Malul Vânăt / A River’s Gaze, lungmetrajul de debut al regizoarei Andreea Cristina Borțun și totodată primul proiect românesc susținut de actorul american de origine română Sebastian Stan, în calitate de producător și finanțator, a fost selectat în competiția SMART 7, o rețea de festivaluri internaționale susținută de Programul Europa Creativă. În România va putea fi văzut la TIFF, festivalul fiind parte din SMART 7.

Andreea Borțun vorbește mai jos despre munca de cercetare la acest film și lucrul cu actorii neprofesioniști, întâlniți în mediul rural. Iar Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt.

Malul vânăt este prima parte dintr-o trilogie despre iubire în mediul rural. Filmul este o dramă antropologică ce adoptă o abordare rar întâlnită: distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști, întâlniți în satele unde Andreea Cristina Borțun a realizat documentarea pe teren timp de șase ani (2017–2022).

Datorită unui efort impresionant depus de întreaga echipă, filmările s-au desfășurat pe durata a patru anotimpuri, pentru a surprinde ciclul naturii și al vieții rurale. Filmul explorează dinamica tensionată și totodată emoționantă dintre Lavinia și fiul ei de 14 ani, Dani, într-un sat din sudul României. Regizoarea povestește despre imbinarea elementelor artistice cu munca antropologică.

„Pentru mine, folosirea unor instrumente de cercetare artistică împrumutate din munca antropologică de teren a venit în primă instanță ca ceva intuitiv. Mi se părea firesc și necesar să iau parte și să cunosc îndeaproape lumea care mă interesa.

Ei se aduc în primul rând pe ei înșiși pe ecran, iar acel ceva foarte real rămâne peste timp. Aspectul acesta de hibriditate între ceea ce poate părea documentar, dar care este în același timp un produs de ficțiune, e ceva ce mă interesează ca parte din practica mea artistică pe termen lung.

Anii de cercetare pe teren, discuțiile cu femeile locale care mi-au împărtășit poveștile lor de viață, mai ales întâlnirea definitorie cu una dintre ele – model pentru interioritatea Laviniei -, sper să asigure o reprezentare justă a ruralului românesc de astăzi, care, până la urmă, este casă pentru jumătate din populația României”, declară regizoarea și scenarista Andreea Cristina Borțun.

Sebastian Stan pentru Cultura la dubă: “Sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.”

Proiectul a întâlnit mai multe obstacole, iar în sprijinul lui a venit actorul american de origine română, Sebastian Stan. Câștigător al Globului de Aur și nominalizat la Premiile Oscar anul trecut, Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt. Cunoscut pentru relația apropiată cu mama sa, căreia i-a dedicat și câștigarea Globului de Aur, Sebastian Stan a fost impresionat de scenariul Andreei Borțun, care arată lupta unei mame pentru a-i oferi fiului său o viață mai bună.

“M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește ego-ul personal. De asta m-am implicat și în filmul Andreei Borțun, fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: cercetarea dispusă pe parcursul a 6 ani, filmările realizate în cele patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmarile, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.”, a declarat Sebastian Stan pentru Cultura la dubă.

Andreea Cristina Borțun este regizoare, cercetătoare vizuală și cadru universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din București. Scurtmetrajele sale de până acum au fost selectate la festivaluri importante precum Festival de Cannes (Quinzaine des Réalisateurs), Toronto International Film Festival și Karlovy Vary International Film Festival.

Din distribuția filmului fac parte: Mihaela Subțirică, Ștefan Costea, Vasile (Digudai) Pavel, Emanuel Ivan, Ion Rusu, Ion Ciocârlan, Iulian Postelnicu, Petronela Grigorescu, Dorina Stan, Nicolae Drăgulin, Nicu Mihoc, Eliza Bercu, Cezar Antal, Maria Junghiețu, Dana Voicu și Cătălina Mustață.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este scris și regizat de Andreea Cristina Borțun. Producătorii sunt Gabi Suciu, Jean-Laurent Csinidis, Ales Pavlin, Andrej Stritof, Sebastian Stan, Andreea Cristina Borțun, Adrian Pădurețu și Vlad Rădulescu, iar producători executivi sunt Alexandra Tînjală și Claudiu Boboc. Directorul de imagine este Laurențiu Răducanu, scenografia este semnată de Lulu Petrescu, costumele de Sonia Constantinescu, montajul de Tudor D. Popescu și Andreea Borțun. Inginerii de sunet sunt Jean-Michel Tresallet și Maxime Gavaudan, sound design-ul este realizat de Florent Klockenbring, mixajul sonor de Frédéric Bielle, muzica originală este compusă de Cosmin Postolache, iar colorizarea este realizată de Michael Derrossett.

„Alături de Andreea, am ales să depășim modelele convenționale de producție și limitarea la niște schimburi logistice și să lucrăm într-un cadru cât mai etic în raport cu comunitățile în care ne-am dus și pe care am ales să le portretizăm pe ecran. În loc să intervenim ca un element extern disruptiv care schimba cursul firesc al vieții acelor oameni, am vrut să facem parte din comunitate, să lucrăm aproape de ei, să le înțelegem ecosistemul și să-l protejăm.

Le-am descoperit pasiunile și interesele, dar și micile conflicte locale. Această abordare ne-a permis să înțelegem complexitatea locului, inclusiv dinamica fragilă, deseori nespusă, dintre comunitățile de romi și cele de neromi, pe care filmul o abordează nuanțat, căutând să depășească stereotipurile. Ne-am dorit să aducem pe ecran relațiile interumane în toată autenticiatea, complexitatea, intimitatea și contradicțiile lor”, spune producătoarea Gabi Suciu.

SMART7 este o rețea formată din șapte festivaluri internaționale de prestigiu, Reykjavik IFF (Islanda), IndieLisboa IFF (Portugalia), Thessaloniki IFF (Grecia), Vilnius IFF Kino Pavasaris (Lituania), FILMADRID IFF (Spania), Transilvania IFF (România) și New Horizons IFF (Polonia), care și-au unit forțele pentru a susține și promova un cinematograf european curajos, inovator și transgresiv. Inițiativa urmărește să crească vizibilitatea filmelor europene emergente, să faciliteze circulația lor internațională și să creeze punți de dialog între cineaști, festivaluri și public. Câștigătorul competiției va fi anunțat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Thessaloniki (Grecia), în cadrul căruia cel de-al doilea proiect al trilogiei (Viața și Vremurile lui Ion G), aflat în dezvoltare, a primit în 2025 premiul ARTE Cinema.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este o co-producție România-Franța-Slovenia, a societăților producătoare Atelier de Film, Films de Force Majeure, Perfo, TETA, Forest Film, Avanpost, co-finanțat de Eurimages, Programul MEDIA Europa Creativă, Centrul Național al Cinematografiei, Aide aux Cinemas du Monde – Centre National du Cinema et de L’image Animee – Institut Francais, Région Provence-Alpes-Côte d’Azur, în parteneriat cu Centre National du Cinéma, Slovenian Film Centre, Mediacom Romania, Mindshare Media, BRD Groupe Societe Generale, United Media Services și Jidvei.

Proiectul a fost dezvoltat în cadrul programelor LIM – Less is More (2019), First Films First (2020) și Budapest Debut Film Forum (2020). Selectat ca proiect în dezvoltare în cadrul Cinelink Sarajevo (2020), Venice Production Bridge (2021), Les Films de Cannes a Bucarest work-in-progress (2024), TIFF Industry Days (2021). De asemenea, proiectul de film a câștigat Transilvania Pitch Stop Award (2021).

