Pe listă se regăsesc și două nume legendare ale Berliner Philharmoniker – Guy Braunstein, fost concertmaistru și Götz Teutsch, fost solo-violoncelist.

Inițiatorii sunt dirijorul principal al Filarmonicii „George Enescu”, Gabriel Bebeșelea, istoricul Eugen Ciurtin și scriitorul Radu Vancu.

Aceștia cer mutarea manuscriselor și a celorlalte obiecte de tezaur ce au aparținut marelui compozitor român în spații corespunzătoare.

“Puține culturi își permit să-și trateze geniile cu ireverența, nepăsarea și disprețul cu care este tratat Enescu” – spun oamenii de cultură.

O investigație Cultura la dubă publicată săptămână trecută, completată ulterior de dezvăluiri publice ale unei angajate a muzeului, au arătat că bunurile de patrimoniu sunt depozitate de 4 ani și jumătate în containere ținute în aer liber, că iarna aceasta în ele a pătruns apa și că ele nu ar respecta normele prevăzute de lege.

Scrisoarea poate fi semnată AICI.

Deși imaginile publicate de conservatoarea muzeului arată inclusiv biroul lui George Enescu, bun de tezaur, avariat în 2025 – potrivit spuselor sale, ministrul Culturii, Andras Demeter, a declarat într-un comunicat de presă transmis sâmbătă că, în urma unei vizite la muzeu, a constat că toate bunurile de patrimoniu sunt în siguranță –  “M-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee sau în arhive ori fonoteci, ar fi păstrate cu aceeași grijă.” – Acesta a fost contrazis și de o fotografie care arată umiditate de peste 90 în ianuarie 2026 – valoare care nu respectă normele minime impuse de lege.

Declarația a fost criticată ulterior de profesioniști din comunitatea muzeală. “Este greu de digerat modul cum arunci în aer legitimitatea profesională a unei întregi comunități, cunoașterea de bază, elementară a ce înseamnă muzeu, conservare, microclimat de de păstrare a unor bunuri de patrimoniu.” – a scris Dragoș Neamu, organizatorul Nopții Muzeelor în România.

Mai jos textul integral al scrisorii.

Scrisoare publică pentru protejarea manuscriselor

lui George Enescu

“Stimate domnule Președinte al României, Nicușor Dan

Stimate domnule Prim-Ministru, Ilie Bolojan

Stimate domnule Ministru al Culturii, András Demeter

Puține culturi au avut șansa unui muzician genial precum George Enescu. Yehudi Menuhin îl socotea „cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician și cea mai formatoare experiență pe care am trăit-o vreodată”. Iar Menuhin chiar a întâlnit toată muzica relevantă a planetei din secolul 20. La rândul lui, Pablo Casals îl considera pur și simplu „cel mai mare fenomen muzical după Mozart”.

Și mai puține culturi își permit să-și trateze geniile cu ireverența, nepăsarea și disprețul cu care este tratat Enescu – așa cum rezultă din informațiile prezentate în investigația realizată de Cultura la dubă.

Apreciem îngrijorarea Ministerului Culturii, care a dispus o anchetă privitoare la modul în care sunt protejate manuscrisele lui George Enescu de către Muzeul Național „George Enescu”. Adică la modul în care e protejat un tezaur oficial al României de către o instituție a României.

Însă, în timp ce ancheta ministerială se va desfășura, manuscrisele Enescu vor continua să se degradeze, atâta vreme cât sunt păstrate în containere în aer liber, la temperaturi extreme, fără nici o formă de control al umidității. Ele au acumulat o vechime de un secol. Sunt fragile și vulnerabile la toate aceste diferențe de temperatură, de umiditate, de luminozitate, în care sunt păstrate deja de aproape 5 ani – ceea ce, cu mare probabilitate, a început să le altereze.  

La fel de importante sunt și celelalte obiecte personale care au aparținut marelui compozitor, la rândul lor bunuri clasate în tezaur. Nici ele nu trebuie să rămână în aceste containere.

Prin urmare, vă solicităm ca, în virtutea autorității dumneavoastră cumulate și a grijii pentru manuscrisele și obiectele patrimoniale ale acestui artist genial, să identificați în regim de urgență procedurile necesare pentru realizarea următoarelor măsuri esențiale pentru salvarea patrimoniului Enescu:

1. Mutarea manuscriselor și a celorlalte obiecte din aceste containere improprii în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui Enescu.

2. Constituirea unei echipe de muzicologi români și străini, cu o expertiză și relevanță de asemenea demne de statura lui Enescu, al căror acces la aceste manuscrise să fie asigurat – astfel încât să poată verifica starea lor reală, pagină cu pagină.

3. Verificarea digitalizării integrale a acestor manuscrise – astfel încât cel puțin copia lor să existe, în cazul unui eventual dezastru ulterior.

De asemenea, vă rugăm ca, tot în virtutea autorității dumneavoastră cumulate, venite direct din vârful statului, să vă asigurați că acest control ministerial nu va admite nici o încercare de mușamalizare.

Avem încredere că veți dispune aceste măsuri – în absența cărora statul român se va dovedi, până la capăt, complet nedemn de Enescu.

Vă mulțumim,

Inițiatori

Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu”,

director artistic al Musica Ricercata

Eugen Ciurtin, director al Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română,

coordonator Sonotheism: Religion in Enescu – https://enescueliade.com/

Radu Vancu, scriitor și profesor universitar

Semnatari

1. Vladimir Jurowski – director muzical al Bayerische Staatsoper, dirijor principal al Orchestrei Radio din Berlin, fost director artistic al Festivalului George Enescu
2. Lawrence Foster, dirijor, fost director artistic al Festivalului George Enescu
3. Norman Manea, scriitor
4. Andrei Pleșu, filosof
5. Mircea Cărtărescu, scriitor
6. Victor Rebengiuc, actor
7. Andrei Șerban, regizor
8. Anca Vasiliu, cercetătoare și profesoară de istoria filosofiei, Sorbonne Université
9. Ștefan Câlția, pictor
10. Ana Blandiana, poetă
11. Ioana Bentoiu, soprană
12. Ada Solomon, Președintă a Consiliului de Administrație al Academiei Europene de Film
13. Guy Braunstein, fost concertmaistru al Berliner Philharmoniker
14. Götz Teutsch, fost solo-violoncelist la Berliner Philharmoniker
15. Alexandra Dariescu, pianistă concertistă, profesoară la Guildhall School of Music and Drama, Londra
16. Andrei Ioniță, violoncelist, profesor la Facultatea de Muzică din Köln
17. Remus Azoiței, violonist, profesor la Royal Academy of Music, Londra
18. Daniel Ciobanu, pianist
19. Antonio Grosu – dirijor European Academic Orchestra / Choeur de Chambre de Luxembourg
20. Mihai Constantinescu, manager muzical
21. Andrei Cornea, scriitor, traducător, profesor universitar
22. Cristi Puiu, regizor
23. Marta Petreu, scriitoare și profesoară universitară
24. Oana Pellea, actriță
25. Radu Filipescu, inginer
26. Matei Vișniec, scriitor
27. Gabriela Adameșteanu, scriitoare
28. Radu Jude, regizor
29. Magda Cârneci, scriitoare
30. Ruxandra Cesereanu, scriitoare, președintă a PEN România
31. Dan Perjovschi, artist
32. Lia Perjovschi, artist
33. Mircea Cantor, artist
34. Corneliu Porumboiu, regizor
35. Alexander Nanau, regizor
36. Radu Afrim, regizor
37. Dana Ciocârlie, pianistă concertistă
38. Florian Mitrea, pianist, profesor la Royal Academy of Music, Londra
39. Raluca Știrbăț, pianistă
40. Daria Tudor, pianistă, profesoară la Universitatea de Arte Berlin și Academia Barenboim-Said
41. Sabina Ulubeanu, lector universitar dr., compozitoare
42. Carmen Maria Cârneci, compozitoare
43. Cristian Lolea, compozitor
44. Vasile Șirli, compozitor
45. Adriana Șirli, muzicolog
46. Dragoș Buhagiar, scenograf și profesor universitar
47. Oana Marinescu, consultantă comunicare strategică
48. Ștefan Diaconu, editor, manager editura Musica Coloris
49. Alexandra Badea, regizoare și scriitoare
50. Tatiana Țîbuleac, scriitoare
51. Gigi Căciuleanu, coregraf, dansator, poet
52. Radu Paraschivescu, scriitor și traducător
53. Gianina Cărbunariu, regizoare
54. Nae Caranfil, regizor
55. Alexandru Solomon, regizor
56. Vlad Ivanov, actor
57. Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor și editor
58. Marius Manole, actor
59. Ofelia Popii, actriță
60. Bruno Mazzoni, traducător
61. Mihaela Miroiu, scriitoare, profesoară universitară, membră a Academia Europaea
62. Adrian Miroiu, filozof, profesor universitar, membru al Academiei Române
63. Emil Hurezeanu, diplomat, scriitor, publicist, editorialist
64. Paula Erizanu, scriitoare, jurnalistă
65. Ion Vartic, scriitor și profesor universitar
66. Cătălin Sava, muzicolog
67. Mihai Cojocaru, muzicolog
68. Bogdan Mureșanu, regizor
69. Vlad Alexandrescu, profesor universitar, președinte al Grupului pentru Dialog Social, fost ministru al Culturii
70. Corina Șuteu, manager cultural, fost ministru al Culturii
71. Dorin Crețu, pictor
72. Livia Câlția, arhitect
73. Claudiu Komartin, poet
74. Simona Goșu, scriitoare
75. Botond Nagy, regizor
76. Bogdan Crețu, istoric și critic literar, scriitor
77. Doris Mironescu, istoric și critic literar
78. Marin Mălaicu-Hondrari, scriitor și traducător
79. Katia Pascariu, actriță
80. Dan Coman, scriitor
81. Ioana Nicolaie, scriitoare
82. Teodora Coman, scriitoare
83. Mihai Călin, actor
84. Adriana Babeți, scriitoare și profesoară universitară
85. Mihaela Michailov, dramaturgă și conferențiară universitară
86. Iulian Tănase, scriitor
87. Corin Braga, scriitor, profesor universitar
88. Alex Călin, actor
89. Oana Boca Stănescu, manager cultural & consultant în comunicare
90. Alex Goldiș, critic literar și conferențiar universitar
91. Andreea Apostu, cercetător științific
92. István Téglás, actor
93. Luminița Corneanu, scriitoare
94. Andrei Măjeri, regizor
95. Andrei Terian, critic literar și profesor universitar
96. Matei Câlția, galerist
97. Bogdan Tătaru-Cazaban, preot și cercetător în istoria religiilor
98. Daniel Șandru, profesor universitar, politolog
99. Mădălina Lascu, bibliograf
100. Dorin Dobrincu, istoric
101. Monica Joița, diplomat, Ministerul Afacerilor Externe
102. Ștefan Baghiu, scriitor și lector universitar
103. Mihai Demetriade, istoric
104. Gelu Duminică, sociolog
105. Cristian Vasile, istoric
106. Raluca Nagy, scriitoare
107. Bogdan Simion, muzician
108. Teodora Dumitru, cercetătoare, istoric literar
109. Dragoș Neamu, manager cultural, fondator al Rețelei Naționale a Muzeelor din România“

