România a încheiat la sfârșit de septembrie cel mai complex eveniment cultural pe care îl organizează – Festivalul Internațional George Enescu. Timp de 4 săptămâni, unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, dirijori, soliști, coregrafi și dansatori au conturat un univers din care, odată intrat, nu ai mai vrea să pleci. Fiindcă în lumea lui Bach, Beethoven sau Mozart, Enescu, Ravel sau Shostakovich, muzica aduce lumină, dacă nu cumva chiar vindecă întunericul din noi.

Experiența unui concert live înseamnă acces la propriile emoții, o spune chiar cel care a stat în spatele selecției muzicale a festivalului – dirijorul român Cristian Măcelaru. Numit director artistic al Festivalului Enescu în urmă cu 4 ani, Măcelaru a semnat acum, pentru prima dată, o ediție completă a evenimentului, fiind implicat de la aducerea soliștilor celebri, până la selecția evenimentelor din Club Control sau cea a spectacolelor pentru copii de la Teatrul Odeon.

Lista de titluri pe care le poartă Cristian Măcelaru este impresionantă – director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, director muzical al Orchestrei din Cincinnati, dirijor principal al WDR – Orchestra Simfonică din Köln, câștigător al Premiului Grammy, violinist, profesor și mentor.

În esența acestor titulaturi se află iubirea pentru muzică. Iar ea se manifestă prin dirijat.  

A dirijat Orchestra Națională a Franței la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, dirijează anual concertul de Ziua Franței de la Turnul Eiffel, iar concertele sale din întreaga lume sunt, în general, sold out. La Festivalul Enescu, a condus 7 concerte, ajungând în premieră cu festivalul chiar și la Chișinău.

Am vrut să înțelegem mai bine ce se află dincolo de “misticismul care înconjoară munca de dirijor”, după cum o spune chiar dirijorul Cristian Măcelaru.

După ce în urmă cu trei ani ne-a primit în culisele Radio France de la Paris, de data aceasta, timp de câteva zile, l-am urmărit la Festivalul Enescu în timpul repetițiilor, în discuții cu muzicienii, cu colegii din festival sau cu spectatorii. L-am însoțit când a mers să asculte concertele celorlați. I-am fost alături în cabină chiar înainte de concerte, știm cât a dormit sau ce a mâncat într-o zi. Dar, cel mai important, am aflat cum sufletul unui dirijor își pune amprenta asupra unui concert.

***

Este duminică dimineață, în al doilea weekend al Festivalului Enescu. Azi începe seria de evenimente pentru copii, organizată la Teatrul Odeon. La 9 dimineața, Cristian Măcelaru, de data aceasta în rol de povestitor, repetă alături de orchestră fragmente în care muzica lui Enescu se îmbină cu povești din copilăria compozitorului.

Cu o seară înainte, dirijase un concert la Timișoara, alături de una dintre orchestrele pe care le conduce – WDR Symphony Orchestra din Köln. După ce a experimentat niște întârzieri cu avionul, ca să fie sigur că ajunge la repetiția de la Odeon, a plecat noaptea cu mașina de la Timișoara și a ajuns la 5 dimineața în București. A dormit doar două ore și a început o nouă zi de festival.

La ora 11, având în față zeci de copii și părinți entuziasmați, se așază pe marginea scenei și rostește povestea lui George Enescu cu un puternic accent bănățean, pe care încă îl păstrează, deși e plecat din România de aproape 30 de ani. Din când în când se oprește și lasă muzica să îl bucure.

La finalul spectacolului, se grăbește să ajungă la hotel ca să se schimbe.

Între timp, la Sala Palatului stă să înceapă repetiția cu aceeași orchestră WDR din Köln, alături de care pregătește un concert important și complex – Salome op.54 de Richard Strauss, cu participarea a 15 soliști de talie mondială, în frunte cu celebra soprană americană Jenniffer Hollowey.

Eliberat de rigiditatea costumului, purtând un simplu tricou, maestrul, așa cum îl apelează toți, apare în fața orchestrei și își începe discursul cu scuze și mulțumiri.

“În primul rând, aș vrea să îmi cer scuze față de voi, fiindcă aceasta nu este o sală de concert. Este posibil ca, de pe scenă, sunetul să vi se pară cam sec, dar vă promit că din sală nu se aude așa, este amplificat și am investit enorm pentru a-l îmbunătăți (n.r. anul acesta Festivalul Enescu a montat la Sala Palatului niște panouri speciale pentru îmbunătățirea calității sunetului). Multe orchestre care au venit de-a lungul anilor s-au plâns de sunet, dar, cu toate acestea, tot am convins 27 de orchestre să concerteze aici.

Apoi, aș vrea să vă mulțumesc pentru concertul de aseară! Și mama mea (n.r. familia lui Cristian Măcelaru este din Timișoara), care a fost prezentă aseară, vă mulțumește, i-a plăcut foarte mult.”

Dirijorul poartă câteva discuții cu soliștii, apoi începe o repetiție șnur. Opera Salome înseamnă un concert de aproximativ 1h45’, fără întrerupere. Efortul tuturor muzicienilor de pe scenă este imens. Iar dacă fiecare dintre ei are câte o pauză pe parcursul concertului, dirijorul este singurul care nu se oprește.

„Richard Strauss a întocmit și o listă cu sfaturi pentru dirijorii care îi dirijează lucrările. De exemplu: nu te uita direct spre suflători, ci doar cu coada ochiului, că altfel vor sufla prea tare. Iar altul este: nu transpira! (râde). Eu, după repetiție, am băut 3 litri de apă. Atât de deshidratat eram, atât de mare este efortul fizic.”

La finalul repetiției, după ce le transmite instrumentiștilor câteva schimbări punctuale pe care trebuie să le facă, își ia bagheta și partitura, legată într-o copertă de un roșu intens, discută cu tinerele din cadrul festivalului câteva detalii organizatorice și merge în culise, cu speranța că la hotel va apuca să doarmă câteva ore.

Este ora 16:00, nu a apucat să mănânce nici micul dejun, nici prânzul, dar se mulțumește cu o merdenea care îl așteaptă la cabină. „În zilele în care am o repetiție șnur sau concert, prefer să nu mănânc înainte, mă simt mai lejer – ne spune.

De ce ați ales să dirijați opera Salome în concert, la Festivalul Enescu?

La WDR am planificat de vreo 4 ani să deschidem stagiunea cu Salome. Orchestra și-a dorit foarte mult să o facem. Și atunci am zis ok, în 2025 hai să deschidem stagiunea cu Salome. O operă de genul ăsta se programează cu foarte mult timp înainte.

Ca să găsești soliștii, să fie toți foarte buni, să fie disponibili, e foarte dificil. Inițial, eu voiam să lucrez cu o soprană care îmi place foarte mult. Dar pentru o solistă durează vreo trei ani de zile să învețe acest rol, atât de complex și de dificil este. După 6 luni mi-a spus că nu se simte pregătită, că îi trebui încă 10 ani ca să ajungă la rolul respectiv.

Dar dumneavoastră, ca dirijor, dincolo de repetițiile cu orchestra, cât de mult ați studiat partitura?

Cam prin ianuarie am început să am partitura la mine, cărțulia aia roșie, absolut peste tot. Și să mă uit la ea în fiecare zbor, fiecare minut pe care îl aveam într-un aeroport, în camerele de hotel. Din ianuarie până acum m-am uitat la ea minimum o oră pe zi, în fiecare zi. Asta în contextul în care în fiecare săptămână am altceva de dirijat. O operă trebuie învățată cu răbdare și timp.

Eu am mai dirijat Salome acum 13 ani. La operă trebuie să fiu foarte, foarte atent non-stop, pentru că oricând, dacă ei nu se simt bine, dacă au uitat o chestie, trebuie să ajustez imediat. Și, fiind o operă în concert, nu am un sufleor care să îi ajute pe ei. Eu trebuie să ajustez toată orchestra.”

Are în plan să ajungă la concertul de la ora 19.00, al Orchestrei Santa Cecilia, dirijată de celebrul Daniel Harding, care împlinește chiar în această zi 50 de ani. Ca director de festival, este firesc să îndeplinească și rolul de gazdă, dar și ca simplu iubitor de muzică își dorește să se bucure de cât mai multe concerte.

De altfel, prin tot ce face, încearcă să transmită celorlalți această imensă pasiune. Iar principalul său obiectiv la Festivalul Enescu a fost să atragă cât mai mulți tineri în public.

„Îmi spunea un domn ziarist mai în vârstă, din Köln: m-am pus pe scaun și în fața mea era un rând întreg de tineri, până în 20 de ani, toți cu tatuaje, cu tot felul de inele. Și imediat m-am gândit că va fi o problemă. Dar tot concertul au stat nemișcați. Cum faceți acest lucru? N-am văzut în viața mea o astfel de audiență în Germania, la concert.

Și ce ați răspuns?

Eu cred că efortul pe care festivalul l-a făcut ca să fie mai vizibil, să fie mai tineresc, a dat roade.  Vizibilitatea care există pe rețelele sociale nu se compară cu ce a fost în trecut.

