulțumirile noastre se îndreaptă către echipele de profesioniști care au colaborat în anchetă. A contat foarte mult comunicarea constantă dintre autorități, prin intermediul ministerelor de Externe și de Interne.

A fost esențial faptul că autoritățile olandeze au înțeles că recuperarea tezaurului este absolut necesară pentru noi, deși valoarea asigurată fusese deja transferată statului român.

Prioritatea a fost întotdeauna valoarea inestimabilă a tezaurului pentru identitatea noastră, pentru patrimoniul universal și pentru încrederea în circuitul expozițional internațional.

Coiful de aur de la Coțofenești și brățările au făcut parte din expoziția „Dacia – Tărâmul Aurului și Argintului”, găzduită anul trecut la Muzeul Drents din Assen, și vor fi expuse din nou, curând, în fața publicului din România, unde așteptăm să ne bucurăm împreună de revenirea lor acasă.

Urmează finalizarea unor aspecte esențiale privind recuperarea tuturor celor patru artefacte: evaluarea stării de conservare și stabilirea calendarului de restituire către statul român, în vederea reintegrării în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României.

Ca urmare a activării mecanismelor internaționale de asigurare și despăgubire, România a încasat suma de 5,85 milioane de euro, fonduri care vor fi restituite după ce expertiza de specialitate va confirma starea de conservare a obiectelor.

Informațiile primite pe parcursul zilei privind integritatea pieselor sunt încurajatoare și sperăm ca acestea să poată fi admirate curând, acasă, de toți cei care au trăit cu emoție perioada în care ne-am temut că le-am pierdut.

Procesul continuă în Assen, pentru ca responsabilii să răspundă pentru faptele lor, însă bucuria recuperării tezaurului este deja deplină.

Cooperarea pentru soluționarea cazului de la Muzeul Drents s-a desfășurat sub egida EUROJUST, prin constituirea unei Echipe Comune de Investigare (JIT), formată din procurori, judecători și polițiști din ambele state”.

*** știre în curs de actualizare

The post BREAKING NEWS: Coiful de la Coțofenești și brățările dacice au fost recuperate de autoritățile olandeze appeared first on Cultura la dubă.

Béla Tarr, unul dintre regizorii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru, a murit la vârsta de 70 de ani, scrie presa maghiară, citată de Agerpres.

TIFF l-a invitat vara trecută la Cluj, unde i-a acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, au umplut sălile la TIFF, în prezența regizorului.

Starea sa de sănătate era vizibil fragilă încă de atunci. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu pentru Cultura la dubă, cu fotografii de Raul Ștef, Béla Tarr a vorbit atunci despre copilăria sa, începuturile și evoluția carierei sale de cineast, dar și despre cinematografia de azi.

Sunt memorabile vorbele sale din acel interviu: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.”

“Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.”, a declarat Béla Tarr pentru Cultura la dubă.

Citiți materialul complet AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A murit Béla Tarr, legendarul regizor maghiar. Anul trecut a fost invitat special la TIFF appeared first on Cultura la dubă.

Privit inițial de bun augur, mandatul ministrului Daniel David la Educație, este, în realitate, unul dintre cele mai controversate din ultimii ani. Alături de premierul Bolojan, David a luat măsuri drastice, precum tăierea burselor elevilor și studenților, comasarea școlilor și creșterea normei didactice a profesorilor. Studenților le-a transmis că, în locul lor, și-ar lua un job. Mii de profesori i-au cerut demisia în stradă și nu s-au prezentat la ore în prima zi de școală.

Cel mai recent scandal din educație a fost generat de o nouă programă la limba și literatura română pentru clasa a IX-a, considerată de mulți specialiști o întoarcere în urmă cu peste 30 de ani.

Cultura la dubă a publicat un amplu material în care mai mulți membri ai grupului de lucru care a elaborat programa au vorbit despre o abordare cronologică a literaturii impusă “de la centru” și au mărturisit că argumentele lor contra acestei direcții au fost ignorate.

Ulterior dezbaterii din spațiul public, ministrul Educației a decis să mai acorde grupului încă o săptămână de lucru și a cerut o flexibilizare a programei. Ce va presupune această flexibilizare și cât de mult va ține cont șefa grupului de lucru de argumentele celorlalți specialiști, rămâne de văzut.

În contextul actual și la împlinirea unui an de mandat, Daniel David a acceptat să acorde un interviu video pentru Cultura la dubă.

Ministrul vorbește despre conflictul generat de noua programă, despre relația sa cu Academia Română, care îi dă anual suma de 30.000 de lei, pentru calitatea de membru-corespondent, despre măsurile luate anul acesta, dar și despre politizarea universităților.

***

Noua programă la română

Domnule ministru, ați spus pe parcursul perioadei dedicate dezbaterei publice că vreți să fiți un observator și lăsați specialiștii să vorbească, veți asculta și veți lua o decizie. La ce concluzie ați ajuns după ce ați ascultat această dezbatere?

În primul rând, dezbaterile sunt mai fierbinți, ca să spun așa, în zona literaturii, nu atât în zona de limbă, gramatică. A fost perioada de consultare publică, am văzut și eu dezbaterile, am primit memorii. Și la sfârșitul perioadei am avut o întâlnire cu coordonatoarea științifică a comisiei. Nu ministrul sau niște birocrați din ministere care nu sunt specialiști în domeniu se apucă să scrie programe.

Eu trebuia să mă asigur că fac o comisie formată din oameni buni. Și am făcut, cred eu, o comisie formată din oameni buni, din zona preuniversitară, din zona Academiei Române, din zona universitară. Coordonatorul este și decanul celei mai mari facultăți de profil din țară, de la Universitatea din București.

Și discuția pe care am avut-o a fost că, ținând cont de intensitatea dezbaterilor, probabil că ar trebui să mai lăsăm o perioadă, am zis o săptămână, dar nu-i bătut în cuie, n-o să numărăm exact șapte zile, pentru că aș vrea cât mai multe sugestii, fiindcă am văzut lumea foarte polarizată și am văzut oameni foarte buni și într-o tabără și în cealaltă.

Să fie preluate cât mai multe sugestii și, unde se pot face flexibilizări care să ajute copiii că, până la urmă, acolo trebuie să ajungem.

Nu trebuie să fie o bătălie între școlile de filologie din România.

Așa că aștept să văd cum se vor integra aceste sugestii și cu ce variantă flexibilă va veni grupul de lucru.

Eu nu pot lucra ca ministru decât cu comisia de experți pe care o am la minister. Nu pot tot schimba comisii, nu pot tot înlocui comisii, nu pot lua decizii oarecum din afara comisiei, că atunci de ce ai mai făcut comisia de specialiști la nivelul ministerului? Dar am încredere că profesioniștii de acolo sunt sensibili la dezbaterile care au avut loc și aștept și eu să văd varianta îmbunătățită.

Am publicat un material pe Cultura la Dubă în care mai mulți specialiști din interiorul grupului de lucru au vorbit despre o atmosferă de lucru foarte tensionată și au spus concret că draftul pentru programa de clasa a IX-a a fost livrat de la București, de coordonatoarele de la Facultatea de Litere din București. În ce măsură acest lucru respectă așteptările dumneavoastră de la un grup de lucru care elaborează programa școlară, fiindcă, așa cum ați spus, au fost și specialiști din preuniversitar care lucrează direct cu elevii și cunosc foarte bine realitățile, dar opiniile lor au fost ignorate.

Nu știu exact cum s-a întâmplat, ci cred că echipe diferite, pe discipline diferite, au lucrat diferit.

Nu știu, cred că fiecare comisie și-a făcut strategia proprie. În final, ce este important? Ca acel draft să fie un draft pus în fața comisiei și toată lumea să contribuie, să spună dacă este de acord sau nu este de acord. Nu știu care a fost procedura internă, dar până la urmă, repet, dacă ministrul trebuie să medieze între specialiști, cred că avem o problemă și am evitat acest lucru.