Scrisoarea poate fi semnată AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice

The post 100 de personalități ale culturii semnează o scrisoare publică în care cer președintelui, premierului și ministrului Culturii “mutarea manuscriselor din containere în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui Enescu” appeared first on Cultura la dubă.

“Să ne facem cu toţii datoria şi lumea îşi va recăpăta sensul ei suprem.” – George Enescu

George Enescu, una dintre figurile centrale ale culturii române, totodată un mentor cunoscut pentru generozitatea sa, a lăsat României o moștenire uriașă: manuscrisele întregii opere, corespondențe cu cei mai mari muzicieni ai lumii sau instrumentele sale muzicale. Doar o parte dintre acestea au fost clasate în Tezaurul țării noastre, adică sunt considerate unele dintre cele mai valoroase bunuri ale României.

Cultura la dubă dezvăluie azi, în premieră, o situație revoltătoare: manuscrisele marelui compozitor, inclusiv cel al operei Oedipe, precum și obiectele personale, piese de mobilier, fotografii și numeroase alte bunuri mobile clasate în Tezaur sau în fondul Patrimoniului Național sunt ținute de 4 ani și jumătate în containere în aer liber, expuse la variațiunile climatice extreme, potrivit surselor noastre.

Acestea au fost mutate odată cu deschiderea șantierului de la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, monument clasat în Patrimoniul European, care găzduiește Muzeul Național “George Enescu”. Șantierul este blocat de mai bine de 2 ani.

Potrivit surselor Cultura la dubă, containerele respective nu respectă normele prevăzute de lege pentru depozitarea bunurilor mobile de patrimoniu. Spațiile sunt dotate cu niște simple aparate de aer condiționat, dar în interiorul lor nu ar exista niciun dezumidificator. Iarna aceasta, un aer condiționat s-a stricat, iar obiectele depozitate acolo ar fi stat și la temperaturi de -16 grade Celsius și cu umiditatea ridicată. La topirea ultimei zăpezi, apa a pătruns în aceste spații.

Mai mult decât atât, la deschiderea șantierului, muncitorii au aruncat obiectele sanitare din baia personală a lui George Enescu și a Mariei Cantacuzino, soția sa. Muzeografii le-au recuperat ulterior, însă ele au fost vizibil deteriorate.

Cultura la dubă publică imagini în exclusivitate.

„Nu este un subiect de interes public” – a reacționat conducerea muzeului.

UPDATE: În urma publicării acestui articol, ministrul Culturii, Andras Demeter, a declarat pentru Cultura la dubă că va dispune azi trimiterea Corpului de Control la Muzeul Național “George Enescu”.

***

Muzeul Național “George Enescu” a fost înființat în 1956, din dorința Mariei Cantacuzino Enescu, soția lui George Enescu, de a păstra vie memoria marelui compozitor.

Procesul de consolidare și restaurare a Muzeului Național “George Enescu” – Palatul Cantacuzino și Casa Memorială George Enescu – a început în 2021 și ar fi trebuit să se încheie la finalul lui 2023. Însă, după termenul de 2 ani, firma a executat doar 25% din lucrări, iar Ministerul Culturii a închis șantierul.

În toți acești ani, unul dintre cele mai importante monumente istorice ale capitalei, inclus pe lista Patrimoniului European, a rămas încremenit sub schele sau proptele de lemn, iar bunurile mobile, multe dintre ele clasate în Tezaur, cu excepția viorilor, au fost depozitate în containere, potrivit unor avertizori de integritate cu care am stat de vorbă.

Pentru a putea deschide șantierul, muzeul trebuia să elibereze spațiul și să depoziteze în condiții sigure patrimoniul. Soluția găsită de conducerea instituției au fost containerele modulare, așezate în aer liber. Acestea sunt dotate cu aere condiționate care ar fi mers non-stop de 4 ani și jumătate încoace, vara pe rece, iarna pe cald.

Doar că în această iarnă, potrivit surselor Cultura la dubă, unul dintre aparate s-a stricat, iar obiectele din interior ar fi stat câteva nopți la temperaturi de îngheț. Apoi, la topirea ultimei zăpezi, containere au fost inundate, după cum se poate vedea în imaginile obținute de Cultura la dubă.

Potrivit surselor noastre, care au dorit să rămână sub protecția anonimatului, Cristina Andrei, managerul muzeului, a fost înștiințată în repetate rânduri că aceste spații nu ar corespunde normelor pentru protejarea patrimoniului.

Aceleași surse ne-au spus că în containere nu există dezumidificatoare, pentru că acestea ar crește consumul de curent și ar putea duce la căderea totală a energiei electrice. De asemenea, sursele noastre susțin că nici nu ar mai fi spațiu pentru dezumidificatoare.

În timpul verii trecute, când s-au înregistrat în mai multe zile temperaturi de 40 de grade Celsius, containerele au stat în plin soare. Mai mult decât atât, acestea sunt prevăzute cu ferestre. Specialiștii în conservarea și restaurarea de manuscrise cu care am stat de vorbă spun că manuscrisele sunt considerate materiale vulnerabile și nu ar trebui niciodată depozitate în spații în care pătrunde direct lumina soarelui.

“Umiditatea este un factor principal care accelerează degradarea în timp a hârtiei, a adezivilor şi a legăturilor. Variaţiile de umiditate provoacă în acest material higroscopic distorsiuni şi modificări dimensionale primejdioase.

La baza acestora stă oscilația U.R. (Umiditate Relativă), care la rândul ei e influențată de variația de Temperatură.”, ne spune un specialist cu peste 30 de ani experiență în conservare și restaurare de hârtie.

Conform normelor de conservare și restaurare a bunurilor culturale mobile, publicate în Hotărârea de Guvern Nr.1546/2003,

Valorificarea expozițională, temporară sau permanentă a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil se face numai în spații corespunzătoare. Oricare ar fi motivele invocate, nu se admite amplasarea, chiar pentru perioade scurte, a unor bunuri culturale mobile în spații care nu corespund condițiilor prevăzute de prezentele norme. (Cap. II, Art. 3).