Filmul Malul Vânăt / A River’s Gaze va putea fi văzut în cinematografele din întreaga țară din 3 iulie, distribuit de Follow Art Distribution.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Malul vânăt”, filmul de debut al Andreei Borțun și primul proiect românesc finanțat de Sebastian Stan, a fost selectat în competiția Smart 7, o rețea de 7 festivaluri internaționale de film appeared first on Cultura la dubă.

El va fi prezent la festival în perioada 27-29 octombrie și va participa la proiecții și sesiuni Q&A. Les Films de Cannes à Bucarest îi dedică o retrospectivă pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a mk2, una dintre cele mai mari și importante companii de producție, distribuție și operare de cinematografe.

Fondată de Marin Karmitz în 1974 și condusă acum de cei doi fii ai săi, mk2 se remarcă atât prin rolul său în producția și distribuția (în Franța și la nivel internațional, ca agenție de vânzări) de filme de autor, cât și prin vasta sa rețea de cinematografe, inclusiv unele dintre cele mai populare săli de cinema din Paris (cum ar fi mk2 Bibliothèque și mk2 Quai de Seine) și din Spania.

Născut la București în octombrie 1938, Marin Karmitz este recunoscut în mod deosebit pentru contribuțiile sale semnificative la cinematografia de autor. Pentru filmele pe care le-a regizat sau produs, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la marile festivaluri de film din lume. A câștigat cinci Palme d’Or, trei premii Leul de Aur, un Urs de Aur, a avut trei nominalizări la Oscar și 25 de premii César.

Cultura la dubă l-a vizitat la Paris în 2022 și v-a prezentat povestea sa pe larg, în cel mai amplu interviu acordat de acesta în presa din România. Citiți materialul AICI.

Retrospectiva 50 de ani mk2

La cea de-a 15-a ediție a festivalului vor fi proiectate două lungmetraje regizate de Marin Karmitz – Camarades (1970) și Coup pour Coup (1972), precum și două scurtmetraje regizate de el: Nuit, Noire Calcutta (1964), după un scenariu de Marguerite Duras, și Comédie (1966), co-regizat cu Samuel Beckett, într-o versiune restaurată recent în 4K.

Documentarul Souviens toi du futur !, regizat de Romain Goupil, un portret intim al lui Marin Karmitz prin prisma pasiunii sale pentru fotografie, va fi prezentat în premieră în România, ca parte în retrospectivă. Filmul va fi proiectat cu puțin timp înainte de Les Films de Cannes à Bucarest și la Institutul Lumière din Lyon.

Mai multe alte filme emblematice din catalogul mk2 vor completa retrospectiva. Quatre nuits d’un rêveur (regizat de Robert Bresson), recent restaurat în 4K și prezentat în secțiunea Cannes Classics anul acesta, restaurarea în 4K a filmului Taste of Cherry (regizat de Abbas Kiarostami), produs de Marin Karmitz și câștigător al Palme d’Or în 1997 sau O vară de neuitat (regizat de Lucian Pintilie), de asemenea produs de Marin Karmitz.

Filmele prezentate la Cannes 2024 și vândute internațional de mk2 vor fi, de asemenea, proiectate ca parte a retrospectivei. Printre acestea se numără Caught by the Tides de Jia Zhang-Ke (Competiție), Marcello Mio de Christophe Honoré (Competiție) și Les Fantômes, de Jonathan Millet (film de deschidere – secțiunea Semaine de la Critique), toate trei foarte bine primite la Cannes anul acesta. Les Fantômes, de Jonathan Millet, va fi proiectat în premieră națională în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Proiecțiile din cadrul restrospectivei 50 de ani mk2 sunt programate începând cu 27 octombrie și până la finalul ediției de festival.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest revine între 25 octombrie și 3 noiembrie. În București, proiecțiile vor avea loc la Cinema Elvire Popesco, Cineplexx Băneasa, Cinema Muzeul Țăranului și la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României. În țară, festivalul va avea ediții locale în Timișoara, Cluj, Iași și Arad. Programul complet, informații despre filme, evenimente conexe și invitați vor fi disponibile pe www.filmedefestival.ro și pe conturile de Facebook și Instagram. Biletele vor fi puse în vânzare prin rețeaua Eventbook.

Filmele Caught by the Tides și Marcello Mio sunt distribuite în România de Independența Film. Les Fantômes/Fantomele din Umbră va fi distribuit de Transilvania Films.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu și este organizat de către Asociația Cinemascop, Voodoo Films și Vent D’Est.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Marin Karmitz, producătorul româno-francez de film, câștigător al 5 Palme d’Or, vine la Les Films de Cannes à Bucharest appeared first on Cultura la dubă.

Filmul “Cravata Galbenă”, cu John Malkovich și Ben Schnetzer, urmează să intre în stadiul de producție luna aceasta în București. „Cravata galbenă” spune povestea celebrului dirijor român Sergiu Celibidache.

Ben Schnetzer, cunoscut pentru rolul principal din drama SF apocaliptică, „Y: The Last Man”, îl va interpreta pe celebrul dirijor în anii tinereții, în locul lui Rupert Friend, anunțat inițial pentru rol, iar John Malkovich va juca rolul lui Sergiu Celibidache în ultima parte a vieții.

Filmul va urmări viața dirijorului, de la copilăria sa în România, sub autoritatea strictă a unui tată disciplinar, până la fuga sa dureroasă de acasă, pentru a-și urma visul unei cariere în muzică.

Va fi regizat de fiul dirijorului, Serge Ioan Celebidachi, după un scenariu co-scris împreună cu James Olivier. Producători sunt Adela Vrînceanu Celebidachi, Cristina Dobrițoiu, Andrei Boncea, Christopher Milburn, James Olivier și Robert W. Cort, producător executiv.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, Serge Clibidachi a vorbit despre relația cu tatăl său, munca la acest film și povestea din spatele titlului Cravata Galbenă. Citiți interviul AICI.

The post Filmările pentru “Cravata galbenă”, cu John Malkovich în rol principal, încep luna aceasta la București appeared first on Cultura la dubă.

“Credeam că ești femeie de serviciu” și “Nu mai filmezi că nu vreau eu.” i-ar fi transmis Nicolae Pungă. Relatările Alexandrei sunt susținute de martori contactați de Cultura la dubă.

De cealaltă parte, Nicolae Pungă nu a oferit un punct de vedere până la această oră, iar reprezentanții filmului au explicat că au renunțat la serviciile ei din cauza perioadei de indisponibilitate pe care actrița a anunțat-o.

Redăm mai jos relatarea Alexandrei Stroe:

“Bucuria pe care am simțit-o ieri, la prima mea zi de filmare în filmul despre Brâncoveni, care se turnează zilele astea la Palatul Mogoșoaia, în regia domnului Dan Pița, mi-a fost brusc curmată de întâlnirea întâmplătoare cu domnul Nicolae Pungă, vicepreședinte ALDE – Partidul Alianta Liberalilor si Democratilor, același care în urmă cu câțiva ani putea fi găsit pe la Palatul Copiilor, ca manager al teatrului Teatrul Stela Popescu – o sinecură venită pe filieră politică, bineînțeles.

Pe vremea aceea, profitând de poziția sa de putere, dl Pungă și-a flexat puțin mușchii politici și m-a dat afară dintr-un proiect la care lucrasem alături de o echipă minunată.