Nu cred că trebuie să intru în bucătăria internă a unei comisii de specialiști, totuși.

Sunt de acord că spuneți “cred că avem o problemă”, dar nu credeți că exact componența acestui grup este o problemă? Dacă nu a putut ajunge la un consens și, de fapt, opiniile celorlalți au fost ignorate? Vorbim și despre o scrisoare înaintată conducerii grupului pe 22 octombrie, cu aproape o lună înainte de publicarea programei.

Eu mă uit la ce primesc din partea comisiei pe care am numit-o. Comisia are diversi membri, sigur mi-ar plăcea ca toți să fie de acord cu varianta propusă. N-am ce să fac, o parte din cei care sunt membri au altă perspectivă sau unii probabil vor dori să se retragă, că am avut și această discuție.

Aștept, așa cum am spus, să primesc din partea comisiei, cu o susținere cât mai largă, o variantă îmbunătățită după dezbaterea publică. Asta mi-aș dori eu ca ministru.

Puteți să ne explicați cum a ajuns doamna decan Fotache să fie numită coordonatorul științific?

Adevărul este că nu știu toată procedura. Trebuie să discutați și vă poate spune directorul Centrului de Curriculum și de Evaluare, domnul Bogdan Cristescu. Eu n-am intrat în bucătăria internă.

Știu că a fost o selecție în anii trecuți, după aceea au fost solicitări din partea marilor universități ale țării, dar efectiv de ce și cum nu pot să vă spun, o poate spune Bogdan Cristescu.

Dar considerați că în acest moment, după dezvăluirile din interiorul grupului, acest grup mai are legitimitate?

Când sunt atât de polarizate taberele, pe mine mă interesează, în final, să am o variantă care integrează cele mai bune sugestii. Orice comisie o să pun acolo va fi contestată.

Spuneți că ați primit memorii și presupun că le-ați citit cu atenție. Care este opinia dumneavoastră concret legată de această direcție de studiu cronologic?

Adevărul este că nu sunt specialist în domeniu, dar când am văzut atât de multă polarizare, dar iarăși nu vreau să dau sfaturi, că aștept propunerea specialiștilor. Cred că trebuie să avem o programă mai flexibilă.

Nu putem tranșa alegând o abordare sau cealaltă, dar nu sunt eu specialistul. Aștept să văd propunerile pe care le voi primi. Am auzit oameni extraordinari pe care-i apreciez, Mircea Martin, alții. Sunt repere pentru această cultură.

Pe de altă parte, mă uit și la cealaltă perspectivă, unde văd alte repere, îl am pe Mircea Cărtălescu, îi am pe alții care sunt extraordinari și care au spus că nu este regulă, nu cred că o să funcționeze și așa mai departe.

Ăsta este motivul pentru care am prelungit lucrul la programă, spunându-le celor din comisie, analizați foarte serios, sugestiile bune trebuie integrate, vreau o variantă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândiți pentru copii. Acesta a fost mesajul meu. Aștept să văd ce vom primi.

A fost foarte interesantă formularea, consider chiar neobișnuită, din comunicatul transmis aseară de Ministerul Educației. Spunea că “ministrul Daniel David a decis cu acordul coordonatorului.” De ce un ministru are nevoie de acordul unui coordinator al unui grup de lucru?

Are nevoie pentru că un ministru a numit o comisie. Se bazează pe comisia respectivă. Este un parteneriat de încredere între specialiștii care au venit să lucreze pentru această programă. Nu pot la primele supărări și la primele scandaluri, să arunc comisia, să fac alte comisie care va fi contestată, o arunc iarăși și fac alte comisie.

Repet, am încredere în oamenii din comisie și am încredere că vor avea această înțelepciune pentru a găsi o variantă mai larg acceptată.

Este clar că dumneavoastră ne transmiteți că ați cerut o flexibilizare a acestei structuri și ați spus și în comunicat. Însă, aseară, după discuția pe care dumneavoastră ați avut-o cu doamna coordonator, dumneai ei a transmis pe grupul de lucru mesajul că vor lucra la sugestii, respectând structura inițială.

Nu știu, nu intru în bucătăria lor, nu mă interesează care sunt discuțiile între ei. Ei sunt specialiști, ei știu ce vor face și cum. Aștept și eu, ca dumneavoastră, peste o săptămână să vedem o altă variantă.

Cum răspundeți problemei că 15 membri din grupul de lucru fac parte și din comisia care dă aviz?

Am văzut și această discuție. Am cerut și eu în minister să înțeleg de ce se întâmplă acest lucru, fiindcă n-am fost conștient de această suprapunere. Ce-am aflat? Că sunt unități diferite care numesc comisiile. N-au avut o problemă cu suprapuneri, în mintea acestor unități, pentru că avizul este unul consultativ.

Și am întrebat de când funcționează în acest fel. Să știți că și programele din 2022 sau când s-au făcut, pentru istoria comunismului, holocaust și cele din 2017 pentru gimnaziu, toate au mers pe această cutumă.

Eu am spus că pentru viitor nu cred că este ok și voi corecta pentru viitor, iar pentru prezent ce pot să fac? fiindcă avizul consultativ este în zona respectivă, dar decizia sau hotărârea finală este a ministrului, voi cere din partea acestor comisii să văd voturile și diferențiat.

Dar avizul a fost cerut joi, înainte de finalizarea perioadei de dezbatere și înainte de implementarea feedback-ului.

Eu îl voi cere când voi semna eu. Voi dori să văd avizul acestor comisii în două variante.

Adică un nou aviz?

Comisia per întreg și în același timp să văd și voturile celor care nu sunt în cele două comisii. Și nu uitați că, dacă avem o prelungire a acestei perioade, vor trebui reavizate.

Spuneți-mi, vă rog, de ce ați decis să implicați Academia Română în elaborarea programelor școlare?

Dincolo de faptul că totdeauna a fost implicată, de fapt nu Academia, ci membrii Academiei, oameni din Academie, nu putem să fim într-o situație în care să spunem că este cel mai înalt for de știință și cultură al țării și să nu faci apel la astfel de specialiști când elaborezi programe importante pentru școală.

Repet, nu e o nouătate, au fost totdeauna implicați. Este un lucru care continuă și cu care eu sunt de acord.

Implicarea Academiei Române în elaborarea programelor școlare

După cum știți, sunt mai multe voci critice, voci importante, oameni de cultură români care critică imaginea Academiei Române și asocierea ei cu mai mulți membri ai partidelor extremiste, premierea unora dintre ei, unii care chiar susțin discursuri precum cele ale apropiaților lui Vladimir Putin. În ce măsură această imagine a Academiei are legitimitate în actul educațional?

Aici trebuie să ne hotărâm.

Are oameni extraordinari. Probabil că are și situațiile pe care le-ați descris, dar nu cred că sunt definitorii. Și până la urmă, cel puțin în zonele pe care eu le cunosc, academicienii implicați chiar sunt repere în domeniul lor.

Este o opțiune pe care o am. Fără să neg sau să nu fiu conștient de aceste discuții din spațiu public, dar cred că în ansamblu Academia Română este ceva ce ar trebui să prețuim.

Sunteți la rândul dumneavoastră membru corespondent. Puteți să ne descrieți puțin relația pe care o aveți cu Academia Română din această funcție?

Din această funcție n-am o relație specială, de când sunt ministru n-am mai apucat să merg nici la ședințele Academiei, nici la ședințele din plen, nici la ședințele din secție. Urmăresc unele dezbateri și conferințe care sunt publice, le urmăresc ca să țin totuși legătura cu secția. Dar n-am un parteneria strategic, de exemplu, ca ministru, cu Academia Română.

Primiți în calitate de membru corespondent indemnizația anuală de 30.000 de lei.

Nu cred că este de 30.000 de lei.

