Mai poate fi poezia contemporană relevantă pentru o masă semnificativă de oameni sau a ajuns la gradul cel mai avansat de nișare din istorie? Ce am înțeles și cu ce am rămas din poezia predată în școala generală și în liceu? Și, de ce nu, cum se vor influența poezia și tehnologia în următorii ani?

Cinci poeți contemporani din diferite generații discută în mod deschis despre locul pe care îl (mai) ocupă această formă de artă într-o lume marcată de războaie, incertitudine, crize economice și scroll necontrolat.

Bogdan-Alexandru Petcu, Ștefania Mihalache, Răzvan Țupa, Ligia Keșișian și Ramona Boldizsar ne oferă forma lor de luciditate cu care încercăm să străbatem labirintul incongruent al prezentului mai mult sau mai puțin poetic. Chiar de Ziua Internațională a Poeziei!

***

“Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii, așa cum o știm” – Ștefania Mihalache, poetă

Mai avem nevoie de poezie în 2026? Dacă da, de ce?

Bogdan-Alexandru Petcu: Ultima dată când am verificat piramida nevoilor, a lui Abraham Maslow, nevoia de poezie nu era inclusă acolo, cel puțin nu în forma asta. Chiar și așa, admițând că putem vorbi despre poezie folosind conceptul de nevoie, sunt tentat să spun că este cel puțin la fel de acută ca în urmă cu 10 ani, iar lucrul ăsta se observă cu ochiul liber: apar colecții noi de poezie la edituri mari, de pildă colecția / pocket; apar edituri noi care publică doar poezie, un exemplu relevant fiind Fantomas; apar tot mai multe antologii de poezie contemporană etc., semnale care nu pot fi interpretate decât ca interes (sau nevoie) tot mai mare din partea oamenilor – oameni vulnerabili în fața tăvălugului istoriei.

Ștefania Mihalache: Avem din ce în ce mai multă nevoie de poezie, pentru că trebuie să ne conservăm și exprimăm sensibilitatea ca ființe umane. Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii așa cum o știm. Iar predominanța ei, cât și evenimentele geopolitice din ce în ce mai tulburi cer tot mai multă conștientizare și responsabilizare, iar poezia, de-a lungul timpului, a făcut și asta. Și trebuie să o facă și mai departe.

Răzvan Țupa: Poezia de nevoie e cel mai rău lucru pe care și l-ar dori cineva pentru dinamica lecturii. Atâtea aberații sunt impuse ca nevoi… Poezia are șansa de a rămâne ceea ce faci dincolo de ce ți se spune că e nevoie. Nu e nevoia, e treaba ta.

Ligia Keșișian: Poezia rămâne, în vremurile pe care le traversăm, unul dintre puținele teritorii în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista cu o formă necesară de vigilență etică. Trăim într-un climat al supraexpunerii, în care informația se revarsă continuu, fără a produce întotdeauna înțelegere.

Zgomotul cognitiv e atât de intens, încât riscă să ne estompeze însăși percepția morală. În acest context, poezia, adesea văzută ca refugiu, devine mai curând esențială pentru recalibrare. Într‑o lume ce pare în permanență cartografiată, cuantificată și arhivată, poezia funcționează ca o contra‑lumină, readucând în atenție ceea ce nu poate fi convertit în date. Cred că poezia rămâne una dintre puținele resurse capabile să producă o modificare interioară reală. Dacă mai putem schimba ceva în modul în care percepem realitatea, cred că schimbarea începe în limbaj – acolo unde poezia rămâne, încă, surprinzător de vie.

Ramona Boldizsar: Bineînțeles! Poezia se întâmplă în viețile noastre uneori chiar și în forme nescrise, fără să ne dăm seama, și probabil că ar fi destul de greu să trăim fără ea. Însă, oricum ar fi, cred că societatea noastră are încă ce învăța de la cărțile de poezie. Ne putem regăsi foarte ușor în aceste texte, poezia vorbește clar, pertinent, irezistibil despre realitate și despre noi. Deci, într-un fel, pur și simplu pentru că ne poate îmbogăți și clarifica existența.

Ne ajută sau ne încurcă școala în demersul de a ne apropia de poezia de azi?

“Nu aș putea spune că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană” – Bogdan-Alexandru Petcu, poet

Bogdan-Alexandru Petcu: Chiar dacă la terminarea liceului rămăsesem cu senzația că umanioarele sunt moarte, din simplul considerent că ceea ce a produs contemporaneitatea lipsea din manuale și programă, nu aș putea spune că școala m-a încurcat. De altfel, nu aș putea spune nici că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană, dar a reușit să facă un lucru extrem de important, și anume să-mi ofere instrumentele necesare pentru o eventuală apropiere.

Totuși, știu sigur că există și situații complet diferite de-a mea, situații în care școala, prin profesori extrem de pasionați și dedicați, ajută elevii în mod direct să se apropie de poezia și literatura de azi. Mă gândesc, desigur, la elevii din Alecart, elevi care au norocul să-i aibă profesori pe Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu. Mă gândesc și la elevii Oanei Paler, la fel de norocoși.

Ștefania Mihalache: Nu prea știu ce mai poate și ce nu mai poate școala astăzi. Cred că suntem într-o reorganizare epistemologică mai largă, iar școala (mai ales cea din România) își adaptează conținuturile cu un delay considerabil. De obicei, școala se apropie de poezia contemporană mai degrabă prin eforturile anumitor profesori (dar nu foarte mulți) de a organiza întâlniri și ateliere cu scriitori. La nivel curricular nu văd nici un impuls în această direcție.

Răzvan Țupa: Școala e doar o idee. De fapt profesorii contează. Ei pot să ajute sau să încurce exact ca poezia. Uneori chiar cine pare că te încurcă s-ar putea să îți dea argumentul pentru ce te ajută. Am avut norocul să întâlnesc persoane care predau literatura la școală în moduri spectaculoase.

Dar la un moment dat, cineva din postură profesorală ne explica de ce nu e cine știe ce Eminescu față de Arghezi. Cred că a fost prima dată când m-a interesat în mod real ceva legat de Eminescu. Iar când aceeași persoană a zis că facem la clasă Nichita Stănescu pentru că trebuie, dar nu are sens și e și enervant, m-a convins dintr-o dată că trebuie să fie ceva și cu poezia de după Arghezi dacă e așa o problemă de nervi…

Ligia Keșișian: E dificil de spus dacă școala ne ajută sau ne încurcă, pentru că, de cele mai multe ori, poezia e predată într-un mod care îi anulează tocmai flexibilitatea interioară. Manualele insistă pe scheme, etichete și clasificări, ca și cum poemul ar fi un artefact de muzeu și nu un text deschis, un organism viu.

Mai degrabă decât să îi învețe pe elevi să citească în profunzime și să își antreneze gândirea critică, școala îi obișnuiește cu interpretări standardizate și cu comentarii preluate mecanic. Astfel, riscul nu este doar îndepărtarea de poezia de azi, ci pierderea contactului cu însăși capacitatea de a citi cu atenție și discernământ un text.

“Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre” – Ligia Keșișian, poetă

Dacă am privi poezia mai puțin ca pe o lecție și mai mult ca pe un dialog, școala ar putea deveni un spațiu real de deschidere. Cred că o apropiere autentică se produce atunci când elevul întâlnește poezia contemporană ca pe o vietate actuală, prin faptul că textele respiră în același ritm istoric cu ei.

Introducerea unor lecturi actuale, dialogul cu poeții tineri, participarea la evenimente literare pot transforma poezia din arheologie în prezență și experiență. Nu cred că tinerii resping poezia în sine, ci modul rigid în care le este livrată. Când li se oferă libertatea de a citi cu propria sensibilitate și cu propriul instrumentar, apropierea se produce firesc.

Ramona Boldizsar: Pe unii dintre elevi poate-i ajută – pentru că astfel o descoperă și se îndrăgostesc de ea. E adevărat totuși că mulți s-au îndepărtat de poezie din pricina școlii, a studiului său minuțios doar într-o anumită direcție și, cred eu, și pentru că nu se vorbește deloc despre poezia contemporană și elevii nu au acces la cum se poate scrie poezia astăzi. Este un minus, dar se poate transforma într-un plus în momentul descoperirii. Am observat mulți oameni reîntorcându-se la poezie tocmai de pe acest teren. Credeau că nu le place pentru că poeziile citite în școală erau foarte departe de ce simțeau/experimentau, așa că atunci când au citit poezie contemporană, au avut șansa (re)apropierii.

Dacă ar fi să recomanzi 5 autori/autoare contemporani cuiva care nu a citit niciodată poezia prezentului, la ce nume te-ai opri?

Bogdan-Alexandru Petcu: În ordine alfabetică: Radu Andriescu, Mariana Codruț, Vlad Drăgoi, Diana Geacăr, Ștefan Manasia.

Ștefania Mihalache: Elena Vlădăreanu, Cosmin Perța, Andrei Dósa, Anastasia Gavrilovici, Olga Ștefan.

Răzvan Țupa: Aș avea alte 5 nume de recomandat în funcție de ce a mai citit în rest sau ce o interesează pe persoana cu pricina. Oricum partea asta cu numele de autori cred că e o poveste destul de deformată. Mai degrabă aș recomanda un text sau altul, un poem sau o carte. Colegul care îmi filmează citEștioficial, Dorel, citește aproape tot timpul. Se pregătește să iasă la pensie, și poezia contemporană nu l-a prea interesat. Dar când am filmat recomandarea pentru antologia ”Reflector” din 2025 mi-a spus imediat că l-am făcut acum să se ducă să caute cartea. Și pe urmă l-am văzut și entuziasmat când citea. Aici e prezentarea antologiei.