Acum 5 ani nu era așa popular pe Instagram, de exemplu. Și am făcut un efort anul acesta, festivalul a invitat niște influenceri ca să aibă o experiență la festival și să scrie apoi, să-i invite pe alții. Și cred că a avut un impact pozitiv pentru că mulți dintre ei au scris: ok, dacă vreți un date foarte clasic, mergeți la Enescu. Nu mai sunt atât de multe evenimente în societate care să aibă o deschidere către un lucru făcut cu eleganță și frumos.

Chiar vorbeam cu directorul executiv al orchestrei WDR și el spunea un lucru chiar interesant. Acum 20 de ani, toată industria de muzică clasică în America era axată pe un lucru: să facem totul mai casual. Ca oamenii să nu se simtă obligați să se îmbrace cumva special pentru concert, să vină cât mai confortabil, dacă vor, să vină în blugi. Acum e exact invers. Toți tinerii care vin la concert vor să vină ca să se îmbrace frumos, să poată să pună o poză pe Instagram, să arate unde sunt. Deci s-a schimbat complet paradigma, complet.

Din păcate, ceea ce împinge acest lucru nu-i chiar foarte pozitiv, că îi împinge pe oameni să falsifice un statut. Dar, dacă sunt expuși la muzica pe care o prezentăm și asta are un impact pozitiv, de ce nu? Cu siguranță o persoană care ascultă în concert o simfonie superbă, o orchestră, un concert de pian, chiar și o operă, nu cred că rămâne indiferentă. Mie îmi e greu să-mi imaginez că cineva pleacă de la concert indiferent. Poate că nu devine fan imediat, dar își va aduce aminte de o experiență unică.

Apoi, percepția noastră și contextul din care venim noi în sala de concert influențează foarte mult ce se întâmplă, care sunt sentimentele. Acestea sunt fluide, nu sunt exacte.

Și compozitorii manipulează acest lucru: Schubert, de exemplu, face acest lucru. Schubert te aduce atât de adânc, adânc, adânc și apoi introduce o gamă majoră, care este de o intensitate atât de mare, încât sentimentul de tristețe se acutizează. Contextul pe care îl aducem noi influențează atât de mult experiența pe care o avem.”, ne povestește dirijorul Cristian Măcelaru.

Și nu doar bagajul emoțional cu care vin spectatorii influențează experiența de concert, ci și emoțiile celor de pe scenă. Dirijatul nu înseamnă doar respectarea unei partituri și coordonarea perfectă a tuturor muzicienilor din orchestră, ci și amprenta sentimentală pe care dirijorul o lasă într-o seară asupra orchestrei.

„Bagajul emoțional și dirijatul nu se pot separa. Și mai ales în turneu, unde cântăm același repertoriu 8-10 seri la rând. E foarte interesant, pentru că în fiecare seară e diferit. Contextul emoțional face diferența, da. Ăsta e miracolul muzicii.

Puteți să ne dați un exemplu de sentiment l-ați avut și s-a simțit prin felul în care ați dirijat?

Da, vă dau un exemplu foarte concret. Debutam cu Filarmonica din New York și la pian era Daniiel Trifonov (n.r. considerat de specialiști unul dintre cei mai buni pianiști din lume), cu Concertul nr. 2 de Rachmaninov. Aveam cinci concerte la rând. În prima seară a fost superb, în a doua seară a fost foarte bine. În a treia seară, în acea dimineață în New York, când ne-am trezit, am aflat de masacrul la Charlie Hebdo.

N-am vorbit cu Daniil despre asta, dar cabina lui era chiar lângă mine. În fiecarea seară îl auzeam cum se încălzea. În acea seară am auzit un Bach atât de lent încât m-am întrebat dacă e chiar Daniil. M-am dus să-l salut și mi-a zis: mă simt foarte trist de ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, dacă se poate în seara asta hai să fim puțin mai introspecți. Și am spus ok.

Ceea ce se întâmplase la Charlie Hebdo mă afectase și pe mine, la fel de mult ca și pe Daniil, iar concertul a reflectat felul în care noi ne simțeam în urma acestei tragedii. A fost complet diferit de celelalte seri.

Sigur, eu încerc să-mi las la ușă lucrurile vieții, de zi cu zi. Dar e imposibil să separi omul de artă, ca interpret. E imposibil să separi emoțiile. Și da, într-un fel, și asta e frumusețea muzicii, pentru că nu există două emoții care să fie exact identice. De aceea un concert live e atât de important de trăit, el există doar în momentul în care îl auzi, după care nu mai există. Chiar dacă rămâne o registrare, contextul în care ascultăm nu mai e același.”

După ce se odihnește două ore, îl însoțim pe maestrul Măcelaru în drumul său de la hotel la Sala Palatului, unde merge mai întâi la cabine pentru a-I felicita pe sărbătoritul zilei, dirijorul Daniel Harding. Totodată, intră în cabina pianistului Seong-Jin Cho și îi mulțumește acestuia că a acceptat invitația din scurt de a o înlocui pe marea pianistă Martha Argerich.

Apoi merge în sală, unde e oprit de spectatori pentru fotografii sau autografe, salută invitații de pe rândul său și se bucură de concertul extraordinar susținut de Orchestra Santa Cecilia, sub bagheta marelui dirijor Daniel Harding.

“Ce face un dirijor să fie bun, din punctul dumneavoastră de vedere?

E un pic de misticism în spatele dirijoratului, sunt foarte mulți oameni care nu știu exact ce face dirijorul. Sunt și dirijori care nu știu exact asta.

Pentru mine, un dirijor bun este un muzician care înțelege limbajul fiecărui compozitor, fiindcă fiecare compozitor are un dialect diferit în limbajul muzical. În al doilea rând, respectă intenția compozitorului.

Apoi, reușește să creeze o atmosferă în care fiecare muzician din orchestră se simte valorificat și se simte liber să își exprime valoarea artistică, dar, fără să își dea seama, face ceea ce dirijorul dorește. Deci, un pic de magie e și aici.

Țin minte când am dirijat prima dată orchestra din Barcelona, unde cântă și sora mea. Ea mi-a spus după prima repetiție: “nu știu cum faci, dar parcă ne obligi să cântăm exact ce vrei tu, fără să spui nimic, fără să ne obligi. Parcă ne iei energia și trebuie să mergem cu exact acolo unde vrei tu.” Pentru mine a fost un compliment extraordinar, fiind exact ceea ce am simțit eu la profesorul meu în ’97, cel care m-a inspirat foarte mult.

A studia muzica și a studia să dirijezi acea muzică sunt două lucruri complet diferite. Muzica e limbajul prin care mă exprim, iar dirijatul e profesia. Studiez muzica, dar ăsta este un drum de-o viață, nu se oprește niciodată. Și nu voi ajunge niciodată să cunosc o piesă în desăvârșire, pentru că de fiecare dată când mă reîntorc la acea compoziție, descopăr un lucru nou, un lucru care este influențat de contextul în care mă aflu în acel moment.

Înveți cum ele se exprimă în muzică. Fiecare text muzical scris pe hârtie reprezintă un sentiment uman, o emoție. Profunzimea în muzică se dobândește în timp, nu în cunoștințe. Instinctul muzical se creează în timp.

Și atunci, dirijorii tineri cum reușesc să se afirme? Chiar și aici, în festival, ați adus foarte mulți dirijori tineri, sub 30 de ani.

Dirijorii tineri acum au un succes enorm pentru că dirijează orchestre foarte bune. Și când dirijezi orchestre foarte bune, elementele care sunt necesare pentru un dirijor, care erau foarte importante acum 50 de ani ca să clădească o orchestră, nu mai sunt esențiale. Un dirijor tânăr de astăzi, dacă are o energie extraordinară, și e și foarte talentat, desigur, are toate șansele.

Dirijorii tineri nu mai au aceleași bariere de acum 20 de ani. Orchestrele au crescut atât de mult, încât unele nu mai au nevoie de un dirijor care să le învețe. Au nevoie de un dirijor care le aduce o energie extraordinară, le aduce prospețime. Poate nu au profunzimea unui dirijor care a trecut prin 20 de ani de carieră, dar au o energie extraordinară care, într-un fel, substituie acea profunzime.”

Născut la Timișoara într-o familie cu 10 frați, fiind chiar mezinul, Cristian Măcelaru l-a avut ca model în muzică pe tatăl său. Deși lucra ca un simplu sculer-matrițer într-o fabrică, mare iubitor de muzică, tatăl a format o orchestră a bisericii și a îndrumat fiecare copil să studieze un instrument. Toată familia Măcelaru cânta la instrumente, de la copii la verișori, dar nu toți au facut o carieră în muzică.

Pe când avea doar 17 ani, a cunoscut o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, și s-a oferit să le arate orașul. I-a invitat inclusiv la un concert al său, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

Așa a ajuns în Michigan și a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, tânărul Cristian a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și a decis să rămână acolo.

Ca violonist a devenit cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani. Mai târziu a realizat că visul său este să devină dirijor.

“Tatăl meu era un dirijor amator, în care eu am fost concertmaistru de când aveam șase ani. Poate din cauză că el era dirijorul orchestrei, niciodată nu m-a interesat să-i iau locul. Dar imediat ce am ajuns în America, un coleg m-a încurajat să iau și cursul de dirijat, pentru a acumula credite, dar și pentru că era un profesor foarte fain.

Eu nu eram interesat absolut deloc, dar m-am dus la clase de dirijat și profesorul a fost cu adevărat inspirațional.