30.000 de lei. Chiar știu pentru că am studiat declarațiile de avere ale academicienilor și pe a dumneavoastră.

Ok, da. Dacă spuneți dumneavoastră…

Considerați că aceste indemnizații sunt justificate, mai ales în contextul deficitului bugetar, când bursele elevilor și ale olimpicilor și ale studenților au fost afectate de acest deficit?

Cred că este ceva vechi, nu este ceva care a apărut acum. Asta trebuie discutat la nivel de academie, în ce măsură aceste lucruri trebuie ajustate pentru situațiile de criză. Eu, ca ministru, n-aș fi spus dacă nu aduceați acest lucru în discuție…

Sigur că e puțin, sigur că nu schimbă lucruri, dar măcar mesajul am vrut să-l dau. Nu l-am dat public, dar, repet, m-ați forțat cumva.

Dar ce mesaj ați da despre aceste indemnizații?

Vă rog să-l întrebați pe președintele Academiei.

Sunteți parte din guvernul Bolojan și ați luat împreună cu premierul niște măsuri drastice pentru a reduce cheltuielile și a face față acestui an dificil. Vorbim în spațiul public despre reducerea pensiilor magistraților, a pensiilor speciale și așa mai departe. Care este opinia dumneavoastră legată de aceste indemnizații pentru membrii Academiei Române?

Eu cred că bugetul Academiei va trebui discutat cu premierul. Și eu, din câte știu, premierul nu are excepție. Dar trebuie să-l întrebați pe el.

Spuneați într-un interviu recent că programele sunt prioritatea numărul 1 și ele trebuie finalizate în ianuarie, cel târziu, fiindcă urmează după aceea procedura de licitație pentru manuale, formarea profesorilor. Dar de ce este această grabă? De exemplu, de ce acum mai au doar o săptămână de lucru?

Noi avem manuale care la istorie vorbesc încă de intenția României de a adera la Uniunea Europeană. Avem programe depășite de vremuri, la nivel de liceu. Avem programe care sunt prea încărcate, avem programe care nu merg pe elementul de relevanță.

Cei care au terminat gimnaziul ar fi trebuit să intre pe curriculum nou în 2021. Nu s-a făcut acest lucru, mereu s-au găsit motive. Trebuie făcut, fiindcă școala românească nu arată bine. Suntem în urmă cu mulți ani.

S-a adus argumentul în spațiul public, chiar și în interiorul grupului de lucru la română, că trebuie să facem ceva să combatem analfabetismul funcțional și s-a sugerat cumva că din cauza programei la liceu există acest analfabetism, dar el este dat de rezultatele testelor PISA care au loc la sfârșitul gimnaziului, nu are legătură cu programa de până acum.

De ce s-a dorit această schimbare radicală a programei la română?

să avem acel 25% la disciplină care să nu mai fie legat neapărat de o altă lecție, adică acel 25% să însemne faptul că dacă n-ai reușit să formezi copiilor competențe, să ai timp să le formezi.

Să-i înveți pe copii, apropo de PISA, cum să folosească aceste competențe la viață de zi cu zi. Să le consolidezi, că de multe ori înveți lucruri și le uiți foarte repede. Și acolo unde este cazul, de ce să nu le dezvolți pentru performanță olimpică.

“La al doilea mandat, i-am spus lui Ilie Bolojan că are demisia mea în alb”

A fost un an foarte dificil pentru întreaga țară, dar poate în special pentru mediul educațional și vi s-a cerut demisia de mai multe ori, au fost proteste importante ale profesorilor. V-ați gândit pe parcursul mandatului dumneavoastră, ați avut vreun moment când chiar ați luat asta în considerare?

Da. Mie mi s-a cerut demisia din prima săptămână de când am fost numit, din alte zone care aveau o altă opțiune decât cea pe care am exprimat-o eu în ianuarie.

Opțiunea mai directă a fost atunci când am acceptat al doilea mandat. Atunci am avut o discuție cu premierul, știam că vor fi măsuri fiscal-bugetare.

Și am spus că are demisia mea în alb pe masă pentru că eu înțeleg că țara are probleme, trebuie să salvăm domeniul nostru, noi nu avem banii pentru salarii și burse până la sfârșitul anului.

De ce am zis că are demisia în alb? pentru că eu voi implementa măsurile fiscal-bugetare, dar totdeauna filtrate de criterii educaționale. Adică pot să fiu de acord că uneori nu reprezintă cele mai bune practici, că într-o situație de criză nu poți implementa totdeauna cele mai bune practici, dar nu ieșim din practicile pe care le avem. Adică nu vreau să merg în situații pe care nu le mai găsești niciunde altundeva. Acela a fost momentul.

Eu am și spus, dacă demisia mea ar fi rezolvat problema asta fiscal-bugetară, ce era în alb la premier aș fi completat cu pixul pentru retragere.

Lumea uită un lucru. Aceste măsuri au fost luate de o coaliție. Aceste măsuri se află într-un program de guvernare. Eu, ca ministru, ca să fiu un bun ministru, eu trebuie să aplic un program de guvernare. Și cred că, repet, l-am aplicat corect, cu grijă pentru sistem, cât am putut, în constrângele date de programul de guvernare și de lege și în același timp pentru acea optimizare financiară fără de care nu am fi terminat bine anul.

Frustrarea oamenilor de rând a fost că tăierile au venit prima dată asupra educației, nu asupra pensiilor speciale.

Au venit și asupra pensiilor speciale, doar că fenomenul, după cum vedeți, procesul e mai lung și se blochează. De ce educația a intrat în primul pachet? Nu fiindcă cineva a avut ca scop educația. Noi începeam școala în septembrie. Dacă nu intrai în primul pachet din iulie, noi nu mai puteam implementa aceste măsuri, că, de exemplu, TVA-ul îl poți modifica și în noiembrie, îl poți modifica și în ianuarie.

Plata cu ora

Sunteți de acord că suma de 22 de lei pentru plata cu ora a unui profesor este umilitoare pentru un cadru didactic? De exemplu, o bonă cere aproximativ 40-50 de lei minimum pe oră pentru a avea grijă de un copil. Un profesor are grijă de 30 de elevi.

Corect, dar aceea este suma minimă, ca să ne înțelegem, adică dacă vrem, sigur, noi ne raportăm la suma minimă, adică pentru cel care este debutant, fără vechime, fără grade didactice. Valoarea medie este în jur de 38 spre 40. Să știți că în multe universități plata cu ora este tot în zona respectivă.

Nu mi se pare corect. Dacă mă întrebați, nu mi se pare corect. Doar că ce vreau să spun este să punem datele într-un context corect.

Deci aia este valoarea minimă, nici măcar valoarea medie. În zona universitară găsești plata cu ora cam tot în zona respectivă.

Salariul de start trebuie să fie salariul mediu brut pe economie. Acolo trebuie să fie bătălia. Și de acolo, după aceea, în funcție de vechime, în funcție de gradele didactice, să crească.

Când vom face acest lucru și vom raporta acel salariu la timpul de lucru, o să vedeți că ora devine din nou, nu doar corect calculată, ci și atractivă. Și mai vreau să spun ceva.

Noi, ce am făcut în sistem, fiindcă am avut mult timp salarii mici, apropo, iarăși mă întorc la salariu, acolo trebuie să fie bătălia.

Am creat contextul în care îți completai salariul mic cu plata cu ora. Am ajuns să avem 30.000 de norme la plata cu ora. Nu e sănătos într-un astfel de sistem. Deci da, va trebui crescută plata cu ora, dar în această logică, odată cu creșterea salariului, sau dacă vreți, ca măsură temporară, pe care eu am început deja să o discut cu premierul, să creștem valoarea plății cu ora, nu pentru a o calcula corect, ci pentru a o face mai atractivă până când reușim ca prin legea salarizării unitare să obținem salariul de start despre care discutam.