Ligia Keșișian: Mariana Marin rămâne o voce de referință, prin felul în care memoria și vulnerabilitatea se încarcă de luciditate și devin un spațiu de rezistență interioară. Virgil Mazilescu aduce în poezie o precizie aproape minerală: un fel de a filtra până când esențele devin străvezii.

La Ioan Es. Pop întâlnim o poezie narativă, construită pe fractura biografică, orientată întotdeauna spre un adevăr al tensiunilor și al limitelor umane. Alexandru Mușina este esențial prin energia lui intelectuală și prin franchețea formală care au transfigurat reperele unei întregi generații, iar Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre, o poetă pentru care rigoarea, sensibilitatea și luciditatea se întâlnesc într-o voce de o claritate acută.

Ramona Boldizsar: Străini – Ocean Vuong, Natalie Diaz, Ada Limon, Louise Gluck.

Autohtoni – Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici, Vlad Drăgoi, Cătălina Stanislav, Andrei Dósa.

“Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie” – Ramona Boldizsar, poetă

Ce te (mai) motivează și ce (mai) declașează  procesul tău de scris poezie?

Bogdan-Alexandru Petcu: Deși, fiind prins, ca orice alt om, în vâltoarea multiplelor crize prin care trece lumea astăzi, nu am scris prea mult (am notițe, am început multe lucruri în ultimele luni, am idei), ceea ce declanșează procesul ăsta – ori nevoia asta – este în ultima vreme sentimentul de revoltă. Da, revoltă pentru că poezia, cred eu, e domeniul libertății și, totodată, unul dintre instrumentele pe care le poți folosi ca să te raportezi critic la realitatea pe care literatura are puterea de a o (re)prezenta. Fie că este vorba de realități mici, din istoria personală, fie că ne referim la realitățile mari și înfiorătoare, din istoria extrem de recentă a lumii.

Ștefania Mihalache: Cred că aceleași mecanisme interne. Poate cu o nuanță, acum poezia apare și ca o nevoie de a media între mine și lume. O nevoie mai mare nu de a „descărca emoție” cât de a filtra și construi punți de înțelegere, de trăire.

Răzvan Țupa: Motivația mea e relațională dintotdeauna. Mereu mă face să scriu și să rescriu faptul că apuc să întorc pe toate fețele ce pot să fac cu o idee sau formulare pe care doar poezia le suportă. Sau nu le suportă și atunci iar intră în proces de scris.

Ligia Keșișian: Scrisul pornește dintr-o tensiune interioară pe care nu o pot metaboliza altfel decât prin limbaj. Scriu pentru a mă înțelege și pentru a afla ce anume se cere formulat, pentru a desluși o istorie personală și transgenerațională care mă locuiește. Poemul devine terenul unei investigații continue, un mod de a examina fisura dintre biografie și moștenire, dintre memoria asumată și ceea ce corpul transfigurează în absența ei.

Scriu pentru a da glas celor împinși în tăcere, pentru a recupera fragmente de umanitate și pentru a interoga nedreptatea. În astfel de momente, poezia capătă forma unui mic act de justiție, o încercare de a observa și poate de a salva ceea ce riscă să fie pierdut fără urmă.

Ramona Boldizsar: În acest moment poezia e într-un repaus pentru mine și nu e prima oară când se întâmplă. Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie – iar acestea din urmă se pot lesne transforma în procedee productive de gândire.

“Peste 20 de ani, din păcate sau din fericire, poezia o să arate exact ca noi” – Răzvan Țupa, poet

Cum crezi că va arăta poezia peste 20 de ani?

Bogdan-Alexandru Petcu:  Ca să răspund sincer – dar și cuprins de o anxietate simplu de justificat –, sper că va mai exista lumea peste 20 de ani ca să existe și poezia. Cât despre joncțiunile posibile (formale sau ideatice), aș prefera să nu îmi dau cu părerea. Nu am fost niciodată bun la profețit sau pariuri.

Ștefania Mihalache: Cred că lumea în general va arăta peste douăzeci de ani într-un fel foarte diferit, pe care nici nu ni-l imaginăm. Vom avea, probabil, și mai multă tehnologie, vom integra mai mult non-uman în viața noastră, poate vom căuta zone de a trăi în care clima să fie mai tolerabilă, poate vom scrie și cu roboții sau cel puțin va fi una dintre opțiuni, sau, și las aici o previziune a lui Chatgpt – cu cât lumea va deveni mai tehnologică, cu atât poezia va deveni mai intimă. Sunt de acord cu el aici, și e interesant că și el „simte”, pe undeva, că avem ceva de salvat, ceva foarte „al nostru”.

Răzvan Țupa: Peste 20 de ani din păcate sau din fericire o să arate exact ca noi. Când am citit prima dată întrebarea mi s-a părut că te referi la un moment peste 50 sau 500 de ani. Și m-a entuziasmat gândul că odată scăpată de obsesiile căutării de idoli sau de entuziasmele aroganțelor pretențioase, poezia ar funcționa între tine și celălalt, între tine și tine complet natural. Cum își deschid acum oamenii săli de sport, ar fi gata formula de exerciții poetice la sala de profil.

Ligia Keșișian: Intuiția mea este că poezia va continua să funcționeze ca un spațiu de rezistență interioară într-o lume tot mai tehnologică și accelerată. Vom vedea, probabil, o intersectare tot mai puternică între poezie, imagine, sunet, spațiu digital, dar și o întoarcere la textul care încetinește și recuperează atenția.

Într-un mediu saturat de informație, poezia va rămâne unul dintre puținele locuri în care ambiguitatea, fragilitatea și interogația pot fi cultivate fără suspiciune. Miezul ei nu se va schimba: va căuta zona de tensiune în care realitatea se reconfigurează.

În același timp, prezența inteligenței artificiale în literatură va deschide, poate, un teritoriu nou. Nu mă refer la „trăiri” în sens uman, ci la o formă de expresie algoritmică ce ar putea genera poezii despre propriile procese, limite sau percepții modelate de date – texte care, paradoxal, ne vor obliga să ne reexaminăm definițiile despre sensibilitate, autenticitate, chiar despre limbaj.

Peste 20 de ani, poezia va arăta cu siguranță diferit în forme și suporturi, însă cred că va rămâne fidelă esenței sale: capacitatea de a transforma neliniștea în claritate și de a recupera ceea ce e invizibil în viteza prezentului.

Ramona Boldizsar: Nu am nici cea mai mică idee – dar presupun că va exploda zona ecologică a poeziei și cea marcată de traumele războiului, fie și doar prin observație de la distanță. Realitatea pe care o trăim zilele astea probabil va modela forma poeziei, la fel cum o va face și evoluția inteligenței artificiale și criza climatică.

***

Bogdan – Alexandru Petcu a debutat în anul 2022 cu transcender, la Editura Charmides. Este prezent cu grupaje de poezie în mai multe volume colective, cea mai recentă apariție fiind în antologia eco poetry pielea mea răcește lumea (Editura pentru Artă și Literatură, 2025),coordonată de Carmen Florea.

Ștefania Mihalache s-a născut în 15.08.1978, la Brașov. Poetă, prozatoare.  Proză: Est-falia, Ed. Paralela 45, debut, 2004, Poemele secretarei, Ed. Cartea Românească, București, 2010, Gene dominante, Ed. Humanitas, 2022, câștigător al premiului „Observator Lyceum”, acordat de revista „Observator cultural”.

Poezie: Sisteme de fixare și prindere, Ed. Nemira, 2016, debut, câștigător al Premiului Matei Brâncoveanu pentru Literatură, Cronica Akasha, Ed. Nemira, 2021, Sunt liniștită,  mi-e frică, cu ilustrații de Laurențiu Midvichi, Ed. Paralela 45, 2024, Premiul pentru Poezie al Revistei Ateneu, 2024, nominalizare la Premiile Revistei „Observator cultural” și Premiul pentru Poezie al Radio România Cultural.

Răzvan Țupa este autorul antologiei ”poetic relațional – poeme alese 1995-2024”(edtura Cartier). Este cunoscut pentru dimensiunea de performance pe care o asigură poeziei sale. Atât în spectacole live cât și în formule de poezie video. Realizează selecțiile citestioficial.ro pentru Aleph News și coordonează programul cultOral dedicat întâlnirii între discursul scriitorilor reali și cel al formulărilor A.I.

Ligia Keșișian este membră PEN Club România. Este autoarea a trei volume de poezie: Mici cutremure (Charmides, 2017), Miss Houdini (Charmides, 2019) și Anul tigrului de apă (Casa de Editură Max Blecher, 2023). Cel mai recent volum al său a primit Premiul Tânărul Scriitor al Anului 2023 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, Premiul ARCCA pentru Cea mai bună carte de poezie a anului 2023, ex aequo cu Ion Mureșan, precum și Premiul Nicolae Labiș; de asemenea, a fost nominalizat la premiile Observator Cultural, Observator Universitas, BAC-Fest și Zona9 Poezie. În 2024 a beneficiat de Rezidența Contrasens de la Timișoara, iar în 2025 a primit Bursa și Rezidența Cărturești pentru volumul în lucru.

