Anunțul de participare a fost publicat pe SEAP. Potrivit acestuia, “obiectul contractului este prestarea de servicii integrate privind identitatea vizuală a Operei Naționale București și comunicarea acesteia în mediul digital, respective implementarea unui sistem integrat de comunicare digitală pentru Opera Națională București, care să asigure coerența comunicării instituționale și valorificarea unitară a conținutului artistic.

Obiectivele specifice ale achiziției sunt următoarele:

OS1: Determinarea cerințelor tehnice și funcționale necesare implementării sistemului integrat de comunicare digitală.

OS2: Stabilirea cadrului unitar de organizare, administrare și comunicare a conținutului artistic în mediul digital.

OS3: Asigurarea funcționării unitare și integrate a sistemului de comunicare digitală.

OS4: Asigurarea administrării autonome a sistemului integrat de comunicare digitală de către autoritatea contractantă.”

Suma pusă la dispoziție este de 550.000 de lei, adică aproximativ 104.000 de euro.

Actualul site al instituției de cultură poate fi consultat AICI. ONB este condusă de Daniel Jinga, manager general, și este subordonată Ministerului Culturii, bugetul instituției provenind de la bugetul de stat.

În ianuarie 2025, sub conducerea lui Jinga, ONB a lansat o campanie care a stârnit controverse.

Conducerea a transmis publicului “cum să ne îmbrăcăm la operă”, folosind imaginea unor fotomodele îmbrăcate în ținute de gală, asta în timp ce marile instituții de operă din occident au relaxat normele privind vestimentația spectatorilor, tocmai pentru a aduce un public cât mai divers în sală și a democratiza accesul la spectacole.

În octombrie 2025, Cultura la dubă a scris că la ONB au fost expuse Stema Partidului Comunist Român, cu celebrele însemne secera și ciocanul, și stema Republicii Socialiste România, chiar lângă intrarea în biroul directorului adjunct, în cadrul unei expoziții deschisă publicului la etajul 1.

Însemnele comuniste nu erau însoțite de nicio explicație privind istoria comunismului în România.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Opera Națională București plătește peste 100.000 de euro pentru un site și o nouă identitate vizuală appeared first on Cultura la dubă.

Stema Partidului Comunist Român, cu celebrele însemne secera și ciocanul, și stema Republicii Socialiste România, sunt expuse la etajul 1 al Operei Naționale București, chiar lângă intrarea în biroul directorului adjunct. Alături de acestea, pe același etaj și în foaier sunt expuse costume din istoria operei.

Însemnele comuniste, de mari dimensiuni, sunt arătate publicului fără un context explicativ care să vorbească despre abuzurile regimului comunist, considerat prin lege un regim “ilegitim și criminal”. Ele se află într-un spațiu public, frecventat de spectatorii prezenți la evenimentele ONB.

Sunt însoțite doar de două etichete printate pe hârtie, pe care scrie: “Stema Partidului Comunist Român valabilă din anul 1965, când Partidul Muncitoresc Român a fost transformat în Partidul Comunist Român. A fost amplasată în foaier, deasupra intrării principale în sală până în anul 1990” și “Stema Republicii Socialiste România valabilă din anul 1965, când Republica Populară Română a devenit Republica Socialistă România. A fost amplasată deasupra scenei până în anul 1990.”

Într-un răspuns oferit pentru Cultura la dubă, directorul Operei Naționale București, Daniel Jinga, susține că:

“Opera Națională București găzduiește în această perioadă, în foaierul principal, o expoziție muzeală dedicată patrimoniului și istoriei instituției — de la începuturile sale și până în prezent. Printre exponate se regăsesc și elemente decorative și embleme utilizate de-a lungul timpului, inclusiv din perioada comunistă a Teatrului Național de Operă și Balet. Acestea sunt prezentate exclusiv din rațiuni istorice și documentare, fără nicio intenție de evocare sau promovare a unei ideologii.

Opera Națională București își reafirmă misiunea de promovare a libertății de expresie, a valorilor europene și a diversității culturale prin proiecte educative și artistice.”

Pe de altă parte, directorul  Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Comunist, prof. dr. Daniel Șandru, susține că astfel de simboluri trebuie însoțite de texte care să explice publicului că ele aparțin sistemului totalitar și criminal. Altfel, ele pot fi interpretate greșit.

“În România nu există încă un cadru legislativ care să interzică simbolurile totalitarismului comunist, între care s-ar înscrie, evident, și stema RSR sau cea a PCR. În măsura în care acestea sunt expuse în spațiul public, însă, cred că devine o obligație morală, prin raportare la victimele acestui regim calificat oficial de la cel mai înalt nivel al statului român, încă din decembrie 2006, drept “ilegitim și criminal”, ca ele să fie însoțite de un text explicativ care să specifice faptul că reprezintă elemente simbolice ale discursului totalitar.

În cazul acesta cele două simboluri țin, desigur, de istoria funcționării Operei în perioada respectivă, însă consider că pot fi mult mai bine contextualizate, chiar în scop educativ. Subliniez, de asemenea, că în acest caz nu aș califica existența vreunei intenții nostalgico-totalitare, dar cred că e nevoie să fim atenți la nuanțe, mai cu seamă într-un context în care instrumentalizarea politică a acestei nostalgii a devenit, din păcate, o realitate.”, a declarat prof. dr. Daniel Șandru pentru Cultura la dubă.