Ce ar însemna acest mai atractiv?

Cred că am spus și public, nu vreau să fie o surpriză acum, dar cred că o creștere cu 50% temporar, până când reușim să modificăm ce trebuie să modificăm, ar fi mai atractiv.

Sunt șanse reale ca noul buget pe 2026 să cuprindă aceste creșteri?

Cred că sunt șanse reale, fie și în trepte. Adică o parte de la începutul anului, o parte poate de la începutul anului școlar. Și n-am văzut o reticență din partea premierului când am pomenit acest lucru.

Foarte curând veți împlini un an de când ocupați funcția de ministru al educației. Țin minte că a fost un moment anul trecut, în perioada dezbatărilor prezidențiale din decembrie, când ați fost invitat la dezbaterea de la Digi ca rector al Universității Babeș-Bolyai. La scurt timp după aceea, practic, ați devenit ministru al Educației în guvernul Ciolacu. Puteți să ne spuneți exact cum a venit această propunere și din partea cui?

Sigur că după aceea trebuia să fiu asumat de către PNL Cluj. Eu am rămas, însă, specialist, tehnocrat. Le mulțumesc pentru suport. Dar așa s-a întâmplat. Iar misiunea mea, să știți, a fost foarte clară.

Și am spus-o și public, chiar atunci când am devenit ministru. Rolul meu este să întăresc în acea perioadă această opțiune euroatlantică, fiindcă România se bătea între două perspective diferite. Probabil ambele legitime, nu vreau să le comentez. Opțiunea mea este cea care este și am spus-o explicit.

Ați devenit membru de partid?

Nu, am rămas specialist, tehnocrat, eu nu vizez, n-am vizat o carieră politică, n-am venit pentru a avea o carieră politică, am venit pentru a ajuta acest sistem într-o perioadă foarte complicată.

Politizarea universităților și a școlilor

Foarte mulți rectori ai marilor universități din România sunt membri de partid. În ce măsură considerați că asta viciază, într-un fel, actul educațional?

M-am mai exprimat public și știu că unii s-au supărat pe mine, dar eu nu pot spune decât ceea ce cred și ce am spus în diverse alte contexte. Știu argumentul lor că și în interbelic rectorii din marile universități, care nu erau atât de multe atunci, făceau parte din Parlament. Există acest model.

Eu cred că, ținând cont de contextul în care trecem noi, cât timp este rector, nu ar trebui să fie membru de partid sau să intre într-o structură de partid sau într-o structură a statului, dacă doriți, de tip parlament, ca membru de partid. Dar sigur, asta este opțiunea mea. Alții pot să aibă altă opțiune.

Asta ar fi valabil și pentru profesorii care predau efectiv în fața studenților și a elevilor? Sunt mulți profesori membri de partid.

Dacă ești profesor, nu știu cât de mare este puterea academică pe care o ai, rectorul și cei din structurile de conducere au putere decizională.

Mă întreb în ce măsură un profesor care este membru chiar activ al unui partid se poate debarasa de ideologia pe care o urmează atunci când predă în fața unor tineri vulnerabili.

Vă spun sincer, nu m-am gândit la asta. M-am gândit la pozițiile de putere din universități unde v-am dat răspunsul.

Dar este drept. Când ești membru de partid, mai ales dacă ești unul dedicat și angajat, este mai greu să separi lucrurile.

Ca ministru al educației vă gândiți la o astfel de măsură legislativă care să interzică apartenența profesorilor la partide politice?

Nu m-am gândit, vă spun sincer. Această discuție a fost în spațiu public în 2023 și în 2022, înainte să adoptăm legile 198 și 199, învățământul preuniversitar și învățământul superior. Nu poți tot la un an, doi, să tot deschizi iarăși dezbaterile publice. Poate că se vor relua peste o vreme, nu știu, cinci ani, zece ani. Discuția a fost. Și a fost dură. Și atunci am spus exact ce spun și acum, că sunt două modele, înțeleg și argumentele respective. Eu am o altă opțiune. A câștigat opțiunea pe care o vedem astăzi.

Comasarea și reorganizarea institutelor de cercetare

Sunteți și ministrul Cercetării, dar cercetarea pare mai degrabă o paranteză la titulatura Ministerul Educației și Cercetării. La ce măsuri să ne așteptăm în acest domeniu?

Suntem într-un proces foarte important. Eu cred că este cel mai important proces pentru cercetarea românească de după Revoluție, prin care evaluăm toate unitățile de cercetare, dezvoltare, inovare, care vor dori să aibă acces la fonduri publice.

Și din toamnă vom avea o altă arhitectură a sistemului național de cercetare, în care vei avea și universități și institute naționale, institute ale Academiei sau ale altor ministere, unități din mediul privat, dar mai bine coordonate între ele, cu misiunea foarte clar definită, ierarhizate în clase de performanță.

Este un process tacit, nici nu se vede ca urmare a atâtor dispute și controverse pe alte teme mai specifice. Este o reformă extraordinar de importantă pentru țară, eu sper că după ce avem o altă arhitectură, să începem să fim și noi contributori la cunoaștere, să nu devenim, cum am spus în diverse contexte, o colonie științifică, adică împrumutăm tehnologie și știință avansată de la alții, mai contribuim și noi pe aici, pe acolo, ci să putem avea noi contribuții majore.

Să știți că a fost o dezbatere și pe această temă, cred că prin vară, legată de o posibilă listă a institutelor care ar urma să fie desfințate.

Da, și am rugat politicienii să se liniștească o vreme, că nu poți desființa unități de cercetare, dezvoltare, inovare cu liste. Le-am spus da, vom face reorganizarea.

În această reorganizare, unele vor rămâne independente, altele vor fi comasate. Altele vor fi reorganizate, dar dați-mi timp să faca acest proces într-o manieră corectă, într-o manieră rațională, cu evaluatori internaționali, nu să începem să facem liste, că după aceea iarăși ajungem în situația asta – un partid îmi face o listă, un alt partid îmi spune nu e ok așa, alea trebuie să rămână, le schimbăm pe celelalte.

Da, știu problemele și ce-au semnalat politicienii atunci, cea mai mare parte din ceea ce au semnalat este corectă. Doar că l-am spus, nu aia este calea. Adică repede să ne aruncăm pe liste și pe desființări. Dați-mi timp! Facem evaluarea, este și jalon PNRR, deci vrând, nevrând, în august trebuie să-l terminăm și din toamnă vom avea o altă arhitectură.

Să ne așteptăm, totuși, la desființarea unor institute.

Da, și la reorganizări și la comasări. Dar să vă așteptați și la faptul că vom avea câteva unități foarte bune, care vor fi mult mai bine finanțate și nu mai vreau să aud cercetători care au salarii suspendate, care nu își pot acoperi cheltuielile dacă fac parte dintr-o instituție performantă.

Dar de unde vor veni acești bani pentru a fi mai bine finanțate?

Banii vor trebui să vină prin lege de la bugetul de stat și, în același timp, odată ce faci această reorganizare, vei vedea și o schimbare de mentalitate. Pe lângă bugetul de stat, eu spun tuturor, banii noștri se află în Uniunea Europeană. Trebuie să învățăm să aplicăm acolo, trebuie să învățăm să atragem bani de la Comisie. Nu mă refer la fonduri structurale. Sunt și fondurile europene clasice.

Mă refer la competițiile pe cercetare, care se organizează direct de către comisie.

Obiective pentru 2026: completarea burselor, creșterea sumei pentru plata cu ora, organizarea titularizării

Dacă ar fi să faceți o promisiune concretă pentru 2026 elevilor și profesorilor români, care ar fi aceea?

Foarte greu să faci promisiuni, fiindcă unii vor lua promisiunile ca fiind angajamente și de multe ori lucrurile nu depind de mine. Dar ce trebuie să știe toți este că pentru 2026, pentru mine este foarte important să deblocăm posturile și în preuniversitar și în universitar.