Ramona Boldizsar este poetă, gazda podcastului literar Perfect Contemporan și coordonează colecția Amaterasu la Cartex. A publicat două cărți de poezie, „nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL) și “Spune-mi unde să apăs mai tare” (Cartex), dar și un volum de proză scurtă “Fete bune. Fete cuminți” (Humanitas).

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post 5 voci contemporane despre poezia de azi. Locul în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista appeared first on Cultura la dubă.

Ediția a 15-a a Festivalului Internațional de Poezie București, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, cu sprijinul Primăriei Capitalei și al Ministerului Culturii, va avea loc între 15 – 21 septembrie 2025 la București. Printre invitați se numără poetul american Denver Butson, poetul italian Luigi Colagreco, poeta Iria Fariñas din Spania, Ana Blandiana, Magda Cârneci, Dan Coman, Radu Vancu sau Teodor Dună.

În total, poeți din 30 de țări vor susține lecturi publice și vor participa la discuții. Accesul publicului este liber la majoritatea evenimentelor.

Denver Butson, originar din Brooklyn, New York, va fi prezent la deschiderea festivalului, pe 15 septembrie, de la ora 18.00, la Biblioteca Centrală Universitară. Este unul dintre cei mai apreciați poeți americani ai momentului, publicând până acum 4 volume de poezie. Acesta împletește deoseori poemele sale cu muzica și artele vizuale, prin colaborări cu diverși artiști.

Programul complet poate fi consultat AICI.

Festivalul Internațional de Poezie București (FIPB) este un proiect fondat în 2010 de Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR). Festivalul reunește anual la București nume importante ale poeziei de astăzi de pe întreg mapamondul, într-o succesiune variată de evenimente, în cadrul cărora scrisul este sărbătorit ca artă, alături de tonalitățile muzicii, nuanțele și viziunile picturale sau bucuria unui spectacol teatral ori cinematografic.

FIPB a crescut exponențial de la un an la altul, devenind astăzi unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din România și unul dintre cele mai urmărite din Europa Centrală și de Sud-Est.

Ajuns la cea de-a XV-a ediție în 2025, Festivalul Internațional de Poezie București face parte din acest amplu proiect de reinventare și „punere în scenă” a literaturii ca spectacol, ca experiență, ca expresie a vitalității. (www.mnlr.ro)

Festivalul Internațional de Poezie București este un proiect cultural organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii  Române, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Poetul american Denver Butson vine la Festivalul Internațional de Poezie București appeared first on Cultura la dubă.

Andrei Gamarț încearcă să redea pe pânză lumina pe care, în graba de zi cu zi, noi nu prea o mai vedem. Lucrările sale cuprind o frumusețe a lumii pe cale să dispară, nu pentru că ea nu ar mai exista, ci pentru că noi ne pierdem din ce în ce mai mult disponibilitatea de a o privi. Și pe el îl înghite deseori cotidianul. Când se întâmplă asta, se agață de poezie, ca să nu se piardă de tot.

Este un binecunoscut pictor și poet basarabean, stabilit în București de aproape 20 de ani.

Ne-a primit în intimitatea atelierului său, din Piața Universității, de la fereastra căruia vede oamenii urcând sau coborând din troleibuze și autobuze, statuile personalităților care au clădit sistemul educațional românesc, proteste, întâlniri de iubire și lumina care cade peste toți și peste toate.

***

Povestea lui Andrei Gamarț începe în 1980, la Chișinău. Este fiul mijlociu al unei familii cu trei copii, având o soră mai mare și una mai mică. A trăit la bloc, iar părinții i-au clădit o relație cu România încă din copilărie.

“Atunci era complicat cu școlile și grădinițele în limba română, dar ai mei au insistat să găsească grădiniță și apoi școală bilingvă, chiar dacă asta însemna să mergi în celălalt capăt al orașului.”

Tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama, care nu a apucat să își termine studiile, a lucrat la o tipografie, dar și ca asistentă medicală. În familia sa, înclinații artistice avea un unchi, care scria poezii. Însă imaginile au fost cele care l-au atras către artă.

“Ai mei mă lăsau cu o carte în brațe și puteau să plece liniștiți la muncă, oricum pe atunci nu aveai cu cine să lași copiii.”

În paralel cu gimnaziul, a mers la Școala de Arte, unde a studiat timp de 4 ani pictură, desen și modelaj. Apoi, la liceu, s-a îndreptat către Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.

“Mi-a plăcut foarte mult faptul că ieșeam în natură, la plein-air, era ceva neobișnuit să ieși cu șevaletul. Chișinău e un oraș foarte verde, chiar lângă școală aveam o pădurice unde ieșeam să pictăm. Mi s-a părut esențial să studiez, fiindcă am cunoscut mai mult lumea artei. Am aflat despre artiști, am aflat detalii pe care de unul singur nu le observi, am învățat compoziție și tot atunci ne arătau cum sunt create unele lucrări, că există o mișcare în lucrare. Însuși mediul ăsta artistic m-a fascinat.

Poezia cum a apărut în viața ta? Când ai început să scrii?

Am început să scriu prin clasa a 9-a, am avut o profesoară foarte bună la română și foarte târziu am început să citesc și eu serios. Îmi plăcea să merg în librărie, să îmi aleg o carte, să o răsfoiesc, să o cumpăr.

M-a marcat o lecție a doamnei profesoare despre Bacovia și s-a declanșat ceva în mine. Atunci am început să scriu, i-am citit și a avut o reacție foarte puternică.

Și cum îți faci curaj să reciți în fața unui public?

Sunt atent pe ceea ce am de citit. Bine, am citit deja de multe ori și acum nu mai am tracul ăsta.”

A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar în 2007 a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice.

“Am tot scris de atunci, am și citit la festivaluri, dar nu am mai publicat.

Cum diferă stările tale, atunci când scrii și atunci când pictezi? Ce te determină să faci una sau alta?

E cam același lucru, pictura e foarte poetică, iar poezia e plină de imagini. De obicei, când îmi vine ceva să scriu, sunt în afara atelierului. Când intru în atelier, sunt cu imaginile din jurul meu.

În afara atelierului, văd ceea ce se întâmplă în jurul meu, lucruri mici, gesturi, frânturi, cum pică lumina. Iar astea cumva se pliază pe ce vrei să zici, ce vrei să arăți. Diferă doar limbajul. Dacă simt că e bine ceea ce scriu și vreau să termin, atunci fac o mică pauză din pictură.

Dar când îți place sau când îți faci timp să citești poezie?

Îmi place să citesc dimineața, înainte să-mi încep ziua, să plec la job, o lectură scurtă, nu neapărat poezie. Poezia se citește într-un fel de deplasare, într-un loc al nimănui, în care trebuie să te agăți de ceva.”

Din 2008 a lăsat Chișinăul și s-a mutat la București, iar schimbarea și-a pus amprenta și asupra artei sale, fie că vorbim despre literatură, fie despre pictură.

“Bucureștiul e un mediu foarte complex, în Chișinău se întâmplă lucruri, dar nu atât de multe și diverse ca aici. Mi s-a deschis un fel de fereastră, prin România, către ce se întâmplă în lume.

Ți-a lipsit verdele din Chișinău, în comparație cu Bucureștiul betonat?

Mi-a lipsit, dar și Bucureștiul e frumos, cu clădirile lui vechi. Există oaze de verdeață și în București, unde mergeam des cu copiii.

Ai simțit o schimbare în tine, ca artist, după ce ai devenit tată?

Poate am început să fiu mai atent la oamenii din jur, să percep o anumită fragilitate în toate, învățam să am grijă de doi copii. Felul în care relaționez cu oamenii sau cu mediul înconjurător lasă o amprentă în lucrare.

Au apărut și teme noi în lucrările tale, odată cu această schimbare?

Tatonările temelor au rămas cam în aceeași zonă, dar sunt la alt nivel, încerc să merg mai în profunzime, să văd lucrurile în timp. Fiindcă asta îți oferă și copiii, îi vezi crescând și ai o percepție a timpului care trece.”

Fiindcă fiicele sale sunt deja adolescente, își permite acum să petreacă aproximativ 8 ore pe zi în atelier. Acum lucrează la o serie de pânze despre transformările pe care le-am suferit cu toții, ca urmare a ultimilor ani, în care am trecut prin schimbări foarte bruște – pandemie, război, haos, alegeri.

“Încerc să privesc lucrurile astea dintr-un punct foarte îndepărtat și să încerc să găsesc, de fapt, ceea ce ne leagă. Sper ca expoziția să fie gata anul ăsta și să transmit o anumită stare, de a îi face pe ceilalți să își pună întrebări. Eu nu sunt atotștiutor, pot să ofer niște indicii, să pun niște întrebări.

Ce crezi că ne mai leagă în lumea asta atât de dezbinată, agresivă, mai ales în mediul online, în lumea asta în care suntem împreună într-un loc, dar fiecare e izolat în telefonul lui?

Eu aveam obiceiul să țin o poză la mine în atelier, acum nu o am aici, dar trebuie neapărat să o printez din nou și să o am aici, la vedere. E o poză cu Pământul văzut din spațiu, de pe Lună. Ca să ne dăm seama că tot ce se întâmplă este, de fapt, foarte mic.