Am învățat cum să văd o partitură întreagă, cum să mă uit la ea, să o studiez. Atunci am început să dirijez. De altfel, nu cunosc persoană care să fi încercat să dirijeze și care să nu fie imediat atinsă de acest drog. De atunci, dirijatul mi-a rămas ca o obsesie în minte.

Am știut că vreau să fiu dirijor, dar am continuat să studiez vioara și în facultate și la master, fiindcă așa mi-a cerut profesorul de dirijat pe care l-am întâlnit apoi. El mi-a spus: ok, te învăț să dirijezi cu o singură condiție: mergi la facultate, la vioară. După aceea mergi să faci masterul tot la vioară, și abia apoi, dacă încă vrei să devii dirijor, te învăț.

Dar de ce a fost important să continuați studiile la vioară?

Pentru că așa devii un muzician adevărat, cu un instrument în mână.”

A doua zi urmează marele concert Salome de Richard Strauss. Cristian Măcelaru dedică prima parte a zilei întâlnirilor cu jurnaliști străini,, apoi merge la Sala Palatului pentru o ultimă repetiție, înainte de concert. De data aceasta, discută aplicat cu instrumentiștii și cu dirijorul asistent Cristian Câșleanu, astfel încât acestora să le fie clare ultimele indicații.

“Probabil publicul va fi entuziasmat și va cere un bis, dar de data aceasta, după tot efortul depus, știu că abia așteptați să ajungeți la cabine, așa că nu va fi cazul să dăm unul.”, transmite orchestrei.

Mai rămâne doar o oră până la startul concertului și ne primește cu generozitate în cabina sa, unde, în timp ce își desface o portocală, ne descrie cum își petrece, în general, timpul înainte de concertele pe care le dirijează.

„Când eram foarte tânăr, aveam un ritual că neapărat trebuie să mănânc o banană, dar mi-am dat seama că, de fapt, astea sunt chestii care le făceam fără să fie nevoie. Când ai un ritual, te obligi pe tine însuți să ajungi la un moment în care, în ziua în care nu vei putea face ritualul, să crezi că e cu  ghinion. Așa că am încercat să elimin ideea de a avea un ritual. Și acum nu mai am unul.

Dacă am puțin de timp liber înainte de concert, să zic vreo 40 de minute, mă joc șah pe telefon. Simt că mă ajută să mă concentrez, dar și să treacă timpul, să nu stau să mă gândesc. Iar, de obicei, cam cu 15 minute înainte încep să mă schimb. Și cam atât.

Aveți emoții înainte să urcați pe scenă?

Înainte de concert nu am emoții. Mai degrabă înainte de prima repetiție și mai ales când e o compoziție pe care o dirijez pentru prima dată.”

Cu 15 minute înainte de concert, părăsim cabina și îi dăm maestrului răgazul necesar pentru a se schimba. Între timp, pe holurile Sălii Palatului, muzicienii își acordează instrumentele, iar în sală spectatorii își ocupă locurile. Sala e arhiplină cu câteva clipe înainte de ora 20.00. În spatele cortinei, dirijorul ne spune un banc despre un cioban din Banat. Se amuză și el la propriul banc, apoi iese pe scenă în aplauzele publicului.

Timp de aproape 2 ore, conduce cu precizie orchestra germană și, alături de soliști, oferă un concert extraordinar, aplaudat în picioare minute în șir. Iese și revine pe scenă de câteva ori, în timp ce stropii de sudoare îi cad din păr.

La cabină, își șterge fața cu un prosop și glumește cu băieții din spatele camerelor foto și video: “poza asta costă prea mult”. Închide ușa zâmbind.

Soliștii se felicită între ei și îi mulțumesc ulterior pentru măiestria cu care a condus concertul. „Ai fost extraordinar, a fost o mare bucurie să lucrez cu tine!” – îi transmite după o îmbrățișare soprana Jenniffer Hollowey.

După efortul uriaș depus pe scenă, dirijorul merge apoi în foaierul Sălii Palatului, unde este anunțată o sesiune de autografe. E aproape 11 seara și răspunde cu răbdare și cu zâmbetul pe față tuturor poveștilor personale pe care țin să le spună cei așezați la coadă.

“Vă așteptăm pe la noi, la Oradea, maestre, să susțineți și acolo un concert așa minunat”, îi transmite o doamnă. “Ah, am copilărit acolo, am rude la Oradea, ce transformări spectaculoase s-au făcut în oraș!”, îi răspunde acesta.

O tânără violonistă de la Brașov îi spune: „E al 7-lea concert al dumneavoastră la care vin. Sper ca într-o zi să cântăm împreună, să mi se îndeplinească acest vis!”

Fiecare spectator îi aduce complimente și mulțumiri pentru concert, apoi vrea să obțină de la maestrul Măcelaru cât mai mult, de la autografe pe 5-6 discuri – „Pentru Lucia, verișoara mea, pentru tata” – la selfiuri sau chiar și audiții pentru nepoții care vor să devină muzicieni.

În paralel, ultimii angajați ai Sălii Palatului abia așteaptă ca totul să se termine pentru a stinge luminile și a pleca acasă.

Aproape de miezul nopții, directorul celui mai amplu eveniment cultural organizat de țara noastră, pornește spre hotel cu ghiozdanul în spate.

A două zi pleacă la Paris, unde deschide noua stagiune cu Orchestra Națională a Franței. Revine cu aceeași orchestră în Festivalul Enescu peste două săptămâni, alături de nume mari precum violonista Anne-Sophie Mutter și pianistul Rudolf Buchbinder.

Ca director muzical al celei mai importante orchestre franceze, și-a asumat un proiect imens, dedicat geniului George Enescu – înregistrarea operei sale integrale cu casa de discuri Deutsche Grammaphon. Deja primul album, ce cuprinde Simfoniile și cele două Rapsodii române de Enescu, a primit Premiul International Classical Music Awards, la categoria muzică simfonică, pe 2025.

“Recent am terminat de înregistrat Suita a treia. În stagiunea în care am intrat vom termina de înregistrat toate Suitele, Sinfonia concertantă pentru violoncel, Vox Maris, Poema Română, toate acestea.

Este un proiect care eu l-am propus după ce am fost numit director. Nu înainte. M-am dus la Deutsche Grammaphon înainte și am spus: uite, asta vreau să fac. Aduc Orchestra Națională a Franței, lucrez cu Muzeul Enescu să reedităm, să corectăm toate greșelile care s-au făcut de-a lungul anilor, având access la manuscrisele lui Enescu. Și s-au aliniat toate stelele în așa fel.

E cea mai bună orchestră care a păstrat tradiția franceză, cu partituri noi corectate și cu cea mai reprezentativă casă de discuri din lume.

De ce ați vrut să faceți acest proiect? Pentru că iubiți așa de mult muzica lui Enescu? Sau pentru că e atât de valoros încât merită să existe aceste înregistrări? Pentru că Orchestra Franței era cea mai potrivită cu care să o faceți?

Toate acestea. Mi-am dat seama că este un moment în timp care nu va mai reveni niciodată.

De exemplu, noi nu cântăm cu fagoți, cântăm cu bason.

Un bason francez e un instrument complet diferit. Nicio orchestră nu mai cântă cu bason. E un sunet unicat. E un sunet care e mai aproape de un cornul englez decât fagotul. Este un sunet foarte lejer, foarte delicat, care, dacă stai să te gândești, e perfect pentru muzica franceză.

Apoi, avem clarinetul francez. În Germania nu se cântă pe clarinet francez. În Austria nu se cântă pe clarinet francez. E un sistem complet diferit, care dă un sunet mult mai cald, mult mai lejer. De asemenea, școala de flaut franceză e diferită. Școala de oboi franceză e diferită. Trompetele sunt diferite.

Enescu a fost compozitorul care a scris legenda pentru trompetă, când trompeta era un instrument nou, numai ce se inventase la Paris, era acea trompetă în do. E o trompetă micuță, nu e o trompetă mare. Ea dă un sunet puțin mai pătrunzător, un sunet mai nazal, e diferit.

La cordari stilul de a se cânta într-o orchestră franceză e foarte diferit. E un sunet care în continuu crește sau se retrage. Crește, se retrage.

Aceasta e muzica de unde se trage Enescu. E adevărat, e român în rădăcină, dar trăind, studiind la Paris, e foarte influențat de muzica franceză. Ei, știind că asta este o orchestră care are această tradiție, am spus: ok, trebuie neapărat să fac asta cu Orchestra Națională a Franței.”

Pe lângă călătoriile pe care le face în toată lumea pentru concertele pe care le dirijează, munca depusă de Cristian Măcelaru în ultimii ani pentru aceste înregistrări este la fel de importantă. În 2021 am avut șansa să asistăm la Paris la o sesiune de înregistrare unui concert de Camille Saint – Saëns.

În imensa clădire Radio France era liniște deplină, iar becurile aprinse cu roșu transmiteau tuturor că în sală se înregistrează. Nici cel mai mic sunet nu era permis în timp ce orchestra cânta, însă pauzele erau presărate cu glume și zâmbete, menite să destindă atmosfera printre membrii orchestrei.