Gândiți-vă ce ar fi să nu organizăm titularizarea anul viitor. Este o preocupare și suntem aproape în fază finală să obțin completarea burselor din fonduri europene pentru studenți cu 60 de milioane de euro, ceea ce o să ducă bugetul undeva în jur de spre bugetul din 2024 cu 50% mai mult decât am avut în 2023.

Am în minte valoarea plății cu ora pentru a o face mai atractivă, temporar, până când reușim să lucrăm la legea salarizării unitare.

Și directorii și inspectorii trebuie să știe că avem cele două metodologii, care sunt tot jalon PNRR, în care vom rediscuta degrevările. Ele s-au făcut în condiții de criză fiscal-bugetară, pentru a salva bani, dar acum trebuie să vedem în ce măsură sunt și funcționale.

În situația de criză fiscal-bugetară am luat două tipuri de măsuri la nivel de guvern. Unele pe care le poți considera reforme, dar fiind în context fiscal-bugetal, le-ai făcut pe repede înainte. Și atunci ele trebuie reexaminate cu grijă și în condiții de normalitate.

Trebuia să discutăm despre comasări. Sistemul e foarte fragmentat. Trebuia să discutăm despre limitele în clase. Era normal să ai clasa 8-a cu un copil, cu 2 copii, cu 3 copii, cu 4 copii?

Da, dar sunt și clase supraaglomerate.

Nu sunt, este un mit. Pur și simplu am toate datele pe care o să le prezentăm și public. Să știți că numărul mediu de copii în clasă, în anul școlar 2025-2026 față de 2024-2025 s-a modificat la toate nivelurile. Deci povestea că clasele sunt supraaglomerate, când te uiți la valorile medii per clasă…

Bun, aceasta e media, dar sunt și clase care nu respectă norma prevăzută de lege, de maximum 25 de elevi.  

Sunt și-au fost și înainte. De aceea mediile sunt comparabile, fiindcă ai avut și înainte excepții peste limita maximă. Și ai și acum excepții peste limita maximă, dar sunt legale, legea permitea excepțiile respective. Dar, repet, erau o mulțime de anomalii.

Alte modificări s-au făcut în context fiscal-bugetar și ele trebuie corectate. Bursele studenților, componente legate de mărirea cu două ore a normei profesorilor. De aceea este și pusă cu caracter temporar în lege. Se spune explicit că este cu caracter temporar.

Noi facem reorganizarea rețelei școlare în fiecare an. Hai să vedem ce a funcționat bine, ce nu a funcționat bine și putem corecta pentru la anul.

Și pe măsură ce se stabilizează financiar țara, să putem să corectăm măsurile fiscal-bugetare pure, care nu au avut în spate și un element de reformă educațională.

***

Interviul VIDEO complet aici:

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Daniel David, ministrul Educației: “Am cerut o programă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândită pentru copii.” appeared first on Cultura la dubă.

Niciun candidat nu a obținut nota de trecere la concursul de management organizat de Ministerul Culturii pentru Teatrul Național din București. Din 4 dosare depuse, doar 3 au fost admise din punct de vedere administrativ, iar toate cele 3 au primit la evaluare sub 7, media minimă necesară pentru calificarea la proba interviului.

Deși ministerul nu a făcut (încă) publică lista cu numele candidaților, întreaga breaslă știe deja care au fost aceștia: Alexandra Badea – dramaturgă și regizoare, fondatoarea unor companii de teatru independente în Franța, Ada Lupu Hausvater, regizoare și managerul Teatrului Național din Timișoara în ultimii 20 de ani, și Radu Popescu, regizor și cofondator al teatrului independent Apropo, fondat în 2018 în cartierul Pipera.

Acest concurs, încheiat fără să-și atingă scopul, nu este o excepție. În ultimele 3 luni, pe același model, au fost închise și concursurile de la Opera Națională Iași – de două ori consecutiv și Muzeul Național de Istorie a României, deși în competiție au intrat specialiști cu o vastă experiență în domeniu. La Muzeul Național Brukenthal s-a ajuns în situația de a fi schimbată comisia, fiindcă au existat diferențe de notare mai mari de 2 puncte.

La Opera Maghiară din Cluj-Napoca, în schimb, unicul candidat, care este și actualul manager – Iuliu Szép, a obținut o notă favorabilă – 8.89 – și va participa mâine la proba interviului. De asemenea, la Muzeul Național de Artă a României a existat un câștigător în urmă cu o lună – Ervin Kesler.

Oamenii de cultură, fie participanți la concursuri, fie simpli spectatori, ridică semne de întrebare în spațiul public cu privire la credibilitatea organizatorului – Ministerul Culturii. De exemplu, specialiștii din muzee sunt nemulțumiți că în cazul competiției pentru TNB a fost publicată componența comisiei, iar la toate celelalte concursuri ea a rămas anonimă. Azi, în urmă cu scurt timp, ministerul a publicat și comisiile pentru concursurile ARTEXIM, Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași și Opera Maghiară.

Federaţia CulturMedia i-a cerut recent demisia ministrului Andras Demeter. Acesta spune că rezultatele concursurilor sunt strict decizia comisiilor formate din specialiști.

Vă prezentăm mai jos cazul Teatrului Național din București. Zilele următoare vom publica partea a ll-a a materialului.

***

Ministrul Andras Demeter și-a asumat încă de la preluarea mandatului că va organiza toate concursurile mult amânate în ultimii ani, pentru ocuparea posturilor de manager în instituțiile de cultură din subordinea ministerului.

Și s-a ținut de promisiune.

Doar că prin rezultatele lor, ministerul nu doar că nu și-a atins obiectivul – eliminarea interimatelor și intrarea în legalitate a managerilor, prin concurs, ci a stârnit critici puternice și îndoieli.

La TNB, ultimul concurs, organizat în urmă cu 2 ani și jumătate de ministrul Lucian Romașcanu, a fost anulat după ce unul dintre membrii comisiei s-a retras cu doar o zi înainte de proba interviului. Ministrul Romașcanu a declarat ulterior că niciun proiect depus nu se ridica la înălțimea Teatrului Național din București. Aseară, Ministerul Culturii a publicat rezultatele noului concurs, organizat de Andras Demeter. Nicio notă nu a fost suficient de mare pentru trecerea la etapa a ll-a, cea a interviului.

Alexandra Badea, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru întreaga activitate în teatru, a primit nota 6.83.

Ada Lupu Hausvater, prima femeie manager al unui teatru național din România – care conduce de 20 de ani Naționalul din Timișoara, a fost notată cu 6.58. Ea se află la a doua încercare, după concursul din 2022.

Iar regizorul Radu Popescu, cofondatorul Teatrului Apropo, a primit nota 5.74.

Din comisia de evaluare au făcut parte: Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național din Craiova, Constantin Chiriac – managerul Teatrului Radu Stanca din Sibiu, Răzvan-Ioan Dincă – regizor de operă, fost președinte Radioului Public, Florin Estefan – managerul Operei Naționale din Cluj-Napoca, Ștefan Iordănescu – regizor, Anna Maria Popa – managerul Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, Erwin Șimșensohn – managerul Teatrului din Constanța, Vasile Șirli – compozitor și Marinela Țepuș – teatrolog.

Am stat de vorbă cu cei trei candidați, cu ministrul Culturii și cu câțiva dintre membrii comisiei. Doi dintre evaluatori, Ștefan Iordănescu și Marinela Țepuș, au declarat pentru Cultura la dubă că ei au militat în fața colegilor de comisie să treacă la etapa interviurilor, însă, în urma negocierii notelor, mediile finale au fost sub 7.