Că nu contează, de fapt?

Contează, dar când faci pasul în spate și vezi în ansamblu, de fapt, unde suntem noi, noi suntem împreună, chiar aici, și ar trebui să ne înțelegem, să empatizăm unii cu alții, să ne ajutăm.

Dar privind planeta, în ansamblu, pare că tocmai binele comun a dispărut. Că tot ceea au construit oamenii a distrus, pe termen lung, pământul.

Da, pare că a dispărut. Nu mai suntem atenți, probabil. De asta e și dezbinare, ură, indiferență, pentru că nu suntem atenți.”

Dacă în București e reprezentat de Galeria Mobius, alături de care a avut mai multe expoziții, la Chișinău a revenit ca artist abia în toamna anului trecut, după o pauză de 16 ani.

“Am ales să duc acolo o serie de lucrări care să reprezinte un parcurs al căutărilor mele.

Cum te-a făcut să te simți întoarcerea acolo ca artist?

M-am simțit foarte bine acasă. De mult timp voiam să fac o expoziție la Chișinău, dar nu prea s-a ivit momentul potrivit. Am reîntâlnit artiști, profesori de-ai mei, toți mi-au zis “te-ai schimbat așa mult!”, ca artist. Te schimbi și ca om, cel mai probabil, dar e un nucleu ce rămâne intact.

Tu ai găsit Chișinăul schimbat?

Da, se schimbă lucrurile în bine. Au apărut niște galerii, ceea ce pe vremea mea nu prea era. Erau două galerii care funcționau în regim de consignație, unde erau multe multe lucrări peste tot, intrai ca într-un magazin. Acum au apărut niște galerii cu program ca în vest, cu expoziție, un concept, un curator și un public care se creează, artiști tineri care vin și comunică.

Ca artist, cum te simți la vernisaje atunci când îți întâlnești publicul? Îți place să stai de vorbă cu oamenii, să le povestești ceva despre munca ta, sau preferi să stai retras?

Dacă mă întreabă, le povestesc. Ce îmi place la vernisaje este că văd reacțiile oamenilor. Și cumva îți confirmă sau nu că ce ai făcut este bine. În atelier eu pot să îmi spun că îmi place mult lucrarea asta, dar nu am un feedback din altă parte.

Te interesează în mod special feedbackul din partea oamenilor din breasla ta sau și reacțiile spontane ale unui public neavizat?

Reacțiile spontane sunt cele mai sigure. Pe asta încerc să mizez. Să trezesc o reacție. Să-i mut dintr-un spațiu și timp comun într-un alt spațiu și alt timp.

Este foarte frumoasă și specială lumina din lucrările tale. Sunt curioasă de unde vine ea, este ceva ce vine din interiorul tău sau este mai degrabă ceva fizic, o imagine pe care o vezi la un moment dat și apoi vrei să o redai?

Cu lumina am o experiență destul de lungă, este o temă de bază cam din 2013 încoace, în jurul căreia se țes alte subiecte. Lumina este, de fapt, cea care leagă lucrurile. În concepția mea, totul este lumină, vizibilul și invizibilul sunt legate prin lumină.

În 2013, când eram în rezidență la Port Cetate, am avut o mică revelație, am avut niște lecturi din Bergson și Merleau-Ponty, mă plimbam singur pe malul Dănării, pictam ceva și atunci mi-am dat seama că, de fapt, materia este lumină, dar o lumină ce cade în uitare. Își pierde cumva memoria și devine fixă, rigidă, nu mai e în mișcare.

Și atunci am încercat să arăt, de fapt, cum lucrurile se luminează din nou și materia redevine lumină, lumina aia de la începuturi. Apoi m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și, de fapt, tot ce vedem noi este datorită luminii. Ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi.

De fapt, lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Încerc să arăt lumina în lucrări ca să creez un efect, acesta de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului.

Ce alte teme te frământă și încerci să le abordezi în lucrările tale?

Lumina este ca o cupolă peste toate, în legătură cu materia. Și memoria. Memoria are un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Ceea ce, fizic, se întâmplă și în atelier. Când lucrez, nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă.

Preocuparea față de memorie vine și de la ce am citit eu mai demult din Bergson (n.r. Henri Bergson, filosof francez, 1859 – 1941), Materie și Memorie – că există o memorie primă, unde toate lucrurile s-au întâmplat în același timp, iar noi accedem la această memorie selectiv, doar în anumite contexte. Dar să ne imaginăm că totul deja s-a întâmplat.

Și există și memoria secundă, memoria noastră personală, domestică.

Este un parcurs spre origine. Încerci să vezi cum s-au întâmplat, de fapt, anumite lucruri care te-au adus aici. Când zici memoria, e vorba despre trecut. Dar suntem prinși între trecut și viitor.

Eroarea este o altă temă recurentă în lucrările tale. Cum se reflectă o eroare în pictura ta?

Era o supoziție fantezistă, cum ar fi evoluat lumea dacă la baza creației s-ar fi strecurat o eroare? Am vrut să arăt cum crește eroarea asta, ca un cancer, cum macină lumea în timp ce este creată.

Mi-a plăcut mult ideea asta și poate fi extrapolată la multe domenii. Adică un lucru bun se poate degrada de la un simplu fleac, de la o scăpare, nu neapărat intenționată.

Cât despre inocență, ce își mai păstrează inocența în lumea de azi, în arta ta?

Hmm…inocența. E greu. E greu cu inocența după o anumită vârstă. Probabil mai rămân momentele acelea de bucurie copilăroasă.

Crezi că inocența reapare din când în când în noi, adulții?

Atunci când ne place ce facem și ne bucurăm, ne jucăm. Ăsta este refugiul – într-un spațiu sau într-o activitate care te bucură și te duce cumva în copilărie și nu mai ții cont de timp.

Ți se întâmplă să trăiești starea asta singur, în atelier?

Foarte rar. Când sunt foarte concentrat pe ce fac și în același timp îmi place și mă bucur. Dar se întâmplă foarte rar.

De ce? Nu mai simți munca ta ca pe o joacă, o iei prea în serios?

Da, o iau prea în serios. Multe lucruri le iau prea în serios și ăsta este un cusur al meu.

Dar momentele în care chiar e o joacă, acelea sunt frumoase. E vorba de proces. Cu cât mai mult timp petrec în atelier, ore legate, și intru într-o stare a ce vreau eu să zic, să creez, când mi se confirmă că ce vreau eu să zic este ok și mă bucur, atunci intru într-un flow bun.

Ce îți place să se întâmple cu lucrările tale? Să ajungă în muzee, să fie cumpărate de colecționari, pe unele le păstrezi pentru tine?

O parte le păstrez eu, ca să le mai văd din când în când. Mi-ar plăcea să le vadă cât mai multă lume, de fapt pentru asta lucrez eu. Nu creez doar pentru mine. Un muzeu ar fi cel mai potrivit loc pentru ca o lucrare să fie văzută de mulți oameni.

Altfel, ajunge la cineva acasă și are acces la ea un grup restrâns. Dar e bine și așa. Pentru mine e o bucurie dacă cineva are o lucrare de-ale mele pe care o vede zi de zi și îi trezește o anumită stare.

Lucrările la care nu vreau să renunț sunt cele care punctează cumva, în traseul meu, o perioadă importantă.

Cum ar fi?

Cum ar fi aceasta, prima din seria Orbirea.

Între 2017-2018 am avut un moment somatic, patologic, cu pierderea vederii la un ochi. Ulterior, după investigații, am aflat că este scleroză multiplă. Și am avut o experiență vizuală neobișnuită, la debutul bolii, care a durat aproximativ două luni.

Vedeam lucrurile, doar luminile puternice se estompau. Am ieșit într-o seară pe balcon și am văzut orașul noaptea, dar fără nicio lumină. Treptat, începeam să văd lumea altfel.

Iar lucrarea asta reprezintă cumva felul în care vedeam eu, doar un contur, care ba apărea, ba dispărea. Era o imagine tremurândă, părea în mișcare, cu un foarte mic punct de claritate.

Apăruse la un moment dat teama că îmi voi pierde vederea pentru totdeauna, la un ochi, dar puteam să lucrez și doar cu un ochi, dacă ar fi fost să fie. Cert e că experiența în sine m-a schimbat. Sunt mult mai atent la ceea ce văd. Îmi dau seama că imaginea e în schimbare, că nu e fixă.

Văd foarte mult verde și albastru în lucrările tale. Verdele are legătură cu perioada de formare, de la Chișinău, când lucrai mult în natură?

E posibil să aibă legătură, nu știu exact de unde vine. Albastru știu, în schimb. Te duce cu gândul la perspectiva aeriană, cu cât ești mai departe, cu atât orizontul devine mai albastru. Albastru ține de distanță.

Mi-a plăcut mult lucrarea The Great Curtain. Poți să ne spui care e povestea din spatele ei?

E făcută tot în tema eclipsei, în spatele ei ar trebui să fie lumină. M-a inspirat o pânză reală, când aveam celălalt atelier, pe Sfinții Apostoli 44, în clădirea cu Unteatru. Era un spațiu foarte luminos, prea luminos. Bătea soarele toată ziua, de dimineață până seara. Și atunci puneam în geam o pânză neagră.

Am stat acolo 2-3 ani, iar pânza aceea neagră s-a decolorat timp și s-au format aceste cute. Era o pânză dreaptă, dar formase cute de lumini.”

