7 membri ai Academiei Goncourt au sosit la București pentru a anunța nominalizații la Premiul Goncourt 2024, într-un eveniment care marchează existența de 100 de ani a Institutului Francez din România.

Vorbim despre prezența a 7 autori francezi de renume mondial – Philippe Claudel (Președintele Academiei Goncourt), Pascal Bruckner, Tahar Ben Jelloun, Camille Laurens, Paule Constant, Pierre Assouline și Didier Decoin.

Dintre aceștia, cel mai cunoscut publicului din România este, fără îndoială, Pascal Bruckner, autorul unor titluri celebre precum Hoții de frumusețe, Luni de Fiere (carte ecranizată de Roman Polanski) sau Tentația inocenței.

Bruckner este, de asemenea, membru al mișcării intelectuale franceze Noii filosofi (anii 70-80), care a constituit o critică puternică la adresa marxismului și a socialismului ce au dominat elita intelectuală franceză după al Doilea Război Mondial.

Scrie deseori în Le Monde și a fost, de-a lungul timpului, subiectul unor controverse. Este o voce critică a multiculturalismului, văzând suprapunerea culturilor drept un pericol pentru societăți –“Ceva moare încet în națiunile noastre și, dacă nu ne vom trezi, vom dispărea.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acesta critică inclusiv politizarea Premiului Nobel pentru Literatură, care face, din punctul său de vedere, ca autori de valoare să fie ignorați, în timp ce criterii ce țin de sex sau de apartenența la o minoritate, să devină prioritare.

***

Domnule Bruckner, pentru că suntem la București, iar în această seară suntem înconjurați și de editori și scriitori români, aș vrea să vă întreb ce știți dumneavoastră despre literatura română, dacă este ceva ce vă place?

Nu cunosc atât de bine literatura română, am citit câteva cărți, evident cred că unul dintre cei mai valoroși scriitori este Cărtărescu, el a fost luat în considerare și pentru Premiul Nobel, ceea ce este foarte bine.

Când vin în România, directoarea editurii care mă publică (n.r. Editura Trei), doamna Magdalena Mărculescu, îmi dă romane românești, am citit câteva și nu sunt rele deloc, Cărtărescu mi s-a părut cel mai bun.

Și am întâlnit-o aici pe Gabriela Adameșteanu, care îmi va trimite cărțile sale.

Ați venit aici pentru a anunța nominalizații la Premiul Goncourt 2024. Puteți să explicați publicului de ce este important un premiu pentru un scriitor?

Un premiu este mijlocul prin care un scriitor poate să iasă din anonimat, să fie remarcat și, de asemenea, de a avea bani pentru a putea continua să scrie. Este foarte greu să trăiești din scris. Nu e chiar imposibil azi, generația mea a făcut-o, însă pentru tinerele generații va fi mult mai greu.

Deci cred că premiul propulsează autorul pe scena publică și pentru câteva clipe el vede lumina.

De ce este dificil pentru un tânăr scriitor să trăiască din scris?

Pentru că nimeni nu mai citește. Toată lumea scrie cărți și nimeni nu le citește. Sunt mulți scriitori și puțini cititori.

Este o muncă de Sisif să persiști în a scrie.  În primul rând, este dificil ca manuscrisul să ajungă la un editor, apoi este dificil să fie citit de public, recunoscut și menționat în articole de presă.

În plus, trebuie ca oamenii să cumpere cărțile tale, ceea ce iar e complicat.

Dar de ce credeți că oamenii nu mai citesc?

Mai citesc puțin, dar există competiția rețelelor sociale, mijloacele media și tot felul de lucruri care fac ca oamenii să citească mai puțin.

Cei care citesc mult în zilele noastre sunt fie cei foarte mici, eu am doi nepoți care citesc enorm, fie cei în vârstă, seniorii, pensionarii care au bani și timp să citească. Dar restul populației citește mult mai puțin sau deloc.

Anul acesta am făcut un interviu cu tânărul scriitor francez Edouard Louis, iar el spunea că este o ipocrizie ca scriitorii să dea vina pe cititori, că nu mai citesc, și că vina le aparține scriitorilor pentru că publică o literatură deconectată de realitate.

Sunteți de acord cu această idee?

Nu, deloc. Sunt foarte multe cărți interesante, dar dacă tinerii nu sunt efectiv seduși, își pierd auzul cititorului.

Un cititor este o ființă foarte capricioasă, vine, pleacă, te iubește, apoi te uită.

Relația autor – citator trebuie întreținută. Ca să se întâmple asta, trebuie să vorbești foarte mult în public, să apari la televizor, la radio, în presa scrisă, să călătorești mult. Este ca într-o relație de cuplu, trebuie să reanimezi legătura pentru că flama se stinge, încet încet.

În lumea de azi, în care totul se întâmplă atât de rapid și suntem invadați de diverse forme de tehnologie, cum vă mai găsiți liniștea necesară pentru scris?

Când sunt acasă la mine, nu e niciun zgomot. Locuiesc la Paris, în casă sunt foarte liniștit, ascult multă muzică, fie clasică, fie jazz. Eu pot scrie oriunde, dar prefer să scriu la biroul meu.

Însă lumea nu merge rapid, să știți, asta este o iluzie. Cei mai mulți oameni au o viață foarte monotonă, foarte predictibilă, în care nu se întâmplă nimic.

Actualitatea ne dă o imagine falsă asupra planetei. Viața este foarte calmă pentru majoritatea oamenilor.

Sigur, sunt războaie pe aici, pe acolo, dar în cea mai mare parte nu se întâmplă mare lucru în viețile oamenilor, în special în democrații, în țări pacifiste.

Ați vorbit mai devreme despre Mircea Cărtărescu. Aici, în fiecare an avem speranța că el va câștiga Premiul Nobel. Ce ar trebui să se întâmple ca un scriitor să câștige Premiul Nobel pentru Literatură, ce condiții să îndeplinească?

Premiul Nobel este un premiu foarte politic. Trebuie să fie mai degrabă femeie decât bărbat, preferabil să aparțină unei minorități sau unei țări uitate. Și mai sunt și perioade de “modă”, depinde ce e la modă.

Sunt mulți scriitori mari care nu au primit Nobelul – Philip Roth, Milan Kundera, Ismail Kadare. Dacă îți trece rândul, vin alții din urmă și rândul tău nu mai vine. Este foarte complicat. Nu știu exact care sunt criteriile, clar sunt criterii politice, etice, este un mister groaznic.

Ești pe listă, apoi o ratezi. Michel Houellebecq a ratat-o, nu o să mai revină pe ea.

În acest context, mai este atunci Premiul Nobel relevant?

Da, este grozav să primești Premiul Nobel, este o consacrare, ceva pentru eternitate, e ca și cum Dumnezeu îți pune medalia la gât, hahaha. Sigur, e bine.

Dar există un scriitor japonez, nominalizat de peste 20 de ani – Haruki Murakami, și cred că nu îl va primi niciodată. Pentru că este și un efect de purgatoriu, cu cât aștepți mai mult, cu atât mai puțin ești luat în considerare.”

Pascal Bruckner va participa zilele viitoare și la FILIT, la Iași.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Pascal Bruckner: “Premiul Nobel este un premiu politic. Scriitorul trebuie să fie mai degrabă femeie decât bărbat, preferabil să aparțină unei minorități sau unei țări uitate.” appeared first on Cultura la dubă.

Anul acesta, nominalizații la celebrul Prix Goncourt vor fi anunțați de la București chiar de către membrii Academiei Goncourt: marți, 22 octombrie, începând cu ora 12.30, într-o conferință internațională de presă care va avea loc la sediul din Amzei al Muzeului Național al Literaturii Române (strada Nicolae Crețulescu nr. 8).

La conferința de presă vor lua parte șapte dintre cei zece membri ai Academiei Goncourt: Philippe Claudel, președintele Academiei începând din primăvara acestui an, Pascal Bruckner, Tahar Ben Jelloun, Camille Laurens, Paule Constant, Pierre Assouline, Didier Decoin. Trei dintre jurați vor participa online: Eric-Emmanuel Schmitt, Françoise Chandernagor și Christine Angot.

Prezența  membrilor Academiei Goncourt la București pentru anunțarea cărților finaliste este parte dintre manifestările organizate anul acesta cu ocazia Centenarului Institutului Francez din România, fondat la București în 29 mai 1924 și prezent în toată țara prin alte trei filiale la Cluj-Napoca, Iași și Timișoara.

Alături de membrii Academiei Goncourt, la eveniment vor mai fi prezenți: Excelența Sa Domnul Nicolas Warnery, Ambasadorul Franței în România, Eva Nguyen Binh – președinte executiv al Institutului Francez din Paris, Julien Chiappone-Lucchesi – directorul Institutului Francez din România.

„Cum am putea să nu fim încântați să venim la București pentru a anunța cea de-a treia selecție și, mai ales, pentru a sărbători aniversarea celor o sută de ani ai Institutului Francez în România? Cele două țări latine ale noastre, unite de mult timp prin legături umane și culturale și prin colaborări fructuoase, nu pot decât să se îmbogățească prin continuarea dialogului lor într-o Europă care își caută în prezent sensul și viitorul”, a declarat Philippe Claudel, Președintele Academiei Goncourt.