“În înregistrări, totul trebuie să fie perfect. De obicei, din 6 ore de înregistrare, ies cam 10 minute finale de muzică. Deci cam 6 ore de muncă cu orchestra pentru 10 minute de muzică pe disc.

Suntem atenți la toate detaliile, la toate instrumentele, la microfoane, facem un șnur, înregistrăm, luăm o pauză, mă duc, ascult șnurul, după care vin înapoi, mai facem un șnur, adresez câteva chestii care nu au fost bine, mai fac un alt șnur, mai luăm o pauză, mă duc și iar ascult. Fiecare măsură o reînregistrăm poate de patru sau cinci ori ca să fie destul material din care să alegem.

Și pe varianta finală a discului cine are ultimul cuvânt, dumneavoastră sau casa de producție?

Eu am putere de veto, pentru că e înregistrarea mea.

Altfel, cum v-ați pus amprenta asupra Orchestrei Naționale a Franței ca dirijor? Ce ați vrut să construiți cu această orchestră și în ce măsură v-a reușit până acum?

Cred că cel mai important lucru care l-am făcut la orchestră este că am reintrodus o constantă, un standard artistic, sub care orchestra nu mai scade. O orchestră depinde foarte mult de director sau de dirijor pentru a crește. O orchestră care e deja foarte bună nu mai depinde atât de mult de calitatea dirijorului.

Ăsta e un lucru care mi l-a dorit la Orchestra Națională a Franței: să creăm un nou nivel artistic sub care ei să nu mai coboare. Ei m-au ales pe mine după ce am cântat împreună Valsul lui Ravel. Atunci a venit orchestra la mine și a spus: de tine avem nevoie să reînvățăm cum să cântăm muzica franceză.

Și practic dumneavoastră ați fost ales de orchestră, muzicienii au votat numirea dumneavoastră ca director muzical.

Da. Au spus: vrem să reînvățăm cum să interpretăm muzica franceză. Pentru că eu, cu toți compozitorii fac același lucru pe care l-am făcut cu Enescu. Mă duc la sursa inițială, la ceea ce a scris compozitorul. Încerc să înțeleg de ce există anumite tradiții care se fac în interpretare. De ce există chestii care s-au adăugat de-a lungul timpului peste ceea ce a scris compozitorul? Și de foarte multe ori descopăr că acele lucruri s-au făcut din neputința ori a dirijorului, ori a orchestrei de a trece peste o barieră tehnică.

De foarte multe ori, deciziile artistice muzicale se iau dintr-o neputință tehnică și atunci se creează o tradiție. Și sunt, după aceea, foarte mulți care nu se mai gândesc de ce și acea tradiție devine, de fapt, status quo.

Eu, în toată muzica și împotriva tuturor dirijorilor din lume, fac acest lucru. De fapt, aș putea spune că este în natura mea de artist.

Și asta a fost atractiv și pentru Orchestra Națională a Franței, vizavi de Ravel. Pentru că în muzica lui Ravel, fiind cântată atât de mult, sunt foarte multe elemente de tradiție care se adaugă, care chiar nu sunt necesare și nici frumoase, zic eu.

Eu am eliminat toate aceste lucruri. În înregistrarea pe care am făcut-o cu toată muzica lui Ravel, cele trei discuri care ies anul acesta, e un Ravel chiar absolut pur.

În schimb, la WDR, o orchestra germană pe care ați condus-o câțiva ani, ce amprentă ați lăsat?

Același lucru, dar cu un repertoriu complet diferit. Și asta e și mândria vieții mele, faptul că mă simt foarte confortabil cu Orchestra Națională a Franței, să fac muzică franceză, care e autentic franceză în interpretare, și să mă duc la WDR și să fac Strauss sau Rachmaninov sau Brahms, care să fie complet diferit, și nici nu-ți dai seama că e același dirijor.

Ăsta e un lucru de care mă mândresc, pentru că la majoritatea interpreților auzi o simfonie de Brahms și spui: a, ăsta e Bernstein sau mai știu eu cine. Nu mai este compozitorul. Pentru mine e foarte ok dacă lumea ascultă Brahms și spune că e Brahms, nu spune că e Măcelaru interpretând Brahms.”

La doar 45 de ani, Cristian Măcelaru este acum cel mai în vogă dirijor român la nivel internațional și al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

S-a stabilit alături de familie la Paris, dar călătorește frecvent în America, unde a preluat recent directoratul muzical al uneia dintre cele mai vechi orchestre americane, cea din Cincinnati. Acest mandat e considerat atât de important în Statele Unite, încât New York Times i-a dedicat recent un material special.

Săptămâna trecută, Cristian Măcelaru a fost numit și cetățean de onoare al Bucureștiului. Însă, dincolo de premii, speră să apuce ziua în care va dirija într-o mult promisă sală de concerte, demnă de Festivalul Enescu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Cristian Măcelaru, de la suflet la dirijat: “Bagajul emoțional face diferența între concerte. Acesta e miracolul muzicii.” appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul este organizat de Fundația Regală Margareta a României, în parteneriat cu Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti și presupune un recital de muzică clasică cu lumina stinsă, susținut de bursierii programului Tinere Talente și pianista Verona Maier, prof. univ. dr. și mentor al proiectului.

Vor fi interpretate lucrări de G. Enescu, P.I. Ceaikovski, C. Debussy, H. Vieuxtemps, F. Tarrega, L. Brouwer, Nuccio D’Angelo.

La finalul concertului, publicul va fi provocat la o discuție liberă prin care să își exprime emoțiile și sentimentele trăite în timpul recitalului cu lumina stinsă.

În public vor fi invitați și tineri artiști vizuali, care ulterior vor realiza o colecție de lucrări inspirate de Concertul Senzorial.

Pe parcursul anului 2022, proiectul Tinere Talente a susținut 30 de artiști vizuali și muzicieni cu sprijin financiar, mentorat și oportunități de manifestare și expunere a operelor în spațiul public.

Tineri muzicieni și artiști vizuali cu vârste între 14 și 24 de ani, elevi sau studenți la instituțiile de învățământ vocațional, care provin din familii cu venituri modeste, sunt invitați să se înscrie în Selecția națională prin trimiterea aplicației până la 30 noiembrie 2022. Detalii pe www.tineretalente.org.

Accesul la concert este liber, în limita locurilor disponibile, pe baza înscrierii în prealabil la adresa de e-mail prieten@principesa.ro.

The post Concert Senzorial cu lumina stinsă, joi, 24 noiembrie, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti appeared first on Cultura la dubă.

În spatele său, Turnul Eiffel a fost iluminat cu culorile drapelului Ucrainei, albastru și galben.

Clipul poate fi urmărit AICI și a fost realizat pentru Crucea Roșie din Franța, care strânge bani pentru victimele războiului din Ucraina.

Gautier Capucon are 41 de ani și este considerat unul dintre cei mai buni violonceliști din generația sa. Este fratele violonistului Renaud Capucon, iar cei doi au cântat de mai multe ori la Festivalul Internațional George Enescu de la București.

The post Violoncelistul francez Gautier Capucon a cântat noaptea la Turnul Eiffel pentru Ucraina appeared first on Cultura la dubă.

În programul concertului s-au regăsit două lucrări celebre ale compozitorilor ruși Ceaikovschi și Șostakovici.

Dacă prima parte a avut-o în centrul atenției pe violonista Sarah Nemțanu, care a interpretat Concertul pentru vioară și orchestră în Re major, op. 35 de Ceaikovski, în partea a două a programului s-a regăsit Simfonia nr. 10 în mi minor op. 93 de Șostakovici – o lucrare complexă și mult discutată în istorie, interpretată pentru prima dată după moartea lui Stalin, sub conducerea căruia Șostakovici a fost acuzat de formalism prin degretul Zhdanov. Fragmente din Simfonia nr. 10 au fost interpretată de specialiști ca fiind un portret al lui Stalin.

La finalul concertului, dirijorul Cristian Măcelaru s-a întors pe scenă cu un microfon în mână și a ținut un discurs despre rolul muzicii.

“Cu siguranță ar fi imposibil să cântăm această muzică minunată a lui Ceaikovschi și Șostakovici și să nu avem imaginea săptămânii care a trecut. Din acest motiv am vrut neapărat să facem această muzică, deoarece arta are și această menire, de a rămâne un străjer în istorie.

Așa cum a avut și Șostakovici în timpul lui, în anii 50-60, ne lovim și noi de aceleași probleme, de aceea e important ca prin muzică să rămânem în memorie și să ne reamintim că așa cum Șostakovici a scris o simfonie re – mi bemol – do – si becal, Dimitri Șostakovici, noi ca și oameni suntem cei care rămânem veșnic în memorie.

Aș vrea să terminăm acest concert cu un bis, o piesă extraordinară de Sibelius, Valsul trist, și v-aș ruga ca la finalul ei să nu aplaudăm, ci să ne gândim, să ținem un moment de reculegere pentru ceea ce este în fața noastră.”

The post Cristian Măcelaru a cerut un moment de reculegere pentru victimele războiului din Ucraina appeared first on Cultura la dubă.

Reinventarea unui proiect care are scop principal interacțiunea copiiilor din mediul rural cu muzica clasică nu este un lucru ușor. 