În zilele bune, Andrei Gamarț petrece aproximativ 8 ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. În rest, își împarte timpul între familie și jobul de grafician la Editura Trei, unde realizează coperți de carte. În trecut a mai lucrat ca grafician la Humanitas și la Litera și tot el a semnat coperțile colecției Anansi. World Fiction, pentru editura Pandora M.  

„Ce presupune lucrul la o copertă de carte?

De obicei le fac pe calcultator. Primesc o descriere a cărții, mai vorbesc cu redactorul și citesc un pic cartea pe diagonală, să îmi dau seama de stare, de anumite cuvinte sau locuri cheie. După aceea caut imagini, mă apuc de treabă. Am avut 7 ani de freelancing, am încercat să subzist, și apoi am zis hai să mă angajez, iar acum sunt angajat. (zâmbește)

Dincolo de lucrul în atelier și de copiii tăi, ce îți aduce bucurie? Ce-ți mai place pe lumea asta?

Îmi place să am timp, să nu mă grăbesc. Din păcate, nu prea îl am. Am un program foarte încărcat. Ajung acasă pe la 10-12 noaptea, după mers la serviciu și apoi la atelier.

Ideal ar fi ca un artist să nu fie angajat să nu aibă grija zilei de mâine, cum să-și întrețină familia. Să vină în atelier și să lucreze, să se bucure de viață, să cunoască oameni, să fie atent la ce se întâmplă în jur.

Aici crezi că ar trebui să vină vreo formă de susținere din partea statului sau să fie el autosustenabil?

E complicat să fii autosustenabil, nu toți artiștii au și calitate de manager. Dar nici statul nu cred că ar trebui să fie prea implicat. Poate nu e suficient ajutorul statului pentru artiști, dar există, totuși, niște fonduri de achiziție la MNAC, e și asta o formă de susținere.

Ai avut și tu lucrări cumpărate de MNAC?

Nu. Am aplicat într-un an, dar nu am fost selectat. Probabil erau prea scumpe lucrările.

Nu-mi dau seama care ar fi soluția. Poate asocierea artiștilor în niște grupuri, niște spații mai vizibile pentru colecționari.

Tu ai putea spune că faci parte dintr-un grup?

Nu, de când am venit la București eu am cam ars-o singur.

Dar ți-ar plăcea?

Nu neapărat. Mai degrabă îmi place să am atelierul așa, singur, să nu interacționez prea mult.

Știu că Uniunea Artiștilor Plastici are câteva ateliere pentru artiști, dar sunt puține…cum poți obține unul?

Sunt puține, în clădiri dezafectate, cu risc seismic. În plus, sunt foarte mulți artiști și e o ordine a primirii acestor ateliere. Deci, poate peste vreo 20 de ani poate îmi vine și mie rândul, dacă mai apuc. (zâmbește)”

Andrei Gamarț are acum 45 de ani. Nu a văzut niciodată Luvrul sau alte mari muzee din lume și ar vrea să apuce în viața asta să vadă lucrările artiștilor care i-au marcat interesul pentru artă. „Trebuie să-mi fac timp, că viața trece.”

Volumele sale de poezii, publicate toate la Chișinău, nu se găsesc pe rafturile librăriilor din România, dar este deseori invitat la evenimente literare unde recită.

„Poate voi publica și aici un volum, dar nu știu când.

Dar, revenind la timp, dacă ai avea timp, ce ai face cu el?

Mi-ar plăcea să ajung în Toledo, să văd cum arată orașul pictat de El Greco.”

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Gamarț, pictor și poet: “Lumina este cea care leagă lucrurile.” appeared first on Cultura la dubă.

În motivația juriului, reiese că Ana Blandiana „a demonstrat prin poezia sa curajoasă o extraordinară capacitate de rezistență în fața cenzurii” și că „este moștenitoarea celor mai strălucite generații literare, precum și o creatoare singulară”. În perioadele 1959–1964, 1985, 1988–1989, regimul comunist din România i-a interzis să mai publice.

Premiile Prințesa de Asturias se acordă de 44 de ani încoace și celebrează elitele din Arte, Comunicare și științe umaniste, Sport, Științe sociale, Litere, Cooperare internațională, Cercetare științifică și tehnică. Nominalizările candidaților se fac de către universități, academii, centre de cercetare, precum și de ambasadorii prezenți în Spania.

Ana Blandiana, pe numele real Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan, s-a născut la Timişoara, pe 25 martie 1942. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj și a obținut burse la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

Este un nume aproape sinonim cu rezistența: rezistența prin cultură, care a dus la interzicerea versurilor sale de nu mai puțin de trei ori în perioada comunistă; rezistența prin memorie, concretizată în activitatea îndelungată a Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet; dar și rezistența prin iubire, pe care și-a construit-o alături de soțul Romulus Rusan și care s-a întrepătruns cu celelalte două.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.” – a declarat această într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Ana Blandiana a primit numeroase premii pentru activitatea sa literară: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul „Poetul European al libertăţii“, 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin”, 2018

A fost mereu o voce importantă a societății civile, în special începând din 1990, când a reînființat PEN Clubul Român. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care a condus-o între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

The post Ana Blandiana, premiată de familia regală a Spaniei pentru “poezia sa curajoasă și o extraordinară capacitate de rezistență în fața cenzurii” appeared first on Cultura la dubă.

Aici, Kool Herc a pus în practică tehnica “merry-go-round”, care consta în două copii ale unui disc, redate în același timp pe două pick-up-uri, astfel încât publicul să poată auzi aceeași parte a unei melodii de mai multe ori. Fragmentul care antrena mulțimea cel mai mult, numit “break,” repetat de mai multe ori de către DJ, a luat numele de breakbeat. Ușor de dedus că de aici s-a născut și breakdance. 

Contextul social este unul sumbru: sărăcie, violență, segregare a cartierelor defavorizate ale New-York-ului, găști. Din ruinele unui cartier, câțiva tineri au construit o mișcare culturală.

Un alt pionier, Afrika Bambaataa, a definit cele patru pietre de temelie ale mișcării Hip-Hop – DJ-ing, MC-ing, Breakdance, Graffiti. El include și un al cincilea element: ”having fun” – DJ-ul încurajează tinerii comunităților sărace ale New-York-ului să schimbe violența cu muzică. Înființează Universal Zulu Nation, care funcționează sub motto-ul “Peace, Love, Unity & Having fun.”

Al treilea pionier al Hip-Hop-ului este considerat Grandmaster Flash – cel care a perfecționat tehnica lui DJ Kool Herc, care a inovat tehnicile DJ-ing-ul. Mai multe despre el mai jos.

În primii ani, muzica Rap era rudimentară – instrumentale simpliste, care foloseau, de cele mai multe ori fără să ceară voie cuiva, părți din melodii disco, funk, etc. peste care MC-ul (Master of Ceremony / Mover of Crowds / Mic Checker) cânta niște rime simpliste prin care îl lăuda pe DJ, în primă fază, apoi pe sine. Versurile erau despre distracție, dans, simple. Primul hit al muzicii rap coincide cu primul album – Sugar Hill Gang. Rapper’s Delight a fost lansat pe undele radio în septembrie 1979 și a intrat rapid în heavy rotation. Anul următor a apărut și discul pe piață, marcând astfel, un fel de oficializare a muzicii rap.

Anii ’80 au marcat apariția multor artiști și trupe care încercau să reproducă succesul celor de la Sugar Hill Gang. Această paradigmă avea să se schimbe în 1982, când Grandmaster Flash and The Furious Five lanseasă The Message – marcând astfel un punct de cotitură în muzică. The Message a ieșit complet din rețeta versurilor simpliste și cu subiecte vesele sau laudative, în schimb vorbește despre societate, sărăcie, atinge chiar și tema integrității mentale. 

Atunci, ascultătorii au înțeles că este vorba despre mai mult decât doar un curent trecător și superficial. Muzica rap a început să fie luată în serios și de casele mari de discuri din Statele Unite ale Americii. 

Un an mai târziu, Run DMC a făcut o altă revoluție cu primul lor super-hit, It’s Like That. Până în acel moment, imaginea trupelor hip-hop era una a costumelor cu paiete, ștrasuri, inspirate din universul Disco. Trupele arătau mai degrabă ca The Village People decât ca ascultătorii lor. Run DMC a schimbat asta, afișându-se în pantaloni negri, jachete de piele, pălării Kangol și pantofi Adidas Superstar fără șireturi. Ascultătorii muzicii rap, deodată, au început să se regăsească în imagistica culturii hip-hop. Uniforma trupei Run DMC o puteau vedea pe stradă, chiar o puteau purta. Run DMC reprezintă superstarurile anilor 1980 în hip-hop. 

Oricât de bine ar fi sunat melodiile Run DMC, versurile încă erau relativ simple. Rakim a schimbat asta. În 1987, Eric-B & Rakim lansau albumul I ain’t no Joke, care urma să reprezinte încă un punct de cotitură. Versurile MC-ului Rakim erau complexe, avansate. Cuvintele din interiorul versurilor rimau între ele, versurile erau mai lungi, spuneau povești și incitau ascultătorul în același timp. 