Potrivit regulamentului, dacă între două note există diferență mai mare de 2 puncte, cei doi evaluatori discută și încearcă să echilibreze diferența. Dacă nu ajung la un acord, se schimbă componența comisiei, iar noua comisie va evalua aceleași proiecte. În cazul de la Muzeul Brukenthal, acest lucru s-a întâmplat, iar comisia urmează să fie schimbată. La TNB, în schimb, în urma negocierilor, diferența de peste 2 puncte s-a micșorat.

“Unii dintre noi am considerat că ar fi mai bine să ajungem la etapa a doua, la faza de interviu și acolo să se decidă dacă cineva merită sau nu. Pentru că îi mai dai o șansă candidatului respectiv să-și susțină proiectul. În proiect, unde lucrurile nu erau foarte bine punctate la fiecare dintre ei, ei aveau șansa să și le susțină. Adică să le facă mai credibile, să le înțeleagă mai bine toată lumea. Dar majoritatea membrilor comisiei au considerat că proiectele nu sunt suficient de bune și au argumentat asta. Pentru fiecare notă pe care am dat-o există justificarea scrisă – de ce s-au dat numai două puncte din cinci sau trei din patru.

Dacă erați pentru trecerea la proba interviului, să înțeleg că ați dat notă peste șapte, corect?

Da, am dat notă peste șapte.

Și ce s-a întâmplat cu diferențele mai mari de două puncte?

Am făcut iar o ședință în care a trebuit să refacem toate grilele dacă consideram că nu trebuie să fie mai mari de două puncte. Și atunci ne-am mai aliniat.

Dar exista și posibilitatea, de exemplu, ca la Muzeul Brukenthal, unde e concurs în desfășurare, să se schimbe comisia.  

Da, ei nu s-au înțeles. Exista și posibilitatea asta să ne înțelegem. Noi toți am hotărât să ne încadrăm în cele două puncte.

Iar mi s-a părut foarte interesant că majoritatea, nu totalitatea, dar majoritatea zdrobitoare a comisiei, indiferent dacă a dat note mai mari sau mai mici, a menținut topul ăsta, adică TNB 3 (n.r. Alexandra Badea)-TNB 4 (n.r. Ada Lupu Hausvater) – TNB 2 (n.r. Radu Popescu).

Deci totuși a fost un gând comun. Bine, noi ne-am și vorbit între noi, adică am analizat, am verificat punctele tari, punctele slabe la fiecare proiect și vă zic, majoritatea zdrobitoare a cam fost de aceeași părere.

Problema la evaluare e relativ simplă. De unde pleci cu evaluarea? De la ce nivel pleci? Poți să pleci de la nivelul 0, de la nivelul de bază, adică dacă sunt aiureli foarte mari, ca să zic așa, să nu dai niciun punct, sau poți să pleci de la nivelul 1. Sau de la nivelul 2. Majoritatea a considerat că trebuie să se plece de la un nivel de jos.

Adică să se obțină foarte greu punctele.

Da, să se obțină foarte cinstit.

Unor candidați le-au lipsit puține sutimi să treacă mai departe. Multă lume se întreba pe facebook –  dom’le, comisia a fost chiar așa de strictă la sutimi, încât pare că n-a vrut să treacă nimeni, de fapt.

Așa au ieșit notele, vă spun, din evaluare. Dacă evaluarea a pornit foarte de jos, astea-s notele care s-au atins. Vă spun acum, în general, proiectele nu au fost foarte bune, niciunul.” – a declarat pentru Cultura la dubă regizorul Ștefan Iordănescu, membru al comisiei de evaluare. Potrivit acestuia, toate discuțiile pe care membrii comisiei le-au purtat în cadrul procesului de evaluare există înregistrate la Ministerul Culturii.

„Am susținut trecerea în etapa a II-a, interviul, tocmai pentru edificare și transparența procedurii. Se înțelege că notele mele au fost “de trecere”.” – a declarat Marinela Țepuș pentru Cultura la dubă. De profesie teatrolog, Marinela Țepuș a condus Teatrul Nottara, de unde a fost demisă în 2022 de primarul Nicușor Dan, în urma evaluării mandatului său, la care a primit sub nota 7.

Aceasta a scris azi pe facebook că nu ar fi acceptat să facă parte din comisia de evaluare a concursului pentru TNB dacă ar fi știut dinainte că în ea se va afla “unul dintre <groparii> carierei mele de manager!”. Fără să-i dea numele, se referă la Alexandru Boureanu, managerul Teatrului Național din Craiova, care a făcut parte din comisia de evaluare de la Primăria Capitalei, care a notat-o pe Marinela Țepuș cu 6.94.

“Dânsul a mai făcut parte, în ultimul timp, din două comisii ale Ministerului Culturii. Niciuna n-a validat vreun manager! Aceasta a fost a treia. Nimic ilegal!

Am sperat până în ultima clipă că va exista și etapa a II-a – Interviul, pentru transparență și bună practică!

Conform legii, am acceptat negocierea, scăzând propriile note pentru a ajunge la o diferență de două puncte față de cele ale altor membri ai Comisiei în contextul în care notele majorității erau foarte mici.

Un singur membru al comisiei a mai insistat să existe și etapa a II-a – Interviul, pentru edificarea comisiei și transparența procedurii. A cedat alături de mine.” – mai declară Marinela Țepuș.

IDENTITATEA CANDIDAȚILOR A FOST CUNOSCUTĂ DE LA ÎNCEPUTUL EVALUĂRII

O altă controversă legată de acest concurs are legătura cu presupusa anonimizare a candidaților. Potrivit regulamentului, membrii comisiei află identitatea candidaților atunci când dosarele sunt acceptate din punct de vedere administrativ. Pentru ca mai apoi, evaluatorii să semneze o declarație pe proprie răspundere că nu se află în conflict de interese cu niciunul dintre candidați.

În faza următoarele, proiectele de management ar trebui să fie anonime. Ele primesc un număr de concurs și membrii comisiei ar trebui să se refere strict la proiect, nu la autorul lui. Pentru a respecta cerința proiectului anonim, autorii lui sunt obligați să se abțină de la orice referință care ar putea conduce la identitatea lor.

„Eu n-am trecut, de exemplu, că sunt manager de 20 de ani, pentru că asta ar fi însemnat că spun în proiect al cui este proiectul sau nu am trecut că sunt femeie și regizoare, adică am evitat orice tip de declarație care ar fi putut identifica numele candidatului.”, declară Ada Lupu Hausvater pentru Cultura la dubă.

“Problema mea este cu această manie a secretizării. Eu nu cred că e normal. E o manie românească foarte proastă și cred că, de fapt, focusul ar trebui să fie nu pe această secretizare și pe această conspiratită generalizată în care toată lumea crede că cineva are ceva de ascuns. Ci ar trebui să fie transparență totală, pentru că oricum nu era nimic de ascuns acolo.

A fost o întreagă paranoia ca nu cumva să deranjez alinierea proiectului în word, trebuia la anumite dimensiuni, la anumit tip de caractere. A fost o investiție emoțională și de energie într-o chestie total inutilă din punctul meu de vedere.”, spune și Radu Popescu, unul dintre cei trei candidați.

În realitate, membrii comisiei mărturisesc că, deși proiectele purtau un cod de concurs, identitatea autorilor a fost cunoscută de toți de la bun început.

„Asocierea numelor cu proiectele se poate face relativ ușor dacă ai suficientă experiență în domeniu și, în plus, cunoști activitatea colegilor – candidați”, spune Marinela Țepuș pentru Cultura la dubă.

“E adevărat că fiind foarte puțini candidați există posibilitatea de a depista numele din ceea ce au scris, din experiență, adică ea se vede la un moment dat. Însă, condiția cu care ne-am apucat de treabă a fost să facem total abstracție de chestia asta, adică să nu judecăm în niciun fel persoana fizică pe care eventual o cunoșteam sau nu.

Deci ați știut numele candidaților de la bun început, fiindcă trebuia să semnați acele declarații, dar ați decis să faceți abstracție de persoana fizică.