Dragoș Neamu, expert muzeal și organizatorul Nopții Muzeelor în România, spune, de asemenea, că simbolurile regimurilor totalitare “se expun doar în cadrul unor expoziții tematice sau în muzee dedicate care se ocupă cu studiul, interpretarea și expunerea regimurilor totalitare. În orice altfel de context de expunere, aceste simboluri transmit mesaje confuze, cu sensuri multiple, nu mereu cele corecte, în care receptorul este ușor de manipulat fără o educație și o cunoaștere serioasă a istoriei.”

Acesta completează:

“Aici avem de-a face cu două simboluri binecunoscute ale regimului comunist, dominante prin dimensiuni, care izbesc privirea și sabotează orice interes natural de a mai citi acele texte minuscule care să explice intenția “curatorului”.

În mod normal, când ai de-a face cu asemenea simboluri sensibile, trebuie să le expui integrându-le într-un context istoric și scenografic suficient de puternic pentru a limpezi intențiile și pentru a spune povestea corectă față de ce reprezintă ele. așa cum sunt expuse aceste două simboluri se creează un precedent extrem de periculos.”

L-am întrebat și pe Dan Perjovschi, unul dintre cei mai relevanți artiști români contemporani, invitat să expună în cele mai mari muzee ale lumii, ce crede despre felul în care sunt expuse cele două obiecte la Opera Națională București.

“Este o lipsă de profesionalism și de asumare critică a istorie. Și se mai miră lumea de procentele lui Simion. Nu trebuie nici idei crețe și titluri tâmpite precum “Muzeul ororilor comuniste”, dar nici să tratezi istoria en passant. Trebuie asumat si spus pe limba omenească ce înseamnă aceste simboluri.

Daca stema României Socialiste o mai înțeleg, stema PCR nu. Dacă punea cineva zvastica, săreau de cur toți antifascistii. Daca pui simbolul dictaturii de stânga nu sare nimeni.

Iar acum să analizăm stema socialistă. E un rezumat Fake news sau Alternative Truth. Soarele prea mare înseamnă secetă și încălzire globală, sonda aia însemna poluare, iar brazii se tăiau aiurea și se exportau ieftin și în patria oamenilor muncii.”, declară Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

Potrivit ONB, exponatele ar urma să fie vizibile până la sfârșitul lunii noiembrie.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Stema PCR și stema Republicii Socialiste România, expuse la Opera Națională București appeared first on Cultura la dubă.

Cine ar fi crezut că la 35 de ani de la căderea comunismului românii încă își vor căuta vindecarea? Cornelia Oncioiu este parte dintr-o generație de copii crescuți în familii de muncitori români care, înăspriți de lipsurile și ororile regimului comunist, n-au știut că afecțiunea oferită propriilor copii ar putea conta mai mult decât ceea ce le așază pe masă.

Născută în comuna Dărmănești din județul Bacău, la insistențele mamei, s-a mutat la Cluj pe când avea doar 13 ani.

Azi este una dintre vocile Operei Naționale din Paris, iar viața sa profesională se împarte între Opera Garnier și Opera Bastille, sălile de spectacol la care visează orice artist sau iubitor de operă. A avut ca parteneri de scenă staruri internaționale precum soprana germană Diana Damrau sau baritonul francez Ludovic Tézier și a lucrat cu regizori importanți ca Robert Wilson și Andrei Șerban.

Dar povestea sa nu e cea a unei dive. Stabilită în capitala Franței de peste 20 de ani, reușita mezzosopranei Cornelia Oncioiu este un exemplu de curaj, perseverență și vindecare prin muzică.

***

Cu Cornelia Oncioiu ne-am întâlnit chiar lângă Opera Garnier din Paris. Am remarcat imediat accentul său ardelenesc, dar ne-a spus că s-a născut, de fapt, la Bacău. Destinul a purtat-o către Ardeal, Banat și mai apoi către Franța, astfel că limba sa română nu are nicio urmă de accent moldovenesc.

“Eu am stat până la 13 ani cu părinții și de la 13 ani mama a zis: te muți la Cluj!, aveam niște rude acolo și era o nuntă în familie. Dacă ea nu a putut să plece, a zis să plec eu. Eu nu voiam să plec, plângeam, detestam ideea. Dar de multe ori viața mi-a arătat că și dacă nu mi-am dorit unul dintre lucruri, s-a făcut ca să ajung unde trebuia să ajung.

Credeți în destin, că vă e scris un anumit traseu?

Eu da, clar, pentru că l-am trăit, am văzut asta de foarte multe ori.

După ce am terminat clasa a 8-a, am intrat la secția Mine, Petrol, Geologie de la Liceul Racoviță din Cluj. Și așa s-a întâmplat că m-am întâlnit în clasa respectivă cu o colegă care era înscrisă la Școală Populară de Arte din Cluj. Ne plăcea amândurora să cântăm și ea mi-a zis că mă pot înscrie și eu.

Am mers cu unchiul meu la înscrieri și data examenului a picat fix când eu eram bolnavă, aveam infecție în gât. Mă tratam cu ceai de coji de nucă și ceai de ceapă.

Eu cântam la vremea aia muzică ușoară, nu cântam deloc muzică clasică, nu știam cu ce să mănâncă. Nu aveam noțiuni legate de muzică. Am avut în Dărmănești un învăţător extraordinar cu care am făcut patru ani de cobză. Și ne cânta și la vioară formidabil, vă dați seama ce înseamnă ca în Dărmănești, deci într-o comună foarte mică, să ai un învățător care să îți cânte la vioară! Dar eu nici nu m-am gândit că aș putea avea o carieră în muzică. Nici nu am visat. Nu știam ce e talent. Îmi plăcea să cânt. Atâta tot.