Say indeed and I’ll proceed ’cause my man made a mix
If he bleed, he won’t need no Band-Aid to fix
His fingertips, so I rhyme until there’s no rhymes left
I hurry up, because the cut will make ’em bleed to death
But he’s kicking it ’cause it ain’t no half stepping
The party is live, the rhyme can’t be kept in-
Side of me, erupting just like a volcano

Eric B & Rakim – Eric B is President

În același timp, cultura hip-hop devenea un fenomen internațional. Un aport imens la această răspândire l-a avut trupa Beastie Boys, care, prin stilul neconvențional, apropiat de muzica punk, a popularizat muzica rap și în rândul tinerilor albi. Astfel, mass-media a început să vorbească în termeni laudativi despre muzica respectivă. Concertele lor din Europa, Asia și America de Sud, erau sold-out. 

Public Enemy a făcut ca această cultură să treacă dincolo de statutul de “mișcare”, făcând muzică cu mesaj politic. Mesajele lor anti-sistem, revoluționare, contribuie la imaginea complexă pe care această muzică a căpătat-o de-a lungul anilor.

Epoca de aur în hip-hop a început în 1988. Până în 1994, întreaga planetă a putut vedea apariția sau consacrarea unor nume precum Big Daddy Kane, Public Enemy, KRS One, NWA, 2Pac, The Notorious BIG, A Tribe Called Quest, De La Soul, Snoop Doggy Dogg, Gang Starr, etc.

Anii ‘90 sunt marcați de multe evenimente, majoritatea discografice, la care întreaga planetă a fost martoră, care au revoluționat felul în care percepem muzica. Urmează o listă:

• 2 Pac reprezintă un val imens care va zgudui lumea, de la discografia sa complexă, variată, aproape perfectă, la atitudinea de golan, la moartea lui în 1996, la doar 25 de ani.
• The Notorious BIG aka Biggie Smalls, care a arătat că poți să fii șarmant și dacă nu arăți bine, că muzica rap nu e doar pentru golani, că o melodie să placă atât femeilor cât și bărbaților. Versurile și delivery-ul complet originale și inteligente au marcat atât ascultătorii, cât și urmașii rapperi.
• Coasta de vest a Statelor Unite a popularizat Gangsta-Rap-ul prin NWA, Snoop Doggy Dogg, Bone Thugz n Harmony, etc. Brusc, New-York-ul a căzut pe un loc secundar în spatele G-Funk-ului specific coastei de vest. 
• Răspunsul New-York-ului a venit din Staten Island, prin Wu Tang Clan – o trupă cu 9 membri, cu un sound unic, special, agresiv, cu inspirații din filme cu Kung-Fu.

• Mișcarea de emancipare feminină în hip-hop începe odată cu lansarea piesei U.N.I.T.Y. de către Queen Latifah în 1993, o melodie concentrată în jurul lipsei de respect cu care se confruntă femeile în societate și în muzica rap. 

• Nas uimește cu albumul său de debut, Illmatic, în 1994.
• Jay-Z lansează primul lui album, Reasonable Doubt, în 1996.

• Conflictul Est-Vest s-a finalizat tragic, cu moartea celor mai importanți doi rapperi ai vremurilor: Tupac Shakur a murit în septembrie 1996, iar Notorious BIG în martie 1997.

• La sfârșitul anilor ‘90, toți ochii se îndreaptă asupra lui Eminem, care atrage atenția prin versurile controversate, dar și prin producția muzicală asigurată de Dr. Dre. Un an mai târziu, în 2000, iese pe piață The Marshall Mathers LP al lui Eminem, care îl va consacra pe poziții fruntașe în toate topurile, subiective sau obiective. Acesta va deveni cel mai bine vândut album rap din toate timpurile, iar Eminem cel mai de succes rapper – The Recording Industry Association of America (RIAA) certifică peste 227 milioane de unități vândute.
• Deja cultura hip-hop domină peisajul popular urban în toată lumea: filme, modă, afaceri, etc.

În 2003 apare albumul de debut al lui 50 Cent – Get Rich or Die Tryin, care a luat cu asalt lumea. Anul acela, mega-hit-ul In The Club putea fi auzit peste tot, la orice moment. 

Kanye West face valuri importante cu primul său album, The College Dropout în 2004. 

Deja sub-genurile muzicii rap sunt din ce în ce mai clare: există rap comercial, mumble-rap, gangsta-rap, conscious rap, emo-rap, etc.

Câțiva au reușit să treacă peste aceste limitări și să împace mai multe categorii de ascultători: Jay-Z, Eminem, Kanye West, etc.

Până la sfârșitul deceniului, hip-hop-ul trece printr-o perioadă flashy, colorată, a hit-urilor, o perioadă dominată de un sound ușor digerabil, influențe RnB, etc.

Următoarea revoluție nu este una bruscă. Treptat, cimentându-și pozițiile, Trio-ul Drake, J-Cole, Kendrick Lamar domină al doilea deceniu al secolului XXI. Versuri inteligente, instrumentale provocatoare, albume conceptuale, toate combinate cu turnee sold-out și concerte spectaculoase. 

Pe de altă parte, o altă mișcare imposibil de ignorat este trap-ul, care indiferent de controversele pe care le naște acum, are la rândul său un public numeros, tânăr, ușor de influențat. La fel de tineri erau și primii oameni care mergeau la primele petreceri hip-hop, acum 50 de ani. Așa că nu știm încotro va duce și acest fenomen.

Cert este că hip-hopul e o muzică în continuă dezvoltare și extindere, un organism viu care se arată în diverse forme, unele bune, altele mai puțin bune.

Ceea ce a început ca o mișcare de stradă a devenit o cultură iubită la nivel mondial, în care numeroase generații s-au regăsit. În cel mai rău caz, poate fi privită ca o afacere. În cel mai bun caz, o formă de artă. Hip-Hop-ul nu a inventat nimic, de fapt. A re-inventat, în schimb, cultura populară.

The post 50 de ani de Hip-Hop: de pe stradă în mainstream appeared first on Cultura la dubă.

Mircea Cărtărescu a primit prestigiosul Premiu FIL la Târgul Internațional de Carte Guadalajara din Mexic, în cadrul unei ceremonii care s-a bucurat de un public numeros.

În discursul său de acceptare, scriitorul român a declarat “nu am fost niciodată altceva decât poet” și a vorbit despre rolul poeziei în viețile noastre.

“Poezia e pisica moartă a lumii consumiste, hedoniste și mediatice în care trăim astăzi. Nu se poate imagina o prezență mai absentă, o măreție mai umilă, o teroare mai blândă. Nimeni nu pare să mai pună un preț pe ea. Și, totuși, nu există nimic mai neprețuit. N-o mai găsim prin librării decât dacă avem răbdarea să ajungem până la ultimele rafturi din fundul lor. Poeții nu mai au statui ca în secolul al XIX-lea, nici reputație ca în secolul XX.

Obsedate de vânzări și rentabilitate, editurile fug de poezie mâncând pământul. Nu se poate imagina astăzi un destin mai dramatic decât cel al poetului care se dedică total artei sale. Cei vechi își ruinau viața, de multe ori și pe a altora, pentru nebunia unui vers frumos. Dar măcar sperau în recunoștința generațiilor viitoare. Ei puteau crede sincer că frumusețea, după cuvintele lui Dostoievski, va salva lumea. Dar azi nu mai știm ce e frumusețea, nici lumea. Și nu mai înțelegem ce înseamnă a salva.

Ce să salvezi când trăim în imanență și aleatoriu? Fără perspectiva de a câștiga ceva prin arta și prin meseria sa, fără speranța gloriei și a posterității, poetul se condamnă astăzi la viața asocială și fantastă a mâncătorului de hașiș.

<<Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală. Viața lui e praf și pulbere>>, scria Nichita Stănescu. Astăzi, când civilizația cărții apune și când pătrundem cu voluptate în stâmtorile înfricoșătoare ale virtualității, poezia e cu atât mai puțin vizibilă.

Modernitatea presupune o civilizație centrată pe cultură, o cultură centrată pe artă. O artă centrată pe literatură. O literatură centrată pe poezie. Și o poezie centrată pe lirism. (…)

Poezia mi-a luminat întreaga viață. Nu am fost niciodată altceva decât poet. Chiar și romanele mele sunt, de fapt, poeme. Am scris mereu poezie ca formă a libertății, a solidarității, a empatiei pentru toți oamenii.

Am scris împotriva războaielor și a discriminării de orice fel. Am scris pentru cei care citesc poezie și pentru cei care nu citesc poezii.” – Mircea Cărtărescu la Guadalajara.

Este a doua oară când un român câștigă Premiul FIL, după Norman Manea, în 2016. Valoarea premiului în bani este de 150.000 de dolari.

Cărtărescu a fost ales dintre 80 de scriitori internaționali, stilul său fiind apreciat pentru felul în care combină elemente din realitate cu oniricul și pentru ficțiunea care contribuie la construirea identității.

Cărțile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse până acum în 23 de limbi și se bucură de un succes special printre vorbitorii de spaniolă și franceză.

El a mai câștigat în ultimii ani celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

The post Mircea Cărtărescu la acceptarea Premiului FIL: “Nu am fost niciodată altceva decât poet. Chiar și romanele mele sunt poeme.” appeared first on Cultura la dubă.

Publicul este invitat să participe la lecturi publice, proiecții de filme, expoziții de artă vizuală, recitaluri ale unor actori celebri, spectacole de teatru, concerte de muzică, performance-uri și programe experimentale de artă digitală și noile media.