Romanele semifinaliste la Prix Goncourt 2024, din care juriul va alege și va comunica public la București numele celor patru cărți finaliste, sunt:

• Madelaine avant l’aube, de Sandrine Collette (JC Lattès)

• Houris, de Kamel Daoud (Gallimard)

• Jacaranda, de Gaël Faye (Grasset)

• Archipels, de Hélène Gaudy (L’Olivier)

• La désinvolture est une bien belle chose, de Philippe Jaenada (Mialet-Barrault)

• Jour de ressac, de Maylis de Kerangal (Verticales)

• Vous êtes l’amour malheureux du Führer, de Jean-Noël Orengo (Grasset)

• Le Bastion des larmes, de Abdellah Taïa (Julliard)

Calendarul ediției din acest an a Prix Goncourt a debutat pe data de 3 septembrie, când au fost comunicate public cele 16 romane care concurează la cea de-a 122-a ediție a prestigiosului premiu. Pe data de 1 octombrie, au fost anunțate cele 8 titluri din semifinală, iar în cadrul conferinței de presă de la București din data de 22 octombrie vor fi făcute publice în premieră numele celor patru cărți care intră în finală. Pe data de 4 noiembrie, la Paris, va fi anunțat numele câștigătorului din acest an: în jurul orei 13.00, la celebrul restaurant Drouant, locul unde are loc neîntrerupt această ceremonie începând din anul 1914.

Despre Prix Goncourt / Premiul Goncourt:

Prix Goncourt / Premiul Goncourt este considerat un reper în lumea publishingului internațional, una dintre distincțiile literare care au puterea de a schimba viața unei cărți. 

Creat prin voința lui Edmond de Goncourt în 1892, pentru autorii de limba franceză, premiul este acordat anual de Académie Goncourt / Academia Goncourt, formată din zece membri. Primul Premiu Goncourt a fost acordat pe data de  21 decembrie 1903.

Valoarea premiului este de doar 10 euro, însă garantează celebritatea și vânzări masive pentru romanul ales. Cei mai mulți câștigători preferă să își înrămeze cecul decât să îl încaseze.

Între câștigătorii anteriori se numără Marcel Proust, André Malraux, Elsa Triolet, Simone de Beauvoir și Marguerite Duras. Anul trecut, Premiul Goncourt i-a fost acordat lui Jean-Baptiste Andrea pentru romanul Veiller sur elle, publicat de Editions de L’Iconoclaste. În mai puțin de un an, cartea s-a vândut în peste 600.000 de exemplare în format hardcover.

În paralel, au loc Premiile Goncourt, alegerile internaționale. Premiul Goncourt – Alegerea României se află la cea de-a XII-a ediție și este organizat de către Institutul Francez din România, cu sprijinul partenerilor locali. 

În după-amiaza zilei de 22 octombrie, de la ora 15.00, membrii Academiei Goncourt se vor întâlni cu studenții Universității din București, iar Phillipe Claudel și Paskal Bruckner vor lua parte și la o serie de evenimente din cadrul FILIT-Iași. 

Denisa Comănescu, directoarea generală a Editurii Humanitas Fiction, editoarea din România a lui Eric-Emmanuel Schmitt și a altor autori francezi importanți, ne-a mărturisit ce a însemnat această distincție literară franceză pentru ea, deopotrivă ca cititoare și editoare, astăzi, dar și în anii de dinaintea Revoluției: „În anii ceaușismului târziu, valori literare precum Baudelaire și Proust, dar și Prix Goncourt din fiecare an însemnau Franța.

Identificam Premiul Goncourt cu Franța. După ce ne-am câștigat libertatea de a călători și de a avea acces la informație, Premiul Goncourt a rămas un reper al calității literare. Ce am învățat în plus e faptul că premiul ca atare nu trebuie să ne ia mereu ochii, important fiind să lărgim sfera lui de strălucire pentru a include romanele din selecții și, mai ales, din selecția finală. Fiindcă uneori apare surpriza ca în lista finală a Goncourt-ului să se afle un roman mai puternic decât cel premiat”. 

Magdalena Mărculescu este directoarea editorială a Grupului Editorial TREI, unde au apărut în traducere jumătate din cărțile laureate cu Prix Goncourt din ultimii cinci ani și unde, în câteva săptămâni va fi publicat romanul laureat cu acest prestigios premiu în 2023 (Veiller sur elle de Jean-Baptiste Andréa – Ed de l’Iconoclaste; ediția în limba română: Mereu cu gândul la ea, traducere de Mihaela Stan). Aceasta a transmis câteva mărturii despre acest interes special pe care îl are ca editoare pentru literatura din spațiul cultural francez: „Eu, personal, am devenit francofonă întâi și abia apoi, editor. Așa că de când mă știu în această postură am prioritizat autorii francezi. Atunci când Premiul Goncourt a venit să încununeze valoarea unor autoare fabuloase precum Marie Ndiaye sau Leïla Slimani, a unor scriitori inegalabili precum Pierre Lemaître sau Jérôme Ferrari, m-am simțit, alături de întreaga echipă editorială, parte dintr-un prezent frumos și plin de sens, care avea să devină cu certitudine «istorie».

Din 2020, premiul Goncourt «a făcut casă comună» cu Editura Trei / Pandora M: Hervé le Tellier, Mohamed Mbougar Sarr, Brigitte Giraud, Jean-Baptiste Andrea, aceștia sunt laureații din ultimii ani ai acestui cel mai important premiu literar francez, pe toți acești autori îi puteți găsi la noi.“

Dan Croitoru de la Editura Polirom, coordonatorul „Bibliotecii Polirom”, colecția care l-a publicat în traducere în limba română pe Philippe Claudel, președintele Academiei Goncourt, a transmis câteva gânduri legate de importanța evenimentului de mâine: „Mă gândesc acum mai degrabă la faptul de a-i avea la București, grație Institutului Francez, pe unii dintre cei mai importanți scriitori francezi contemporani, membri ai juriului care acordă Premiul Goncourt, pentru a anunța cărțile selectate în runda finală. Mi se pare un gest care onorează în mod deosebit eforturile editurilor românești de a face cunoscută cititorilor români literatura franceză contemporană”.

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul celui mai recent proiect editorial dedicat traducerilor din literatura universală de pe piața de carte autohtonă – Anansi. World Fiction din cadrul Grupului Editorial Trei –, editorul laureaților Goncourt din 2021 și 2020 (Mohamed Mbougar Sarr, respectiv Hervé Le Tellier), a punctat și el importanța premiului în activitatea sa profesională: „Premiul Goncourt reprezintă, an de an, un reper pentru piața editorială din România: într-o meserie care capătă din ce în ce mai pregnant aspectul de industrie, Gouncourt-ul vine să ne reamintească faptul că, dincolo de bani, tiraje enorme și baloane de săpun editoriale, lucrăm în continuare cu cea mai frumoasă invenție a ființei umane – literatura. Este, pentru mine, alături de Booker International, cel mai credibil premiu literar și o măsură constantă a evoluției literaturii franceze în spațiul literar contemporan”.

Despre onoarea de a avea în portofoliu cărți laureate cu Premiul Goncourt a vorbit și Ana Maria Manolescu, editoare Nemira, casa editorială care l-a publicat în traducere pe Mathias Énard, laureatul din 2015, precum și alți autori francezi care au primit această distincție literară: „Pentru orice editură este o onoare să aibă în portofoliu un laureat al Premiului Goncourt, dată fiind istoria acestei prestigioase distincții literare și numele celor cu care e asociată încă din 1903. Un premiu cu atât mai important, cu cât nu i se acordă aceluiași autor decât o singură dată în viață (cu excepția celebrului caz al lui Romain Gary). Editura Nemira se mândrește să aibă în portofoliu doi laureați ai premiului acordat anual celei mai imaginative opere scrise în limba franceză: Tahar Ben Jelloun și Mathias Énard, doi autori care își surprind cititorii cu fiecare nouă apariție editorială”.

Din Republica Moldova, Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, editura la care a apărut recent într-o nouă traducere capodopera lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, ne-a oferit o perspectivă asupra felului în care urmărește, an de an, etapele de desfășurare ale Prix Goncourt: „Piața de carte românească pare anemică sau a fost anemică la premiile Goncourt. Probabil și din cauza istoriei premiilor literare din România și Republica Moldova. Instituția premiilor literare românești este în fază incipientă. Miza premiilor noastre a fost alta. Iar mass-media românești, de multe ori, nici nu considera că premiile merită să fie în buletinul lor de știri.

În Franța Premiul Goncourt, care financiar are o sumă simbolică, înseamnă vânzări de sute de mii de exemplare. Mediile franceze sunt cu ochiul pe premiu. Goncourt a apărut ca o reacție la Premiul Academiei Franceze. Ca reacție la Premiul Goncourt a apărut Premiul Femina. Sunt premii care au creat sistemul de valori al literaturii franceze din secolele XX-XXI. Mai nou, Premiul Goncourt este și foarte divers în selecție. Posibil ca o reacție la dominarea de pe vremuri a Gallimard-ului. Dintre cei opt semifinaliști, doar Grasset-ul este nominalizat de două ori.”