La examenul de la Școala Populară am cântat Nu-mi lua iubirea dacă pleci, eu fiind mare fan Angela Similea. Și am cântat prima strofă, refrenul și profesorul a zis mulțumesc, e suficient.

Eu, bineînțeles, m-am înhibat, mă gândeam că sigur am dezamăgit, că nu îi place, că nu o să mă ia. Și atunci am trăit unul dintre momentele excepționale din viața mea. A urmat o liniște așa mare încât mi s-a părut că a durat o eternitate. Și apoi a zis: așa o voce o auzi o dată la 25 de ani. Și asta m-a lăsat mască, pentru că nu mă așteptam deloc, m-a șocat.

Cred că pe baza acestor vorbe mi-am construit, de fapt, cariera.

Și cred că m-am agățat de chestia aia. Și fratele meu mai mic, Călin, a fost și este cel mai mare susținător, a fost alături de mine necondiționat, l-am simțit aproape de mine mereu, chiar și la distanță. A trăit și trăiește în continuare la aceeași intensitate cu mine reușitele sau eșecurile mele.”

Puternic emoționată, cu ochii în lacrimi, Cornelia Oncioiu, ne povestește cum un profesor poate salva viața unui copil condamnat, altfel, la o viață fără șanse. “Domnul Valeriu Sorescu era un om extraordinar de interesant, mi-a dat totul, el m-a format, el mi-a deschis ochii, el, cu o statură impozantă ca Pavarotti, a venit să vorbească pentru mine la școală, fiindcă nu mă descurcam la matematică.”

Același profesor de canto a încurajat-o să studieze apoi la Conservator, pe când părinții o chemau acasă, la Dărmănești.

“După terminarea liceului am intrat la corul Operei din Cluj pentru că îmi trebuia un serviciu. Aveam foarte multe dificultăți financiare pentru că nu aveam ajutor, nu aveam pe nimeni.

Mama mi-a zis: n-ai bani, vii acasă. Conceptul cu muzica pentru ea nu există. Și am zis, nu, eu vreau să continui să fac muzică și am rămas. Profesorul de canto mi-a zis la început: tu trebuie să faci muzică clasică, tu ai voce pentru muzică de operă, lasă muzica ușoară. Nu faci mare lucru cu ea. Eu în continuare voiam muzică ușoară, până când, în al treilea an de canto, mi-a dat să cânt o arie din Azucena, din Trovatore (n.r. Trubadurul, de Giuseppe Verdi). 

Această femeie, Azucena, și-a aruncat propriul copil în foc, din greșeală, în loc să-l arunce pe altul, vrând să se răzbune. Toate astea au avut un impact foarte mare asupra mea, pentru că se suprapuneau cu evenimente din viața mea personală, care erau foarte marcante, foarte dureroase, și atunci, imediat, eu am înțeles textul. Și am zis: dacă asta e opera, eu asta vreau să fac!

Nu era complicat pentru cineva care avea trăirile mele. Când vii dintr-o familie cu un tată alcoolic, cu o mama care zbiară de dimineață până seara, încărcătura emoțională e în tine tot timpul.

Maestrul de cor al Operei din Cluj a rămas foarte plăcut impresionat și a zis, da, într-adevăr, asta e o adevărată voce de mezzoprană. Când o să fie concurs, o să vii la concurs și o să faci parte din corul nostru, dacă vrei.

Am lucrat acolo 3 ani, până în 1997.”

În paralel a participat la cele mai importante concursuri de profil din România, pe care le-a și câștigat: Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi sau Ionel Perlea. Și a început să-și construiască o carieră de solistă, bucurându-se de încrederea și sprijinul marei soprane române Mariana Nicolesco. În 1997 s-a mutat la Timișoara, unde a fost admisă la Conservator, și a continuat să facă roluri de solistă la Opera din Cluj sau la Timișoara, să cânte pe scena Ateneului Român de la București.

“În stagiunea 2001-2002, când terminam studiile, eu am aplicat la concurs la operele din București, Cluj și Timișoara și trecusem etapele la toate. Dar, în același timp, în urma unui proiect cu Centrul Cultural Francez din Timișoara, urma să dau o audiție la București, pentru Monique Devaux, care este și acum directoarea Auditoriumului de la Luvru.

Am mers toată noaptea cu trenul de la Timișoara la București, ca să dau audiția dimineața, la Operă, în fața doamnei Devaux. Știam că este pentru o doamnă din Franța, dar nu știam cine e.”

A așteptat toată dimineață pe scările Operei din București pentru a fi lăsată să intre la audiție și așteptarea a meritat, fiindcă aceea avea să fie întâlnirea care să îi marcheze radical cariera.

“I-a plăcut foarte mult și a scris o scrisoare de recomandare pentru mine către Academia de Operă de la Paris, care e un fel de școală, dar persoanele admise sunt ca și niște angajați, de fapt. Aveam profesori, pianiști, formare gratuită, iar datoria noastră era să cântăm pe scenă, dacă ni se cerea, sau să facem dubluri în cazul unor spectacole.

Erau doar 5 locuri și 250 de înscriși. Când am ajuns acolo și am văzut asta, m-a luat tremuratul și am zis, na, acum e pe viață și pe moarte. Când mă pui într-o astfel de situație, eu mă duc și arăt tot ce pot, nimic nu poate să stea în calea mea, nu văd, n-aud, dispar în alt univers.

Am intrat aici și în același timp se finaliza concursul de la Opera din București și am zis da, aleg Parisul!