Deși nu mai este managerul teatrului Stela Popescu, dl Pungă a ajuns director la alt palat, Palatul Mogoșoaia Centrul de Cultură “Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului”, o altă sinecură, bineînțeles.

Mai jos vă relatez dialogul halucinant pe care l-am avut ieri cu Domnia Sa.

Eu: Bună ziua!

El: Bună ziua!

Eu: Ce mai faceți? Că de când nu ne-am văzut, multă vreme a trecut. (trecusem peste faptul ca a individul a urlat la mine și m-a înjurat, cu asistenta lui în birou, pe vremea când era director la Stela Popescu)

El: Mda. Tu ești aici? La Dan Pița?

Eu: Da, am venit să filmez.

El: Să filmezi? Da’ ce, ești actriță?

Eu: Dar ce altceva?

El: Nu știu, credeam că femeie de serviciu…

Eu: Nu, actriță.

EL: Ba nu. Uite că vorbesc eu să nu mai fii!

Eu: Da, atunci să mă pregătesc să fac o nouă postare pe facebook?

El: Vorbesc serios, vorbesc să nu mai fii. Nu mai filmezi că nu vreau eu.

Eu: Puteți să mai spuneți o dată? Să scot mobilul să filmez măcar.

El: D-aia nu mai pot! Mă doare-n cur! Fix în cur mă doare. (împarte conducerea Palatului Mogoșoaia cu un membru PNL, probabil de aici… încrederea că poate face orice în țara asta care a devenit moșia lui)

Eu: …

El: Ți-am zis. Mă duc să vorbesc. (…)“

La această parte a discuției a mai fost prezentă o actriță care a confirmat întocmai spusele Alexandrei Stroe. Sub protecția anonimatului, aceasta a declarat pentru Cultura la dubă:

“Confirm exact spusele Alexandrei din prima parte a postării. Eram noi trei acolo. I-a spus că el credea că e femeie de serviciu, nu actriță, și a amenințat-o că o dă afară din echipa de filmare. Mi s-a părut ireal dialogul.”

După dialogul dintre Pungă și Alexandra Stroe, cei doi s-au reîntâlnit. Actrița relatează în postarea sa:

“Puțin mai târziu, în timp ce eu completam datele în contract. Dă târcoale mesei, vine în ceafa mea și întreabă:

Pungă: Acum completează contractul? Că nu e ok, nu trebuie să fie aici.

Producatorul: De ce?

Pungă: Hai să-ți zic.

Și au plecat. Și mai târziu, îl văd cu asistenta de regie, vorbind și arătând spre mine.

Cert e că la sfârșitul zilei primesc mesaj de la respectiva asistentă că nu mai pot veni mâine la filmare (adică azi). WOW! Adică… wow! De dimineață m-am trezit urlând în gând. Acum nu mai știu ce simt. (…)

Poate pentru că după ce m-a dat afară din proiectul de la Stela Popescu a reușit să facă același lucru și aici, nefiind implicat ÎN NICIUN FEL în producția filmului, ci doar folosindu-și influența, voia, vrerea, mușchii politici… WOW!”

Și această interacțiune a avut martori. Cultura la dubă a stat de vorbă cu o altă actriță care a confirmat relatarea Alexandrei. Pentru a nu suferi consecințe pe platoul de filmare, aceasta ne-a rugat să îi păstrăm identitatea anonimă.

“Stăteam la masă așteptând să filmăm și la un moment dat vine acest domn Nicu Pungă, Alexandra completa contractul atunci. El a văzut asta și nu i-a convenit și i-a zis “ce faci, completezi un contract? nu e bine, lasă că rezolv eu.” Și s-a dus cu producătorul deoparte să îi povestească ceva. Asta am văzut eu.”

Alexandra Stroe a fost prezentă pe platoul de filmări în ziua de vineri, 5 august 2022, când ar fi avut loc discuția cu Pungă. Chiar și în urma discuției, aceasta și producătorul au semnat contractul de colaborare, dar nu pe un număr determinat de zile de filmare.

În jurul orei 22.00, a fost anunțată de asistenta de regie – Beatrice Rancea – că nu va rămâne între personajele care trebuie să filmeze scena de sâmbătă, fiindcă este nevoie de actrițe disponibile în toată perioada de filmare.

Alexandra Stroe avea un rol de figurație specială, la fel ca 7-8 alte actrițe. Încă de pe 2 august, aceasta a înștiințat-o pe Beatrice Rancea de indisponibilitatea sa în perioada 15-21 august, lucru confirmat de Rancea.

Binecunoscuta Beatrice Rancea, manager general suspendat de la Opera Națională din Iași, este acum asistenta de regie a lui Dan Pița. Aceasta a transmis pentru Cultura la dubă:

“Domnul Pungă nu mi-a cerut nimic legat de actrițe și nici nu avea cum. Se suprapun zilele de filmare cu premiera pe care o are ea. Acesta este motivul pentru care i-am și scris că îi urez succes la premieră, că nu poate rămâne în film și poate cu altă ocazie. Ne-am despărțit în termeni buni, a văzut că aici se lucrează și depindem de niște date pe care noi nu avem cum să le schimbăm cu o distribuție întreagă, în funcție de programul ei. Asta a fost tot.

Nu știu de unde a ieșit toată discuția asta, nu are nicio legătură domnul Pungă cu programul pe care ea mi l-a dat dinainte, că e ocupată.

Mai este o fată într-o situație asemănătoare, care nici ea nu a mai rămas în film pentru că este ocupată în această perioadă. Deci au fost două situații. Sunt și actori care au renunțat la film pentru că au spectacole de teatru.

Noi filmăm și la Cetatea Făgăraș două săptămâni. Absolut toată distribuția și cele 7 fete care au rămas în rolurile de domnițe, toate sunt libere până în septembrie. Deci ea nici nu avea cum să fugă din Făgăraș să meargă la repetiții la premiera spectacolului.

În plus, eu îl cunosc pe domnul Dan Pița din 1985. Vă dați seama, la un asemenea regizor nici nu ai cum să te duci să spui: m-a pus unul să o scot pe una din film. Nici nu se poate pune problema de așa ceva, să vină cineva cu o intervenție la domnul Pița. Vorbim de un regizor cu notorietate. Cum aș fi putut eu sau domnul Pungă să se ducă la domnul Pița și să spună: scoateți-o pe interpreta respectivă din film? Nu și-ar fi permis nimeni așa ceva.”

Contactat de Cultura la dubă pentru a oferi un punct de vedere legat de o posibilă intervenție a lui Nicolae Pungă, producătorul filmului, Alexandru Ciocianu, a transmis “nu sunt implicat în așa ceva și nu am luat la cunoștință așa ceva.” și că motivul renunțării la serviciile Alexandrei Stroe are legătură cu indisponibilitatea sa.

Nicolae Pungă nu a răspuns până la momentul publicării articolului.

Nicolae Pungă este de profesie actor, fiind angajat al Teatrului Masca în perioada 1993 – 2017, potrivit CV-ului său.. Din 2017, el a devenit director al Teatrului Stela Popescu, aflat în subordinea Primăriei Capitalei. Din iunie 2018 a ocupat și funcția de consilier local la Primăria Sectorului 4, din partea partidului ALDE, fiind în același timp vicepreședintele partidului lui Călin Popescu Tăriceanu.