Mircea Vasilescu, scriitor, eseist, publicist, coordonatorul Masterului de „Teoria și practica editării” din cadrul Facultății de Litere a Universității din București, a remacat de asemenea importanța nu doar a Premiului Goncourt, ci și a evenimentului de la București: „Prima dată am auzit de Premiul Goncourt când eram elev de liceu, în anii 1970, de la profesoara mea de franceză. Acum, e subiectul unui studiu de caz la cursurile masterale pe care le predau viitorilor editori. În tot acest timp, am așteptat an de an, cu pasiune, ritualul tradițional al anunțurilor – un adevărat reper pentru literatura lumii. Mi se pare fabulos că anul acesta lista cărților finaliste e anunțată la București”.

Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, instituția care găzduiește evenimentul prin care sunt anunțate public în premieră numele romanelor finaliste la ediția din acest an a Premiului Goncourt, a ținut să remarce importanța evenimentului, atât din perspectivă profesională, cât și intimă, ca iubitor de literatură: „Nu cred că există cititor pasionat de literatură care să nu urmărească anual romanele nominalizate sau laureate cu Premiul Goncourt, cum nu cred că există manager cultural care să nu fie fascinat de întregul desfășurător al acestui premiu, cu toate momentele ritualice pe care Academia Goncourt le construiește în jurul cărților.“

The post Unii dintre cei mai importanți scriitori francezi vin la București cu Academia Goncourt appeared first on Cultura la dubă.

Cu o săptămână înaintea deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris, Institutul Francez din București organizează o serie de proiecții de filme dedicate sportului. Printre acestea se numără atât producții de la Hollywood, cât și documentarul Fotbal infinit, regizat de Corneliu Porumboiu.

Lista completă a filmelor care vor putea fi văzute între 19-21 iulie la Cinema Elvire Popesco:

• Fotbal infinit – un documentar care aruncă o privire originală asupra lumii sportului, de urmărind tentativa unui oficial de a lăsa lumii moştenire o versiune mai bună a acestui minunat sport.

• Rocky l – Povestea clasică a outsider-ului Rocky Balboa, un boxer mărunt care primește o șansă unică la titlul mondial la categoria grea.

• Les Triplettes de Belleville – o aventură animată care urmărește călătoria unei bunici în încercarea de a-și salva nepotul, un ciclist răpit în timpul Turului Franței.

• Les sorcieres de l’Orient – o incursiune în lumea voleiului feminin japonez, explorând povestea fascinantă a echipei care a cucerit aurul olimpic în 1964.

• Marinette – povestea inspiratoare a unei tinere sportive care depășește obstacolele pentru a-și împlini visul de a deveni fotbalistă profesionistă.

• I, Tonya – o dramă captivantă despre patinatoarea Tonya Harding și scandalul care a zguduit lumea patinajului artistic.

• Athelticus, sezonul 3 – o serie animată plină de umor și imaginație, care prezintă animalele într-o varietate de competiții sportive.

• Nasty – un documentar ce explorează povestea controversată a lui Ilie Năstase și impactul său asupra lumii sportului.

• Slalom – o dramă puternică despre relația complexă dintre o tânără schioare talentată și antrenorul său exigent.

• Foxcatcher – un thriller bazat pe fapte reale, care relatează povestea întunecată a relației dintre luptătorul olimpic Mark Schultz și antrenorul său excentric.

• Le Mans ’66 – un film epic despre rivalitatea dintre Ford și Ferrari pentru a câștiga faimoasa cursă de 24 de ore de la Le Mans din 1966.

The post Retrospectivă dedicată filmelor despre sport, între 19-21 iulie la Cinema Elvire Popesco appeared first on Cultura la dubă.

Editura Nemira a lansat aseară integrala pieselor de teatru scrise de dramaturgul româno-francez Eugène Ionesco. Evenimentul a avut loc la Institutul Francez din București și s-a bucurat de prezența fiicei autorului – Marie-France Ionesco și de cea a actorilor Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc.

Integrala a fost publicată în două volume, în traducerea lui Vlad Russo și a lui Vlad Zografi, în colecția Yorick – singura colecție din țară dedicată exclusiv artelor spectacolului.

Vorbind despre opera tatălui său, Marie France Ionesco a povestit: „Eugène Ionesco se înscrisese la Sorbona, la o teză de doctorat cu tema păcatului și a morții în poezia franceză, de la Baudelaire încoace. Teza nu a fost terminată niciodată, în locul ei s-au născut piese de teatru.”

Într-o declarație pentru Cultura la dubă, Marie-France Ionesco l-a descris pe scurt, pe tatăl său: “Îmi este dificil să vorbesc despre el ca tată. În orice caz, îi mulțumesc cerului pentru că l-am avut ca tată. A fost un om care a păstrat în el spiritul copilăriei, m-a îndrumat către primele mele lecturi, am trecut prin toate pasiunile lui, cu el am fost într-o permanentă descoperire. A fost un ghid extraordinar.”

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, protagoniștii spectacolului Regele Moare, regizat de Andreea și Andrei Grosu la Teatrul Național București, au vorbit la rândul lor despre șansa de a interpreta personajele lui Ionesco la finalul carierei lor.

“Regizorii m-au dorit pe mine în acest rol. Evident că am acceptat pentru că era vorba de Eugen Ionescu, un autor aplaudat pe o mare suprafață din globul pământesc, niciun alt autor român nu a reușit să facă o asemenea performanță. Mie nici acum nu îmi este foarte clar ce înseamnă teatru absurd. Sunt absurd în momentul în care spun chestia asta.

Dar am primit rolul și mi-a plăcut. Am privit personajul ca pe un om care îmbătrânește, știu din experință asta, și care încă ar mai vrea să trăiască. Dar dorința lui este scurt oprită pentru că i se spune: vei muri.

Mie îmi place la această piesă omagiul care i se aduce omului, în general. Pentru mine, Regele a fost un om și l-am jucat ca pe un om. Aș vrea să țină acest spectacol la fel ca cele care se joacă la Paris de zeci de ani. Dar probabil va trebui schimbată distribuția.”, a povestit Victor Rebengiuc.

Printre invitații prezenți în public s-au aflat regizorul Silviu Purcărete, scenograful Dragoș Buhagiar – președintele UNITER și compozitorul Vasile Șirli.

Simbol al culturilor franceze și române deopotrivă, Eugène Ionesco a influenţat fundamental cultura europeană, rămânând în memoria colectivă, alături de William Shakespeare, A.P. Cehov sau Samuel Beckett, drept unul dintre cei mai mari dramaturgi din istoria lumii.

Eugène Ionesco s-a născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina. Când avea doi ani, părinții lui au părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde trăia familia maternă.

Întors în România după 1922, a învățat limba română și s-a înscris la Liceul Sf. Sava, unde, peste câțiva ani, a devenit profesor de limba franceză. A debutat ca poet în anul 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi. În 1934, a publicat primul său volum de eseuri critice, Nu!, care, prin stilul acid și ireverențios, a devenit una dintre cele mai controversate publicații ale vremii.

În 1950, a debutat ca dramaturg, cu piesa Cântăreața cheală, montată la Théâtre des Noctambules, în regia lui Nicolas Bataille, căreia i-au urmat Lecția, Scaunele și alte piese care l-au transformat într-unul dintre cei mai mari dramaturgi francezi.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI sau poți face o donație pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Marie-France Ionesco, fiica lui Eugène Ionesco: “Tata respingea denumirea de teatru absurd.” appeared first on Cultura la dubă.

Începând de azi și până pe 31 martie, la București și în alte 12 orașe din țară, se desfășoară Festivalul Filmului Francez în România, evenimentul ce aduce pe marile ecrane cele mai noi și cele mai apreciate filme franceze, incluse în programul festivalurilor de la Cannes, Berlin, Veneția sau Locarno.

Proiecțiile vor avea loc în cinematografe și spații culturale alternative din: București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Arad, Brașov, Brăila, Constanța, Craiova, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava și Târgu Mureș.

Festivalul va fi deschis la București de comedia Une Année Difficile/Un an dificil realizată de Olivier Nakache și Éric Toledano, autorii filmului Intouchables,

Filmul face parte din secțiunea Panorama filmelor anului care regrupează unele dintre cele mai importante producții franceze recente, aclamate de critici și de publicul francez deopotrivă. 

În aceeași secțiune vor fi arătate și Le Procès Goldman – dramatizarea extrem de metodică a luiCédric Kahn a procesului din 1976 al radicalului Pierre Goldman care „duce la un punct culminantcaptivant“ (Variety) și Le Livre des solutions/Cartea cu soluții – în care „prezentarea procrastinării ca parte esențială a procesului creativ este unul dintre delicii“ (The Hollywood Reporter), ambele selecționate anul trecut la Cannes în Quinzaine des Cinéastes.

Tot de la Cannes vin și Chroniqued’une liaison passagère și Le temps d’aimer prezentate în 2022 și, respectiv, 2023 în secțiunea Cannes Première, sau Le Règne Animal care „nu e un film tradițional de gen ci mai degrabă o poveste coming-of-age care ia o turnură neașteptată“ (Variety) într-o lume afectată de un val de mutații care îi transformă treptat pe unii oameni în animale. 