Nu banii m-au atras, ci studiul, voiam să învăț cât mai mult, să fiu într-un mediu unde să am cât mai multă informație de un nivel înalt, ceea ce trebuie să recunosc că în România nu aveam.

Câți ani ați studiat la Academia de aici?

Doi ani.

Și după aceea ce s-a întâmplat?

Ei, chiar înainte de a fi admisă la Academie, deja mi-au propus să lucrez. Am făcut prima mea producție în calitate de dublură, chiar la Garnier aici, cu rolul Cornelia din Giulio Cesare (n.r. operă de Handel). Opera m-a ajutat și cu cazarea, fiindcă eu găsisem una doar pentru perioada în care începeam Academia. Dar până atunci n-aveam unde să stau. Mi-au găsit un apartament chiar vizavi de Opera Bastille.

Pe atunci era un FNAC chiar în față. Și aveau obiceiul, ca și acum, când este o premieră de operă, să pună în evidență toate discurile cu opera respectivă. Și nu știam cine sunt artiștii aceia, că noi acasă nu aveam YouTube, nu aveam internet, nu aveam nimic. Nu știam nimic despre Mark Minkowski (n.r. dirijor francez) și o grămadă de alte somități de aici. Aveam lista cu distribuția, dar abia când am intrat la FNAC și am văzut peste tot Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski, și pe toți cei care erau în spectacol, m-au trecut toate sudorile și am zis: nu se poate, eu cu cu oamenii ăștia o să mă duc mâine să repet.”

Anul acesta, Cornelia Oncioiu împlinește 21 de ani de la debutul său la Opera Bastille, în Dialogues des carmélites. În tot acest timp, CV-ul său a devenit impresionant, fiind o prezență constantă în producțiile operei pariziene – Giulio Cesare, Elektra, Louise, Bărbierul din Sevilla, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin sunt doar câteva dintre ele. A cântat, de asemenea, la Opera Națională din Bordeaux, în Rusalka, la Grand Théâtre d’Avignon, în Rusalka și Peter Grimes sau la Opera din Marsilia în Madama Butterfly. Remarcată de specialiști la Paris, a fost invitată să fie parte din spectacole montate la Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokio, Santiago de Chile și Shanghai.

“Nu-i suficient să cânti frumos sau bine, trebuie să fii foarte reactiv. Adică în momentul în care ți se spune ceva, imediat să dai ce ți se cere. Asta e foarte important. Că vine de la un dirijor, că vine de la un regizor. Dacă nu reacționezi imediat să faci ceea ce se spune, în general nu prea ți se mai dă posibilitatea a doua oară. În operă, la nivelul ăsta, nu prea are nimeni răbdare cu tine.”

Deși interpreta un rol episodic, un critic de la New York Times a remarcat-o în Traviata, alături de soliștii principali – “Cornelia Oncioiu aduce tonuri bogate de mezzo celor câteva linii pe care le are de cântat.”, se arată în articolul The New York Times.

A văzut, prin muzică, diferite colțuri ale lumii, însă cel mai puțin a colaborat cu România, fiind mai cunoscută în Franța, țara adoptivă, decât în țara natală. De altfel, acesta este primul interviu pe care-l acordă unei publicații din România după stabilirea în Franța.

Cum ați reușit să vă integrați în tot ceea ce înseamnă lumea operei pariziene, dincolo de aspectul artistic? 

Nu mi-a fost ușor. Dificultatea vine din diferența de cultură. Mediul nu este același. Noi românii suntem mai deschiși, vorbim mai direct la subiect. Ei sunt mai diplomați, altfel discută, nu spun niciodată lucrurile în față.

E greu la început din punct de vedere uman, până îți faci prieteni, până te obișnuiești. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să rămân aici a fost nivelul cultural și diversitatea.

Dacă eu rămâneam în România, nu știu cum ar fi arătat viața mea, dar aici am reușit să îmi cumpăr un apartament, am reușit să fac atâtea spectacole extraordinare, să întâlnesc atâția oameni, să cânt sub bagheta atâtor dirijori importanți, să descopăr lumea, să văd artă, să descopăr literatură. Nu-ți vine să te întorci atât timp cât poți să beneficiezi de toate astea. 

Este adevărat că pentru un solist, ca și în cazul meu, este foarte dificil pentru că în permanență trebuie să fii bine pregătit, în permanență trebuie să fii la un nivel înalt. Orice problemă ar apărea, te defavorizează și te poate duce repede jos.

Pe când dacă ești în România într-o trupă, nu ai aceleași probleme. În general, stai până la pensie. E adevărat că aici nu ai aceeași siguranță, stabilitate, dar ai o grămadă de soliști diferiți tot timpul, niște artiști imenși ai lumii, repertoriul e foarte variat, nivelul orchestrei este cu totul altul, dirijori extraordinari invitați.

Care dinamică de lucru vi se pare mai sănătoasă, aceea din România cu toți artiștii angajați sau aceasta în care artiștii sunt independenți și lucrează pe proiect?

Îmi pare rău, nu știu dacă cineva mă va acuza sau nu îi va plăcea răspunsul meu, dar categoric  optez pentru a doua. Ca solist vă dați seama că trebuie să-ți întreții vocea în permanență, să lucrezi, să studiezi. Când concurența e mare, sigur că te determină să studiezi și să fii pregătit, că altfel îți ia cineva locul. E valabil și pentru regie, nu e valabil numai pentru soliști.”

Printre marii regizori cu care a lucrat la Opera Națională din Paris se numără americanul Robert Wilson și românul Andrei Șerban.