Din 2021 el a fost mutat de la conducerea Teatrului Stela Popescu la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, în funcția de director. Centrul Cultural Palatele Brâncovenești are și un manager – Dinu Marian Geani și un director – Nicolae Pungă.

În perioada în care a condus Teatrul Stela Popescu, acesta ar fi avut un alt conflict cu Alexandra Stroe. Actrița a povestit atunci că a fost dată afară dintr-un spectacol de teatru după ce ar fi cerut explicații privind reducerea onorariului.

Conform declarației de avere din mai 2021, Nicolae Pungă a avut un venit anual de 107.148 de lei la Teatrul Stela Popescu. Acesta deține două apartamente în București, un teren forestier în Gorj și unul agricol în Vrancea, toate dobândite prin moștenire. De asemenea, deține compania S.C. Pecon Company SRL, care se ocupă cu comercializarea de materiale de construcții.

Update 10 august: Centrul Cultural Palatele Brâncovenești a răspuns solicitării Cultura la dubă adresată directorului Nicolae Pungă, de a oferi un punct de vedere referitor la relatarea Alexandrei Stroe.

Deși cererea a fost adresată lui Nicolae Pungă, în numele său a răspuns managerul general Dinu Marian Geani, care nu a comentat situația, ci ne-a redirecționat către Biroul de Presă al Primăriei Capitalei.

The post “Nu mai filmezi că nu vreau eu” – Nicolae Pungă, directorul Palatelor Brâncovenești, acuzat că a umilit o actriță și a cerut excluderea ei din distribuția unui film appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

Azi debutează cea de-a 21-a ediție a Transilvania International Film Festival – TIFF, cel mai important festival de film din România, care i-a adus Clujului titlul UNESCO de “Oraș al Filmului”.

După doi ani de restricții impuse de pandemie, aceasta va fi ediția revenirii la normalitate, cu capacitate maximă permisă.

Tudor Giurgiu, președintele TIFF, regizor și producător de film, vorbește într-un interviu pentru Cultura la dubă despre particularitățile festivalului de anul acesta, despre relația dificilă cu Ministerul Culturii, în vederea obținerii finanțării anuale, dar și despre impactul TIFF în industria cinematografică.

Dincolo de succesul la public, TIFF este și principalul eveniment susținător al tinerilor cineaști români, iar aceast sprijin trebuie să crească în viitor, spune Tudor Giurgiu.

Nu ratați mai jos și recomandările sale, filmele de neratat la TIFF 2022.

***

Tudor, în primul rând te rog să ne spui ce va avea special TIFF anul acesta?

Sincer, nu știu ce va avea special, dar este clar prima ediție în care revenim la normal, după doi ani foarte ciudați. O să avem capacitate maximă la săli, în aer liber.

Nu va fi diferită față de edițiile de dinainte de 2020. Pentru mine, bucuria cea mai mare ar fi să văd că vin oameni la fel de mulți ca înainte.

Uite, în sălile de cinema, exceptând poate Top Gun și alte două filme, numărul de spectatori e mic.

Crezi că după pandemie ne-am pierdut obiceiul de a merge la cinema?

Da, eu cred că tot comportamentul nostru de consum. Curieratul, de exemplu, în continuare merge foarte bine.

Cred că influența platformelor de streaming e deja covârșitoare și o să fie tot mai mare.

Oamenii vor descoperi că pot să vadă filmele și acasă. De aceea cred că rolul festivalurilor va crește pentru că va fi acea întâlnire, o dată pe an, când e sărbătoare.

Te bucuri să socializezi, să îți revezi prietenii și să te uiți la filme alături de 1000-2000 de oameni.

Festivalul va fi locul de bază, mai ales pentru tipul de filme pe care noi le arătăm.

Sigur, avem și comedii, filme de public, dar sunt și filme îndrăznețe, provocatoare, pe care nu le găsești cu ușurință pe platformele de streaming.

Din punct de vedere al programului festivalului, ce iese în evidență anul acesta?

A fost ideea lui Mihai Chirilov să facem încă o secțiune competitivă pentru filmele documentare. Practic, secțiunea noastră What’s up doc, care era o secțiune necompetitivă, am transformat-o într-o secțiune cu premii, destinată regizorilor aflați la primul sau al doilea film.

Cred că a găsit multe documentare mișto, în fiecare an oferta de filme e atât de variată și bună, încât e foarte ușor că ai de unde alege, pe de altă parte e greu să justifici alegerile și să ai un concept curatorial bine stabilit.

Secțiunea asta de documentare cred că va fi foarte apreciată de public.

Avem și retrospectivă Krzysztof Kieślowski, la care țin foarte mult, care iar cred că va fi de interes pentru public, după ce am avut și Bergman acum câțiva ani.

Sunt și două secțiuni noi pentru filme israeliene și poloneze, iar două cinematografii care constant au filme bune.

Cum ți-ai dori să evolueze TIFF în viitor, ce ați putea face mai mult pentru dezvoltarea festivalului, care e deja foarte mare?

Ca marime nu putem face mai mult, fiindcă și orașul are limita lui. Putem rafina categoriile.

Ce mi-aș dori ar fi să creăm o punte cu Școala de Arte Vizuale din Cluj, foarte apreciată în străinătate. Sunt mulți artiști vizuali din Cluj și nu numai, care fac experiemente în zona de cinema.

Cred că în viitor TIFF ar trebui să se deschidă și spre zona asta de instalații și experiment, după cum probabil că ar trebui să facem mai mult în direcția susținerii financiare a unor tinere talente.

Rolul unui festival nu e doar în a arăta filme, ci cred că festivalurile vor fi tot mai mult nu doar rampe de lansare, ci și susținători, acompaniatori ai unor talente care sunt la început de drum.

Festivalurile pot aduna sponsorizări, pot găsit bani pe piață pentru a ajuta acești tineri să-și facă primele filme.

Nu înseamnă că TIFF trebuie să devină producător sau coproducător, ci să ajute niște oameni care sunt într-un proces complicat.

De câțiva ani ați investit și în latura educațională și mulți oameni din industrie cu care am vorbit argumentau că absența românilor din sălile de cinema la filmele de artă are legătură cu educația cinematografică inexistentă în școli.

Mai exact, ce face TIFF în această privință?

Până acum făceam EducaTIFF ca proiect principal de educație cinematografică, ca un proiect care se întâmpla pe durata festivalului. Dar ne-am dat seama că nu e destul și colegele mele care se ocupă de EducaTIFF au reușit să convingă conducerea Liceului Gheorghe Șincai din Cluj în a încerca să avem un proiect pilot de educație cinematografică pe un an de zile.

Un fel de opțional care să se întâmple în liceu.

Sigur că e o idee bună, sper să și funcționeze, dar noi nu putem face mai mult.

Felul în care ne uităm la filme, și nu doar la filme, felul în care judecăm mass-media, în care discernem fake news, toate lucrurile astea trebuie insuflate copiilor de mici și asta nu poate să facă un festival, care are puteri limitate.

Trebuie să fie parte dintr-o gândire integrată a Ministerului Educației.

Din păcate, e atât de complicat să discuți, miniștrii Educației se schimbă ca la Cultură, la un an sau doi, vin alți secretari de stat, reiei mereu aceleași discuții.

Cred că asta nu se va schimba până când nu va fi cineva, un lider politic, pentru că România încă funcționează pe sindromul “tătucului”, care să spună „trebuie să faceți asta”.