Însă, prin lecțiile muzicale oferite în clasă și de acasă, Asociația Tribul Artistic din Timișoara își propune să îi cucerească pe cei mici și să-i aducă mai aproape de muzică, prin nouă video-uri interactive care cuprind genuri muzicale diferite. 

Proiectul Pavilion Muzical este mai mult decât un prilej de întrevedere cu muzica: este o călătorie pe tărâmuri nebănuite de ritm. A debutat în 2019 sub forma unei „caravane muzicale”, muzica clasică ajungând astfel mai aproape de copiii din școlile primare și gimnaziale din mediul rural.

Concertele interactive au fost ținute în săli de clasă sau cămine culturale în fața tânărului public.

În 2020, odată cu apariția pandemiei, proiectul s-a reinventat, transformându-se într-o serie de emisiuni de educație muzicală: PAVILION – loc de întâlnire al copiilor cu muzica clasică.

Acestea crează un cadru familiar și prietenos, ajutându-i pe cei mici să pășească cu încredere în lumea muzicii clasice, sprijinindu-i ca prin joc să descopere și să înțeleagă mesajul muzicii clasice.

Au fost realizate astfel șase episoade de educație muzicală, difuzate online și la tv (TVR Timișoara).

Începând cu luna martie a acestui an, Tribul Artistic va crea o platformă de resurse educaționale pentru profesorii de muzică, dar și alte 9 episoade de educație muzicală, contribuind în mod substanțial la creșterea calității educaționale a orelor de muzică.

„Pavilion Muzical – Lecții muzicale în clasă și de acasă” se adresează tinerilor curioși să descopere o parte din tainele muzicii, pe platformă fiind disponibile toate resursele pentru a înțelege cum stă treaba cu instrumentele, notele, ritmurile sau genurile muzicale.

În acest weekend, penultimul episod al proiectului a fost înregistrat avându-i ca invitați pe solista Bianca Purcărea și pe percuționiștii Robert Magheți și Florin Romașcu, care formează proiectul Cobzality.

În acest episod muzica tradițională se va îmbina cu ritmuri moderne, cu ajutorul unei game diversificate de instrumente de percuție.

Locația în care a fost filmat episodul este Sala Multifuncțională a Consiliului Județean Timiș, aceasta adâugându-se listei de locuri inedite unde au fost filmate videoclip-urile. Printre acestea se numără un magazin de echipamente muzicale, o sală de eveimente a unui hotel din centrul orașului, un restaurant, un club și o biserică reformată, cu o acustică impresionantă.

Nevoia unei educații muzicale adaptată noilor vremuri este esențială, iar misiunea asumată de Tribul Artistic este aceea de a consolida universul cunoașterii muzicii, prin metode și resurse complementare curriculei școlare.

„O educație muzicală calitativă, completă, se poate dezvolta doar atunci când stau la aceeași masa reprezentanții societății civile, muzicienii de calibru, organizațiile de profil, cadrele didactice și reprezentanții instituțiilor publice. Aducerea laolată a tuturor acestor actori este o bucurie imensă și, totodată, un angajament pe termen lung”, spune Ovidiu Florian Andriș, managerul Asociației Tribul Artistic.

Videoclipurile vor avea o durată de aproximativ 22 de minute și vor include două componente: una teoretică și una practică. Va fi prezentat câte un instrument, apoi se va face trecerea spre minutul de teorie, urmat fiind de prezentarea muzicală, pentru ca în final artiștii să fie intervievați de copiii din clasele V-VIII.

Din luna martie, videoclipurile muzical-educaționale vor fi disponibile gratuit pe platforma de învățare digitală www.pavilionmuzical.ro – instrument ce pe termen lung își propune să devină un centru de resurse pentru tinerii pasionați de muzică, precum și pentru profesorii de muzică din toată țara. 

Tribul Artistic dezvoltă și promovează manifestări cultural-artistice prin organizarea de evenimente independente sau în parteneriat cu alte asociații, implementate la nivel local și național. Printre proiectele de referință ale asociației, enumerăm: Romanian Chamber Orchestra (reunește, sub bagheta maestrului Cristian Măcelaru, 21 de muzicieni români care fac performanță atât în țară, cât și în unele dintre cele mai importante orchestre ale lumii), Eufonia Festival (cel mai important festival de muzică clasică de cameră din vestul României), PAVILION (un proiect de educație muzicală dedicat tinerilor și copiilor).

The post Întâlnirea copiilor cu muzica clasică – Pavilionul Muzical appeared first on Cultura la dubă.

La doar 33 de ani, Gabriel Bebeșelea este deja considerat de către specialiștii din întreaga lume drept unul dintre cei mai talentați dirijori născuți în România în ultimele decenii.

A câștigat numeroase concursuri internaționale, printre care și o bursă la celebra Royal Concertgebow din Amsterdam.

Toamna aceasta a fost numit dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, fiind în paralel dirijor principal și la Filarmonica de Stat „Transilvania” Cluj-Napoca. Iar cariera sa a început să strălucească încă din 2011, când a fost numit dirijor principal al Operei din Iaşi, devenind cel mai tânăr şef de orchestră într-o astfel de postură din România.

A dirijat importante orchestre, precum Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Barcelona Symphony Orchestra (OBC), Orchestre National du Capitole de Toulouse, Konzerthausorchester Berlin, Filarmonica Arturo Toscanini, Orchestra Naţională Filarmonică Rusă sau Singapore Symphony Orchestra.

În România a obținut titlul de doctor în muzică la vârsta de 31 de ani, cu summa cum laude.

Locuiește la Viena, dar vrea să dea înapoi României din ceea ce a învățat el peste hotare.

Pasiunea cu care vorbește despre muzică este molipsitoare, iar tinerețea sa poate fi o gură de aer proaspăt într-un domeniu privit de către mulți tineri ca fiind “bătrânicios”.

De unde pasiunea dumneavoastră pentru muzica clasică și pentru dirijat? Cum a pornit totul?

Am avut norocul să mă nasc într-o familie în care muzica clasică era foarte importantă. Ambii mei părinți au studii muzicale, tatăl meu e profesor de muzică, unchiul meu violoncelist, mătușa mea pianistă, deci într-o familie de muzicieni.

Și atunci, cred că de dinainte să mă nasc, drumul a fost cumva pavat în direcția asta, chiar dacă părinții mei nu m-au încurajat neapărat să aleg lucrul acesta. Am fost liber să îmi aleg ce profesie am dorit.

Numai că înconjurându-mă de lumea muzicală, cred că m-am simțit mai mult atras de asta.

Ați început cu studiul unui anumit instrument sau din start ați fost atras de dirijat?

“E o anecdotă pe care mi-o povestește mama mea, că atunci când eram copil mic, în jurul vârstei de 3 ani, dirijam cu andrelele ei prin casă discurile pe care le puneau părinții mei.”

Gabriel Bebeșelea, dirijor

Dar mai întâi am studiat vioara, de la 7 ani, timp de 12 ani, am studiat și pian, dar după aceea m-am stabilizat pe drumul dirijatului.

Și de ce ați ales acest drum?

Dacă e să mă gândesc la anecdota respectivă, cred că drumul ăsta m-a ales pe mine.

Era un lucru care mă atrăgea de foarte mult timp, eram foarte interesat de ceea ce înseamnă compoziție, dirijat, de la 11-12 ani deja începusem să citesc foarte multe tratate, cărți în direcția aceasta.

Eram foarte interesat de ceea ce se întâmplă în interiorul fenomenului muzical și mai mult decât să fii înăuntru astfel, nu cred că există.

A fost oarecum un pas firesc să fac dirijat.

Ați putea numi un moment din cariera dumneavoastră, în care ați făcut pasul către străinătate, în care ați fost remarcat afară?

Nu a fost un singur moment. Mă consider foarte norocos că am avut foarte mulți profesori.

În România am studiat cu maestrul Petre Sbârcea și cu maestrul Horia Andreescu, după aceea, în străinatate am avut o bursă de asistență la Royal Concertgebouw, unde i-am văzut pe toți marii dirijori. Iar lucrul acesta m-a schimbat radical, pentru că să vezi zi de zi mari dirijori e ceva absolut fantastic.

Puteți să ne dați câteva exemple, dirijori pe care i-ați văzut la lucru în cadrul acestor studii la Amsterdam?

Foarte mult am fost influențat de Mariss Jansons. Era dirijorul șef al orchestrei și am avut norocul să îl văd de foarte multe ori în repetiții.

Dar, de fapt, ce a fost mai interesant a fost că de la săptămână la săptămână, învățam ceva nou, absorbeam ceva nou, o informație care a ajuns să îmi folosească concret în muzica pe care am făcut-o eu ulterior.

Pe unii doar i-am observat la repetiții, iar cu alții am avut norocul să lucrez activ.

După aceea, unul dintre dirijorii care m-au influențat foarte mult a fost Bernard Haitink, cu care am și lucrat.

Dacă vezi la lucru un astfel de dirijor zi de zi, nu poți decât să te formezi și să devii mai bun, fiindcă astfel de coloși muzicali nu fac altceva decât să îți transmită energia și dorința de a vrea să faci muzică mai bine.

A contat în vreun moment, în vreun anumit fel, faptul că sunteți român? Poate că veniți dintr-o țară care a dat dirijori importanți lumii?