Se consideră corespunzător spațiul care îndeplinește următoarele condiții:

a) este salubru;

b) are stabilitate microclimatică:

● umiditatea relativă, denumită în continuare U.R., trebuie să fie cuprinsă în general între 50-65%. Pentru obiecte foarte sensibile, pentru care din anamneză se cunoaște că și-au creat un echilibru la alte valori ale U.R., se vor crea condiții în consecință (eventual locale);

● temperatura nu trebuie să depășească 22°C, urmărindu-se permanent corelarea acesteia cu U.R.;

c) pentru un spațiu nou construit, renovat sau restaurat, trebuie să treacă cel puțin 3-6 luni de la terminarea lucrărilor, timp necesar pentru asigurarea stabilizării microclimatului interior;

d) nivelul iluminării bunurilor de natură organică, reglat în funcție de gradul lor de sensibilitate la degradarea fotochimică, să nu depășească nivelul maxim admis de lucși x ore anual. În general se recomandă următoarele valori ale iluminării: 50-80 lucși pentru cărți, documente, miniaturi, acuarele, grafică, textile, lemn pictat, os, fildeș, specimene de istorie naturală, 150-200 lucși pentru picturi și obiecte din lemn, iar componenta UV emisă de sursele de iluminat nu trebuie să depășească 75 æW/lm (microwatt/lumen);

e) este lipsit de noxe provenite din pulberi sau gaze nocive;

f) instalațiile de iluminat, încălzire, apă și canal sunt în bună stare, au fost temeinic verificate și funcționează în mod corespunzător;

g) asigură securitatea bunurilor expuse;

Obiectele sanitare din baia lui George Enescu și a Mariei Cantacuzino, aruncate și deteriorate

La începutul șantierului deschis în 2021, muncitorii au aruncat cada, chiuveta, wc-ul și bideul, precum și boilerul de încălzire pe lemne din baia Casei Memoriale George Enescu, aflată în spatele Palatului Cantacuzino. Muzeografii au găsit ulterior obiectele aruncate în curte și le-au recuperat, însă ele erau deja deteriorate.

Tot muncitorii au folosit o bibliotecă ce a aparținut muzicologului George Breazul (n.r. 1887 – 1961) drept spațiu de depozitare a materialelor de construcții, mobilierul fiind grav avariat.

Încă de la demararea investigației, am încercat să obținem accesul pentru realizarea unui reportaj video în incinta muzeului. Mai întâi, managerul Cristina Andrei ne-a transmis că trebuie să primească acordul ministrului Culturii, apoi, vreme de câteva săptămâni ne-a amânat invocând niște investigații medicale. În final, după mai bine de o lună de încercări, aceasta ne-a transmis că nu consideră că patrimoniul muzeului este un subiect de interes public.

Am cerut în scris răspunsuri la următoarele întrebări:

“- Cine a ales ca soluție de depozitare a patrimoniului muzelui, pe perioada lucrărilor de consolidare, niște containere?

– În ce măsură aceste containere îndeplinesc condițiile necesare pentru depozitarea unui bunuri de patrimoniu precum manuscrisele lui George Enescu? Aveți cunoștintă despre faptul că lumina care pătrunde prin geamuri în timpul verii poate afecta starea manuscriselor?

– Cum au făcut față aceste containere temperaturilor extreme din vară și din iarnă?

– Este adevărat că în această iarnă, în timp ce afară erau noaptea -16 grade Celsius, unul dintre aerele condiționate s-a stricat și obiectele de patrimoniu au stat în ger mai multe zile? Ce măsuri ați luat pentru remedierea acestei probleme?

– Este adevărat că în urmă cu câteva zile, odată cu topirea zăpezii, a pătruns apă în containerele în care este depozitat patrimoniul? Ce măsuri ați luat pentru remedierea acestei probleme?

– Ați înștiințat Ministerul Culturii cu privire la aceste probleme? Dacă da, ați primit vreun răspuns?

– La începutul șantierului, obiectele sanitare din baia casei memoriale George Enescu au fost aruncate de muncitori, deteriorate, ulterior recuperate de angajații muzeului. Cum a fost posibilă această situație? Cine era responsabil cu protejarea acelor obiecte de patrimoniu și de ce acest lucru nu s-a întâmplat? Ce măsuri ați luat odată ce ați aflat că s-a întâmplat asta?”

Conducerea muzeului a răspuns astfel:

“Depozitarea bunurilor de patrimoniu nu este o informație publică, ci reprezintă un secret de serviciu exceptat expres de la transmitere de legea în vigoare. Totodată, dacă, în continuare, veți insista să publicați informații nu destinate publicului larg, vă asumați răspunderea pentru nesocotirea legislației. 

De asemenea, vă rugăm să aveți în vedere că cercetarea dumneavoastră privind patrimoniul este strict de competența specialiștilor mandatați expres să constate starea de conservare a acestor bunuri, rațiunea fiind aceea că sunt persoane care cunosc exigențele conservării, exigențe care reprezintă o specialitate profesională și nu o informație publică. Informația publică este diferită de interesul public major pe care îl reclamă și care poate fi satisfăcut doar instituțional, pe arii de competență.”

Potrivit Legii 182/2000, instituția care gestionează bunuri de patrimoniu este obligată să înștiințeze ordonatorul de credite în maximum 5 zile dacă un bun de patrimoniu este în pericol. Am întrebat Ministerul Culturii dacă are cunoștință despre condițiile de depozitare a patrimoniului enescian și dacă a luat vreo măsură. Nu am primit un răspuns până la ora publicării articolului.

În schimb, Bogdan Trâmbaciu, directorul Unității de Management al Proiectului din cadrul Ministerului Culturii, cea care gestionează șantierul de la Muzeul Enescu și noua licitație aflată în derulare, ne-a declarat că responsabilitatea depozitării patrimoniului revine integral muzeului.

“Tot ce ține de patrimoniul muzeului este responsabilitatea muzeului. Niciodată, la nicio investiție pe care noi am derulat-o, patrimoniul respectivelor entități nu a intrat vreo secundă în atribuțiile noastre sau în gestiunea noastră. La absolut nicio investiție. De la Palatul Culturii din Iași până la Muzeul Țăranului din București, patrimoniul este responsabilitatea muzeului.

Cum au găsit ei soluțiile să îl depoziteze, trebuie să întrebați acolo.”

Ați știut la începutul șantierului de o situație în care muncitorii au aruncat la gunoi obiectele sanitare din casa lui Enescu?

Eu nu știu de așa ceva, nu am auzit. Noi, când începem lucrările, de regulă predăm spațiul liber de orice sarcini. Intră în obligația beneficiarului să predea spațiul liber de orice sarcini.”, a declarat Bogdan Trâmbaciu pentru Cultura la dubă.

Problema clasării manuscriselor lui Enescu și scandalul bunurilor apărute la o casă de licitații. Istoricul Eugen Ciurtin: “Doar o mică parte dintre manuscrise sunt clasate.”

În 2021, casa de licitații Historic scotea la vânzare o presupusă parte a patrimoniului enescian, fără a oferi vreo explicație legată de proveniența obiectelor. Printre acestea erau o filă din partitura-manuscris a operei Oedipe, ce cuprinde motivele principale ale operei, o vioară ce a fost primită de compozitor din partea familiei regale a României, fotografii cu dedicație, manuscrise, corespondențe și documente personale.

Istoricul Eugen Ciurtin descoperea atunci o situație uluitoare – doar o mică parte a manuscriselor lui George Enescu erau clasate ca bunuri de patrimoniu. Într-un răspuns pentru Cultura la dubă, conducerea Muzeului Enescu susținea în 2021 că a început clasarea lor abia din 2019, fiindcă până atunci nu ar fi existat niciun expert autorizat de Ministerul Culturii, de asemenea, că Ministerul Culturii ar trebui să aloce fonduri pentru inventariere.

În prezent, pe site-ul cimec.ro, baza de date oficială a patrimoniului cultural român, apar clasate ca bunuri de Tezaur mai multe manuscrise muzicale enesciene, fotografii, corespondențe, ordine de merit sau medalii, precum și picturi, țesături sau fotografii ce au aparținut familiei Cantacuzino – toate acestea sub gestiunea Muzeului Național “George Enescu”.

Eugen Ciurtin susține că în continuare sunt numeroase manuscrise care nu au fost încă incluse oficial în Patrimoniul Național.  