“Pentru mine Robert Wilson va rămâne greu de egalat, din multe puncte de vedere. Cu el am făcut Madama Butterfly la Opera Bastille, în 2009 și în 2014, eu având rolul Suzuki. El a insistat pe ideea că în momentul în care interpretezi și te adresezi cuiva, sentimentul pe care vrei să-l  transmiți nu se duce doar spre față. Energia circulă în mai multe sensuri, în sus, în jos, în față, în spate. Dacă e un partener în spatele tău, tu nu-l vezi, dar tu trebuie să-l simți, tu trebuie să simți energia cu el, să faci legătura cu el.

Foarte mulți soliști se duc pe scenă și îi interesează prea puțin de partenerii lor, se focusează doar pe ei, să strălucească, și asta nu este ok.

Cu Andrei Șerban am niște amintiri fabuloase, mi-a plăcut mult de Andrei! Suntem un pic făcuți din același aluat. Avem un fel de simplitate și un stil direct de comunicare amândoi, ne-am înțeles foarte bine.

Am făcut L’italiana in Algerie, la Garnier, în 2010. Și mai demult Lucia di Lammermoor la Bastille. Andrei e spontan, e inteligent, e modest, e creativ, liber, e uman, e foarte uman. E și șarmant, dar mi se pare că șarmul la oamenii de genul ăsta vine și din faptul că și-au păstrat undeva ceva din copilărie, inocența aceea în suflet.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aveți în munca dumeavoastră?

Cele mai satisfăcătoare momente sunt cele în care ai parteneri cu care ești pe aceeași lungime de undă și există intensitate. Intensitatea în emoții, în dăruire, în răspundere. E plăcut când partenerul îți arată o adevărată privire în ochi și nu este genul care se uită prin tine și cântă partea lui, gândindu-se la ce are el de făcut.

Cu ce parteneri ați trăit așa ceva?

Diana Damrau îmi vine în minte acum, de exemplu, când cântam împreună Traviata, Sonya Yoncheva.

Apoi, mai este și bucuria care vine din autodepășire – când reușești să faci chestii grele, la care nu visai niciodată.”

Plecată dintr-o țară care încă învăța ce este democrația și ajunsă în inima culturii care pune libertatea artistică pe primul loc, Cornelia Oncioiu a reușit să-ți clădească o carieră internațională prin propriile eforturi și eliminând din calea sa orice barieră culturală.

Opera Națională din Paris, un reper al inovației și al modernității, lucrează în continuare la demontarea clișeelor și aduce în fața publicului producții multidisciplinare, în care textele clasice se îmbină uneori cu dansul contemporan, o scenografie minimalistă și o distribuție internațională.

Pe când acolo erau invitați pe scenă dansatori stradali de breakdance, alături de soliștii operei, în producția revoluționară Les Indes Galantes, Opera Națională din București încă încerca să-și revină după numeroase cazuri legate de corupție și celebrul scandal de rasism din 2016, când artiștii români au cerut înlăturarea colaboratorilor străini și au huiduit-o pe marea balerină Alina Cojocaru, alături de partenerul său, coregraful Johan Kobborg.  

Anul acesta, tot Opera Națională din București a gafat cu o campanie prin care încearca să „educe” publicul – “Cum ne îmbrăcăm la operă”, prezentând o imagine hipersexualizată și clișeică cu un fotomodel purtând o ținută de seară. În schimb, la Bastille, dat fiind că pentru ei este o activitate uzuală, mulți dintre francezi merg la operă direct de la serviciu, purtând ținute casual.

“Eu sunt de 20 de ani aici, este o forță uriașă de creație, iar amestecul de clasic cu contemporan a devenit ceva normal. Dar publicul aici este mult mai deschis decât cel din România.

În Germania rolul Elvira din Don Giovanni a fost interpretat anul acesta de un bărbat (n.r. brazilianul Bruno de Sa) și asta a stârnit numeroase comentarii pe internet. Care-i problema? Adică cine suntem noi să judecăm? Și de ce am judeca? Cu ce ne afectează pe noi?

Care credeți că mai este rolul operei azi, când lumea este atât de dependentă de digital, iar atenția acordată unui subiect durează doar câteva secunde?

Rolul operei e să te facă să trăiești alte experiențe decât cele cu care ești obișnuit, te ajută să vezi povești diverse din trecut, multe valabile și-n ziua de azi, vezi cum reacționau oamenii atunci, să cunoști alte culturi, alte comportamente. 

Eu cred că la operă poți trăi sentimente pe care nu știu dacă le poți trăi în alte forme de artă. Sigur că poți să fii emoționat în fața unui tablou, în fața unei sculpturi sau la un spectacol de teatru, dar când se amestecă intensitatea vocală cu muzica, cu scenografia, cu regia, cu dansul, cu textul, cu poezia, e greu ca asta să fie egalat de altceva.

Sunt curioasă dacă părinții au apucat să vă vadă cântând pe scena Operei din Paris.

Da, părinții mei au venit de câteva ori la Paris și tatăl meu, înainte să moară, a venit de câteva ori și m-a văzut și la Paris și la Nantes și la București. Și mama a venit de câteva ori.

Mama încă trăiește la Dărmănești, știe că sunt aici, dar nu au fost niciodată părinți foarte interesați de cariera mea, de ce fac eu profesional, de evoluția mea. Însă, eu sunt recunoscătoare pentru că mi-au oferit o educație și cele necesare în copilărie. Acum, la maturitate, am înțeles și greul prin care au trecut ei.

Ce altceva vă mai leagă de România? vă mai vizitați țara, vă mai interesează ce se întâmplă acolo?