Filmul regizat de Thomas Cailley a fost prezentat Un Certain Regard alături de Simple Comme Sylvain – distins anul acesta cu Premiul César pentru cel mai bun film străin. 

Descoperiți programul AICI.

The post Azi începe Festivalul Filmului Francez în România appeared first on Cultura la dubă.

La 31 de ani, Édouard Louis este superstarul rebel al literaturii franceze. Născut într-un sat sărac din nordul Franței, într-o comunitate violentă, rasistă și homofobă, a trăit cu stigmatul homosexualității și a fost victima homofobiei propriei familii. A transpus experiența sa de viață în cărțile sale, Sfârșitul lui Eddy Bellegueulle, O istorie a violenței sau Cine l-a ucit pe tata?, într-un stil literar proaspăt și crud, controversat pentru unii, revelator și admirabil pentru mulți alții.

Romanele sale au fost traduse în peste 20 de limbi și au devenit bestsellere în diferite colțuri ale lumii. Marile publicații, precum The New Yorker, New York Times sau The Guardian, au portretizat, pe rând, tânărul scriitor francez care a rupt normele literaturii contemporane franceze.

În 2017, textul său “De ce tata o votează pe Le Pen” a fost publicat pe prima pagină în New York Times în ajunul alegerilor prezidențiale din Franța. De altfel, tânărul autor explică în cărțile sale cum este să trăiești în sărăcie ca într-o închisoare și de ce statul, nu oamenii din clasa muncitoare, este responsabil pentru eșecul în sărăcie.

Zilele acestea este prezent la București, unde se joacă două spectacole de teatru adaptate după textele sale: Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Metropolis și “Lupte și Metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, la Teatrelli.

***

Este miercuri seara, iar luminile la Institutul Francez din București încep să se stingă, rând pe rând. Îl întâlnesc pe Édouard Louis în Mediateca institutului, locul care pentru multe generații de elevi bucureșteni, ca și mine, a reprezentat o fereastră către occident, la care aveam acces cu un permis anual destul de costisitor.

Abia sosit în România, autorul francez își începe experiența de aici cu un interviu pentru Cultura la dubă. Timp de o oră vorbim despre cărțile sale, violență în diferite forme ale ei, consum de alcool, teatru sau școală.

Vorbește cu entuziasm despre cinematografia română, spunând că merge imediat la cinema când vede un afiș cu un film românesc. A fost impresionat în mod special de R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu, în care a găsit multe asemănări cu satul în care a crescut. Și este, în egală măsură, fanul filmelor lui Corneliu Porumboiu.

Discursul său este uman, deschis și, în același timp, provocator. Se încheie cu o frumoasă anecdotă despre prietenie.

Édouard, ce te aduce în România?

Se întâmplă ca două spectacole de teatru, adaptate după cărțile mele, să aibă loc în același timp, la București, independent unul de celălalt.

În urmă cu câteva luni, Andrei Măjeri (n.r. regizor de teatru) m-a contactat și mi-a spus că dorește să facă o adaptare după cartea mea, Cine l-a ucis pe tata? Mi-a povestit mai multe despre proiect, am acceptat, apoi a făcut acest spectacol.

Aproape în același timp, Eugen Jebeleanu ((n.r. regizor de teatru și film) mi-a spus că vrea să facă un spectacol adaptat după cartea Luptele și metamorfozele unei femei și cu fragmente din Cine l-a ucis pe tata?

Iată, așadar, două spectacole în București, adaptate după un tânăr scriitor francez, e impresionant și emoționant pentru mine.

Cum te face să te simți când vezi că romanele tale au inspirat alți artiști din diferite colțuri ale lumii?

În primul rând, e o bucurie că alți artiști se regăsesc în munca ta. Mai mult decât atât, pentru mine este ceva frumos din punct de vedere politic, în special în domeniul adaptării dramatice. Pentru mine, adaptarea pentru teatru a unui text literar este ca o deposedare pozitivă de propria ta muncă. E un fel de însușire pozitivă.

Eu scriu deseori despre subiecte grele, homofobie, rasism, diferența de clase, dominația masculină asupra femeilor și duc deseori o luptă grea. Trebuie să faci față conservatorilor care vor să îți închidă gura, întâlnești o formă de rezistență.

Iar pentru mine e un fel de eliberare când luptele mele devin și luptele altora. Nu mai este doar lupta mea, e și lupta lui Eugen și a lui Andrei. Împărtășim astfel o luptă politică. Știm că lupta politică și lupta artistică merg deseori împreună și au un cost, sunt greu de dus.

Dacă vrei să schimbi lumea, artistic sau politic, vei întâlni rezistență, prin definiție.

De ce crezi că textele tale au ecou în teatru? Ai avut vreo intenție în acest sens, în procesul de scriere?

Nu, nu m-am gândit înainte că se va întâmpla asta. Probabil e ceva dramaturgic în stilul meu, chiar dacă nu o realizez neapărat când scriu.

E ciudat pentru că se leagă cu povestea mea personală. Așa cum povestesc în cărțile mele, m-am născut în clasa muncitoare, într-un sat post-industrial din nordul Franței, foarte sărac, un mediu dominat de violență, consum de alcool, homofobie, rasism.

În acest context, am crescut fiind gay.

Într-un loc în care valorile masculine erau foarte importante, am simțit respingerea de la o vârstă fragedă. De când aveam 10 ani, copiii nu voiau să se joace cu mine, nu voiau să fie prieteni cu poponarul. Pe atunci, eram disperat să fiu iubit de ceilalți.

Pentru că eram mereu singur la școală, ceilalți mă scuipau mereu, mă loveau. M-am gândit ce aș putea face ca să fiu iubit de ceilalți.

Și, ceea ce am făcut pe când eram tânăr adolescent, am mers la toate cluburile posibile din școală, de caligrafie, de lectură, până când am ajuns la cel de teatru. Nu știam nimic despre teatru, familia mea nu mergea niciodată la teatru, nu citisem niciodată teatru, voiam doar să fiu iubit.

Așa că am mers la clubul de teatru și, pentru prima dată în viața mea, oamenii m-au privit și m-au iubit. Aveam 12 ani și nu mai simțisem asta niciodată. A fost un sentiment de eliberare.

Și cred că teatrul are legătură și cu homosexualitatea mea, fiindcă tot timpul a trebuit să joc un rol pentru a-i proteja pe ceilalți, încercând să fiu mai masculin, să pară că îmi plac fetele, că îmi place fotbalul. Probabil de aceea mi s-a părut ușor să joc teatru și mi-am dat seama că asta aș vrea să fac.

Apoi, teatrul mi-a deschis ușa către liceu, unde nimeni din familia mea nu fusese. Prin teatru am început să iubesc arta și iubirea pentru artă m-a dus la universitate.

Așadar, teatrul, într-un mod intim, a fost o sursă a metamorfozei mele.

Și, ca să revin, ca într-un cerc la întrebarea ta, cred că atunci când scriu, rămâne ceva din acea lume a teatrului pentru că teatrul a fost arma mea împotriva destinului meu social, împotriva închisorii în care mă aflam.

Începi primul tău roman, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, cu o mărturisire curajoasă: “Nu am nicio amintire frumoasă din copilărie.” Sunt curioasă dacă a fost chiar primul rând pe care l-ai scris sau l-ai schimbat pe parcursul procesului de scriere?

Ha, ce întrebare interesantă. Adevărul este că l-am scris chiar în ultimul moment, când cartea era gata. Toată cartea spunea povestea unei copilării foarte violente și a dus natural către această prima propoziție. Eu dădusem deja cartea editorului, cu o altă variantă de început, fusese acceptată așa, iar apoi am rescris asta peste manuscris.

Îmi amintesc exact momentul din apartamentul meu de 12 metri pătrați, adăugând această propoziție.

Cum a început, de fapt, relația ta cu scrisul, cu literatura? A fost un moment de început faptul că țineai un jurnal?

Tata primea de la fabrică agende gratis, o dată pe an, și le foloseam pentru a ține un jurnal. Uitasem că am amintit de jurnal în carte, tu mi-ai amintit acum.

Sincer, cred că de foarte mic am simțit că mărturisirea în scris mă va salva de violență.

Am avut o fantezie legată de scris tocmai din cauza violenței. Îmi amintesc că am început să scriu mici povestiri despre un copil care suferă.

Am simțit o relație intimă între mărturisire și supraviețuire. Primo Levy (n.r. scriitor și chimist italian), într-un context mult mai dificil și violent, ca supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, scrie într-una dintre cărțile sale că atunci când era în lagăr, gândul că într-o zi va povesti ce s-a întâmplat l-a făcut să supraviețuiască. Deci ordinea nu este că cineva a supraviețuit și apoi a povestit. Nu.

Am vrut să mărturisesc și asta m-a făcut să supraviețuiesc.

În mine a fost o structură similară, într-un mediu mult mai puțin violent. Am avut nevoie de ani, de literatură, de timp. A trebuit să descopăr literatura, mai întâi.