Am știut pentru că ne-au fost puse în față. Noi le-am avut, da. Iar toate discuțiile legate de evaluare au fost înregistrate, toate ședințele există înregistrate.”, completează Ștefan Iordănescu.

CE SPUN CEI 3 CANDIDAȚI

Alexandra Badea a fost cel mai aproape de a obține media 7, primind 6.83. Candidata a transmis azi o scrisoare publică adresată ministrului Andras Demeter.

Premiată cu Marele Premiu al Academiei Franceze pentru întreaga sa activitate în teatru, Alexandra Badea spune că a vrut să revină în teatrul românesc pentru a construi la TNB o instituție cu o viziune în acord cu teatrul european.

„Acum 23 de ani plecam la Paris cu o bursă dată de Guvernul României pentru a face un master la Sorbona cu George Banu. În contractul meu de bursier scria că sunt obligată să mă întorc pentru ca România să poată beneficia de experiența mea câștigată în urma acestei burse. M-am întors câteva luni, dar niciun teatru public de atunci nu mi-a dat posibilitatea să lucrez. Așa că am plecat din nou.

Douăzeci de ani mai târziu, după ce am creat două spectacole la Sala Mare „Ion Caramitru” a Teatrului Național din București (Exil și Secundar) în care am realizat că trupa sa și publicul sunt pregătite pentru un altfel de proiect, am decis să îl concep pentru acest concurs de management, cu convingerea că teatrul și societatea românească s-au schimbat și înțeleg altfel nevoia de deschidere spre teatrul european, spre coproducții internaționale, proiecte extra-repertoriale, teatru educațional, colaborări cu zona independentă, susținerea debutanților, a experimentului și a cercetării, reînnoirea esteticilor și a discursurilor. Cred că teatrul românesc are nevoie și este pregătit pentru o schimbare reală.

Simbolic, mi se părea că în sfârșit îmi pot îndeplini contractul semnat cu statul român acum 23 de ani, oferindu-i experiența pe care am acumulat-o, prin cele două companii de teatru fondate în Franța, companii cu bugete în ultimii ani de 900.000 de euro și sute de date de turnee în lume, care au construit coproducții și proiecte importante cu teatre naționale din Franța și festivaluri internaționale.

Comisia de concurs nu a considerat că este necesar să îmi acorde posibilitatea pentru a susține acest proiect, notându-l cu nota 6,83 fără nici o explicație asupra criteriilor de evaluare sau a motivelor pentru care am fost depunctată, Ministerul Culturii nepublicând criteriile și metodologia de evaluare (grila de punctaj) în documentația concursului. Aceasta este nota acordată unui proiect inspirat și construit în jurul celor 23 de ani de experiență dobândită în sistemul francez.

Aceasta este nota acordată unei artiste – directoare de companie și producătoare, invitată la Festivalul de la Avignon în 2013 și 2019, asociată la Bourges capitală europeană a culturii 2028 (coproducție la care TNB ar fi fost asociat ), premiată de Academia Franceză pentru întreaga activitate teatrală, decorată de statul francez cu Ordinul Chevalier des Arts et des Lettres și de statul român cu Meritul Cultural în grad de cavaler. Nu aș fi contestat rezultatul acestui concurs dacă mi s-ar fi acordat timpul ca să îmi pot prezenta proiectul public și nu văd cum se poate justifica faptul că nu s-a dorit finalizarea lui, două proiecte fiind notate puțin sub nota limită a calificării la proba orală.” – a transmis Alexandra Badea

Aceasta solicită ministrului Culturii o întâlnire publică în care membrii comisiei să justifice notele acordate și criteriile de evaluare.

Ada Lupu Hausvater, aflată la a doua respingere la TNB, spune că va depune o contestație oficială, conștientă fiind că poate contesta doar eventuale vicii de procedură. Legea nu permite contestația notelor primite la aceste concursuri.

“Aveți îndoieli legate de credibilitatea acestui concurs și de evaluare?

Sigur că am îndoieli. Suntem în 2025, într-un moment în care avem nevoie de profesionalism în toate domeniile. Tot ceea ce contează este profesionalismul, dorința și capacitatea de a face performanță și nimic altceva. Cred că în momentul în care profesionalismul și performanța, competențele, vor fi pe planul întâi, vor merge bine toate domeniile.

Noi, din afară, ne întrebăm cum e posibil ca un manager cu experiență de 20 de ani la un teatru național să primească noi mandate cu peste nota 9, iar la un alt teatru național să fie respins de două ori, o dată cu nota 6 și ceva, iar cealaltă dată nici nu s-a ajuns la notare, concursul fiind anulat. 

E o bună întrebare. Cum se poate ca atâția ani să fie remarcată această performanță și acest profesionalism și la TNB să fiu respinsă de două ori?

Ați găsit o explicație pentru această situație? Sunt mai multe concursuri care au avut aceeași finalitate în ultimele săptămâni. Niciun candidat nu a obținut media de promovare în etapa următoare.

Faptul că sunt atât de multe concursuri cu problemă ar trebui să conducă la o concluzie. M-aș baza pe expertiza Ministerului Culturii de a trage concluziile care se impun. Din toate punctele de vedere. Acest lucru nu se referă numai la candidați, nu se referă numai la comisie și nu se referă numai la lege.” – a declarat Ada Lupu Hausvater pentru Cultura la dubă

Radu Popescu, cel care a obținut a treia medie – 5.74, spune că nu va contesta nici decizia, nici vicii de procedură. Cere, în schimb, organizarea unui nou concurs, cât mai rapid, preferabil cu aceeași comisie.

“Poate va părea ciudată poziția mea, dar dintr-o anumită perspectivă, consider că nota pe care am primit-o pe proiectul meu de management este corectă.

Am pornit la redactarea proiectului de management cu un entuziasm foarte mare legat de ideile bune pe care consider că le-am avut. Am respectat structura impusă de către legislație. Și ceea ce într-adevăr este un punct nevralgic al acestui proiect este faptul că el nu a respectat structura caietului de obiective, este explicabilă această notă.

Și aici pot să declar public că intenția mea este să refac acest proiect de management și să candidez din nou dacă acest concurs se va relua și sper să se reia cât mai repede ca să nu mai persistăm în această situație de interimat.

Cred că ideile pe care eu le-am expus acolo, visurile sau viziunea mea legată de ce ar putea însemna Teatrul Național merită luate în discuție. Și de aceea intenționez să fac un proiect de management mai bun.”, a declarat Radu Popescu pentru Cultura la dubă.

CE SPUNE MINISTRUL ANDRAS DEMETER

Azi-noapte, la cald, după publicarea rezultatelor, ministrul Culturii a răspuns într-un comentariu pe facebook nemulțumirilor exprimate de mai mulți oameni de teatru.

În această dimineață, Andras Demeter a declarat pentru Cultura la dubă că nu are nimic de spus în plus față de ceea ce a scris deja pe facebook.

“Am investit cu încredere 9 colegi. A rezultat o comisie la vedere (prima din 2008 încoace). Și-au făcut treaba, cap coadă. Au ajuns la o concluzie. Îmi place sau nu, i-am investit, trebuie să respect (și) decizia lor. 9 oameni de teatru au concluzionat că niciuna dintre candidaturi nu se ridică la nivelul așteptărilor față de Prima Scenă a țării.

Comisiile în mandatul meu au fost și rămân autonome. Odată investite nu pot decât să le urez succes și să îmi asum consecințele deciziei lor. Și să le mulțumesc. (…)

Lucrez și la lege. Am fost la comisia pentru muncă unde am depus propuneri de amendare a inițiativei repuse în dezbatere parlamentară după 5 ani.

O să reluăm și concursurile, cel mai probabil după încheierea (cu fum alb/negru sau fără fum – după caz) celor în derulare și ieșirea din atmosfera sărbătorilor.