Da, sigur că mă interesează. Am fost foarte afectată și foarte preocupată de alegeri, nu mi-am dorit niciodată în viața mea ca un președinte să fie ales, cât mi-am dorit acum, ca Nicușor Dan să fie ales. Doamne, ce ușurată am respirat când am văzut că e el ales. Cred că aș fi plâns zile în șir dacă nu era așa.

E interesant că vă interesează așa de mult, deși nu mai locuiți acolo.

Păi știți de ce? (cu lacrimi în ochi) Îmi vine să plâng dacă mă gândesc la toți cei care au lucrat și au muncit înainte ca să avem ce avem acum. Parcă unii oameni nu mai apreciază nimic. Nu mai vrem Europa, nu mai vrem libertate, nu mai vrem nimic, vrem numai noi, România? Că ne ia Europa tot. Eu nu înțeleg. Ce ne ia Europa?

Mă gândesc la oamenii care au murit la Revoluție și la progresele care s-au făcut, că s-au făcut progrese. Unii nu vor să le vadă, dar eu zic că s-au făcut.

Suntem liberi să plecăm când vrem, unde vrem. Nu e bine așa?”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post De la Dărmănești la Opera Națională din Paris, vocea mezzosopranei Cornelia Oncioiu este strigătul unei generații appeared first on Cultura la dubă.

La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Francesca Velicu, solistă la English National Ballet, a fost distribuită în rolul principal din “Giselle”, unul dintre cele mai râvnite roluri în lumea baletului.

Spectacolul este o reinterpretare modernă a baletului “Giselle”, coregrafia este semnată de britanicul Akram Khan, iar decorurile sunt concepute de un câștigător al Premiului Oscar – scenograful Tim Yip. Muzica este compusă de Vincenzo Lamagna, o adaptare după lucrarea originală compusă de Adolphe Adam, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Spectacolul a fost sold-out la primele reprezentații din 2018. Presa internațională de specialitate a descris spectacolul conceput de Akram Khan drept o “capodoperă” a secolului 21.

Atunci, rolul principal a fost interpretat de Alina Cojocaru, cunoscută din trecut drept cea mai bună balerină în rolul Giselle, varianta clasică.

Acum, spectacolul se reia cu o nouă distribuție, iar Francesca Velicu este una dintre solistele alese pentru rolul principal.

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în rol principal vor avea loc pe 21 și 27 septembrie 2024, la Sadler’s Wells.

Francesca Velicu a primit în 2018 prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans, echivalentul premiului BAFTA în cinematografie.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, balerina a vorbit despre începuturile carierei sale, trecerea de la Opera Națională București la English National Ballet și despre sacrificiile pe care trebuie să le facă un copil care alege performanța în balet.

“De când am ajuns aici am lucrat foarte mult dans contemporan. În companiile internaționale se face foarte mult dans contemporan, nu prea se mai face doar balet clasic și atât. Lumea a evoluat, deja publicul știe toate spectacolele clasice, e normal să încerci și lucruri noi.

Bineînțeles, la noi, în România nu prea se face dans contemporan, mai ales la Operă. Așa că a fost ceva foarte nou pentru mine.

Și am fost foarte suprinsă pentru că nu credeam că mă voi descurca atât de bine, dacă în România nu făcusem. Dar Premiul Olivier a fost pentru dans contemporan. Abia ajunsesem aici, era al doilea an, a fost foarte neașteptat premiul, nu m-am gândit niciodată la așa ceva.

Noi, dansatorii, nu ne gândim foarte mult la premii pentru că nu există așa multe premii în dans. Ne gândim mai mult la roluri, să dansăm pe scene mari, dar nu la premii.

Ce sfat ai avea pentru fetele care își doresc să devină balerine? Dar pentru părinții care le împing către asta?

Pentru fete – să fie sigure că asta vor să facă, să se țină de treabă, să muncească și să fie încrezătoare. Dar nu sunt de acord cu ideea ca părintele să împingă un copil să facă ceva. Cred că poate funcționa doar pentru o perioadă de timp, apoi când copilul crește își dă seama de ceea ce își dorește el cu adevărat.

În caz meu a fost perfect, am vrut și eu și părinții.

Tu cum te vezi peste 10 ani?

Nu știu, scopul e să ajung cât mai sus, la rank-ul de prim-solistă și am o grămadă de balete pe care vreau să le dansez. Spre asta mă îndrept.”, declara Francesca Velicu pentru Cultura la dubă în 2021.”

Citește interviul integral AICI.

The post Balerina Francesca Velicu va dansa în rolul “Giselle” la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Regia, decorul, costumele, luminile și coregrafia poartă semnătura regizorului și coregrafului Stefano Poda, iar dirijor este Tiberiu Soare.

Despre Oedipe, principala creație și singura capodoperă de rezonanță internațională a artei lirice românești, care se regăsește în repertoriul mai multor teatre prestigioase de operă din lume, George Enescu mărturisea: Nu mi se cuvine mie să declar dacă Oedipe este sau nu cea mai desăvârșită dintre lucrările mele. Tot ce pot spune este că, dintre toate, îmi este cea mai dragă. În primul rând, pentru că m-a costat luni de muncă și ani de neliniște. Apoi, pentru că am pus în ea tot ce simțeam, ce gândeam, în așa fel încât mă contopeam uneori cu eroul meu. Nimeni nu m-ar crede dacă aș spune în ce stare de exaltare eram gândindu-mă la Oedipe și compunând, notă cu notă, această operă imensă.