Nici din punct de vedere pozitiv, nici negativ nu a contat. Dar, într-adevăr, este foarte important să ai o bază, o cultură, nu doar în domeniul muzical.

Dirijorul trebuie să fie o persoană foarte bine angrenată în tot ceea ce înseamnă artă, dirijatul nu înseamnă doar muzică și a transmite mesajul unui compozitor. Acest mesaj poate fi transmis mai bine, cu cât ai o experiență mai bogată de viață.

Experiența de viață este cumulul tuturor evenimentelor care au contribuit la formarea acelei persoane.

Ce altceva face ca un dirijor să fie complet?

Tind să cred tot mai mult că rolul dirijorului nu e acela de a dicta traseul interpretativ, ci de a inspira.

De a stabili prin analiză foarte complexă și relaționare cu partitura, de a descoperi cheia de boltă prin care se poate ca acel mesaj, al literei moarte – partidura, să ajungă înspre public.

E un traseu destul de complex, dacă e să ne gândim.

“Dirijorul convertește sunetul în cap, din partitură, apoi, împreună cu orchestra, plămădește interpretarea în așa fel încât totul se reflectă spre public.”

Și atunci, cred că mai degrabă e vorba de un schimb de energie.

Cred mai mult în rolul dirijorului de a inspira, nu a dicta și a convinge cu forța.

În ceea ce privește studiile în domeniul muzical, credeți că e esențial pentru un tânăr muzician să aibă acces la educația din afară, pentru a evolua?

Absolut. Și nu doar în dirijat cred că e asta. Pe toată lumea sfătuiesc să călătorească cât mai mult, să vadă cât mai multe sisteme, nu doar educaționale, să observe cât mai multe lucruri, să absoarbă cât mai mult.

Acest lucru ar putea duce și la îmbunătățirea sistemului, nu doar educațional, din România. Iar din punct de vedere al unui muzician, un muzician care nu călătorește, înseamnă că nu a fost actualizat, nu are acces la toate informațiile.

Muzicianul care nu călătorește, nu are șanse să aibă grade de comparație. Fără aceste grade de comparație, e dificil spre imposibil să perseverezi.

Și atunci, cât de important devine aspectul financiar în dezvoltarea unei cariere în muzică?

Este și nu este. Există foarte multe burse, foarte multe posibilități. De fiecare dată când un tânăr dirijor mă întreabă ce e de făcut, încerc să îi arăt calea spre acele burse, la care și eu am avut acces.

Am fost norocos să pot aplica la anumite granturi și astfel să reușesc să umblu după acești dirijori, pe care să îi văd, să îi întreb, care să mă modeleze.

Puteți contura sau descrie cumva viziunea pe care o aveți ca dirijor? Cum doriți să fie concertele pe care le dirijați?

În primul rând, mesajul compozitorului e cel mai important. Dar, în perioada aceasta de pandemie, am reflectat foarte mult la rolul nostru, al muzicienilor. Pentru ce facem lucrul acesta?

Mai ales că e singura perioadă în care s-a pus lacăt pe sălile de concert. Nici măcar în războaiele mondiale acestea nu au fost închise, pentru că alinau spiritul persoanelor afectate de război.

Și am ajuns la concluzia că, de fapt, noi ar trebui să realizăm performanța de a crea un sanctuar pentru publicul care vine în sala de concert.

Cred tot mai mult că publicul vine în sala de concert pentru a se izola de cotidian. Și atunci, cu cât interpretarea noastră este mai responsabilă, mai sinceră și mai bazată pe o analiză muzicală, cu atât reușim să realizăm acest sanctuar.

Există această idee preconcepută că muzica clasică este apreciată în special de persoane în vârstă. Vă gândiți ca repertoriul pe care îl veți alege la Filarmonica George Enescu să atragă cumva tineri?

Eu nu cred în lucrările cârlig. E o expresia în Statele Unite – crowd pleasers – adică aceste lucrări foarte cunoscute, care dacă sunt pe afiș, e sold out concertul.

Eu cred că e rețetă ieftină și facilă. Pe termen scurt poate îți aduce public, dar pe termen lung nu creează altceva decât un lanț al slăbiciunilor – va trebui să faci doar crowd pleasers.

Eu cred în altceva. Cred în conceptualizare. Cred în concertul – concept, în povestea din spatele concertului și cred că dacă lucrările sunt foarte bine legate, indiferent de genul lor, de stilul lor, de compozitor sau de perioada din care vin, acestea atrag și publicul tânăr, dar e important ca mesajul concertului să se adreseze spre această zonă.

Există și în domeniul muzical din România un fenomen al emigrării, muzicieni care pleacă afară, către orchestre mai mari? De exemplu, la Festivalul Enescu în aproape toate marile orchestre invitate există muzicieni, români, unii sunt chiar lideri de orchestră.

Da, cum ar fi la Royal Concertgebouw, concertmaistru este românul Liviu Prunaru. Foarte multe orchestre din străinătate au muzicieni români. Asta întărește ceea ce am spus mai devreme – muzicienii călătoresc.

Mobilitatea lor e un criteriu absolut natural și necesar. Pentru că pregătirea lor depinde de această călătorie, chiar inițiatică.

Dar credeți că România are și o problemă în a-și păstra tinerii talentați? Nu le oferă suficient din punct de vedere financiar și profesional?

Aici am vrut să ajung și să pun degetul pe rană.

“Există un exod al muzicienilor români, nu doar o mobilitate. Aceea e absolut necesară, dar la noi lucrurile se petrec într-un mod accelerat. Pentru că la noi, domeniul cultural este mult subfinanțat.”

Este extraordinar de dureros de mult subfinanțat.

Putem să vorbim despre cele mai mari orchestre din România, care nu se vor ridica niciodată la nivel financiar cu orchestre din Ungaria, să spunem. Nu pot deveni competitive din acest punct de vedere.

Circuitul internațional al artiștilor importanți ajunge în România cu ocazia Festivalului Enescu, care are un imens aport.

Și ca să ajungem și la artiști, punctul critic, aici e și problema sistemului educațional, care de foarte multe ori are, îmi pare rău s-o spun, diverse lacune.

Și e un punct nevralgic, asupra căruia aș insista, pentru că toți acești muzicieni au plecat din timpul studiilor.

Au plecat să-și perfecționeze arta și și-au găsit acolo sensul artistic. Atunci, e dificil să te întorci în România, unde sistemul educațional e subfinanțat, domeniul cultural e subfinanțat.

Și atunci, pe dumneavoastră, ca tânăr dirijor, ce vă motivează să dirijați două orchestre românești, una la Cluj, una la București, mai ales că locuiți la Viena?

Pe mine mă preocupă foarte mult ceea ce se întâmplă în România, pentru că eu am început studiile în România.

Consider că e important ca cei care au reușit să studieze în străinătate, să aducă ceva în România. Și nu sunt singurul. Sunt mulți dirijori români care fac o carieră în străinătate și revin cu drag. Și mulți instrumentiști, dar nu ca să lucreze într-o orchestră.

Sper că România o să ajungă în punctul în care o să atragă înapoi tinerii muzicieni, după ce aceștia s-au format în universități de prestigiu în străinătate.

Considerați că România are o problemă și în ceea ce privește infrastructura sălilor de concert?

Problemă cred că e puțin spus.

“E foarte dureros că România nu a construit o sală de concert de la început până la sfârșit, după al 2-lea Război Mondial.”

Toate sălile au fost construite pentru altceva și transformate apoi, ori au fost recondiționări ale unor cinematografe.

România nu a construit o sală și o spun cu foarte mare durere – e singura țară din zonă care a reușit această contra-performanță.

Sunt țări care nu fac parte din Uniunea Europeană și au construit săli noi de concert pentru a-și respecta propria cultură și a respecta și invitații care vin.

De fapt, instrumentul orchestrei este sala. Fără o sală bună, orchestra degeaba cântă fenomenal, nu poate sa-și atingă niciodată întreg potențialul.

Iar Sala Palatului are un singur avantaj – că este foarte mare, atât.

Credeți că unul dintre motivele pentru care am ajuns în această situație este și lipsa unor buni manageri culturali?

Ceea ce pot spune este că se simte lipsa unei politici culturale, lipsa unei coerențe între managementul cultural și ceea ce se întâmplă la cel mai înalt nivel.

În mod normal, ținând cont de nivelul la care a ajuns Festivalul Enescu, ar fi trebuit demult să avem o sală de concerte de nivel internațional.

M-aș bucura ca cineva să vină cu o strategie în care să-și dea seama de beneficiile unei săli de concert multifuncțională, să poată folosită inteligent de la eveniment la eveniment.

În această perioadă a pandemiei, sunteți de acord cu înregistrarea și transmiterea concertelor online? Au fost muzicieni celebri în istorie care au spus că muzica trebuie ascultată doar live, în sala de concert.

Aici sunt împărțit eu însumi în două.

Pe de o parte, sunt de acord cu Sergiu Celibidache, avea perfectă dreptate. Odată ce muzica nu mai e în sala de concert și publicul nu e atunci, acolo, nu mai are parte de aceste stări despre care discutam chiar la început.

Muzica nu e precum alte arte, unde poți să mai tragi niște tușe sau să refilmezi.

Pe de altă parte, nimeni nu a mai trăit așa ceva până acum. Noi am fost obligați să oprim activitatea și încercăm să găsim mecanisme de supraviețuire în această epocă, precum o fac toate domeniile.