La nivel personal, simți că în toți acești ani de organizare a festivalului, ai pierdut ceva pe celelalte paliere, că nu ți-ai dedicat suficient de mult timp filmelor pe care ai fi vrut să le faci?

Da, asta e clar, practic tot anul se structurează în funcție de perioada festivalului, de pregătire.

E câteodată frustrant. Poate aș fi putut să fac mai multe filme ca regizor, poate aș fi putut să produc mai mult.

Anul acesta am reușit să filmez la filmul meu în februarie și am fost cam absent din organizarea TIFF cam trei luni. Faptul că am reușit asta, datorită unor colegi care se descurcă, însemnă că poate măcar acum, pe ultima sută de metri, mi-ar plăcea să mă dedic mai mult proiectelor de film, pentru că sunt multe și aș vrea să recuperez puțin.

Dar nu e un regret major, pentru că în egală măsură știu că TIFF e o construcție solidă și an de an bucuriile pe care ți le dă festivalul sunt de neegalat.

Ai putea să zici care este cea mai mare satisfacție pe care ai avut-o la TIFF în toți acești ani?

Nu știu dacă a fost una. Sunt crâmpeie de satisfacție.

E întâlnirea asta cu oameni necunoscuți care îți spun „mulțumesc”. Mi s-a întâmplat recent, într-o cafenea din Cluj, mi-a spus cineva „mulțumesc pentru că faceți festivalul”.

Apoi, copiii care vin la EducaTIFF.

Să vezi o sală de 900 de locuri cu copii care vibrează, asta e ceva ce nu poate fi comparat cu nimic.

Și sunt diverse categorii de public, de toate vârstele. E extraordinar că am reușit să aducem o diversitate atât de mare de oameni interesați de filmele și de activitățile noastre.

Ca să rezum, e această legătură cu publicul. Până la urmă, TIFF e, în esență, un festival unde publicul vine, sunt proiecții sold-out.

A fost așa de la primele ediții? Un festival pentru public sau mai degrabă o întâlnire pentru cei din breaslă?

Încă de la prima ediție, țin minte, oamenii nu știau la ce să se aștepte, publicul era destul de precaut. Sigur că au venit în număr mare pentru că e vorba de Cluj, motorul principal, de când eram copii, erau cozi la filme.

Publicul a venit cu noi de la prima ediție, apoi când festivalul a crescut, au început să vină tot mai mulți și din București, am deschis și către breasla din străinătate.

În ceea ce privește breasla voastră, simți că festivalul are un impact creativ, la nivel profesional, e un loc unde se leagă colaborări?

Eu cred că festivalul, dincolo de networking și petreceri, îți dă ocazia să te întâlnești cu oameni cu care poate nu ai schimbat vorbe înainte.

Apoi, trecând de un număr mare de căsătorii, relații începute acolo, sunt și multe cazuri de oameni care s-au cunoscut acolo și au început să lucreze împreună.

Țin minte că Nae Caranfil l-a cunoscut la TIFF pe Michael Fitzgerald, producătorul de la Closer to the Moon. Sunt convins că se întâmplă lucruri de genul ăsta și la nivel micro în breaslă.

Orice festival cu profilul TIFF-ului te conduce acolo, să fii deschis și să împărtășești experiențe cu alții.

Cluj-Napoca a fost primit titlul UNESCO de „Oraș al Filmului”, după ce ați depus un dosar, împreună cu Primăria Clujului. Ce beneficii aduce asta, mai exact?

Deocamdată singurul beneficiu este că, fiind incluși în această rețea, am intrat în legătură cu celelalte orașe, există un site, o zonă deschisă membrilor, unde schimbăm idei, experiențe, proiecte care au funcționat.

Există o comunicare foarte concretă și aplicată între orașele care au același titlu.

Sigur, e o etichetă care dă bine pentru oraș, dar la modul cel mai practic pe noi ne ajută să știm ce au făcut și alte orașe.

În ceea ce privește finanțările de la autoritățile locale și centrale, au revenit bugetele la sumele anterioare pandemiei?

Aici e o situație neplăcută pentru că noi am înțeles în pandemie că am avut finanțări reduse, deși am fost singurul festival din țară care a făcut două ediții la rând în format fizic.

Dar pentru conducerea de la minister, cel puțin cea care a fost până în toamnă, lucrul ăsta nu a contat. În proiectul de buget TIFF-ul a fost prevăzut cu aceeași finanțare. Actualul ministru a găsit o soluție să mai suplimenteze, dar, practic, față de toți anii de după 2010, cred că am scăzut cu în jur de 15-20% din alocarea de la minister.

E neplăcut să vezi că după 20 de ani, având suficiente argumente că suntem un eveniment important, ai tot timpul sentimentul că dai examen, e foarte penibil.

Parcă tot timpul te căciulești la cineva. Pentru mine e degradant și umilitor, an de an să te duci să explici, se mai schimbă ministrul, vine altul.

Toate alocările astea, de fapt, nici nu știi cine le face. Probabil niște funcționari. Se taie din pix fără nicio rațiune, eu nu mai înțeleg nimic.

De aia încercăm să facem cât mai bine pe partea privată, să aducem cât mai mulți sponsori.

Dar rămâne tipul ăsta de tratament umilitor de la minister, eu nu îl înțeleg.

Dacă am fi un festival la a 3-a ediție, înțeleg, dar în 20 de ani cred că am făcut suficiente și pentru țară și pentru breaslă.

Și în încheiere, ce recomandări ai pentru public, ce să nu rateze anul acesta la TIFF?

E un cine-concert, am văzut niște fragmente din el și m-a cucerit. Se cheamă Moonwalk One. E inspirat din povestea celor de la Apollo 11, iar acompaniamentul e făcut de un trio francez – Invaders.

Apoi filmul de la Bonțida de duminică seara – Everyting, everywhere, all at once. Mulți mi-au spus că e foarte bun, eu nu l-am văzut, dar abia aștept.

Și Call Jane, filmul cu care deschidem, pe care l-am văzut și mi-a plăcut. Și documentarul Navalny, despre Alexei Navalny, premiat la Sundance, film care cumva ne poate ajuta să înțelegem mai mult despre ce se întâmplă în conflictul din Ucraina și despre regimul Putin și modul în care își anihilează adversarii.

The post 21 de ani de TIFF. Tudor Giurgiu, președintele festivalului: “Bucuria cea mai mare ar fi să văd că vin la fel de mulți oameni ca înainte.” appeared first on Cultura la dubă.

Documentarul va fi regizat de Mike Lerner și Martin Herring și produs de compania de producție britanică Fremantle, anunță The Hollywood Reporter.

Alexander Nanau a declarat pentru sursa citată că a fost cucerit de ceea ce a făcut acest cuplu, lucru care l-a determinat să accepte implicarea sa în producția filmului.

,,Este exact genul de atitudine și comportament de care avem nevoie acum, într-o lume cu atât de mult populism și agende ascunse. Și am crezut că sunt cu adevărat printre primii denunțători majori ai societății europene postbelice”, a adăugat Alexander Nanau.

Beate și Serge Klarsfeld, de mai bine de jumătate de secol s-au implicat în căutarea vinovaților și criminalilor naziști, dezvăluind nume responsabile de tragicele fapte de ucidere a șase milioane de evrei.

Acțiunile și căutările lor au ajuns până în America de Sud și Orientul Mijlociu. Filmul documentar va avea ca temă trecutul cuplului, prin ce au trecut pentru a lupta împotriva puterilor fasciste moderne.