“Manuscrisele lui Enescu au fost odoarele lui: le purta, deschidea și aprofunda prin corecturi și adăugiri peste tot. Pe toate: inclusiv toate schițele de muzică ale copilăriei. A compus, așadar a fost originea acestor manuscrise, din 1886 până în 1954. Mii de pagini. Mii.

Acolo, la ultimul lui domiciliu, putem proba, cantitatea de muzică strânsă aproape atingea greutatea unei pianine comune… L-au obligat să le tot strămute, cât a fost în putere. La Dorohoi, la Paris, la Sinaia, la București, la Iași, la Moscova (desigur: în loc de Londra!), cu lădița predată lui I.G. Duca pentru Tezaurul Național în peregrinare, apoi la Lausanne, la Tescani, în America și, la final, ultimele, la Paris: acolo s-au aflat cele mai multe, când începuse să le claseze el însuși în 1954, sprijinit de un discipol de încredere, Marcel Mihalovici. Își punea ordine în hârtii. Și a venit Securitatea și i le-a luat. 200 de kilograme de muzică. 

Nu există deocamdată nici o istorie sistematică și completă a preluării moștenirii lui Enescu de către statul român, nici un inventar complet și accesibil public al tuturor manuscriselor sale muzicale și extramuzicale. Ultimul care știa perfect ce conținea arhiva de o viață a lui Enescu a fost Enescu însuși.

Un document inedit esențial emis în Elveția pentru Republica Populară Romînă, păstrat de Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Afaceri Externe, spune limpede: „în total 36 de pachete sigilate, 200 kg”.

Manuscrisele ajunse la București au intrat pe mâna lui Romeo Drăghici, factotum după moartea lui Enescu, fondator al Muzeului Enescu prin calitatea lui de colaborator al Securității. Socotit de toți (mă prenumăr perplex…) un filadelf al lui Enescu, când de fapt – cum am descoperit și demonstrat din 2021 încoace – cineva care a înstrăinat, descompletat, vândut în privat și în beneficiul său propriu mai multe manuscrise muzicale ale lui Enescu, esențiale, dacă n-ar fi pleonasm.

Așa că inventarul Drăghici, nefiind încă complet, nu știm cu exactitate și prin sursă publică câte sunt de fapt și ce deja s-a înstrăinat sau pierdut, nici ce subzistă descris după toate exigențele lucrului cu manuscrisele.” spune istoricul Eugen Ciurtin pentru Cultura la dubă.

Dirijorul Gabriel Bebeșelea: “Este infinit mai ușor să ajungi să pui mâna fizic pe manuscrisele unor compozitori canonici, precum Verdi, decât pe cele ale lui George Enescu.“

Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, reclamă o lipsă de transparență a Muzeului Enescu cu privire la manuscrisele lui compozitorului român și povestește, din experiența personală, că atât lui, cât și altor dirijori, le-a fost refuzat accesul la ele.

Potrivit legii, manuscrisele pot fi studiate, la cerere, în prezența unui custode, respectând condițiile de igienă impuse.  

“În luna noiembrie s-au celebrat 100 de ani de când George Enescu a dirijat pentru prima dată două fragmente din marea sa operă, Oedipe. Și am vrut, alături de Filarmonica George Enescu, să marcăm acest moment, pentru că era o bornă importantă în faptul că după ce și-a trimis manuscrisele la Moscova, împreună cu Tezaurul Național, a reușit în sfârșit, după ani de zile, să și le recupereze.

Așa că în 1925, în noiembrie, a prezentat pe scena Ateneului, în premieră, două fragmente din Oedipe. Ei bine, eu știu că acele fragmente există în Muzeul George Enescu. Există materiale după care George Enescu a dirijat în 1925. A fost cerut materialul de către Filarmonica George Enescu, nu de către mine personal, și s-a spus că nu există acele materiale. Ei bine, s-ar putea să fie din cauza faptului că aceste manuscrise sunt ținute în aceste containere. Nu pot să-mi dau seama de ce, dar eu știam că acele materiale există în muzeu, nouă ni s-a spus că nu.

Unde ați vedea așezate aceste manuscrise, la modul ideal, poate urmând niște modele de afară, cum se întâmplă cu operele lăsate de alți mari compozitori?

Vă dau exemplul cel mai recent. Arhiva lui Verdi este împărțită în două. Cam 95% este în Milano, în L’Archivio Storico Ricordi, care aparține editurii Ricordi. Și își are sediul în Biblioteca Națională din Milano, care e un palat imens în care mai e și Academia de Arte Frumoase, mai sunt câteva biblioteci. Acolo sunt păstrate niște condiții extrem de bine controlate, cu o temperatură constantă, cu o lumină constantă, umiditate constantă. Ele când se scot din rastel se scot cu mănuși, dar pot fi cercetate cu mâinile curate dacă sunt atunci proaspăt spălate și uscate cu hârtie neapărat.

La Paris, la Biblioteca Națională a Franței, la fel. Cam 5% din manuscriselele lui Verdi sunt în Biblioteca Națională a Franței, într-o serie de materiale care au venit de la Opera din Paris. La fel, e totul extrem de bine controlat, extrem de bine păstrat și cu foarte mare grijă și atenție, pentru că sunt lucruri care se pot deteriora extrem de rapid.

În ceea ce privește manuscrisele lui George Enescu, în momentul renovării muzeului, eu le-aș fi dus într-un alt loc în care se păstrează manuscrise – bibliotecă, cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, un alt loc în care pot fi controlate și, cel mai important, se pot consulta în continuare.

Pentru că degeaba ai acest tezaur nemaipomenit al lui George Enescu, dacă el nu poate fi consultat de către muzicieni, de către muzicologi.

Și să vă mai spun ceva.

Manuscrisele lui George Enescu au supraviețuit ambelor războaie mondiale, bombardamentelor de la București, retragerii lui George Enescu, împreună cu tot guvernul și cu familia regală la Iași, transportului împreună cu Tezaurul Național la Moscova și înapoi, și nenumăratelor călătorii ale lui Enescu, fiindcă le căra peste tot cu el. Iar acum noi să nu reușim să avem grijă de ele, e ceva incredibil, e rușinos.” – Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu.

Istoricul Palatului Cantacuzino

Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București a fost comandat de Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”, fost primar al Capitalei, prim-ministru, şef al Partidului Conservator.  Celebrul arhitect Ioan D. Berindei a desenat planurile în 1898, iar construcția a fost ridicată între 1901-1903.

Piese de mobilier, țesături, tablouri sau fotografii care au aparținut familiei Cantacuzino și au supraviețuit regimului comunist sunt acum parte din Tezaur, de asemenea depozitate în containere.

În acest palat, pe 10 august 1913 s-a semnat Pacea de la București, prin care România a primit cadrilaterul. Tot aici au avut loc ședințele guvernului român (n.r. Consiliului de Miniștri) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1913, palatul a fost moștenit de fiul Nababului, Mihail G. Cantacuzino. După decesul prințului, soţia acestuia, Maria Rosetti-Teșcanu Cantacuzino, s-a recăsătorit în 1937 cu George Enescu. Cei doi au locuit o perioadă în casa din spatele palatului.

Compozitorul a murit în 1955, iar soţia sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe pentru întemeierea unui Muzeu Național George Enescu.

Potrivit siteului instituției, “patrimoniul său permite recompunerea istoriei unei vieţi şi cariere de excepţie, puse în slujba muzicii româneşti şi a afirmării sale în context universal.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Manuscrisele lui Enescu, bunuri de Tezaur, ținute de 4 ani în containere, în ger sau caniculă. Obiectele sanitare din casa memorială, aruncate de muncitori appeared first on Cultura la dubă.

Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.

Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.

“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.

Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.

Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.

***

IULIAN TĂNASE, scriitor

Mama

Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.

Am 51 de ani.

Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.

Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.

Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.

I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.

M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.

Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.

La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“

Aceste cuvinte m-au ținut în viață.

Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.

Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).

***

DAN PERJOVSCHI, artist vizual

Cu Lia din clasa a 5-a

Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.

Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.

Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.

Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.

Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană. 

Nu avem copii.

Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.

De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.

În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.

În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.

În 2025 o să votăm pentru Europa.

Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.

Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.

***

ȘTEFAN MANASIA, poet

La un 8 martie recent

O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).

Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.

Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.

A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.

An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.

PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.

Îți mulțumesc atât de mult, mamă!

Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).

***

MIRCEA CANTOR, ARTIST

Chipul Gabrielei și istoria operei franceze

În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14  pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.

Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.

Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.

Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!

Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris,  într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .

Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…

Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.

Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.

Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.

***

GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu

Profesoara de vioară, a doua mamă

Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.

Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.

Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.

Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.

Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.

M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.

Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.

Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.

***

ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg

Mama

Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.

Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.

E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.

Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.

Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.

Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.