Oedipe de George Enescu este o monumentală tragedie lirică în 4 acte. Libretul operei este scris în franceză de Edmond Fleg. Oedipe a fost compusă de Enescu între 1921-1931, fiind dedicată soției sale, Maria Rosetti-Tescanu. Opera a fost inspirată, în special, de tragedia Oedip rege de Sofocle. Această monumentală lucrare este considerată una dintre piesele de teatru înalt reprezentative ale antichității grecești, iar firul narativ este continuat de Oedip la Colonos și Antigona (ambele de Sofocle).

Despre premiera de pe scena operei bucureștene, regizorul Stefano Poda a declarat: Oedipe este despre noi toți. Pentru mine această invitație de a lucra la București acest spectacol reprezintă o mare, mare onoare. Am făcut acest spectacol de multe ori, am parcurs partitura și de fiecare dată destinul mă duce cu gândul la această idee care reprezintă de fapt punctul de pornire al operei. Enescu, cu o viziune extraordinară, absoarbe tot acel ferment care în Franța, la Paris, reprezenta epicentrul, rezumând totul, tot parcursul de cercetare muzicologică, dramaturgică, artistică și filosofică. Aș spune psihanalitic de asemenea și cu adevărat punctul culminant al unei reflecții infinite care îi permite lui Oedip cu adevărat să abordeze dimensiunea tragică în sensul de universală, în sensul de atemporală, fără a deveni un individ închis. Noi toți suntem Oedip. Fiecare dintre noi este și Iocasta și Laios, fiecare dintre personajele pe care Sofocle le abordează și le oferă ca paradigmă a dezvoltării și creșterii sentimentului de dezamăgire. Este impresionant că acest mesaj a pornit acum mai bine de 2000 de ani și că George Enescu preia, amplifică și relansează această reflecție grație unei muzici care este și ea universală.

La prima sa reprezentație în 1936 la Paris, Oedipe a fost considerată un punct de cotitură în istoria operei. Cu o partitură complexă și impunătoare, George Enescu a creat o experiență muzicală care a încântat și a provocat audiența în egală măsură.

În distribuția avanpremierei enesciene, îi regăsim pe următorii artiști lirici: Ionuț Pascu (Oedipe), Marius Boloș (Tirésias), Dan Indricău (Créon), Andrei Lazăr (Păstorul), Ion Dimieru (Marele preot), Leonard Bernad (Phorbas), Damian Vlad (Străjerul), Daniel Filipescu (Thésée), Andrei Petre (Laïos), Oana Andra (Jocaste), Sorana Negrea (Sfinxul), Daniela Cârstea (Antigone), Andreea Iftimescu (Mérope), Zoica Şohterus (o femeie tebană). Alături de regizorul Stefano Poda și dirijorul Tiberiu Soare, din echipa care va monta Oedipe pe scena Operei Naționale din București, mai fac parte: Paolo Giani (regizor asociat), Silvia Sisto (asistent coregrafie), Mircea Pădurariu (asistent dirijor), Paula Stoica și Claudia Machedon (asistenți regie).

Stefano Poda este coregraf și regizor și a montat la mai multe teatre de prestigiu din întreaga lume. Printre cele mai apreciate producții semnate de el, se numără Tosca, montată la Teatrului Bolshoi din Moscova în 2021.

Prima reprezentație a acestui spectacol a avut loc, în avanpremieră, în decembrie 2023.

The post Opera “Oedipe”, cea mai complexă lucrare scrisă de Enescu, va avea premiera la ONB de Ziua Culturii appeared first on Cultura la dubă.

Principalul eveniment dedicat Zilei Culturii Naționale va avea loc la Opera Națională București pe 15 ianuarie, de la ora 19.00. Spectacolul va fi susținut de Corul și Orchestra Operei Naționale București, iar dirijor va fi Daniel Jinga, managerul Operei Naționale București.

Vor fi prezenți premierul Nicolae Ciucă, președintele Camerei Deputaților – Marcel Ciolacu, ministrul Culturii – Lucian Romașcanu, Igor Grosu, președintele Parlamentului Republicii Moldova, precum și alți demnitari și membri ai Corpului Diplomatic.

Printre artiștii prezenți la evenimentul organizat de Ministerul Culturii vor fi: Nicu Alifantis & Simphonicu, Vali Boghean Band, Ansamblul Anton Pann, Maia Morgenstern, Lari Georgescu, Marius Bodochi, Angela Ciobanu, Diana Decuseară, Dan Melnic, Alexandru Pleșca. Regie: Petru Hadârcă.

“Unul dintre cele mai prețioase bunuri ale acestei națiuni este, fără-ndoială, Cultura Română! Duminică, mai mult ca oricând, va fi prezent în mintea și în sufletul nostru cel care a marcat societatea românească prin opera sa, Ziua Culturii Naționale fiind în mod special aleasă în ziua în care s-a născut poetul național Mihai Eminescu, un reprezentant universal al culturii noastre.

Va fi o zi de dublă sărbătoare, în care aș vrea să simțim cu adevărat bucuria și semnificația unui asemenea moment și să ne amintim că principalul liant al unei societăți este și trebuie să rămână Cultura. Să ne lăsăm așadar încântați și alinați de tot ceea ce ne oferă, înclinându-ne în fața celor care fac posibil acest miracol. De la obiceiuri păstrate în toate colțurile țării, la oameni de cultură valoroși și artiști-tezaur care duc pretutindeni în lume frumusețea și unicitatea acestui neam, România reușește să rămână o destinație culturală cu tradiții de neclintit, dar deschisă, totodată, noutății”, a declarat Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu.