Este vorba despre supraviețuire.

“Dacă noi ne oprim complet și așteptăm momentul în care o să putem face muzică doar live, doar în fața unui public, s-ar putea să așteptăm atât de mult încât să moară cu totul arta.”

Și atunci, cred că supraviețuirea artei, supraviețuirea muzicienilor și a publicului – sunt pe primul loc. Respectând toate regulile actuale, evident.

Spuneați că a fi un dirijor complet ține și de experiența de viață. Ce altceva vă pasionează, în afară de muzica clasică?

Îmi place muzica jazz, chiar acum aveam bilet la un concert în Viena, care s-a anulat. Îmi place foarte mult să călătoresc și să citesc. De fapt, unul dintre cele mai bune lucruri pentru profesia mea e faptul că pot călători foarte mult.

Și îmi place foarte mult să merg în arhive și să cercetez manuscrise. Să descopăr lucrări care au fost pierdute sau să fac un fel de detectivism muzical, să merg pe urma unei teorii, să văd dacă se confirmă sau nu, dacă descopăr sau nu o lucrare.

Și unele dintre cele mai mari satisfații le-am trăit în biblioteci, când am descoperit lucrări pe care le-am căutat ani de zile.

Viena este orașul în care ați decis să vă stabiliți?

În Viena am studiat și apoi a fost cumva firesc să rămân aici, pentru că e foarte ușor de călătorit.

Pe lângă faptul că este unul dintre orașele perfecte pentru un muzician.

Cum vă vedeți în viitor, ce v-ați dori să faceți și unde?

Nu am un unde, dar am un ce: muzică, pe cât de bine pot să fac.

Vreau să fiu cea mai bună versiune a mea atunci când sunt în fața orchestrei și în fața publicului, să fac cât pot de bine ceea ce mă pasionează.

În încheiere, ați avea vreun sfat pentru tinerii care își doresc o carieră în muzică și pentru părinții lor?

Pentru tineri – să fie cât mai curioși, fiindcă asta le va deschide multe căi, iar pentru părinți – dacă își văd copiii visători, să le încurajeze visurile.

The post Gabriel Bebeșelea, dirijor: “Există un exod al muzicienilor români fiindcă domeniul cultural este mult subfinanțat.” appeared first on Cultura la dubă.

Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai apreciați artiști români peste hotare. Pianista născută în Iași a cucerit întreaga lume cu stilul său fermecător de a mângâia pianul și a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, printre care Royal Albert Hall sau Carnegie Hall.

Însă, deși are șansa de a călători pe orice continent, inima sa bate cel mai tare atunci când cântă în România, o țară de care nu se dezice în fața colegilor de breaslă, din contră, se mândrește cu ea și cu valorile pe care le-a dat.

A plecat din România la 16 ani, cu o bursă de studiu în Marea Britanie. Britanicii i-au remarcat talentul și au făcut tot posibilul să o păstreze. A urmat o altă bursă, la Conservatorul din Manchester și una la master, iar decizia de a se muta la Londra a venit ulterior natural.

Dincolo de viața dedicată pianului, luptă pentru egalitatea de șanse, pentru promovarea femeilor compozitoare și dirijoare, merge cu bicicleta și face prăjituri delicioase.

Anul pandemiei i-a schimbat perspectiva asupra propriului program și asupra viitorului. A avut 55 de concerte anulate, iar recent a reauzit aplauzele publicului live.

Interviul a fost realizat pe Skype, pe când Alexandra era izolată în camera sa de hotel din Oslo, înainte de a avea primul concert cu public, în pandemie.

Alexandra, cum ai trăit tu anul pandemiei până acum, cum te-a afectat?

Din martie până acum a fost o tăcere adâncă. În martie, eu venisem după un turneu foarte mare, fusesem în Australia, Noua Zeelandă și Canada, a fost un val-vârtej în jurul lumii, iar peste o săptămână ajunsesem acasă, în Marea Britanie, s-au închis granițele și am considerat momentul ca pe un respiro.

Dar asta a durat vreo două-trei săptămâni. Începuse să vină frica aceea în toată lumea, iar pentru mine a durat cam 5-6 săptămâni până când am realizat că treaba asta va fi de foarte mare durată.

Încă am concerte anulate anul viitor, nu se știe nimic. Până la momentul acesta am avut 55 de concerte anulate.

Aveam turneu în China, de 20 de concerte, trebuia să merg în America de două ori, în toată Europa, bineînțeles.

În iulie am reușit să am primul concert, fără public, la Berlin. Mi-a fost frică pe avion, sincer. Dar am ajuns la Berlin și am avut una dintre cele mai frumoase și spirituale experiențe din viața mea. Erau vreo 10 camere și microfoane peste tot. Am terminat de cântat fiecare piesă și era liniște, o liniște din aia care te apasă direct pe inimă.

“Când am intrat la Royal Albert Hall erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.”

Alexandra Dariescu, pianistă

Cum te-a schimbat pandemia?

Mă gândesc că am fost din Australia în Canada înainte și că a devenit prea ușor să călătorim. Și toată plimbarea asta, de pe un continent pe altul, trebuie să se mai oprească, trebuie să ne gândim și la planeta noastră.

Și ți-ai regândit cumva viața, din punctul acesta de vedere?

După debutul meu, la 9 ani, am zis că eu vreau să fac asta toată viața. Și asta e sigur, vreau să cânt toată viața, să am concerte. Nimic nu se compară cu ceea ce simt pe scenă, nici nu am cuvinte să descriu.

Dar, bineînțeles, trebuie să regândesc anumite chestii. Cel puțin călătoritul mă doare, fiindcă mă gândesc la situația planetei și cred că toți avem o responsabilitate socială, să o păstrăm pentru generațiile care vin.

Tu cum ai ajuns să cânți la pian?

Mama mea învățase să cânte la pian după ureche și tot timpul, când eram eu micuță, a economist bani ca să cumpere o pianină. Voia să învăț să cânt la pian, fiindcă era un lucru frumos, deosebit. Încă avem pianina acasă, la Iași.

Apoi am mers la Liceul de Arte, iar acolo am avut o profesoară foarte bună.

Ce le-ai zice unor copii care ar vrea să urmeze o carieră în muzică?

Că este nevoie de multă muncă, perseverență și răbdare. Niciodată nu te oprești din a învăța.

Tănăra generație este foarte preocupată acum de a deveni faimos, e generația insta, youtube. Dar cel mai mult contează calitatea în absolut tot ce faci.

Iar dacă viața ta e muzica, te vei lupta oricât pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Însă trebuie foarte multă răbdare, nimic nu vine foarte ușor.

Ai cântat pe cele mai mari scene ale lumii, alături de cele mai importante orcheste. Dar aș vrea să te întreb dacă e un concert anume care ți-a rămas în suflet.

Bineînțeles, e debutul la Royal Albert Hall în 2013, am fost prima pianistă din România care a concertat acolo.

Când am intrat acolo, erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.

Și debutul la Carnegie Hall a fost foarte special. De asemenea, prima dată când am mers în Australia.

Dar fiecare concert e o provocare, mai ales când cânt cu o orchestră, fiindcă fiecare are sunetul ei unic.

Există un concert anume pe care îți place mai mult să îl cânți?

Probabil Spărgătorul de nuci.

A fost prima dată când am fost producătoare la un nou format de recital, pentru prima dată în lume – pian, balerină și animații digitale.

Ceea ce am făcut a fost să comisionez mai multe aranjamente, în loc să fie toată orchestra, a fost doar pian, în loc să fie 70 de balerini, a fost doar o balerină, în rolul Clarei, iar toate celelalte personaje au fost animate, arată ca niște holograme.

Iar când vezi prințul animat, care dansează cu Clara, efectiv nu îți mai dai seama ce e animat și ce e real.

Am mers cu el în toată lumea, am avut peste 75 de concerte în 2 ani, în China, Australia, America, Europa, Emirate. Am vrut să atrag generația tânără în sala de concerte și am reușit să am chiar 3 generații prezente la spectacole.

“Unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.”

Ai încercat să aduci producția și în România?

Da, de 3 ori. Total eșuat.

De ce?

Sincer, nu știu. Am încercat pe absolut fiecare plan, cred că erau oameni de nădejde, am și anunțat un turneu, am avut sponsori, dar la un moment dat pur și simplu echipa a zis că nu se poate face.

Nu ți-au dat niciun argument?

Nu. Și am încercat de 3 ori. Chiar îmi doream ca prima dată să aduc acest concert în România, iar apoi să mergem peste tot.

S-a putut peste tot în lume, dar în România încă nu.

În lumea internațională a muzicii, colegii te știu ca fiind din Marea Britanie sau din România?

Din România. Iar noi avem o cultură extraordinară. Când mă întreabă lumea care sunt pianiștii la care te uiți cu admirație și spun dintr-o suflare: Radu Lupu, Clara Haskil și Dinu Lipatti, iar oameni din China, Japonia, America spun exact la fel.

Deci e minunat cum școala românească pătrunde în atât de multe locuri și e extraordinară.