Eu am urât literatura în copilărie. Noi nu aveam cărți, nu aveam o relație cu literatura, părinții mei erau umiliți de cărți și așa mă simțeam și eu. Pentru noi, cartea era simbolul unei vieți pe care nu o aveam, simbolul celor care mergeau la universitate, vorbeau mai bine decât noi, aveau o viață privilegiată.

În mod ciudat, cultura era mai violentă decât banii pentru oamenii din clasa muncitoare. Era ceva ce noi nu ne doream pentru că nu înțelegeam.

Și e important, dacă vrem să facem cultură diferit, să înțelegem acest aspect. Burghezia mereu elogiază cultura, cultura ne unește, construiește poduri, dărâmă ziduri, etc. În realitate, nu e așa simplu. Cultura este și un mijloc de umilire, de violență între clase. Sigur, are puterea de a schimba, dar trebuie să conștientizezi și această latură întunecată a ei.

Este terapeutic pentru tine să transpui experiența personală în literatură?

Nu, deloc. Scrisul mă face să mă simt mai rău. Nu funcționează deloc ca o terapie. Experiența e mai mult politică decât personală, nu încerc să mă repar pe mine, încerc să repar probleme mai mari.

Eu îmi rezolv problemele cu prietenii, cu vin roșu, mergând mult pe jos. Asta e terapeutic pentru mine, nu scrisul.

Pentru că atunci când scriu, încerc să pătrund în forme de violență pe care nu le percepem neapărat ca atare și atunci e și mai dureros, nu e terapeutic. Sunt atât de multe forme de violență pe care le trăim, dar nu le vedem – e o idee pe care o repet în cărțile mele. Sunt forme de violență sistemice, repetate la infinit, astfel încât sunt percepute drept normalitate.

Cum au schimbat cărțile tale relația ta cu familia?

Au fost mai multe etape. Când am scris prima carte, între 18-19 ani, și am publicat-o la 21, pe atunci nu vorbeam cu familia mea. Fusesem fiul gay crescut de o familie de homofobi și am vrut să fug de asta. Nu a fost o ceartă, pur și simplu aveam numerele de telefon, dar nu vorbeam.

Apoi, ca outsider și ca un om care a trecut într-o clasă superioară, eu am fost violent față de ei. În studenție am ținut să le arăt părinților mei că sunt mai bun decât ei. Era forma mea de răzbunare să fiu un snob față de ei. Am fost groaznic. Am scris apoi împotriva persoanei care eram atunci. Urăsc persoana care eram atunci.

Este o întreagă istorie a violenței. Părinții mei au suferit de violență, ei au fost violenți cu mine, eu am evadat și am fost violent cu ei. E ca o tragedie greacă. Violența circulă.

După ce am publicat prima carte, tata m-a sunat și mi-a spus că e mândru de mine, ceea ce a fost surprinzător. Mama, în schimb, a fost revoltată, foarte supărată. A mers la televiziunea franceză și a spus că totul este o minciună, a fost chiar nefericită.

Odată eram la o lectură publică într-o librărie, ea s-a ridicat din public și a spus că vrea să vorbim. Apoi am mers în culise și am întrebat-o care e problema. A zis:

„De ce ai scris că eram săraci?”

„Păi, chiar eram săraci.”

„Dar aveați tot ce vă trebuia ca să mâncați.”

„Nu, uneori nu aveam ce să mâncăm, îmi amintesc perfect.”, i-am spus. Iar ea a zis „dar am făcut tot ce am putut.”

I-am explicat că știu, dar nu am spus că este vina ei. Nu aș scrie niciodată asta, probabil aș scrie opusul. De fapt, are legătură cu întrebarea de mai devreme. Mama mea nu era conștientă de anumite forme de violență pentru că era o viață normală pentru ea. Iar când a citit, pentru ea chiar a fost un șoc.

Apoi, este și sentimentul rușinii pentru că tot timpul clasa dominantă are impresia că cei care sunt săraci nu muncesc suficient, că nu învață și că e vina lor că sunt săraci. Mama a interiorizat acest discurs și l-a crezut.

Într-un mod ciudat, faptul că am avut aceste discuții cu mama, ne-a făcut să începem de la zero o relație pe care nu o avusesem niciodată. Acum, sunt mai apropiat de ea decât am fost vreodată. Și despre asta este spectacolul lui Eugen Jebeleanu, despre cum poți construi o relație pe care n-ai avut-o niciodată.

Eugen vorbește despre un fiu care a devenit fiu la 20 de ani.

Eu m-am născut ca fiu la 20 de ani, nu mai devreme, iar ea a devenit mama mea la 45 de ani.

Uneori e o graniță fină între violență și emancipare. Pentru mama a fost violent când eu am vorbit despre sărăcie, dar a fost primul pas către emanciparea noastră.

Tu ești un exemplu că educația te poate scoate din clasa muncitoare, dar în același timp școala a fost mediul unde ai fost bullied și lovit. Cum ai descrie rolul școlii în viața ta?

E foarte complex.

Școala a fost importantă pentru că a fost singurul loc diferit în copilăria mea. Eu eram înconjurat de oameni cu același discurs: „sunt prea mulți negri în țara noastră”, „femeile din ziua de azi sunt curve”, bla bla bla. Auzeam asta zilnic, peste tot.

Școala era singurul loc altfel, locul în care profesorii ne spuneau că nu trebuie să judeci pe cineva în funcție de orientarea sexuală, de religie, etc. Chiar dacă poate unii nu credeau, ci trebuia să spună asta pentru că aveau contract cu statul francez, ha ha ha.

Pentru mine, să aud astfel de discurs era fascinant. Ca mulți copii queer, aveam o fascinație emoțională pentru profesori. Și da, era o altă perspectivă.

Dar, în același timp, școala era locul de bullying, în care colegii mă scuipau să mă pălmuiau aproape zilnic.

Iar unii profesori erau complici, râdeau de faptul că nu eram suficient de masculin.

În plus, este o prăpastie între cei care nu au acces la cultură în afara școlii și cei din familii care merg la teatru, au cărți, merg la muzee, călătoresc. Așa că, pentru mine, ca om al clasei muncitoare, sistemul școlar mă strivea.

Dar, la nivel sexual, pentru mine, fiind gay și bullied, a fost singurul loc în care și alte valori erau posibile. Deci, școala a reprezentat ambele aspecte.

A fost ca o mică fereastră spre libertate pentru tine?

Da, dar în același timp o mașinărie de distrugere. Știi, atunci când evadezi, îți dai seama că nu poți, de fapt, niciodată să evadezi. Am această impresie că, într-un mod paradoxal, pentru că am evadat de acolo știu că e imposibil să evadez, de fapt.

În lumea mea, în clasa muncitoare, am întâlnit mulți oameni inteligenți, care aveau multe de spus, dar sistemul școlar nu a funcționat pentru ei fiindcă nu aveau pregătirea de clasă pentru sistemul școlar.

I-am văzut eliminați pe toți, sfârșind prin a avea niște munci grele la fabrică sau supermarket.

Eu am reușit să evadez de acolo doar pentru că tensiunea orientării mele sexuale a fost atât de mare, încât nici nu a fost o alegere, nu am făcut-o eu, s-a întâmplat în ciuda mea. Pe de o parte, îmi spuneam repetat că trebuie să evadez, trebuie să evadez, apoi în noua lume mi se părea prea greu, era o nouă limbă, totul era învățare, citit, am învățat să fac teme și să nu mă mai uit la televizor 6-7 ore pe zi.

Într-un fel, nu a fost o eliberare, am fost mai puțin liber decât alții. A fost o determinare socială de a evada, dar dacă spunem că am evadat cu adevărat, înseamnă că nu mai vedem adevăratele probleme.

Apoi, am întâlnit și atât de mulți oameni burghezi atât de idioți! Aveau joburi foarte bine plătite, erau oameni de succes doar pentru că s-au născut în locul potrivit.

Sistemul școlar este, de fapt, inima sistemului de clase. Este ceea ce împarte lumea în cele două categorii.

Este locul în care se întâmplă totul, e monstrul, ha ha ha.

Pentru că ai spus că ai întâlnit și idioți în lumea burgheză, aș vrea să te întreb cum te simți ca adult în această nouă lume din care ești parte acum? Îți e dor vreodată de ceea ce aveai acasă? Ți se par acești noi oameni mai falși?

Nu neapărat falși, cât la fel de violenți. Asta e ceva ce pot spune acum, dar când eram copil nu vedeam asta. Lumea de dincolo părea perfectă, un paradis. În liceu am mers la teatru, am văzut copii din familii bune, aveam o prietenă cu părinți academicieni, predau la universitate, aveau casa plină de cărți, un pian. Ziceam că vreau să aparțin acelei lumi, nu vedeam decât lumina.

Când, de fapt, ei doar beau alcool de mai bună calitate?

Ha ha ha, exact! Au alcool foarte bun.

Da, abia ani mai târziu am văzut că și ei au multe probleme. Uneori sunt nostalgic când mă gândesc la copilăria mea, dar trebuie să am grijă cu această nostalgie, fiindcă asta poate fi un semn că am devenit prea burghez.