Serge Klarsfeld este francez cu origini românești. El s-a născut la București, în 1935, într-o familie de români evrei, alături de care a emigrat în Franța, chiar înainte declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.

Mike Lerner, unul dintre regizorii filmului, îi filmează deja de câțiva ani pe cei doi protagoniști.

La conturarea poveștii au contribuit cu mărturii atât președinți de țară, unul dintre ei fiind președintele francez Emmanuel Macron, cât și supraviețuitori, prieteni și apropiați ai celor care cunosc dramele supraviețuitorilor și victimelor Holocaustului.

Documentarul va pune în lumină și relația lor de cuplu care a rezistat timpurilor groaznice ale războiului, cei doi reușind să rămână împreună soț și soție, părinți și apoi colegi activiști.

Klarsfeld este în prezent în post-producție și urmează să fie lansat la sfârșitul anului 2021.

The post Alexander Nanau va fi producătorul executiv al filmului “Klarsfeld”, un documentar despre cuplul care a vânat naziștii criminali de război appeared first on Cultura la dubă.

Ada Solomon este cel mai titrat producător de film din România, singurul care a câștigat doi Urși de Aur la Berlinale, în 2013, cu Poziția Copilului, regia Călin Peter Netzer și acum, în 2021, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, regia Radu Jude.

De asemenea, este producătorul executiv al unui film nominalizat la Oscaruri – Toni Erdmann, regia Maren Ade.

Pentru înțelesul celor care nu sunt familiarizați cu lumea filmului, un producător este cel care aduce laolaltă resursele financiare și umane, necesare pentru realizarea unui film. Practic, fără acestea, nu ar exista nici filmele respective. Sau, cel puțin, nu în acea variantă.

Ada Solomon este și președintele EWA, European Women’s Audiovisual Network, cea mai mare rețea a cineastelor care activează în industria de film europeană.

Însă, dincolo de toate acestea, producătoarea duce de ani de zile o luptă pentru întreaga breaslă a cinematografiei, în încercarea de a schimba mentalitatea politicului asupra culturii.

Iar lupta este departe de a-și atinge obiectivul.

Ne-am văzut cu Ada Solomon chiar a doua zi de la câștigarea Ursului de Aur, pentru filmul regizat de Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc și am vorbit despre efectele acestui premiu, despre relația cu autoritățile și cu breasla, dar și despre perspectiva asupra propriei cariere.

Felicitări pentru premiu! V-ați așteptat la câștigarea lui?

Sincer, nu că mă așteptam, dar speram să fie un premiu. Când am fost selectați am avut mai multă încredere că ceva se va întâmpla.

Când am văzut selecția, ce cineaști extraordinari sunt acolo, entuziasmul meu a mai scăzut, mi-am dat seama că va depinde foarte mult de cum se poziționează juriul și care e dialogul intelectual între cineaștii foarte diferiți din juriu.

Perspectiva lui Mohammad Rasoulof (nr. regizor iranian), din spațiul lui foarte mic, în care se luptă să facă film, fiindcă nu are voie, și ce probleme de supraviețuire are el, mama lui e foarte bolnavă, el voia să mai facă un film înainte să fie arestat, știind că urmează să meargă în închisoare sau să nu mai aibă voie să iasă din casă, mi-am zis: despre ce vorbesc? Care sunt probleme mele față de problemele acestui om?

Poate că e pretențios să spun că am probleme de lumea întâi, în raport cu acest cineast din Iran sau din alte țări, în care dictatura e în floare.

“Ce mă interesează pe mine la artă e și componenta civică, de acțiune, de discurs civic, de integrare în societate, de ridicare a semnelor de întrebare.”

Ada Solomon, producător de film

Și atunci, când mă uit la un cineast pentru care poezia, metafora, emoția la nivel individual sunt primordiale, iar îmi spun că poate asta contează mai mult.

Mi-am dat seama cât de diferite sunt perspectivele și cât de greu e să le unifici.

Mai e o chestie care pe mine m-a dat peste cap la nivel personal. Am dat un interviu la începutul pandemiei, în care mi s-a pus întrebarea care e momentul în care artiștii realizează cumva dacă vârful carierei e în spatele lor și nu în față.

Și m-a bântuit această întrebare, dacă nu cumva vârful carierei mele e în spate și cum fac pace cu lucrul ăsta.

Toată povestea asta, ce s-a întâmplat cu filmul ăsta și ce s-a întâmplat în industrie, că am fost un fel de locomotivă, poate sună arogant pentru colegii de breaslă, dar ce mi s-a spus în față e că am făcut mai mult decât oricine altcineva.

Mi-am zis ok, poate ca nivel de realizări nu o să mai fiu unde am fost, dar ce pot să fac e să țin spinarea breslei și să încerc să împing căruța asta să meargă, uneori cu trei roți, alte ori cu două, dar să meargă.

Acum că a venit acest premiu, cum vă schimbă perspectiva asupra propriei cariere, dar și asupra industriei aflate în criză, în România?

Dacă vorbim la nivel creativ, unde e România, suntem în vârf în continuare și nu am nicio grijă.

Noi nu știm să ne umflăm în pene cât ar trebui, ca români.

Dar oare e corect? Oare românii ar trebui să se umfle în pene cu ceva la care ei nu au contribuit? Dincolo de finanțări de la CNC, mă refer la această mândrie națională, e corect să ne asumăm o parte din bucuria asta?

Da, eu cred că pentru lucrurile astea da.

Cumva, nevoia de cultură rămâne și în micul “felicitări!” pentru că filmul românesc a câștigat la Berlin.

Cât despre povestea cu felicitările oficiale, mie nu îmi trebuie nici medalii, nici bani în plus. Aș vrea să funționeze sistemul și să primim legal, oficial, ce e de primit.

“Nu vreau să ne spună mie și lui Radu ce grozavi suntem, ce de aur suntem. Mai degrabă suntem de fier. Dar e foarte dureros să fii întotdeauna Cenușereasa la tine acasă. Să fii prințesa balului oriunde în lume și la tine acasă să fii Cenușereasa.”

Când spun în lumea largă că în România nu a existat niciun fel de sprijin pentru breaslă, în special pentru pandemie, nici modalitățile de sprijin curente, cum ar fi concursul de proiecte de la CNC sau schema de ajutor de stat pentru cinematografie, nu s-au făcut, oamenii spun „cum e posibil? Dar, totuși, cum faci de continui?”

Și? cum faceți de continuați?

Îmi iau tolba în spinare și bat la ușă în lumea largă.

Bun, după 25 de ani de făcut lucrul ăsta, mie îmi e mai ușor, eu știu cărarea, dar cei care sunt la început cum fac?

“Noi îmbătrânim, ne uzăm, pe mine mă interesează să vină oameni tineri, să am colegi, nu numai artiști, dar și producători cu care să fiu în competiție și care să mă provoce intelectual.”

Și simțiți că aveți în momentul acesta?

Am câțiva, dar e mult mai greu pentru ei. Și ei trebuie ajutați, încurajați.

Te ridici o dată, de două ori, dar a treia oară zici: “de ce nu mă apuc eu să fac gogoși?”

Revenind puțin la întrebarea de mai devreme, cum vă schimbă perspectiva asupra propriei cariere acest premiu?

Păi mai reconsider un pic, poate nu am terminat ce aveam de spus. Dar, în orice caz, rezoluția mea pentru anul ăsta e puțin în altă direcție.