Mami e primăvara mea perpetuă.

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.

***

BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus

Mama

Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.

Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.

Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.

Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.

***

EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist

Cele trei femei din viața mea

E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă. 

Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.

Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită. 

A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.

Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.

Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi. 

Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.

Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.

Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit. 

Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol. 

Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.

Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.

***

ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU

Mama Coca

E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.

Ziua femeii.

Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.

Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.

Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.

Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.

Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.

Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.

Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.

Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL 9 artiști români ilustrează și scriu despre femeile importante din viața lor appeared first on Cultura la dubă.

În deschiderea Galei, violonistul Valentin Șerban, violoncelistul Ștefan Cazacu și pianistul Dragoș Dimitriu vor interpreta nocturna Adagio op.post.148 D897 de Franz Schubert.

Apoi, veți putea fi martorii unui dialog dintre Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici, pe tema Despre memorie ca datorie, urmat de decernarea Premiului „Monica Lovinescu“ de către președinta juriului, Ioana Pârvulescu, și de lansarea Albumului centenar Monica Lovinescu: o viață, o voce, un destin, o biografie ilustrată realizată de Cristina Cioabă.

Partea a doua a evenimentului va cuprinde Concertul nr. 3 în do minor pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven, în interpretarea pianistului Florian Mitrea și a Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Gabriel Bebeșelea. Biletele pot fi achiziționate AICI.

Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 în București, într-o familie formată din intelectuali. Tatăl său a fost criticul literar Eugen Lovinescu, iar mama ei profesoara Ecaterina Bălăcioiu.

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a lucrat apoi ca asistentă la seminarul de Artă Dramatică condus de Camil Petrescu.  Apoi a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez.

Și-a dedicat viața și opera luptei împotriva regimului comunist și a fost vocea unei generații care a crescut în frică și a supraviețuit prin speranță și rezistență.

Despre Monica Lovinescu aflați mai multe AICI.

The post Gala Monica Lovinescu va avea loc pe 19 noiembrie la Ateneul Român appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul Internațional “Enescu și muzica lumii”, aflat la a 23-a ediție, va avea loc la Sinaia, între 9 august – 2 septembrie, intrarea fiind liberă.
Principalul loc de desfășurare va fi Casinoul din Sinaia, dar vor avea loc concerte și la Muzeul Sinaia,
Parcul Dimitrie Ghica sau Casa memorială George Enescu.
Festivalul se va deschide pe 9 august cu un concert în aer liber susţinut de Ansamblul Filarmonicii „George Enescu” sub titlul Nemuritorul Johann Strauss, în Parcul Dimitrie Ghica din Sinaia,

Concertele simfonice programate în sala Casino-ului din Sinaia vor fi susţinute de Orchestra Junior, dirijată de Andrei Stănculescu pe 10 august, sub genericul Familii de compozitori – Bach şi Haydn, urmat de Orchestra Română de Tineret dirijată de Gabriel Bebeşelea, solistă Suyoen Kim cu un program Brahms, Enescu, Joseph Joachim.
Tot la Casinoul din Sinaia, dar si la Casa memorială George Enescu vor putea fi ascultați pe 17 august Laureaţii Concursului Internaţional George Enescu, mai precis un recital de trio Valentin Şerban – vioară, Ştefan Cazacu – violoncel, invitat Cătălin Răducanu – pian.
De ziua lui George Enescu, pe 19 august, la Casa memorială George Enescu, va avea loc în aer liber, de la ora 17, recitalul „Enescu la el acasă” cu Ştefan Aprodu – vioară şi Cătălin Răducanu – pian.

Pe 2 septembrie, festivalul va fi încheiat de Orchestra Naţională de Tineret a Franţei, dirijor Alexandre
Bloch, solistă violonista Sarah Nemţanu, cu un program Berlioz, Lalo, Lili Boulanger, Maurice Ravel.

The post Festivalul “Enescu și muzica lumii” va avea loc între 9 august și 2 septembrie la Sinaia appeared first on Cultura la dubă.

Într-un sistem educațional șubrezit de lipsuri și mânjit de factorul politic, latura umană, vocația și dedicarea unui profesor devin cu atât mai importante.

De Ziua Educației, am rugat mai mulți oameni de cultură să ne povestească, dacă au, o amintire despre un profesor care le-a marcat evoluția.

Poveștile de mai jos sunt o gură de speranță și felul nostru de a mulțumi tuturor dascălilor care au contribuit la dezvoltarea noastră umană, emoțională, mai presus de lupta surdă pentru note.

Sunt rari și merită aprecierea noastră.

***

Carmen Lidia Vidu, regizoare de teatru și film:

“Delia Ilea este profesoara pe care nu am avut-o niciodată, de care am avut nevoie, așa că am împrumutat-o de la alții.

A fost profesoară de informatică pe vremea în care eu studiam la liceul “Moise Nicoară” din Arad. Este mai mare cu 2 ani decât mama mea, dar încă arată ca o puștoaică rockeriță, transformată în ultimul timp într-o înfocată maratonistă.

Undeva pe la 13-14 ani am cunoscut-o prin prisma unui concurs de cultură generală. Am devenit cele mai bune prietene și așa am rămas. Prin 2005-2006, Delia mi-a dat să citesc literatură sud-americană, m-a dus în Timișoara la concertele de jazz de sub pod, la festivalurile de teatru și de film din țară. Pe la 16-17 ani, Delia mi-a vorbit de yoga, de veganism.

Cu Delia am fost la mare, la Costinești, în Golful Francez, prin Delia am cunoscut actori și Teatrul de Stat din Arad.

Este cunoscută în Arad că fiind mama animalelor și a păsărilor. Salvează tot ce găsește: câini, pisici, ciori, porumbei, rozătoare…

Delia a fost mereu altfel. Regalistă printre tovarăși, nu s-a încadrat niciodată în femeia-clasică, profesoara-clasică. Și, totuși, a fost profesoara și prietena model.

Pare cool și mega normal ce spun despre ea, dar atunci, imediat după Revoluție era, totuși, o tipă care ieșea din orice tipare. Pe vremea aia era o aberație să-ți pese de animale și de păsări, să nu mănânci carne, să practici yoga, să divorțezi la câteva săptămâni de la nuntă, să strigi în gura mare că ești regalistă printre comuniști și să investești în tineri.

A plătit mereu din banii ei pentru “școala altfel” pe care generația mea nu o avea în program. Delia trece prin viață cu delicatețe, cu dragoste pentru cultură și cu poftă de a-i educa pe cei tineri.

Mi-a prins bine dragostea ei de doamna profesoară.”

***

Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”:

“Un om care mi-a marcat adolescența a fost Camelia Bucur, profesoara de socio-umane de la Colegiul Național “Grigore Moisil”, din București.

Noi eram a IX-a, dăduserăm de gustul libertății și eram destul de greu de controlat, iar profesorii se împărțeau în două – cei de care ne era frică și cei cărora le era frică de noi. Ambele categorii încercau să își câștige respectul prin poziția de forță și simțeau mereu nevoia să ne dea lecții.

Iar noi, evident, credeam că le știm pe toate și nu răspundeam prea bine la poziția lor de forță. În plus, bâjbâiam, ne căutam locul, ne descopeream, ne străduiam să ne remarcăm și să părem cool, așa cum fac adolescenții.

Îi sfidam și ni se părea că eram rebeli în felul ăsta.

Camelia a vorbit cu noi pe limba noastră, a coborât din turnul profesorilor și ne-a considerat egalii ei.

A avut răbdare, a râs cu noi și de noi, ne-a învățat să învățăm și să gândim cu mintea noastră, să ne punem mereu întrebări, să punem lucrurile la îndoială și să nu mai trăim cu certitudini.

Ne-a luat așa în plină criză adolescentină și nu a dat cu noi de pereți, ci dimpotrivă, ne-a ascultat și luat în seamă. Și ne-a făcut să o iubim și să o respectăm, așa cum ar trebui fiecare profesor să o facă. Pentru că respectul vine din puterea exemplului, din răbdare și bunătate. Și te poți impune ușor și în fața unei clase de-a IX-a, plină cu superstaruri închipuite.”

***

Iulian Tănase, scriitor:

“Și-a pierdut un picior în urma unui accident. Am înțeles că nimerise sub roțile unui tren, nu știu detalii, știu doar că se întîmplase cu niște ani înainte de a intra eu, în 1988, la liceu (Liceul „George Bacovia“din Bacău) și de a-l avea ca diriginte. Era profesor de germană. Îmi spunea Herr Von Tănase.

Mi-a plăcut de el pentru că vorbea calm și era un om cald. Și pentru că avea umor. Și pentru că mie îmi plăcea germana.