Burghezii au această fantezie de a trăi viața celor de jos, viața mai autentică, mai puțin artificială, mai amuzantă. Așadar, când scriu, sunt foarte atent să nu mă las copleșit de această melancolie burgheză, pentru că locul copilăriei mele a fost exact ce am spus, unul al homofobiei, al rasismului. În satul în care am crescut, peste 50% au votat pentru extrema dreaptă.

Deci, e departe de a fi un loc perfect. Dar, în același timp, eu fac parte acum dintr-o lume de care nu voi aparține niciodată cu adevărat.

E ceea ce înseamnă tranziția de la o clasă socială la alta. Nu aparții lumii în care ajungi și nici nu mai aparții lumii din care ai venit.

Ești ca un imigrant?

Exact. Ești exact un imigrant, ai aceeași structură, același sentiment de dislocare. Iar asta provoacă un sentiment profund de melancolie. Mi-a luat timp să ajung la această melancolie. Când am scris prima carte, am simțit multă furie împotriva lumii în care am crescut. Furia este la fel de legitimă ca melancolia. Dar acum sentimentele mele sunt mai complexe.

În Cine l-a ucis pe tata și în Luptele și metamorfozele unei femei, e ceea ce face și Eugen Jebeleanu în spectacol, eu încerc să explorez această complexitate și această melancolie de a fi nicăieri, de a fi un imigrant, așa cum ai spus.

Trăim într-o lume influențată de social media, asaltată de clipuri scurte, informații rapide. Crezi că un tânăr scriitor, ca tine, are puterea de a influența prin literatură un număr mare de tineri?

Da, sunt foarte optimist legat de asta. Am norocul de a avea cărțile traduse în multe limbi, când călătoresc întâlnesc foarte mulți tineri, văd că ei au nevoie de povești. Social media este un loc al poveștilor spuse în diferite formate. Mie îmi place să citesc William Faulkner, dar îmi place și să stau pe Instagram. Ambele sunt posibile.

Dar e foarte importantă și relația noastră cu literatura. Tot timpul când vorbim despre cărți și noile generații, într-un fel blamăm cititorii tineri. Întrebările sociologice sunt de ce nu mai citesc tinerii, ce se întâmplă cu tinerii. Dar nimeni nu cercetează sociologic creația, autorii, despre ce scriu, cum scriu. Într-un fel, mereu e vina cititorilor, nu a scriitorilor. Și mi se pare o dovadă de lașitate din partea scriitorilor care reproduc acest mit al problemei cititorului.

Când am început să scriu cărți, am simțit că o mare parte a literaturii contemporane este atât de deconectată de lume!

Eu vedeam o lume dificilă, provocatoare, violentă. Apoi intram într-o librărie din Paris și 90% dintre cărți erau despre divorțul unui cuplu din Paris, despre cineva care își vizitează rudele în Sudul Franței, aceleași teme repetitive. Nu semăna deloc cu lumea în care trăiam eu.

Este contradicția despre care vorbea Sartre, acest moment când literatura și societatea pur și simplu se despart. Mi se pare că literatura de acum e mult mai deconectată de la lume decât era cea din anii 50-60. Era ceva mai radical în literatură atunci.

Cred că acum trebuie să reconstruim literatura într-un fel în care să ne raportăm la lume și dacă facem asta, sunt sigur că vom avea cititori.

Ai dedicat cartea Cine l-a ucis pe tata? lui Xavier Dolan (n.r. regizor, scenarist și actor). De ce lui?

E o poveste. Am lucrat cu el la subtitrările filmului Mommy (2015, regia Xavier Dolan). El are o abordare foarte literară asupra subtitrărilor, care în mod normal sunt făcute de o companie specializată, cum probabil se întâmplă și în cinematografia română, care e absolut extraordinară.

El vede asta ca pe un act artistic și vrea să lucreze cu un scriitor. Xavier Dolan spune mereu că oamenii, de fapt, se uită la subtitrări, nu la film.

Așa m-a rugat să facem subtitrările pentru Mommy, apoi am devenit prieteni. Apoi, când scriam la Cine l-a ucis pe tata? el lucra la o adaptare după romanul meu O istorie a violenței, un scenariu în care el juca rolul protagonistului. Proiectul respectiv a picat din cauza producătorilor, a lipsei de finanțare. Dar, în orice caz, în acea perioadă vorbeam zilnic la telefon despre acel scenariu și despre O istorie a violenței.

Și i-am spus că îi voi dedica noua mea carte ca semn de prietenie, fiindcă aveam niște conversații foarte constructive.

E adevărat că ai luat numele Louis, cel al protagonistului din filmul Juste la fin du monde, regizat de Dolan?

Da, numele Louis este luat din Juste la fin du monde, dar din piesa scrisă de Jean-Luc Lagarce, nu din film. Filmul a venit după ce deja luasem numele.

Jean-Luc Lagarce a avut o influență extraordinară asupra generației mele și a lui Xavier Dolan, a fost o carte foarte importantă pentru noi.

Îmi amintesc că atunci când lucram la Mommy, vorbeam foarte des despre acea carte.

În cartea Cine l-a ucis pe tata? dai vina pe liderii politici francezi pentru starea de sănătate a tatălui tău, pentru eșecul său. Dar în același sistem, tu ai reușit să evoluezi și să îți depășești condiția. Ce a făcut diferența între reușita ta și eșecul tatălui tău?

Eu cred că putem, de fapt, să inversăm lucrurile. A fost eșecul meu și reușita tatălui meu. Așa se explică viețile noastre.

Când eram copil, a fost visul meu să mă adaptez lumii în care trăiam. Lumea îmi spunea că sunt diferit, iar visul meu era să nu fiu diferit, să fiu la fel ca ceilalți, să mă conformez.

Lupta mea a fost să mă conformez, să fiu mai masculin, hetero. Și am eșuat. Pentru că am eșuat, a trebuit să fug. Evadarea pentru mine, la acel moment, a fost un eșec.

Îmi amintesc că momentul în care am mers la liceul de teatru, simțeam asta într-un mod foarte profund, ca pe un eșec. Spuneam că trebuie să fac asta pentru că nu voi putea fi niciodată tipul masculin pe care vor ceilalți să îl vadă și dacă nu voi fi așa, mă vor omorî.

În schimb, tatăl meu a reușit să fie ceea ce dorea mediul acela să fie. Reușita lui e ceea ce l-a distrus pentru că l-a ținut captiv în acel mediu. În acest fel, el a devenit o victimă a mediului în care a trăit.

El a avut un verdict de clasă socială: sărac. Eu am avut același verdict, sărac, dar și unul în plus: poponar. Din cauza ciocnirii celor două verdicte, eu am fugit. Nu datorită libertății, ci pentru că am avut mai multe etichete decât ceilalți. Eu am fost mai puțin liber decât ceilalți, iar asta a creat, de fapt, eliberarea mea.

Dar nu este un succes personal, nu e o chestiune de voință, ci de forțe politice din jurul nostru. Într-un fel este mai frumos să descriem libertatea astfel, fiindcă înseamnă că libertatea este un program, nu este un sentiment individual. Înseamnă că o putem construi.

Pentru mine a fost un sistem homofobic care m-a împins către o libertate pe care nu am ales-o. Dacă acceptăm că libertatea nu este o alegere individuală, ci este creată de forțe colective, atunci devine responsabilitatea noastră să o creăm, ne pune într-o postură mai activă.

Ce îți aduce acum bucurie în lumea în care trăim?

Prietenia. Prietenia este centrul absolut al vieții mele. Ca mulți oameni care nu s-au înțeles bine cu familiile lor, de la o vârstă fragedă am privit prietenia drept o alternativă. Acum, prietenia e un stil de viață. Este ceea ce îmi aduce cea mai multă bucurie și ușurare. Petrec Crăciunul cu prietenii, nu cu familia mea, facem Revelionul împreună, mergem în vacanțe, avem grijă unii de alții când suntem bolnavi.

Prietenia este o formă politică redusă în societatea noastră, subestimată.

Poți să te căsătorești cu o femeie, un bărbat, dar nu poți face un contract cu cei mai buni trei prieteni, care să se ocupe de tine în caz de boală sau moarte, așa cum se întâmplă în căsnicie.

Prietenia, într-un fel, este o formă utopică de anarhie. Este un fel de a trăi în afara normelor societății. Și este atât de bine să trăiești în afara lor!

***

Edouard Louis va fi prezent azi, la ora 14.00, la Teatrelli, pentru o discuție cu regizorul Eugen Jebeleanu.

Iar seara, după spectacolul “Cine l-a ucis pe tata?”, de la Teatrul Metropolis, va dialoga cu publicul și cu Mihaela Mihailov, dramaturg.

Cărțile sale sunt traduse și publicate în limba română la Editura Litera.

Spectacolul “Cine la ucis pe tata?”, regizat de Andrei Măjeri, poate fi văzut la Teatrul Metropolis, iar “Lupte și metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, se joacă la Teatrelli.

The post INTERVIU Édouard Louis, scriitor: “Tranziția de la o clasă socială la alta înseamnă că nu aparții lumii în care ajungi și nici nu mai aparții lumii din care ai venit.” appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul Filmului Francez (FFF) din România celebrează 25 de ani de existenţă cu o ediţie aniversară, de vară, care va avea loc între 1 şi 11 iulie, în 12 oraşe din ţară: Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Arad, Brașov, Brăila, Constanța, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava şi Târgu Mureş.