Cred că e necesar să diversificăm în materie de produs, mă gândesc tot mai tare să încep să dezvolt ceva în zona de serial, într-o construcție europeană, într-un regim independent.

Și să văd în ce măsură poate exista producție de serial la nivel independent. E mult mai greu, dar pare că și la nivel european există un interes pentru dezvoltare în zona asta.

Avem deja câteva proiecte gândite de la bun început cu cooperare europeană, nu sunt doar legate de România.

De ce vreți să faceți și seriale?

Pentru că mă interesează să nu ruginesc, să-mi pun mintea la treabă și să văd de unde pot să repornesc pe un teren virgin.

Și cred că există un potențial foarte mare în România de scriitură, în multe direcții – literatură, dramaturgie.

Cred că e momentul să se dezvolte relația între teatru și cinema. Mi se pare că există o zonă extrem de creativă, cu resurse mici, pregătită să iasă din canoanele cinema-ului, să utilizeze la maximum convenția teatreală într-o expunere pe un ecran. Asta e iar ceva foarte interesant.

“Începe să mă preocupe povestea cu serialele fiindcă m-a interesat întotdeauna ca ceea ce fac să ajungă la un public cât mai larg.”

Ținând cont de ceea ce trăim, numărul spectatorilor din sala de cinema va deveni mult mai mic. Nu va dispărea, totuși, nu cred în scenarii apocaliptice.

Cum vă dați seama dacă vreți să vă implicați sau nu într-un proiect? Cu ce v-a convins filmul lui Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”?

Pentru mine nu e vorba de scenariu. Eu fac filme de autor, deci mă interesează de ce e proiectul acela? De ce urgent, important un proiect sau altul? În consecință, primul lucru pe care îl citesc sau îl ascult e o motivație sau o notă de intenție a autorului respectiv și un sinopsis.

Și la Radu Jude cum a fost?

Cu el lucrurile sunt mai simple, fiindcă lucrurile care ne interesează sunt comune. Cu toate diferențele dintre personalitățile noastre, relația de lucru ține de felul în care ne raportăm la lumea din jur, ce ne interesează să spunem despre ea și felul în care punem semnele de întrebare sau ridicăm semnele de exclamare.

Pentru mine, filmul ăsta nu e numai despre societate, e și despre oraș, de exemplu. Eu iubesc orașul ăsta în care m-am născut și am trăit, într-un areal între Parcul Tineretului, Parcul Carol și Piața Unirii.

“Eu consider că sunt mai degrabă bucureșteancă decât româncă, deși iubesc țara foarte tare și merg prin toate cotloanele.”

De exemplu, Cheile Nerei sunt unul dintre cele mai frumoase locuri din lume.

Dar, revenind la film, mi se pare că vorbește foarte mult și despre vulgaritatea orașului ca arhitectură, ipocrizia în care s-a făcut și cum a fost mutilat orașul, nivelul de mizerie fizică.

Și nu e că vreau eu să arăt ce e urât în orașul meu, ci vreau să atrag atenția, că poate se schimbă ceva. Poate după ce vede filmul ăsta, publicul o să și râdă, dar o să-și dea seama și de ridicolul unor situații pe care, altfel, le consiera obișnuite.

Că e gestul de a arunca ceva pe stradă sau a pune mașina pe trecerea de pietoni sau a fi agresiv cu vânzătorul de supermarket, toate aceste lucruri mici construiesc un tablou care e mult mai vulgar decât un videoclip cu sex într-un cuplu.

Spuneați mai devreme că vă interesează ca filmele pe care le faceți să ajungă la un public cât mai larg. Cum și când preconizați că o sa ajungă acest film la public, în condițiile date?

Într-o lume ideală, sperăm să putem lansa filmul spre sfârșitul primăverii, începutul verii, mai-iunie. Dar și cu cinematografele deschise cu 30%, e greu să le spui oamenilor să meargă la cinema. Dacă mă uit pe cifrele de box-office din România, mă apucă plânsul.

În aceste condiții, există șanse să apară pe Netflix mai curând decât ar apărea în mod normal?

Nu cred că îl veți vedea pe Netflix.

De ce? Au fost foarte multe filme românești pe Netflix în ultimul an.

Cred că din motive de conținut, de acceptare a nudității. Dar nu știm deocamdată, ne gândim.

Care sunt efectele câștigării unui premiu atât de important? Sunteți la a doua experiență și știți cum stau lucrurile. Ce se întâmplă cu filmul, cu cariera unui regizor care câștigă un astfel de premiu?

La niște uși care erau încuiate înainte, primești chei, dar mai departe nu face nimeni pentru tine. Tu trebuie să folosești acea cheie, să deschizi ușa, iar când ți se deschide ușa trebuie să ai ceva important de spus ca să fii ascultat. Fiindcă nu e suficient să ai acces în acea cameră, dacă nu ai ceva de spus.

Eu mă aștept să fie mai ușor să finanțăm niște proiecte alte lui Radu și sigur că există și un potențial de simpatie, de curiozitate.

În România, ținând cont de criza din cultură și din cinematografie, în special, credeți că acest premiu va schimba ceva? La nivel de presiune asupra autorităților?

Sincer, nu mai cred.

Mă rog la toți sfinții să iasă lucrurile bine pentru Colectiv, să fie nominalizat și să ia și un premiu. Nu am niciun fel de orgoliu aici, pentru că în momentul în care un român câștigă sau e în prim-plan la nivel internațional, beneficiul e al tuturor românilor.

“Oamenii se uită la chestia asta: “Ah, ești din România, de acolo de unde e Mungiu. Ah, România, de unde e documentarul ăla extraordinar sau România, care a luat 3 Urși de Aur în ultimii 20 de ani, cât nu s-au luat în 70 de ani.”

Înainte era “România – Nadia, Năstase, Hagi”. Între timp, s-au schimbat generațiile, oamenii au mai uitat, credeți că cinematografia este acum principalul ambasador al României peste hotare?

Absolut. Da. Doar că oamenii nu înțeleg la noi rolul culturii. Dacă aș putea, asta aș schimba.

“Dacă aș avea o putere magică, să intru în mintea oamenilor din administrația publică și din zona politicului, le-aș băga un cip de la Bill Gates, care să-i facă să înțeleagă de ce povestea asta cu cultura și cu educația e importantă și ce rol au ele în bunăstarea individului.”

Accesul la cultură și la educație îți schimbă perspectiva, gestionarea resurselor pe care le ai, nivelul emoțional.

Dar credeți că autoritățile chiar nu înțeleg aceste beneficii sau nu îi interesează fiindcă văd, mai degrabă aspectul financiar?

Păi nu-i interesează pentru că nu înțeleg care sunt beneficiile. Chiar nu-i interesează. “La ce folosește, frate, chestia asta cu cultura și educația? Ce aduce?”

Ca să nu mai spun de contribuțiile industriilor creative la PIB. Autoritățile nu pot accepta că din zona asta vin resurse.

Dacă premiile lui Mungiu, Puiu, Netzer, Jude și așa mai departe, nu au reușit să schimbe ceva, credeți că un premiu Oscar ar putea fi această lovitură venită cumva dinspre exterior spre interior? Un moment care să schimbe cu totul perspectiva autorităților române asupra cinematografiei?

Nu, nu. Nu o să schimbe cu totul nimic și nu știu dacă ar schimba ceva. Dar mai mult de atât nu putem face.

Pe de altă parte, noi participăm la tot felul de consultări europene, la discuții cu Cosmisia Europeană, la sesiuni de analiză pe diverse ipoteze de dezvoltare a domeniului. Păi aici nu face nimeni așa ceva.