Cu siguranță se găsesc mulți care se cred competenți pentru a conduce aceste instituții. Acum, mai trebuie să fie și convingători. Credibili. În fața comisiei.

Precum încercăm noi să facem să fie și aceste concursuri.”, a scris ministrul Andras Demeter pe facebook.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Culisele concursurilor de management organizate de Ministerul Culturii. Partea I – cazul TNB appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscuta scriitoare Tracy Chevalier, autoarea volumului „Fata cu cercel de perlă”, Junot Díaz, câștigătorul Premiului Pulitzer pentru ficțiune, precum și Michel Bussi, unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, sunt invitații speciali ai FILIT 2025, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

FILIT se află la a 13-a ediție și se va desfășura în perioada 22-26 octombrie 2025.

Tracy CHEVALIER s-a născut în 1962 şi a copilărit în Washington. A părăsit SUA în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce a lucrat câţiva ani ca redactor, a obţinut un masterat în literatură la University of East Anglia. A debutat în 1997 cu romanul Albastru pur, ce s-a bucurat imediat de un succes răsunător. Doi ani mai târziu a apărut Fata cu cercel de perlă, considerat de Publishers Weekly „fenomen editorial”, atingând în scurt timp cifra record de un milion de exemplare. În anul 2000, lanţul de librării Barnes & Noble i-a acordat premiul pentru una dintre cele mai bine vândute cărţi în SUA.

Romanul a fost recompensat cu premiul cititorilor revistelor People, Time şi Elle. În anul 2001 a publicat un al treilea roman, Îngeri căzători, frescă a Angliei eduardiene, aflat luni de zile pe lista de bestsellere din Anglia şi SUA. Au urmat, printre altele, Ultima fugară (2013) şi La marginea livezii (2016). Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează pe cititorii de toate gusturile, de la rafinaţi până la adolescenţi. La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediţii, Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Îngeri căzători, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Ultima fugară, La marginea livezii şi Un singur fir. (sursa: polirom.ro)

Junot Díaz s-a născut în 1968 la Santo Domingo, Republica Dominicană, dar s-a mutat împreună cu familia în America, la New Jersey, unde a avut parte de ani întregi de sărăcie. În timpul facultăţii cunoaşte o serie de scriitori de renume, printre care Toni Morrison, iar aceştia îl încurajează să se orienteze spre o carieră literară. În prezent este profesor de creative writing la MIT şi redactor coordonator la Boston Review. Volumul de povestiri Drown, cu care Junot Díaz a debutat în 1996, a fost un adevărat eveniment literar: întîmpinat de critici cu un entuziasm fără precedent şi distins cu PEN/Malamud Award, a devenit un bestseller naţional şi, în acelaşi timp, un reper de neocolit al prozei contemporane.

De acelaşi succes se bucură şi romanul Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao (2007), cîştigător al National Book Critics Circle Award 2007 şi al Premiului Pulitzer 2008: o poveste hilară şi înduioşătoare, dar, în acelaşi timp, o experienţă lingvistică unică, pentru că în proza extraordinar de bogată a lui Díaz se confruntă nu doar două lumi, ci şi două limbaje, două feluri de a vedea şi a descrie lumea, într-un aliaj ameţitor de engleză şi spaniolă, de rigoare ştiinţifică şi culoare vernaculară. (sursa: polirom.ro)

Michel BUSSI, născut în 1965 la Louviers (Haute-Normandie, Franţa), este unul dintre cei mai citiţi autori francezi contemporani, operele sale fiind traduse în peste 35 de limbi. De formaţie geograf, mult timp profesor la Universitatea din Rouen, a început să scrie în anii 1990, dar a publicat primul roman, Code Lupin, abia în 2006, acesta atingând repede cifra record de nouă ediţii. I-au urmat alte titluri: Omaha crimes (2007), Mourir sur Seine (2008), Sang famille (2009), Nymphéas noirs (2011), ultimul fiind cel mai premiat roman poliţist francez în 2011.

Următorul succes, Un avion sans elle (2012), l-a propulsat printre cei mai reputaţi autori contemporani de romane poliţiste, dovadă distincţiile obţinute: Prix Maison de la Presse 2012, Prix du Roman populaire 2012, premiul pentru cel mai bun roman poliţist francofon. În 2020 a publicat romanul Au soleil redouté, un omagiu adus Agathei Christie, după cum spune însuşi autorul. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate pentru televiziune. Michel Bussi a publicat, de asemenea, povestiri, lucrări de non-ficţiune şi mai multe romane pentru copii. La Editura Polirom au apărut romanele: Fetiţa cu ochi albaştri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate şterge din minte (2024) şi primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023). (sursa: polirom.ro)

Într-un eveniment dedicat unui volum special, ce va apărea la Editura Muzeelor Literare, se vor reuni 3 scriitori ucraineni consacrați, implicați direct în războiul din Ucraina: Olena Herasymiuk (poetă, participantă la acțiuni de luptă, paramedic, activistă civică), Pavlo Matiușa (poet, prozator, traducător, căpitan în Forțele Armate ale Ucrainei), Serhii Demciuk (scriitor, jurnalist, soldat în cea de-a Doua Legiune Internațională pentru Apărarea Ucrainei).

La FILIT 2025 vor participa și alți scriitori internaționali de renume, traduși în mai multe limbi și laureați ai unor premii și distincții prestigioase, precum: Nick Bradley (Regatul Unit), Eugène (Elveția), Dorota Masłowska (Polonia), Alma Mathijsen (Țările de Jos), Judith Poznan (Germania), Nikola Scott (Germania), Leo Vardiashvili (Georgia, Regatul Unit), Carlo Vecce (Italia), Isidoros Zourgos (Grecia).

Lor li se vor alătura autori români, apreciați pentru contribuțiile literare: Shauki Al-Gareeb, Cezarina Anghilac, Lorina Bălteanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Florin Bican, Corin Braga, Mimi Brănescu, Ruxandra Cesereanu, Marian Coman, Bogdan Crețu, Silvia Dumitru, Cristian Fulaș, Tudor Ganea, Andrei Gorzo, Ciprian Mitoceanu, Veronica D. Niculescu, Daniela Rațiu, Andreea Răsuceanu, Ligia Ruscu, Radu Vancu, Alina Voinea.

De asemenea, sunt invitați poeții Marius Aldea, Radu Andriescu, Șerban Axinte, Cristina Drăghici, Victor Fală, Dóra Mărcuțiu-Rácz, Oana Paler, Bogdan-Alexandru Petcu, George State, Aleksandar Stoicovici, János Szántai, Ioana Vintilă.

Și scenaristul și regizorul Cristian Mungiu se află pe lista de invitați.

Prezenți la FILIT 2025 vor fi și traducătorii străini, cu o contribuție esențială în promovarea literaturii române și în traducerea și publicarea autorilor români pe plan internațional: Sindre Andersen (Norvegia), Anita Bernacchia (Italia), Monica Cure (România/SUA), Peter Groth (Germania), Laure Hinckel (Franța), Radosława Janowska-Lascar (Polonia), Đura Miočinović (Serbia), Corina Oproae (Spania), Szonda Szabolcs (România – limba maghiară), Jiřina Vyorálková (Cehia).

Numele menționate anterior formează prima parte a invitaților la FILIT 2025, iar lista completă a invitaților speciali (inclusiv scriitori, manageri culturali, editori, jurnaliști și artiști) va fi dezvăluită în scurt timp.

FILIT este un eveniment anual organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și finanțat de Consiliul Județean Iași. Ediția de anul acesta este sprijinită de Primăria Municipiului Iași și se desfășoară sub înaltul patronaj al Reprezentanței Comisiei Europene în România și sub patronajul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO. Mai multe detalii vor fi publicate pe site-ul www.filit-iasi.ro.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorii Tracy Chevalier, Junot Díaz și Michel Bussi vin la FILIT 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.