Programul festivalului cuprinde lecturi publice susținute de 35 de poeți din Argentina, Brazilia, Bulgaria, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Marea Britanie, Republica Moldova, Peru, Polonia, Serbia, Spania, Turcia și Ungaria și 85 de poeți din România.  

Pe lângă lecturi publice, vor avea loc întâlniri cu editori și traducători din Bulgaria, Italia și Grecia, vor fi vernisate expoziții de artă plastică și fotografie, se vor proiecta filme documentare, vor fi organizate concerte de muzică clasică, jazz și folk, precum și recitaluri ale unor actori români îndrăgiți de public: Horațiu Mălăele, Ioana Crăciunescu, Răzvan Vasilescu, Simona Măicănescu și Marius Bodochi.

La ediția din acest an au fost introduse evenimente noi, printre care cel mai important este Jeudi de la Francophonie, dedicat sărbătoririi poeziei, culturii și valorilor francofoniei, eveniment realizat în parteneriat cu Agenția Universitară a Francofoniei, Biroul Europa Centrală și Orientală – AUF ECO, Grupul Ambasadelor, Delegațiilor și Instituțiilor Francofone din România – GADIF, Ambasada Franței în România și Institutul Francez.

Alte două elemente inedite ale acestei ediții sunt serile dedicate celor mai bune volume de debut din ultimii doi ani, precum și poeziei feministe.

În cadrul celei de-a XI-a ediții a Târgului Național al Cărții de Poezie, vor fi invitate cele mai reprezentative edituri care publică poezie pentru a organiza lansări de carte și dezbateri.

Programul poate fi consultat AICI.

The post Festivalul Internațional de Poezie București are loc zilele acestea la Muzeul Național al Literaturii Române appeared first on Cultura la dubă.

În cadrul Festivalului Internaţional de Street Art din Sibiu, pe zidurile Colegiului Național ,,Octavian Goga”, a fost realizată prima poezie murală animată, având titlul ,,Când iubești”. Poezia are forma unui joc Tetris și prinde viață în momentul în care o privești prin ecranul unui smart-phone.

Lucrarea este semnată de grupul de artiști ,,Unu unu unu invers unu”, inițiat de Lumi Mihai și Mugur Grosu.

,,Când iubești e ca-ntr-un joc din ăla sângeros de calculator

Când din senin vezi în dreptul scorului că ți-a mai apărut o ❤️ și

știi că ai mai primit o viață”- sunt versurile pe care le vor vedea copiii și profesorii în pauzele dintre ore pe zidurile liceului.

Cei care doresc să vadă lucrarea trebuie să se afle în fața acesteia, să scaneze prin camera foto a unui smart-phone codul QR din partea de jos a poeziei sau să acceseze link-ul  https://bit.ly/SISAF2021-augmented. Apoi se va deschide o fereastră virtuală prin care lucrarea începe să devină animată, iar în funcție de unghiul sau distanța din care privești, vei putea experimenta o altă perspectivă vizuală.

,,Partea cea mai interesantă este că privitorii pot interacţiona în diferite moduri cu lucrarea, astfel că preţ de câteva minute pot descoperi noi detalii: se pot apropia sau îndepărta, pot schimba unghiul, iar lucrarea se va adapta la rândul ei mişcărilor.

În plus, lucrarea augmentată beneficiază de un filtru pe reţelele sociale Facebook şi Instagram, astfel că oricine poate filma întreaga experienţă şi o poate distribui cu uşurinţă pe paginile personale”, au declarat inițiatorii conform Agerpress.

,,Unu unu unu invers unu” este inițiat de Lumi Mihai și Mugur Grosu care și-au propus să creeze un dialog și să îmbine, totodată, legături între diverse domenii artistice precum poezia, arta sau muzica.

Poezia animată se numără printre cele 10 lucrări realizate pe ziduri din Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Street Art, la care au participat 17 artiști și grupuri de artiști.

The post Prima poezie murală animată la Festivalul Internațional de Street Art din Sibiu appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă a lansat în luna martie 2021 o provocare către cititori, cu intenția de a încuraja scrisul în orice formă. Am primit numeroase scrieri din partea cititorilor, printre care poezii, eseuri, pagini de jurnal, recenzii de carte.

Textele de mai jos, o pagină de jurnal și o poezie, ne-au fost trimise de către Sergiu Crăciun, un elev de clasa a XI-a din Gherla, pe care noi l-am ales câștigătorul lunii.

***

„Am visat că m-am întâlnit cu un fost coleg din generală. Mă aflam pe un teren de beton din parc și discutam cu el, cu toate că în realitate abia dacă vorbisem de câteva ori.

În cei opt ani, cât fusesem colegi, l-am ignorat în mare parte, dar acum era în fața mea. Niciodată nu mi-am putut da cu părerea în mod sigur despre el. Părea că îi era frică de oameni de când sora sa murise.

Eram în școala primară când începusem să ne cunoaștem. Nu-mi amintesc să fi fost nici atunci prea vorbăreț, dar cu siguranță nu era atât de retras pe cât ajunsese să fie când drumurile noastre s-au despărțit.

Era din grupul celor care fumau încă de prin clasa a cincea, pe când alții, printre care și eu, abia învățam primele maniere și cum să ne comportăm cu o fată.

De-aceea, niciodată nu am putut avea vreo părere prea clară despre el. O parte dintre colegi îl evitau pe motiv că mirosea urât, ceea ce era drept. Uneori îmi era groază că trebuia să dau mâna cu el și mă gândesc că până și acest detaliu se poate să-l fi măcinat și împins să ajungă o ruină vie până spre vârsta de optsprezece ani.

Doar până atunci am mai auzit câte ceva despre el. Sunt sigur că și acum, dacă l-aș căuta, l-aș putea vedea în aceleași locuri unde mergea când lipsea de la cursuri.

Nu l-a ajutat ceea ce avea. De fapt, dacă stau să privesc, nu l-a ajutat nimic. Nu se remarca prin nimic în clasă, stătea în ultima bancă, fiind mereu printre ultimii și la învățătură. I-am dat o mână de ajutor odată să treacă clasa, fiind singurul în pericol de corigență. Mersi, a spus el cu voce înceată.

A luat foile pe care le scrisesem și le-a predat profesorului de limba română, apoi s-a întors la locul său și a pus capul pe bancă. Părea iritat de faptul că trecuse clasa sau că se lăsase ajutat. Uneori mă întrebam dacă este conștient pe ce lume trăiește.

Nu sunt sigur că îl cunoșteau prea bine nici cei cu care stătea în fiecare pauză prin curte, nici cei cu care își petrecea nopțiile sub același acoperiș.

Acum îl aveam în fața mea și mi-am amintit cum m-a scuipat fără motiv după un joc de fotbal. Se luase la o încăierare cu altul pentru că nu fusese lăsat să joace, iar când ne îndreptam spre clase am fost primul care i-a ieșit în cale.

De nervi, a aruncat spre mine tot ce avea în gură în acel moment, apoi a luat-o înainte. M-am șters și am mers mai departe, deși orgoliul îmi spunea să merg și să îi aplic un pumn pe la spate și să cadă. Nu am făcut asta, l-am lăsat să plece. Mi-am amintit cum familia lui pierduse un copil în urmă cu trei ani.

Mă întâlnisem cu Georgeta pe stradă cu câteva zile înainte să moară, dar am trecut pe lângă ea precum pe lângă un străin pe care doar l-ai mai văzut de câteva ori. Nu știu dacă i-am dat bună-ziua, nici că mai contează.

După o săptămână, am aflat că a căzut de pe tobogan, iar sângele i-a invadat creierul. Se credea că dacă ar fi fost cineva prin preajmă, cel mai probabil ar fi trăit. Băiatul din visul meu devenise singur în locul de joacă, în fața cadavrului surorii lui.

Asta m-a oprit să îl lovesc și să rămân în ochii colegilor cel pe care l-a batjocorit idiotul clasei. Ei nu înțelegeau de ce nu am ripostat, nici nu aveau cum, căci am făcut-o pentru că îl cunoșteam mai bine decât ceilalți.

În mintea mea de acum, nici eu nu înțeleg cum am reușit să rămân atât de calm, căci peste timp am ajuns să mă enervez din cele mai mici detalii, iar uneori să țip chiar la părinții mei. Desigur că și atunci eram nesigur pe mine și pe forțele mele.

A greșit când a crezut că, dacă eu am rămas pe loc, îi va merge la fel cu fiecare cu care se va lua la harță.

În unele lupte, la care noi ne strângeam în cerc precum am privi ursul, încasa palme ori chiar pumni peste față, fără ca celuilalt să i se facă milă că îi dădea, uneori, sângele.

Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată. Cel mai probabil aș fi izbucnit în plâns și aș fi abandonat, chiar dacă este rușinos să termini o dispută în acest fel.

Oscilam, în somn, între a-l lovi sau a pleca de-acolo. Când nu avea privirea îndreptată către mine, am aplicat prima variantă, iar pumnul meu stâng i-a strivit nasul și gura, pe care îmi amintesc că o ținea între-deschisă.

A căzut pe spate și tot ce am apucat să văd a fost cum câțiva băieți au sărit lângă el, apoi am luat-o la fugă de teamă să nu fiu ajuns și bătut de cei din spatele meu.