Proiecţiile vor avea loc în săli de cinema sau spaţii culturale şi în aer liber, cu respectarea normelor sanitare care să garanteze siguranţa spectatorilor, dar şi online, pentru prima dată în istoria festivalului.

25 de filme vor fi la dispoziția publicului român (5 secţiuni cu câte 5 filme fiecare), pentru a marca 25 de ediţii ale celui mai longeviv festival din România dedicat unei cinematografii naţionale, organizat de Institutul Francez din România alături de partenerii săi.

Secţiunea clasică Panorama filmelor anului, dedicată marilor succese recente ale cinematografiei franceze, recompensate în festivaluri sau plebiscitate de public, este plasată în acest an de sărbătoare sub semnul comediei.

Cu o comedie se va deschide pe 1 iulie și festivalul la Bucureşti şi în alte câteva oraşe: Adieu les cons de Albert Dupontel, marele câştigător la Premiile César ale industriei franceze de film în 2021, cu 7 trofee. De Panorama filmelor anului se leagă și o altă surpriză:  Emmanuel Courcol, realizatorul Un Triomphe, vine la Bucureşti pentru a se întâlni cu publicul.

Filmul său a fost desemnat „Comedia Anului” la European Film Awards 2020, iar proiecţia în prezenţa invitatului special va avea loc în Bucureşti, sâmbătă 3 iulie, de la ora 19.00. Iar pentru că numărul şi calitatea marilor producţii franceze din ultimul an sunt remarcabile, făcând misiunea selecţionerilor una dificilă, celor 5 comedii din cadrul acestei secţiuni li se adăugă și două drame, semnate de regizori celebri: Eté 85 de François Ozon şi ADN de Maïwenn.

Festivalul Filmului Francez şi-a propus, încă de la primele ediţii, să pună în lumină vocile noi ale cinematografiei franceze.

Competiţia Tinerilor Talente – Lungmetraj conţine cinci titluri de debut care s-au impus în circuitul festivalier internaţional al ultimului an şi care vor concura pentru Premiul Publicului.

Spectatorii vor putea vota după vizionarea din cinematografe, dar şi online, filmele din competiţie putând fi accesate din toată ţara pe platforma Eventbook între 5 şi 9 iulie. Tinerii regizori şi tinerele regizoare vor răspunde întrebărilor publicului în cadrul unor întâlniri virtuale, organizate după proiecţiile filmelor la Bucureşti.

O secţiune nouă în cadrul Festivalului este Competiţia Tinerelor Talente – Scurtmetraj,  care întărește, de asemenea, angajamentul Festivalului faţă de creaţia noului val de cineaşti francezi și care propune cinci titluri scurte, dar cu un parcurs festivalier deosebit.

De la filme de animație la documentare, trecând prin ficțiune şi experimental, aceste titluri vă vor uimi prin diversitatea,  îndrăzneala și creativitatea lor. Câştigătorul va fi desemnat de un juriu format din trei tineri critici de film, Flavia Dima, Georgiana Muşat şi Victor Morozov și va fi recompensat cu o rezidență de creație în cadrul programului Résidence de Poche/Rezidența de buzunar al Institutului Francez din România.

Carte Blanche pentru 5 cineaşti români este cea mai specială noutate a acestei ediţii aniversare, dedicată cinefililor dornici să revadă titluri de referinţă semnate de Maurice Pialat, Bertrand Blier sau Robert Bresson, dar şi filme care au scandalizat publicul Festivalului de la Cannes la vremea lor, ca Traité de bave et d’éternité al lui Isidore Isou în 1951 sau Holy Motors al lui Leos Carax în 2012.

Pentru a celebra legăturile dintre cinematografia franceză și cea română, Adina Pintilie, Radu Jude, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu şi Cristi Puiu propun publicului câte un film francez care i-a impresionat sau i-a inspirat în mod deosebit.

Cu a cincea şi ultima secțiune, retrospectiva online Le Meilleur du Festival du film français, Festivalul își onorează lunga istorie şi propune spectatorilor să (re)vadă 5 filme din ediţiile sale anterioare, care au marcat debutul unor regizoare şi regizori ce s-au impus între timp ca nume inconturnabile: Rebecca Zlotowsky cu Grand Central, Agnès Jaoui cu Le Goût des autres, Céline Sciamma cu Naissance des pieuvres…

Aceste filme au fost disponibile online începând cu 30 aprilie şi vizibile de pe întreg teritoriul României pe platforma Elvire Chez Vous, timp de 24 de ore fiecare. Ultimul aperitiv înainte de începutul marelui bufet cu filme franceze din cadrul Festivalului este pe 25 iunie de la ora 18.00: Les Deux Amis de Louis Garrel. Rezervările se pot face aici,

Toate filmele sunt în franceză, subtitrate în limba română. Programul va fi publicat AICI.

La București, proiecțiile vor avea loc între 1 şi 11 iulie, atât în sala de cinema Elvire Popesco, cât și în aer liber, pe terasa Le Bistrot Social din curtea Institutului Francez.

Biletele sunt disponibile AICI și la casa de bilete a Cinema Elvire Popesco.

The post 25 de ani de “Festivalul Filmului Francez” în România. Ediția aniversară începe pe 1 iulie appeared first on Cultura la dubă.

“Super”, festival de film pentru adolescenți, anunță organizarea unui atelier de film dedicat adolescenților. Atelierul e programat să aibă loc în București, în perioada 30 august – 5 septembrie, în format fizic, cu respectarea normelor de distanțare socială și sanitare.

Se pot înscrie adolescenți din România sau Republica Moldova, iar transportul la București va fi asigurat de organizatori.

 Workshop-ul de film este dedicat tuturor adolescenților care doresc să intre în contact cu mediul audiovizual, indiferent de experiența anterioară.

Primele două zile vor fi dedicate întâlnirilor și discuțiilor cu trainerii Sarra Tsorakidis, Carmen Tofeni, Dragoș Apetri și Călin Boto. În cadrul întâlnirilor cu trainerii, participantele și participanții vor fi îndrumați în procesul de realizare al unui film de scurtmetraj, învățând totodată care sunt pașii necesari, dar și cum să se raporteze critic la alegerile lor și la limbajul cinematografic.

În următoarele zile, aceștia vor fi împărțiți în echipe, vor filma și monta scurtmetrajele lor. Filmele vor fi proiectate în ultima zi de festival, pe 5 septembrie.

Workshop-ul este sprijinit de Institutul Francez din București. Filmele discutate în cadrul întâlnirilor vor face parte din cinematografia franceză.

Cei interesați să se înscrie la workshop trebuie să trimită:

• 3 sinopsis-uri de filme pe care ar vrea să le facă la workshop-ul Super (bazate pe idei originale, de câte un paragraf fiecare);

• un scurtmetraj făcut de ei și/sau 5 fotografii;

• o scurtă descriere a lor, în care să spună de ce vor să participe la acest workshop, ce așteptări au de la atelier și dacă au o cameră cu care ar putea filma. Se pot înscrie la workshop și cei care nu dețin o cameră (acest lucru nu le va afecta aplicația).

Deadline: 24 mai. Detalii AICI.

The post Înscrieri la “Super Atelierul de Film” pentru adolescenți. Participarea este gratuită. appeared first on Cultura la dubă.

Institutul Francez este una dintre cele mai active instituții culturale din România, având sedii în București, Cluj, Timișoara și Iași.

Bucureștenii asociază automat Institutul Francez din București cu cinematograful Elvire Popesco, probabil cea mai populară sală de cinema rămasă în viață, unde mergem să vedem filme europene.

Dincolo de aceasta, instituția a fost mereu un stâlp de sprijin pentru artiștii români. În acest sens, începând cu anul acesta va pune la dispoziția unui creator o casă din curtea Institutului din București, care se va numi Rezidența de buzunar.

Despre toate acestea, dar și despre criza din sectorul cultural, am stat de vorba cu Hélène Roos, directorul Institutului Francez.

Doamna director, spuneți-ne, vă rog, ce evenimente ați pregătit pentru acest an, al doilea an al pandemiei.

În primul rând, în timpul pandemiei echipele noastre lucrează și mai mult decât de obicei și ce este special e că lucrăm mai integrat, avem câteva proiecte comune, însă implementate diferit, în funcție de specificul fiecărui oraș.

Din păcate, suntem limitați de restricțiile impuse de pandemie și multe activități au loc doar online.

La mijlocul lui februarie vom organiza din nou Forumul Tinerilor.

Credem că este foarte important, mai ales în aceste vremuri, să susținem inițiativele tinerilor, fiindcă tinerii reprezintă viitorul.

Le este foarte greu în aceste vremuri, însă nu duc lipsă de idei, au chiar foarte multe și au nevoie de susținere.

În martie vom avea Zilele Francofoniei, vom vedea care va fi și situația școlilor, fiindcă o bună parte din acest program se desfășoară în școli, cu elevii, cu studenții. Dacă nu se va putea să avem activități fizice, ne vom orienta către online.