Era un tip înalt, purta ochelari, costum și cravată.

Înainte de Revoluția din ’89, care m-a prins în clasa a X-a, îmi amintesc că, uneori, la orele de dirigenție, trebuia să prezentăm, cîte doi elevi, discursurile tovarășului Nicolae Ceaușescu, consemnate în „Scînteia Tineretului“.

Pe mine mereu mă umfla rîsul cînd, așezat la catedră, trebuia să fac asta, însă domnul diriginte a fost îngăduitor cu mine. Eram, aș îndrăzni să spun, cel mai bun la germană din clasă și asta a consolidat și mai mult simpatia noastră.

În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.

Ironia a făcut ca la Bac să îmi pice „Mein teures Bein“, de Heinrich Böll, despre un tip care își pierduse un picior în război, la fel ca dirigul meu, Constantin Bălinișteanu, care luptase, și el, într-un război existențial cu sine însuși.

Pe care, es ist ziemlich klar, l-a cîștigat, din moment ce eu sînt unul dintre elevii pe care el, ca prof, i-a cîștigat, și asta pentru totdeauna.”

***

Monica Felea, distribuitor de film:

“La 13-14 ani eram un copil destul de chinuit, revoltat în grupul de prieteni, la școală mediocru, în familie un soi de copil-problemă. Nu știu altfel cum ai putea numi un copil care chiulește, fumează în curtea școlii, se bate cot la cot cu băieții și are nota 8 la purtare.

Pe doamna Iosifescu o știam de câțiva ani, era profesor la Palatul Copiilor, unde conducea Cercul de Ecologie, la care mă înscrisesem prin clasa a V-a fără să mă afirm, ci mai mult din lipsă de ocupație și cu gândul la taberele gratuite în care mergeam uneori vara.

Peste perioada mea de rebeliune s-a suprapus brusc o perioadă în care ”profa de eco” a început să-mi acorde mai multă atenție, să-mi dea mai multe responsabilități și să mă implice în mai multe proiecte.

A început cu mici concursuri locale, au urmat tabere, proiecte de ecologizare, concursuri naționale și chiar conferințe internaționale.

În mai puțin de doi ani m-a transformat dintr-un copil-problemă într-un lider de echipă cu responsabilități și-am realizat asta mulți ani mai târziu.

Doamna Iosifescu era bătrână sau cel puțin așa o vedeam noi atunci – ziua ei coincidea cu Ziua Pământului, iar gluma noastră era că ”întâi a fost profa, apoi Pământul” – dar ne-a tratat mereu ca pe niște egali.

Ne-a oferit toată libertatea și încrederea – în tabere eram singura echipă din țară în care fetele și băieții dormeau în aceeași cameră.

Când organizatorii strâmbau din nas, le spunea mereu ”copii mei stau împreună, au grijă unii de alții, eu am încredere în ei”.

Ne vorbea despre sex și ne încuraja să trăim experiențe despre care noi doar auzisem, ne pedepsea atunci când îi ieșeam din cuvânt prin câteva priviri în fața cărora înghețam, ne-a dus la bar și la discotecă, la concerte, la mare și la munte.

Ne-a învățat să protejăm natura, să fim cei mai buni în tot ce făceam, să avem grijă unii de alții, să împărțim tot ce avem cu colegii de grupă, să nu mințim, să nu ne fie rușine. Ne-a dat curaj și ne-a ajutat să fim ceea ce suntem azi. Și suntem toți bine.”

***

Gabriel Bebeșelea, dirijor:

“Cadrele didactice au un loc special în viața mea, iar asta nu e doar pentru că părinții mei și-au dedicat întreaga viață sistemului educațional, făcând parte din tot mai rara categorie a celor care iubesc ceea ce fac și sunt pasionați de a se dezvolta mai întâi pe ei înșiși și abia pe urmă pe copiii din fața lor.

Nu vreau să vorbesc despre un singur profesor sau mentor; ar fi injust.

Foarte speciale în perioada de început a dezvoltării mele au fost două profesoare, cea de vioară și cea de teoria muzicii din ultimul an de liceu, care m-au susținut cu abnegație să merg pe drumul dirijatului.

Apoi, rând pe rând, fiecare profesor sau mentor au schimbat sau dezvoltat ceva în interiorul meu.

Începând cu Petre Sbârcea, Horia Andreescu sau Mark Stringer – primii mei profesori de dirijat, continuând cu Bernard Haitink, Kurt Masur sau  Alberto Zedda, cu care am avut șansa să mă perfecționez.

Iar elementul comun și cel mai important lucru pe care mi l-au oferit este darul studiului.

Din fericire, învățatul în muzică nu se sfârșește niciodată, așa că, pe lângă partiturile și cărțile studiate, învăț de la toate orchestrele și toți muzicienii cu care iau contact. Și nu numai cu muzicienii…”

***

Radu Nițescu, poet:

“Cât am fost student la Litere și mai apoi la master, am întâlnit vreo douăzeci de profesori, poate mai mulți, de care m-am apropiat și cărora le sunt recunoscător pentru cum și-au ținut cursurile și pentru ce m-au învățat. Dar despre ei am mai vorbit și cu alte ocazii.

O să mă întorc mai mult în timp de data asta; am avut acum o săptămână sau pe-acolo reuniunea de zece ani de la finalul liceului.

Ne-am strâns în curtea liceului vreo 15 elevi și vreo 6 profesori – unii mai sunt plecați, apoi, complicat și cu pandemia; între aceștia din urmă m-am bucurat tare mult să-l revăd pe Gabriel Săndoiu (sigur, nu numai), proful cu care am făcut în liceu logică și filosofie.

În anii ăștia care-au trecut, m-am întâlnit în repetate rânduri cu (foști) elevi de la Sava sau cu participanți la Centrul de Excelență în Filosofie, unde dl. Săndoiu predă, și cred că de fiecare dată am ajuns cu vorba la el, ceea ce arată că nu numai eu l-am îndrăgit.

La reuniunea aceasta, de altfel, ne-a și ținut o mică lecție despre negație și verbe modale. Îi urez domnului profesor să farmece în continuare cât mai multe generații de elevi.”

***

Valentin Șerban, violinist:

“Dacă există un profesor care să îmi fi schimbat radical cursul carierei, acela este Maestrul Ilarion Ionescu Galați. Violonist excepțional în tinerețe și unul dintre cei mai de seamă muzicieni și dirijori români, din păcate cunoscut mai puțin ca pedagog.

Am avut marele noroc de a-l întâlni în anii liceului și de a afla ce înseamnă cu adevărat cântatul la vioară. Am regretat mereu că nu l-am întâlnit mai devreme, dar tocmai acest gând m-a împins să învăț cât de mult posibil de la el. 

Țin și acum minte prima dată când i-am cântat. Nu eram arogant, dar aveam siguranța unui copil care nu știe prea multe și după ce îi cântasem partea a treia din concertul de Mendelssohn (într-un tempo probabil mult prea rapid) mi-a spus: “bine, bine. Bravo. Te crezi bun?… nu esti.” Acel sec și înțepător “nu ești” a fost începutul căderii ignoranței mele în ceea ce privește cântatul la vioară.

Începusem de la zero totul, cu probleme tehnice elementare.

Îmi arăta ce ar fi trebuit să învăț în primii ani de școală, dar din cauza unui sistem profund defect, în care oamenii cei mai slabi ajung să predea mai departe neștiința lor copiilor, a trebuit să aștept ani buni și să mă lupt cu defecte foarte târziu.

Unele defecte pe care în continuare încerc să le rezolv. 

Am lucrat cu mulți muzicieni de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit pe nimeni cu un spirit pedagogic așa de natural și cu pasiunea și ingeniozitatea de a căuta și găsi soluții în cele mai neortodoxe momente. 

Îi doresc oricărui muzician pasionat care caută mai binele, să își găsească propriul maestro, cum eu l-am găsit pe al meu.

Îi datorez totul.”

***

Adi Bulboacă, fotograf:

“Pentru că în școala primară trebuia să ținem un “caiet cu expresii frumoase”, pe care să le folosim când aveam de scris compuneri, ani întregi i-am pasat maică-mii temele la română.

Ea n-avea nicio problemă să scrie despre “luna grandioasă care se oglindește în lacul cristalin” sau despre “frunzele arămii care coboară într-un dans și formează un covor nesfârșit in mii de culori de toamnă”.

Pentru că m-am obișnuit așa, am continuat să mă eschivez de temele de la română și în școala generală. Dacă se nimerea să citesc tema în clasă, îi dădeam înainte cu toate epitetele, comparațiile și metaforele scrise de mama, ca și cum erau ale mele.