Știam deja senzațiile unei violențe și nu-mi doream să o repet. După câțiva zeci de metri m-am oprit cu totul și mă uitam în direcția din care venisem, dar nimeni nu venea spre mine.

Am alergat în continuare până când m-am trezit transpirat și pe jumătate dezvelit, piciorul drept îmi tremura și simțeam furnicături.

În acea dimineață m-am simțit mai vinovat ca niciodată: lovisem pe cineva fără motiv și probabil așa aș fi făcut și dacă eram de-a dreptul în acel parc. Începusem să mă îndoiesc asupra părerii pe care o aveam despre mine. Nu credeam vreodată că aș fi putut deveni atât de violent pe cât fusesem în acest vis, dar care avea o tentă majoră de realitate.

În mintea mea începuse un război între cel care credeam că sunt și cel care eram de fapt. Oamenii nu-i recunoșteau pe niciunul. Alții îmi spuneau că dacă nu sunt măcar pe jumătate nesimțit, nu am cum să mă realizez în viață.

De-a lungul vremii am avut momente când am fost nesimțit, dar nu cred că am ajuns până spre jumătate. Atitudinea mea, pe care a lăudat-o învățătoarea din primii trei ani, a fost cea spre care m-am înclinat întotdeauna, dar nu sunt sigur că am îndeplinit-o de fiecare dată când mi-am propus.

Iar acum mi-am dat seama cine sunt, când am reacționat din pură naturalețe, căci în timpul nopții nu gândești de două ori înainte să acționezi. O faci așa cum îți vine și arăți doar așa cum ești.

De-aceea a început să-mi fie frică de mine, să-mi dau seama că nu mă cunosc atât de bine precum credeam. Și că, prin urmare, nici cei de lângă mine nu o fac, au văzut doar ce le-am arătăt și ceea ce numeam eu chipul unui om sincer. Ceea ce acum nu mai pot declara că sunt.

Din această cauză am început să sufăr în acea perioadă. În mintea mea începuse o criză majoră, plănuiam să renunț la toți cei din jurul meu, cu excepția familiei, și să pornesc o reconstrucție a mea, să fiu așa cum voiam.

Primul lucru cu care trebuia să încep era plecatul într-un alt oraș, departe de ce cunoscusem până acum. Dar, ca de fiecare dată în fața unei situații grele, m-am pripit și nu am mai acționat, alegând cele mai mici riscuri. Și m-am mulțumit, în fine, cu rezultatul.

Pentru asta n-am să mă iert și s-ar putea ca regretele mele să fie neasumarea riscurilor și terminarea în eșec.”

***

PAPUCII TATĂLUI

“m-am încalțat cu papucii tatălui meu

când aveam patru ani

și picam dacă mama nu mă prindea

piciorul meu mic intra de zece ori în pantof

căci purta mărimea patruzeci

avea patruzeci de ani

iar eu numai patru

mai târziu

când am crescut

m-aș fi încalțat cu papucii săi

dar nu îmi mai erau buni

era prea târziu

și nu mai există acea mărime”

The post Textul cititorului: “Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată.” appeared first on Cultura la dubă.

De Ziua Internațională a Poeziei, am stat de vorbă cu una dintre cele mai promițătoare voci ale poeziei contemporane în România, scriitoarea Miruna Vlada.

Miruna a învățat să iubească poezia din liceu, dar nu datorită programei școlare, ci datorită unor întâlniri cu scriitori contemporani în viață și grație unor profesori care au înțeles că farmecul poeziei stă dincolo de cerințele din manuale.

Scriitoarea susține că programa școlară ar trebui să îi pregătească pe copii pentru o viață care va veni, prin urmare, este nevoie ca predarea poeziei în școli să răspundă curiozităților și nevoilor actualelor generații cu exemple și abordări din prezent.

Miruna, cum ți se pare că este structurată programa școlară la Limba și Literatura Română și ce efecte crezi că are? Mai degrabă îi apropie sau îi îndepărtează pe copii de poezie?

Pe mine nu școala și nu manualele m-au făcut să iubesc poezia și literatura, în general. Poate chiar din contră.

Mi se pare că felul în care e gândită programa acum, dincolo de faptul că e încremenită în niște valori din alt secol, cred că ne confirmă mai multe reflexe ale societății noastre.

Și anume că toți elevii care intră în școală trebuie pregătiți pentru o lume care vine, nu pentru o lume care a fost.

Evident că să fii pregătit pentru o lume ce vine înseamnă și să înțelegi ce a fost, dar pe lângă niște poeți foarte importanți și lângă niște POETE, care lipsesc sau sunt într-o măsură mult mai mică, aș vedea accent pus pe poezie în toate formele ei – de la mesajul social și foarte poetic al hip-hopului sau al trapului contemporan la tot felul de elemente actuale în care poezia este integrată.

Acesta e viitorul poeziei, nu poezia cu rimă de la pașopt. Cât nu avem deschiderea asta, programa școlară rămâne doar la latitudinea profesorilor de română.

Dacă avem de-a face cu niște profesori înzestrați, cu pasiune, copiii vor înțelege care e treaba cu poezia.

De cele mai multe ori, profesorii de română sunt foștii studenți la Litere. Ei la Litere ce fac? Îi învață cineva să iubească, de fapt, poezia? Da sau nu.

Și atunci, crezi că schimbarea ar trebui să înceapă din mediul universitar?

Exact.

Eu îmi aduc aminte din vremea mea și chiar și acum e valabil, că elevii trebuie să învețe distincția dintre genuri, liric, epic și dramatic, să învețe niște definiții și să aplice niște șabloane.

“Primul lucru pe ar trebui să îl învețe despre poezie este că poezia NU e despre șabloane. Poezia e tot ceea ce e dincolo de șablon.”

Și atunci, în loc să stimulezi creativitatea, tu nu faci altceva decât să le arăți cât mai multe șabloane.

Așa sunt celebrele comentarii. Ți se cere să faci comentariile unor poezii, nu cum le vezi tu, ci prin prisma unor șabloane. Asta strică tocmai miza poeziei.

Ce efecte crezi că are asupra copiilor și adolescenților această structură de gândire în șablon?

Îi face conformiști, le suprimă creativitatea. Există și situații în care elevilor li se cere să învețe comentariile unor critici literari. Care e ideea? Că e o autoritate care ți-l explică pe Eminescu și după ce te supui acestei autorități și preiei ce spune, poate o să poți să îți dai și tu cu părerea.

Pe de altă parte, nu sunt nici pentru democratizarea totală a acestei zone care ține de gustul estetic, pentru că ai nevoie să îți fie educat simțul estetic, că nu poți să înțelegi toate subtilitățile dintr-o poezie, dacă nu parcurgi niște pași.

Dar cred că studiul poeziei în școală ar trebui să stimuleze creativitatea, să îl facă pe elev părtaș la acel proces.

Mie mi s-ar părea foarte interesant să fie exerciții de rescriere ale unor poeme celebre.

Așadar, tu spui că sunt două aspecte ale problemei în ceea ce privește programa școlară. Una este prezența unor scriitori foarte învechiți, care nu mai au legătură cu prezentul trăit de copii și a doua se referă la abordarea acelor poezii, exercițiile din manuale.

Așa este. Eu am observat acum că sunt o serie de manuale mai noi, scrise de autori mai tineri, care rezolvă puțin din problemele astea. Ideea nu e să îi eliminăm pe autorii vechi, dar pe lângă ei să punem abordări contemporane, în care elevii să se regăsească, să le punem la pachet.

Vorbeai mai devreme de versuri din trap și hip-hop și imediat m-am gândit la posibile reacții pe grupuri de părinți și profesori scandalizați de ceea ce ar urma să învețe copiii la școală. Crezi că societatea românească e pregătită pentru așa ceva?

Îmi aduc aminte că a fost un scandal când Andreea Esca apărea într-un manual de istorie. Eu cred că mentalitățile se pot schimba și dacă le provoci.

Nu putem să lăsăm programa școlară așa, de frica unor părinți cabotini.

Apoi, e esențială apropierea elevilor de scriitorii contemporani. În vremuri normale, nu a existat o întâlnire între un scriitor și elevi, care să nu deschidă uși, elevii sunt uneori șocați să vadă scriitori, oameni ca și ei, care fac glume.

Și surprinși că scriitorii nu sunt morți.

Exact, nu sunt morți!

Tu acum predai la Științe Politice. Ți se pare că generațiile care vin sunt cumva afectate de gândirea aceea în șabloane, despre care vorbeai mai devreme?

Da, cu siguranță. Eu predau la master, deci cred că problema e cu atât mai gravă. Mulți dintre ei nu pot formula un argument. Sau se vede foarte clar analfabetismul funcțional, în momentul în care au de citit un text și trebuie să facă o sinteză. Le este foarte greu să facă asta.

Nu mai zic de partea de exprimare, unii mai au puțin și folosesc emoticoane, în loc de cuvinte.

Lipsa de lectură se vede. Când eram eu studentă, ni se cereau 100-150 de pagini de parcurs de la o săptămâna la alta. Acum, dacă le dai de citit 40 pagini, majoritatea se plânge. După doar 2-3 generații, lucrurile s-au schimbat enorm.

The post “Studiul poeziei în școală ar trebui să stimuleze creativitatea. Poezia nu e despre șabloane.” – Miruna Vlada, scriitoare appeared first on Cultura la dubă.