Ai menționat niște scene foarte importante pe care ai cântat. La noi, cel mai important eveniment de muzică, Festivalul Internațional George Enescu, are loc, în continuare, la Sala Palatului, o sală care nu a fost prevăzută pentru concerte. Cum a fost pentru tine să cânți acolo?

Da, am cântat de două ori la Sala Palatului, o dată cu Royal Philharmonic Orchestra, din Londra și o dată cu Orchestra Națională a Franței.

Pentru mine Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante din lume. Și nu numai pentru mine. Cu oricare coleg internațional cu care vorbesc, spune exact la fel. E în top 3 festivaluri din lume.

Parcă e emblema țării Festivalul Enescu.

Dar diferența dintre prestigiul festivalului, al artiștilor invitați și sala în care au loc marile concerte, cum ți se pare?

Fiecare sală are problemele ei. De exemplu, lumea din Marea Britanie se plânge de Royal Albert Hall, care e o bijuterie, dar acustica este foarte grea.

La Sala Palatului, într-un fel, pentru că sunt atât de multe emoții când mergi acolo și vezi marea de lume, mai ales că e acasă pentru mine, uiți de treaba asta.

Știu, festivalul merită să aibă o altă sală mult mult mai bună, dar într-un fel se compensează cu tot ce face Festivalul Enescu.

Cum au fost procedurile pentru participarea la concertul de la Oslo, în contextul pandemiei?

Eu trebuia să stau 10 zile în izolare, fiindcă Marea Britanie e pe lista roșie pentru Norvegia. Dar pentru că am contract cu Filarmonica, am făcut primul test din aeroport, am mers la hotel, nu am avut voie să ies decât dacă aveam nevoie la farmacie, mesele sunt aduse în cameră, de către un domn cu mănuși, le lasă la ușă.

M-am testat vineri, am primit rezultatul luni și am făcut al doilea test. După ce a ieșit și al doilea negativ, am avut voie să merg la repetiții.

În sală, publicul va fi distanțat, cred că se va ocupa cam 40% din capacitatea sălii.

Ce concert vei cânta?

Cânt un concert în premieră norvegiană, de Nadia Boulanger, una dintre cele mai importante personalități din istoria muzicii. A predat foarte mult, era prietenă cu Dinu Lipatti și cu George Enescu, i-a predat lui Barenboim, lui Piazzolla.

Nadia Boulanger era stâlpul educației, dar a fost și prima femeie dirijoare care dirijat Boston Symphony, care a primit Legiunea de Onoare de la Bruxelles, o femeie extraordinară.

Acum, unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.

Așa că atunci când am descoperit asta, am făcut un pact cu mine însămi și oriunde merg, în recital solo, cânt 50% compozitor și 50% compozitoare și încerc din suflet, mai ales când cânt cu orchestra, să promovez concerte de compozitoare.

E o chestie pe care tu o ceri în contract?

Da.

Și care sunt reacțiile?

Hmm, nu sunt tot timpul bune, îți spun sincer. Chiar s-a făcut un sondaj și lucrările compozitoarelor cântate pe plan mondial sunt în jur de 3,4%. Nu e normal.

Lupt pentru treaba asta, fiindcă trebuie să existe ceva egalitate în muzica clasică. Trebuie să lucrăm împreună. Nu cu forța, dar promotorii trebuie câteodată încurajați să își asume un risc, să accepte ceva nou.

În breasla voastră există ca la Hollywood, diferențe foarte mari între banii încasați de femei și cei încasați de bărbați?

Da, problema e că toți artiștii sunt freelanceri și foarte puțini declară cât câștigă. Dar te uiți pe podium și vezi câte femei sunt. Până acum câțiva ani, Filarmonica din Viena nu a avut niciodată femei în orechestră. Nu se poate în secolul 21 să ajungi la așa ceva.

Dar care crezi că este motivul? Crezi că încă există preconcepția că femeile nu sunt la fel de bune ca bărbații?

Da. Este o preconcepție foarte mare și totul depinde de educație. Eu merg și vorbesc cu copiii în școli, iar odată m-a întrebat o fetiță: dar cum se poate să existe o femeie dirijoare, că eu nu am mai văzut așa ceva?

Totul pornește de la educație. Dacă ei nu văd niște modele, nu vor ști că există așa ceva.

Te gândești să rămâi pentru totdeauna în Marea Britanie?

Niciodată nu poți să spui forever. Nu știu, Brexitul ne-a afectat foarte mult și a afectat cultura din Marea Britanie. Eu sunt pro-europeană, sunt parte din Friends of Europe. EI selectează 40 de tineri sunt 40 de ani, în fiecare an, sub schema Young European Leader, cei mai buni din domeniul lor. Cei mai mulți sunt din politică, jurnalism, sportivi, iar eu sunt prima instrumentistă care face parte din acest grup.

Și ne întâlnim și vorbim despre policy making, egalitate, același drept la plată, e o schemă extraordinară.

Iar eu cred foarte mult în a învăța de la fiecare, nu în naționalismul acesta care promovează egoismul și pune bariere.

Spuneai ceva și despre salvarea planetei. În sensul acesta, faci ceva anume?

Nu avem mașină, e o decizie conștientă, însă avem 5 biciclete acasă, dintre care una e o bicicletă pentru 2, e ca un Ferrari al bicicletelor. Și facem foarte multe călătorii cu bicicleta.

În toată izolarea din timpul verii, cred că asta ne-a ținut sănătoși la minte pe mine și pe soțul meu.

Soțul tău ce naționalitate are?

E german. Ne-am cunoscut la Londra acum 11 ani și ne-am căsătorit în 2014. Amândoi ținem foarte mult la sănătatea mentală, e un subiect care mă pasionează foarte mult și am grijă de asta.

Iar când călătorim cu bicicleta parcă descoperim distanțele în alt fel. E un hobby al meu. Și îmi mai place foarte mult să fac prăjituri, dar nu mănânc mult, că după aia nu mai încap în rochii, hahahaha.

Când te uiți în urmă la România, cum ți se pare că arată?

România e una dintre cele mai frumoase țări. Și toată lumea care o vizitează spune că oamenii sunt atât de generoși și de primitori.

Avem o cultură extraordinară și prin oameni ca tine reușim să o facem mult mai cunoscută.

Dar cred că mai avem mult de lucru, împreună. Să avem Festivalul Enescu, dar să avem și alte lucruri pe care să le promovăm.

De fiecare dată când vin în România, vin acasă, cu cele mai mari emoții, mai ales atunci când cânt.

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Tânăra generație e preocupată de faimă, de Insta, Youtube, dar tot ce contează e calitatea în ceea ce faci.” appeared first on Cultura la dubă.

Vineri, 2 octombrie, ora 19.00, debutează o nouă stagiune (2020-2021) la Sala Radio. Tânărul violoncelist Ștefan Cazacu, 26 de ani, singurul român care va concura anul viitor în semifinala prestigioasei competiții Concursul Internațional George Enescu, este invitat special în concertul de deschidere a stagiunii.

Ștefan va cânta pe un violoncel de colecție, creat în urmă cu 103 ani, la Torino.

Concertul prezentat de Orchestra Națională Radio se va desfășura sub bagheta dirijorului britanic
Duncan Ward, premiat ca cel mai bun tânăr dirijor al anului 2005 de către BBC. Între anii 2012-2014,
Duncan Ward a fost dirijor-bursier al Academiei Orchestrei Filarmonicii din Berlin (poziție în care a fost numit
de celebrul dirijor Sir Simon Rattle).

Programul serii invită la o călătorie muzicală în Viena sec. XVIII prin creațiile lui Haydn: Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră și Simfonia nr. 96 – ”Miracolul”.

Unul dintre cei mai ”prolifici” compozitori din toate timpurile, Haydn a creat 104 simfonii, aproape 90 de cvartete de coarde, 62 de sonate de pian etc. și este adesea supranumit ”părintele simfoniei”.

În dublă calitate de dirijor şi compozitor, Duncan Ward este deja implicat în numeroase proiecte alături de cele mai apreciate ansambluri europene: Orchestra Radio din Frankfurt, London Symphony Orchestra, Bayerische Rundfunk, Orchestra Radio din Finlanda, Orchestra Radio din Viena, Orchestre de Paris, orchestrele BBC, Orchestra Sinfonica Siciliana, RTE National Symphony Orchestra din Irlanda ș.a.

A dirijat concertul aniversar Britten 100th Birthday, susţinut alături de muzicieni din Berliner Philharmoniker şi concertul intitulat Violins of Hope, alături Berlin Philharmonic Strings, pentru a marca comemorarea a 70 de ani de
la eliberarea de la Auschwitz.

Tânărul violoncelist Ștefan Cazacu se bucură, la doar 26 de ani, de o carte de vizită ce reprezintă baza unei cariere desucces: educația complexă primită de timpuriu într-o celebră familie de muzicieni, studii muzicale universitare urmate la București și la Viena, numeroase premii obţinute în diverse competiţii naţionale și internaționale, apariții – în ipostază solistică – alături de toate orchestrele simfonice din România, dar și recitaluri pe scene din Olanda, Israel, Austria, Ungaria, Germania ș.a.

Ştefan Cazacu şi-a început la doar 6 ani formarea muzicală, alături de tatăl său, cunoscutul violoncelist Marin Cazacu.

The post Reîncep concertele la Sala Radio appeared first on Cultura la dubă.