La CNC vorbim de noua Lege a Cinematografiei, doamna Mitran (nr. Anca Mitran, directorul CNC) ne spune de fiecare dată că ce mai vrem cu legea asta, că am avut la Les Films de Cannes în 2018 o consultare pe ea.

Apropo de CNC, știm că este o instituție aparte în cultura noastră. Iar Ministerul Culturii nu alocă nimic din buget către cinematografie. Care credeți că ar fi cea mai sănătoasă variantă pentru susținerea producției de film?

Pentru mine e siderant că nu se poate găsi jumătate din bugetul unui teatru național, care să fie alocată pentru întregul domeniu cinematografic.

Cum e posibil așa ceva? De ce e posibil ca un teatru să fie subvenționat în proporție de 90% și la un film e de arătat cu degetul că a fost făcut cu bani publici? De ce domeniul ăsta e întotdeauna Cenușereasa? De ce filmul trebuie să se susțină prin el însuși, deși e produs cultural?

Și ați primit răspunsuri la aceste “de ce-uri” de la autoritățile centrale, de-a lungul timpului? Ce vi s-a spus?

Am să citez din clasici „restul e tăcere”.

Din punctul meu de vedere, soluția pentru cinematografie este o subvenție de la bugetul de stat, dar și CNC. CNC are marele avantaj de a nu ține cont de anul calendaristic, așa cum se întâmplă cu instituțiile subvenționate de la bugetul de stat.

Și sistemul acesta trebuie să continue, pentru că un film nu se face într-un an.

Deci sistemul acesta e bun, dar ar fi nevoie de o subvenție pentru promovarea produsului, pentru strategii, de programe în cadrul CNC, care nu face altceva decât să gestioneze Fondul Cinematografic. Pentru asta ar trebui să fie o subvenție, an de an.

Și celălalt lucru, extrem de important, care nu există. Așa cum teatrele sunt subvenționate, cinematografele ar trebui să fie subvenționate. Poate nu cele comerciale, dar o sală care dă conținut românesc și european. Nu ar fi o gaură în buget.

Dacă se poate da pentru un singur teatru un buget de zeci de milioane de lei, cred că un buget de 20-30 de milioane de lei pentru această a 7-a artă, totuși, nu ar fi sfârșitul pământului.

La ultima întrevedere mi s-a zis “Credeți că dacă negociați dumneavoastră cu domnul Caramitru, să luați ceva din bugetul TNB-ului și cu cei de la Opera Națională București, să dea puțin din bugetul lor…”

Cine v-a zis asta?

Domnul ministru.

Eu negociez și pot, dar nu e treaba mea să negociez așa ceva.

În contextul crizei din cinematografie, cum vă explicați că nu există o voce comună a breslei? Nici acele scrisori publice nu au fost semnate de către toți oamenii cunoscuți din industrie.

E o istorie lungă aici, de lipsă de solidaritate, de lipsa demersului comun.

Ce vreau să notez e, totuși, un organism viu care face demersuri pe canale oficiale, Alianța Producătorilor de Film, cu care m-am ajutat mental să merg mai departe.

Acum, de ce nu există această voce comună, e așa – pe de o parte din indiferență, la unii e din confort, merge și așa, la alții e o lipsă de încredere în vocea lor. Mai e și o lipsă de asumare.

Când vorbești în particular, oamenii au idei și vor să se schimbe lucrurile, dar când se întâmplă ceva…nu prea fac.

“Eu am învățat că tăcerea înseamnă acceptare și nu pot să trăiesc cu lucrul ăsta.”

În povestea cu Alexander Nanau nu scrisoarea lui e cea care m-a activat, ci răspunsul ministerului e cel care m-a activat. Felul în care a reacționat vorbește despre cât de respectați sunt oamenii care reușesc în țara asta.

În lume nu se vorbește că, în sfârșit, Nanau are șanse la o nominalizare, ci că, în sfârșit, România are șanse la o nominalizare. E despre România. Iar asocierea cu un om care e în vârf e în beneficiul instituției, nu în beneficiul autorului.

Alexander Nanau va merge mai departe cu sau fără sprijinul ministerului sau al CNC-ului.

Apropo și de scrisorile deschise. Am observat că există un val de scrisori publice în toate domeniile. Credeți că în cultură e și o lipsă de originalitate în felul de a protesta? Sigur, e pandemie și sunt restricții, dar credeți că breasla ar trebui să caute și alte forme de a protesta, în afară de scrisori deschise?

Sigur, chiar am avut o discuție. Prin 2019 spuneam că formele clasice de protest revin redundante cumva și că ar fi timpul să descoperim ceva nou, iar asta nu am descoperit încă. Aici ar trebui să intervină creativii.

Pe de altă parte, într-o lume normală, ar trebui să vină de la sine dialogul, dezbaterea.

Altfel, mici lingurițe de lucruri vor apărea. CNC se pregătește să anunțe concurs cu o sumă foarte mică, de 20 de milioane de ei, ne vom bate pe acești bani.

Sper că la ministerul Economiei se va întâmpla ceva și cu plățile restante, s-au alocat 100 de milioane din 155, bani deja cheltuiți, sunt la decontat.

Ministerul Culturii se pregătește să organizeze un grup de lucru pe legea cinematografiei, directivele europene pe audio-vizual urmează să fie implementate.

Ceva voință există, dar nu înțeleg unde încremenesc lucrurile, nu înțeleg.

Vorbeați mai devreme despre tineri, că vă doriți să vină tineri din urmă. Ce perspective credeți că are un tânăr care termină UNATC în acest context, în care e foarte greu să faci primul tău film, să produci primul tău film?

“Eu, când am început povestea asta, am făcut de toate. Am fost asistent de producție, am fost aproape secretară, am fost om de catering, coordonator de transporturi, le-am făcut pe toate.”

Pe Radu Jude l-am cunoscut la un proiect unde el era al 3-lea asistent de regie, alături de Adrian Sitaru. Eu eram director de producție. Și, iată!

Eu cred că dacă într-adevăr îți dorești să faci asta, există modalități și să câștigi bani și să lucrezi cât de cât în meserie și să ajungi să faci ce vrei.

Când ești la început, ai colegi, ai prieteni, oameni care te vor ajuta, echipamentele sunt tot mai ieftine, nu îți trebuie să folosești cele mai cele lumini sau camere pentru a face un prim film. Dacă ce ai tu de spus e corect și e puternic, merge și cu un telefon la urma urmei.

Și să lucreze în breaslă!

Când la mine vin oameni care au absolvit regie și îmi spun că au 5 scenarii, dar dacă îi chem să facă asistență de regie, ei îmi spun „dar îmi faceți și filmul”, nu. Nu îți fac filmul până nu te cunosc.

Eu cred că se poate, sigur că e greu, nu iese din prima și nu i-a ieșit niciunuia din prima.

Nicio gazetă nu titrează “Ada Solomon a picat la concursul CNC”, dar eu pic în mod frecvent, normal, firesc, poate proiectul nu era bun sau nu era gata, se întâmplă oricui.

Ce se vede e succesul. Cantitatea de praf pe care o arunci la gunoi nu se vede, se vede doar casa care sclipește.

The post Ada Solomon: “Nu vreau să ne spună ce grozavi suntem, ce de aur suntem. Mai degrabă suntem de fier.” appeared first on Cultura la dubă.