Pentru luna iunie, care este în mod tradițional în Franța cunoscută pentru sărbătoarea muzicii, vom invita artiști francezi în România, nume precum Cali, Marc Fichel sau Blutch.

Iar în luna iulie vom organiza Festivalul Filmului Francez, care va avea loc pentru prima dată în această lună. Aceasta este o noutate completă. În funcție de condiții, vom vedea care va fi formula. În orice caz, a 25-a ediție a Festivalului va avea loc.

Va fi în aer liber?

Mai mult ca sigur va fi și în aer liber, fiindcă deja ne-am obișnuit cu partea plăcută a cinema-ului în aer liber, dar dacă vom putea completa cu proiecții în sală, o vom face, fiindcă mulți sunt dornici să vadă filmele în sală.

Ce se întâmplă cu Rezidența de buzunar?

Am încheiat deja primul apel de proiecte, am primit 78 de dosare, sunt multe. Va fi dificil să alegem, din cei 78 vor rămâne doar 10 pentru că în rezidență nu poate sta mai mult de o persoană pe sejur. Rezultatele vor fi anunțate pe 15 februarie.

Avem o șansă aici, un loc magnific, istoric. Iar acea casă ar trebui să fie casa artiștilor, a creatorilor. Nu trebuie să fie o casă pentru administrație.

Ideea rezidenței este și o dovadă de fidelitate față de originile Institutului. Intelectualii români și francezi au fost cei care i-au convins pe politicienii vremii să deschidă Institutul la începutul secolului XX.

Institutul e o instituție creată pentru societatea civilă.

Revenind la rezidență, ideea de rezidență artistică există în toată lumea, dar, de obicei, sunt mai mulți artiști la un loc. Aici va fi câte unul singur, rând pe rând, în fiecare lună sau de două ori pe lună, e o casă mică, de aceea o numim Rezidența de buzunar.

Discuția am avut-o inițial cu Cristian Mungiu și el a zis că ne lipsește un loc liniștit pentru a scrie.

Vrem să susținem creația, să susținem tinerii creatori. Iar pe lângă rezidență, vrem să organizăm o expoziție de artă contemporană, prin care să aducem în lumină tineri artiști români.

Există mai multe idei în acest sens.

De exemplu, am făcut o investiție importantă în Sala Elvire Popesco, am echipat-o corespunzător în această perioadă, în așa fel încât spectacolele de pe scenă să poată fi filmate și difuzate online.

Ce tip de spectacole?

De teatru, de muzică, de dans.

Vom putea pune la dispoziție sala celor care nu au un spațiu, vom putea să îi ajutăm să înregistreze spectacolele și să le transmită online.

Vom încerca să susținem cât putem de mult astfel de demersuri.

Ați vorbit despre câteva evenimente online sau despre posibilitatea de a le face online. Vă temeți, totuși, că poate oamenii s-au plictisit de discuții pe zoom, iar cultura nu are același impact atunci când este doar online?

Da și nu. Putem vedea partea plină sau partea goală a paharului, depinde de perspectivă.

Problema e că în general, cultura online nu este remunerată ca într-un circuit clasic.

Au fost câteva evenimente online care au reușit să vândă bilete.

Da, am văzut că au fost câteva spectacole de teatru de succes, așa este, dar pentru alții este foarte dificil să rămână într-un circuit financiar.

Cred că suntem într-o perioadă în care experimentăm cu toții. Și pentru a permite astfel de experiențe, noi ne deschidem spațiul.

De aceea deschidem rezidența, de aceea vom organiza diferite eveniment pe scena Sălii Elvire Popesco.

Încercăm să facem tot posibilul pentru ca acțiunile culturale să nu se oprească, ci să continue. Trebuie să rămână în mișcare, iar noi, ca operator cultural cu niște posibilități proprii, avem și acest rol, de a sprijini menținerea în viață a proiectelor culturale.

Cultura suferă cumplit din cauza acestei perioade. Pe lângă artiștii de pe scene, există un înreg ecosistem afectat în întreaga lume.

Dar trebuie să găsim soluții pentru a trăi în continuare și a ne face treaba.

În plus, suntem ființe umane și oamenii au nevoia de a fi împreună. Sper ca de la primăvară să ne deschidem și spațiul în aer liber.

Știm că în toată lumea cultura a fost afectată de criză, însă în România situația e cu atât mai complicată, cu cât problema subfinanțării sectorului cultural exista dinainte. În Franța cum stau lucrurile?

Și în Franța situația e foarte dificilă. Bineînțeles, exista un sistem de ajutor care încă dinaintea pandemiei, un sistem de șomaj pentru artiști, tehnicieni de spectacole. Pe timpul anului, ei cotizează la o casă de ajutor de șomaj, de asemenea angajatorii lor cotizează.

Trebuie să muncești un anumit număr de ore minim pentru ca în perioadele de intermitențe, atunci când nu ai de lucru, să poți primi o alocație, direct proporțională cu veniturile tale din perioada în care muncești.

Iar în primăvara anului trecut, guvernul francez a hotărât ca acel calcul de ore să nu fie făcut ca într-o situație normală, ci anul 2020 să fie considerat un an alb, pentru ca dacă perioada în care nu s-a lucrat ar fi fost considerată intermitență, nu s-ar fi obținut nimic.

Apoi, e un întreg arsenal de măsuri de sprijin, unele generale, care privesc orice firmă, altele particulare, destinate unui anumit sector, cum e cultura.

E evident că e nevoie de repornirea culturii.

Dincolo de beneficiile cunoscute ale culturii în societate, cultura este și ea un sector economic. Franța de mulți ani susține industriile culturale și creative. Acestea aduc venituri la fel de importante ca industria automobilelor.

Sala de cinema Elvire Popesco este foarte importantă pentru publicul bucureștean, a rămas printre puținele cinematografe de artă din capitală. Vă gândiți să deschideți una asemănătoare și în celelalte mari orașe unde există Institutul Francez?

Noi suntem un operator al Ambasadei Franței, nu avem vocația de a a exploata săli, dar vrem să colaborăm cu săli independente, ca Elvire Popesco, cu această diversitate a cinema-ului independent, program european, e important să apărăm cinematografia independentă și, bineînțeles, pe cea română, care este atât de bogată.

De exemplu, în acest sens noi susținem un proiect al Primăriei Timișoara împreună cu asociațiile cineaștilor din Timișoara. Este vorba despre cinematograful Studio. Sperăm că proiectul se va realiza în 2023.

Așadar, putem avea astfel de schimburi de experiență, dar nu putem să ne facem o misiune din exploatarea sălilor de cinema.

Ceea ce vom face la Institutul Francez, am discutat deja cu colegii din celelalte orașe, e să proiectăm mai multe filme în aer liber, în spațiile noastre de la Timișoara, Iași și Cluj.

The post “Vom deschide Sala Elvire Popesco și pentru spectacole de teatru, dans sau muzică.” – Hélène Roos, directorul Institutului Francez appeared first on Cultura la dubă.

Evenimente reunite în jurul temei principale a acestei ediţii – „APROAPE” – vor avea loc online la Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.

În contextul pandemiei de COVID-19, tema din acest an a fost aleasă pentru a observa cum se transformă ideea noastră de spaţiu şi mobilitate, cum se formează noile solidarităţi pe care criza modelelor noastre economice şi sociale le-a creat, dar şi locul digitalului în viaţa de zi cu zi care probabil va schimba societatea pe termen lung.

Noaptea Ideilor 2021 în România propune un video-art, un tele-performance, o dezbatere Cluj-Nantes despre arta stradală, conferinţe, mini-interviuri, o proiecție de film și mai multe ateliere pentru copii.

Printre invitaţii acestei ediţii se numără primarul Timișoarei, Dominic Fritz, artistul stradal Kero Zen, designerul Antoine Gripay, sociologa Eva Illouz, autorul de piese de teatru şi actorul Julien Dallière, directorul misiunii arheologice franceze din Delta Dunării, Laurent Carozza: un program inedit care celebrează ideile fără frontiere.

Această ediţie va avea loc exclusiv online şi va permite publicului din România să fie #aproape de toate evenimentele, indiferent dacă sunt create la Iaşi, la Cluj-Napoca, Timişoara sau Bucureşti.

Profesori universitari, oameni de știinţă și artiști vor vorbi despre raportul dintre noi și ceilalți, din alte timpuri și din alte spații, despre relația dintre oameni și orașele pe care și le-au construit și despre cum s-a schimbat în timp noțiunea de identitate în raport cu ce a fost și cu ce a rămas aproape.

Pentru cei mici se vor organiza ateliere de poveşti, de gândire critică sau dezvoltare personală, precum și jocuri.

Totodată, România va fi parte și din maratonul internațional transmis live pe rețelele sociale de către Institutul Francez din Paris pe 28 ianuarie, prin prezentarea unei proiecții speciale „Aproape – dincolo de vârste”, la ora 20:20.

Evenimentul va putea fi urmărit aici.

The post Noaptea Ideilor va avea loc pe 28 ianuarie în toată lumea. Printre invitați se află Dominic Fritz appeared first on Cultura la dubă.