Asta până într-o seară din clasa a VI-a când, după ce am copiat compunerea scrisă de maică-mea, m-a lovit grija de ce or să zică colegii mei când ditamai băiatul de 12 ani scrie despre cum “vântul suflă peste dealurile ninse ca într-o lumânare” sau ceva așa, că am pus mâna și am scris tot ce am găsit mai personal în mine.

A doua zi am avut norocul să mă pună profa de română, doamna Bora, să-mi citesc tema.

Am început cu vocea gâtuită, dar după primul minut mă simțeam dezlănțuit. În clipa în care am terminat de citit, profa a zis atât: “În sfârșit ai scris tu, așteptam de foarte mult timp asta, continuă la fel”.

Am continuat să scriu cu o plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci, am mers la olimpiade și într-o măsură destul de mare, eforturile mele erau forma recunoștinței pe care o aveam pentru doamna Bora.”

***

Andrei Huțuleac, actor și regizor de film:

“Cred că m-au marcat într-un fel sau altul toți pedagogii care mi-au cântat de-a lungul timpului în strună, de câte ori a venit vorba despre aplecarea mea către actorie, teatru și (în final) către tot ce ține de domeniul spunerii poveștilor.

Încep cu educatoarea de la grădiniță, doamna State, care de câte ori nu mai știa cum să stăpânească hoarda de copii vocali, ne scotea în fața clasei pe mine și pe colegul Adrian Buță, ne ajuta să ne punem nasuri ca niște cornete, făcute din coli de hârtie A5 și ne lăsa să improvizăm scenete în râsetele și aplauzele colegilor care, brusc, se linișteau.

Apoi, în clasele 1-4, doamna învățătoare Matei mi-a dat să învăț un monolog din „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă și m-a plimbat cu el, ca pe maimuță, pe la toate clasele din liceu. Așa a arătat primul meu turneu.

Evenimentul a atins apogeul când am interpretat monologul în fața întregii școli, în amfiteatrul liceului, cu ocazia închiderii anului școlar. Așa de tare mi-au plăcut aplauzele că n-am mai vrut să mă dau jos de pe scenă, deși terminasem tot ce aveam de spus.

Pe urmă, în școala generală, profesorul de Limba și Literatura Română, Corneliu Goldu, a fost primul adult care mi-a adresat pe un ton serios întrebarea: „Auzi, tu te-ai gândit vreodată să te faci actor?” Eu mă gândisem, dar nu îndrăznisem să mă iau în serios cu treaba asta.

Când l-am auzit pe el întrebând așa, fără urmă de condescendență sau ironie, am început să mă gândesc că poate nu sunt singurul nebun care crede că acest lucru ar fi posibil.

În final, la liceu, profesoara de Limba Franceză, Mihaela Dumitriu, care, în ciuda francezei mele de baltă, mă încuraja să iau parte în diverse piesete pe care le prezentam de Ziua Francofoniei și o altă profesoară excepțională de Limba și Literatura Română, Diana-Cătălina Popa, au adunat într-un context prielnic mai mulți d-alde mine cu care am lucrat primele două spectacole ceva mai serioase. „Angajare de Clovn” de Matei Vișniec și „Frumoasa poveste a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o prietenă la Frankfurt”, de același autor.

Nu pot să nu-l trec în lista asta, oricum nedreaptă, pe primul meu profesor de actorie, Grigore Dristaru, actor al Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Primul actor profesionist pe care l-am cunoscut în civil, în afara scenei, și de la care am învățat ABC-ul acestei meserii.

Pe vremea cursurilor cu dânsul, de la Școala Populară de Arte, aveam dicția cam de vreo trei ori mai bună decât o am acum.

Între timp, Grigore Dristaru a plecat dintre noi. Și poate că și din acest motiv, inițiativa „Cultură la Dubă” mă bucură. Pentru că îmi oferă șansa de a nu uita.”

The post Profesori de neuitat appeared first on Cultura la dubă.

He has won numerous international contests, including a scholarship at the famous Royal Concertgebow in Amsterdam.

This fall he was named main conductor of the George Enescu Philharmonic, in the same time being the main conductor at the “Transilvania” State Philharmonic in Cluj-Napoca. His career began shining as far back as 2011, when he was named main conductor of The iași Opera, becoming the youngest head of orchestra to occupy such a position in Romania.

He has conducted important orchestras, such as Rundfunk Sinfinieorchester in Berlin, Barcelona Symphony Orchestra (OBC), Orchestre National du Capitole de Toulouse, Konzerthausorchester Berlin, The Arturo Toscanini Philharmonic, The Russian National Philharmonic Orchestra or Singapore Symphony Orchestra.

In Romania he gained the title of doctor in music at the age of 31, summa cum laude.

He lives in Vienna, but he wishes to give back to Romania what he has learned overseas.

The passion with which he speaks about music is contagious, and his youth can be a breath of fresh air in a field widely regarded as “old”.

Where does your passion for classical music and conducting come from? How did it all start?

I was fortunate to be born into a family in which classical music was very important. Both of my parents have studied music, my father is a music professor, my uncle a cello player, my aunt is a pianist, so a family of musicians.

So, even before I was born, I believe, my road had been paved in this direction, even though my parents didn’t necessarily encourage me to chose this. I was free to chose whatever profession I wanted.

Only, surrounding myself by the world of music, I felt more attracted to this.

Did you first start by studying a certain instrument or were you attracted to conducting?

“There’s an anecdote that my mother told, that when I was a small child, around the age of 3, I was conducting the records played by my parents using knitting needles.”

Gabriel Bebeșelea, conductor

But I first studied the violin, from the age of 7, for 12 years, I’ve also studied piano, but then I concentrated on the path of conducting.

Why did you chose this path?

If I think about that anecdote, I believe this path chose me.

It was something that attracted me for a long time, I was very interested by composition, conducting, by 11-12 years old I had already started reading many treaties, books in this direction.

I was very interested by what happens inside the musical phenomena and more than being inside like this, I don’t believe there is a way.

It was somehow a natural step to directing.

Could you point out a moment in your career when you took steps abroad, when you stood out overseas?

It wasn’t a single moment. I consider myself lucky for having a lot of professors.

In Romania I studied with the master Petre Sbârcea and the master Horia Andreescu, after that, outside the country I had a scholarship at Royal Concertgebouw, where I saw all the great conductors. And this changed me radically, because seeing great conductors work day by day is something absolutely fantastic.

Could you give us some examples, conductors whom you saw working during these studies in Amsterdam?

I was very much influenced by Mariss Jansons. He was the chief conductor of the orchestra and I was fortunate to watch him many times during rehearsals.

But, actually, what was more interesting was that week by week, I would learn something new, absorb something new, information that ended up being useful to me in the music that I made down the line.

Some I only observed rehearsing, and with others I was fortunate to work actively.

Then, one of the conductors that have influenced me a great deal was Bernard Haitink, with whom I also worked.

Seeing a great conductor daily, one can only model one’s self and become better, because such musical colossuses simply transmit the energy and desire to make better music.

Did it matter, in any way, the fact that you are a Romanian? Perhaps coming from a country that has produced many important conductors?

It didn’t matter neither in a positive way, nor in a negative way. But, truly, it is highly important to have a basis, a culture, not only musically.

The conductor must be highly engaged in anything regarding art, conducting doesn’t mean only music and getting a composer’s message across. This message can be better transmitted, the richer life experience you have.

What else makes a conductor complete?

I tend to believe that the role of the conductor isn’t that of dictating the interpretations, but that to inspire.

That of doing a very complex analysis of the composition, of discovering the key in which that message can be transmitted to the public.

It’s a rather complex path, if we think about it.

“The conductor converts the musical score into sound, in his head, and the, together with the orchestra, plans the interpretation so that everything reflects towards the audience.”

So, I think it’s more an exchange of energy.

I believe in the inspirational role of the conductor, not that of dictation and convincing by force.

Regarding musical studies, do you think it is essential for a young musician to have access to international education, in order to evolve?

Absolutely. And not only regarding conducting. I would advise everyone to travel as much as possible, to see as many systems, not only educational, to observe as many aspects as possible, to absorb more.

This could lead to the improvement of the system, not only educational, in Romania. And regarding a musician, a musician that doesn’t travel, cannot be up to date, does not have access to all the information.

A musician that does not travel, doesn’t have terms of comparison. Without these terms of comparison, it’s difficult, if not impossible to persevere.

Then, how important does the financial aspect become in the development of a musical career?

It is and it is not. There are many scholarships, many possibilities. Anytime a young conductor asks me what to do, I point him toward those scholarships, the ones I had access to.