România celebrează pe 15 ianuarie Ziua Culturii Naționale și ziua nașterii lui Mihai Eminescu. Ca în fiecare an, Ministerul Culturii organizează o sesiune specială de finanțare dedicată acestei zilei. Proiectele câștigătoare anul acesta au fost anunțate AICI.

The post Politicienii vor sărbători Ziua Culturii la Opera Națională București appeared first on Cultura la dubă.

Regia și coregrafia sunt semnate de Oleg Danovski, întemeietorul școlii românești de balet modern, decedat în 1996, iar adaptarea adaptarea și punerea în scenă sunt realizate de Oleg Danovski Jr., fiul marelui dansator și coregraf.

Costumele sunt realizate de Viorica Petrovici, decorurile de Adrian Damian, iar conducerea muzicală îi aparține dirijorului Iurie Florea.

Primele trei reprezentații sunt deja sold out.

Distribuția pentru premiera din 19 noiembrie: Odette / Odile: Cristina Dijmaru, Siegfried: Bogdan Cănilă, Rothbart:
Cristian Șușu, Bufonul: Riku Kawanishi, Pas de trois: Erina Yoshie, Arata Yamamoto, Ada Gonzalez, Patru lebede mici: Erina Yoshie, Diana Gal, Kana Arai, Amyra Badro, Patru lebede mari: Greta Niță, Marina Gaspar, Adina Manda, Julia Baro, Solo spaniol: Julia Baro, Egoitz Segura, Solo napoletan: Diana Gal, Stefano Nappo, Solo ceardaș: Andrea Caleffi, Ionuț Diniță, Solo mazurka: Andrada Pătrânjel, Sergiu Dan Mirese: Katrin Kennedy, Karen Saito, Maria Gogonea, Octavia Cristea, Regina: Alexandra Gavrilescu, Pretendenta: Margaux Chesnais, Wolfgang: Luca Gabriel

Balet în patru acte de Piotr Ilici Ceaikovski, cu participarea Baletului și Orchestrei Operei Naționale București.

Titlu de referință în istoria baletului, „Lacul lebedelor” a avut premiera mondială pe 20 februarie 1877, la Teatrul Bolshoi din Moscova, unde nu a fost bine primit, abia în 15 ianuarie 1895, cu o nouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov a avut un succes enorm la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg.

Povestea din spatele celei mai celebre dintre compozițiile de balet este una cât se poate de captivantă și a reprezentat, de-a lungul timpului, subiectul de discuție al multor critici. Unul dintre fondatorii baletului rusesc, Fyodor Lopukhov, a numit „Lacul lebedelor” drept o operă națională, având în vedere simbolistica centrală – lebăda, simbolul acesteia fiind foarte des întâlnit în lirica populară; atât subiectul operei cât și imaginea lebedelor reprezintă ideea dragostei veșnice în cultura Rusiei.

Una dintre cele mai frumoase povestiri folclorice rusești, „Rața albă”, a influențat într-o mare măsură „Lacul lebedelor”. Contemporanii lui Ceaikovski au afirmat că acesta a prezentat de-a lungul vieții un mare interes pentru viața lui Ludwig II al Bavariei, a cărui tragica poveste este simbolizată prin lebăda din opera compozitorului.

Legenda despre prințese transformate în lebede de un vrăjitor rău, în care vraja lui poate fi spulberată numai prin iubirea unui prinț, rămâne și în zilele de astăzi poate cea mai frumoasă poveste de balet ce a fost lăsată posterității.

The post Opera Națională București prezintă o nouă montare a baletului “Lacul Lebedelor” appeared first on Cultura la dubă.

Acesta a obținut media generală 9.25, după ce s-a prezentat în fața unei comisii formate din Diana Baciuna – secretar de stat în Ministerul Culturii, Liliana Staicu – director al Orchestrelor și Corurilor Radio și Mihai Cosma – muzicolog.

Daniel Jinga a condus ONB în ultimul an, ca manager interimar, fiind de profesie dirijor.

Postul de manager general al ONB a fost mai mulți ani blocat de procese în instanță, după ce fostul director general al Operei Naționale București, Cătălin Ionescu a fost suspendat din funcție și cercetat pentru deturnarea de fonduri publice în complicitate cu alți inculpați, către firmele acestora. Prejudiciul adus este estimat la aproape 3.400.000 de lei.

The post Daniel Jinga este noul manager general al Operei Naționale București pentru următorii 5 ani appeared first on Cultura la dubă.

Azi, de la ora 15.00, ei se vor întâlni cu ministrul Culturii Lucian Romașcanu. Conform ONB, balerinii au contactat instituția pe email și au cerut sprijin.

Momentan, ei vor participa la cursurile de studiu alături de maeștrii ONB, dar este luată în calcul și posibilitatea oferirii unor audiții, în urma cărora ar putea fi angajați. Mai multe informații în acest sens vor fi transmise în viitor.

ONB face apel la celelalte teatre din România să preia acest exemplu și să integreze artiștii nevoiți să fugă din calea războiului.

Un balerin ucrainean s-a alăturat armatei

Pe de altă parte, povestea unui balerin ucrainean a devenit cunoscută zilele acestea, după ce pe internet a apărut o fotografie cu el îmbrăcat în haine militare. Publicația The Telegraph a scris că balerinul Oleksiy Potyomkin s-a alăturat armatei ucrainene, în lupta cu atacatorii ruși.

The post 5 balerini ucraineni refugiați în România vor fi integrați în programele de studiu ale Operei Naționale București appeared first on Cultura la dubă.