I was fortunate to be able to apply to some grants and thus get to follow these conductors, to watch them, to ask the, to get modeled by.

Could you describe your vision as a conductor? How would you like the concerts you conduct to be like?

Firstly, the composer’s message is the most important. But, during this pandemic, I have reflected on our role as musicians. Why do we do this?

Especially as this is the only period in time in which concert halls have been closed. Even during world wars they were not closed, because they were comforting the spirit of people affected by the war.

An I have arrived at the conclusion that, in fact, we are the ones who should create a sanctuary for the concert going audience.

I believe that the audience comes to the concert hall to isolate themselves from the mundane. And then, the more responsible and honest our interpretation, the more it’s based on musical analysis, the more we succeed in creating this sanctuary.

There is this misconception that classical music is especially appreciated by the elderly. Are you thinking about the repertoire that you will chose at the George Enescu Philharmonic to attract the youth?

I’m not a believer in hook works. There’s an expression in The United States – crowd pleasers – meaning these well known works, that if they are in the poster, the concert is sold out.

I believe this is a cheap and easy recipe. On a short term it can bring audience, but on the long run it doesn’t create anything but a chain of weakness – you’ll end up doing only crowd pleasers.

I believe in something else. I believe in conceptualization. I believe in the concept-concert, in the whole story behind the concert and I think that if the work is well bound, regardless of it’s genre, it’s style the composer or the period it was made in, these can attract young audience, but it’s important that the message of the concert is directed toward this.

Is there a migration phenomenon in the musical field, one of musicians leaving the country, to join bigger orchestras? For example, at the Enescu Festival, in almost all of the invited orchestras there are Romanian musicians, some even heads of orchestra.

Yes, such as at Royal Concertgebouw, Liviu Prunaru is a concertmaster. A lot of the orchestras all over the world have Romanian musicians. This only cements what I said earlier – musicians travel.

Their mobility is an absolutely natural and necessary aspect. Because their development depends on this journey.

But do you think that Romania has got a problem in keeping it’s talented youth? That it doesn’t offer enough financial and professional support?

This is where I wanted to get to.

“There’s an exodus of Romanian musicians, not just a mobility. That is absolutely necessary, but here, things are happening at an accelerated pace. Because here, culture is highly underfinanced.”

It is extraordinarily and painfully underfinanced.

We can talk about the greatest orchestras in Romania, they will never compare, financially, to the orchestras of Hungary, let’s say. They can not become competitive in this regard.

The artists’ international circuit reaches Romania through The Enescu Festival, that has an immense contribution.

And as to the artists, the critical aspect, this is also a problem of the educational system, that in numerous ways has, and I’m sorry to say this, many flaws.

And it’s a key point, upon which I would insist, because all of these musicians have left Romania during their studies.

They have left to perfect their art and have found an artistic direction. Then, it is difficult to return to Romania, where the educational system is underfinanced, culture is underfinanced.

And the, what keeps you, a young conductor, motivated to conduct two Romanian orchestras, especially given that you are living in Vienna.

I am very much preoccupied as to what is happening in Romania, because this is where I started my studies.

I think that it is important that those who managed to study abroad, to bring something back to Romania. And I’m not the only one. There are a lot of Romanian conductors having a career abroad and returning with love. And o lot of players, but not to work in an orchestra.

I hope that Romania will reach the point of attracting young musicians back, after their forming in prestigious universities abroad.

Do you think that Romania also has a problem regarding the infrastructure of the concert halls?

To say the least.

“It is very painful that Romania hasn’t built a concert hall from start to finish, after the second World War”

All of the halls have been built for something else and then transformed, or there were changes brought to cinemas.

Romania has not built a hall and I say this with great pain – it is the only country in the area that has managed this counter-performance.

There are countries that are not part of The European Union that have built concert halls to respect their own culture and to respect their guests.

In fact, the instrument of an orchestra is the hall. Without a good hall, it doesn’t matter if they play very well, they will never reach their full potential.

And The Palace Hall has got only one advantage – it’s very large, that’s it.

Do you think that we have come to this situation also because of the lack of good cultural management?

What I can say is that there is a lack of a cultural politic, the lack of a coherence between cultural management and what is happening at the highest level.

Normally, minding the level reached by The Enescu Festival, we should have had a concert hall of international standards.

I would love for somebody to come with a strategy in which they have in mind the benefits of a multi-functional concert hall, one that could be used intelligently from event to event.

During this pandemic, do you agree with the recording and transmitting online of the concerts? There have been many musicians that have said that music should only be listened to live, in a concert hall.

Here I, myself, am split.

On the one hand, I agree with Sergiu Celibidache, he was totally right. Once the music leaves the concert hall and the audience is not there, they do not experience these things we were talking about.

Music is not like the other arts, you can not paint some more lines or shoot another take.

On the other hand, Nobody has ever lived something like this until now. We were forced to put a stop to our activity and try to find some survival mechanisms in these times, as do all the other fields.

It’s about survival.

“If we stop completely and wait for the moment in which we can make only live music, only in front of an audience, we might have to wait so long that the art will die completely.”

And then, I believe that survival of the art, of the musicians and the audience – these come first. Obviously, by respecting all of the current rules.

You were saying that being a complete conductor is also about life experience. What other passions do you have, other than classical music?

I like jazz music, I even have a concert ticket in Vienna, but it got canceled. I love traveling and reading. In fact, one of the best aspects of my profession is that I get to travel a great deal.

And I love going into the archives and studying manuscripts. Discovering lost works of doing somewhat of a musical detective work, following a theory, seeing if it confirms or not.

And some of the greatest satisfactions I’ve had in libraries, when I’ve discovered works that I had searched for years.

Is Vienna the city in which you’ve decided to settle down?

I’ve studied in Vienna and then it was somehow natural to stay here, because it’s very easy to travel.

Other than the fact that it’s one of the perfect cities for a musician.

How do you see yourself in the future, what would you like to do and where?

I don’t have a where, but I have a what: music, as well as I can.

I want to be the best version of myself when I’m in front of an orchestra and in front of an audience.

As an ending, do you have any advice for the youth wanting a musical career and for their parents?

For the youth – be brave, because that will open many paths, and to the parents – if they see their children dreaming, encourage those dreams.

The post Gabriel Bebeșelea, conductor: “There is an exodus of Romanian musicians because culture is highly underfinanced.” appeared first on Cultura la dubă.

La doar 33 de ani, Gabriel Bebeșelea este deja considerat de către specialiștii din întreaga lume drept unul dintre cei mai talentați dirijori născuți în România în ultimele decenii.

A câștigat numeroase concursuri internaționale, printre care și o bursă la celebra Royal Concertgebow din Amsterdam.

Toamna aceasta a fost numit dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, fiind în paralel dirijor principal și la Filarmonica de Stat „Transilvania” Cluj-Napoca. Iar cariera sa a început să strălucească încă din 2011, când a fost numit dirijor principal al Operei din Iaşi, devenind cel mai tânăr şef de orchestră într-o astfel de postură din România.

A dirijat importante orchestre, precum Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Barcelona Symphony Orchestra (OBC), Orchestre National du Capitole de Toulouse, Konzerthausorchester Berlin, Filarmonica Arturo Toscanini, Orchestra Naţională Filarmonică Rusă sau Singapore Symphony Orchestra.

În România a obținut titlul de doctor în muzică la vârsta de 31 de ani, cu summa cum laude.

Locuiește la Viena, dar vrea să dea înapoi României din ceea ce a învățat el peste hotare.

Pasiunea cu care vorbește despre muzică este molipsitoare, iar tinerețea sa poate fi o gură de aer proaspăt într-un domeniu privit de către mulți tineri ca fiind “bătrânicios”.

De unde pasiunea dumneavoastră pentru muzica clasică și pentru dirijat? Cum a pornit totul?

Am avut norocul să mă nasc într-o familie în care muzica clasică era foarte importantă. Ambii mei părinți au studii muzicale, tatăl meu e profesor de muzică, unchiul meu violoncelist, mătușa mea pianistă, deci într-o familie de muzicieni.

Și atunci, cred că de dinainte să mă nasc, drumul a fost cumva pavat în direcția asta, chiar dacă părinții mei nu m-au încurajat neapărat să aleg lucrul acesta. Am fost liber să îmi aleg ce profesie am dorit.

Numai că înconjurându-mă de lumea muzicală, cred că m-am simțit mai mult atras de asta.

Ați început cu studiul unui anumit instrument sau din start ați fost atras de dirijat?

“E o anecdotă pe care mi-o povestește mama mea, că atunci când eram copil mic, în jurul vârstei de 3 ani, dirijam cu andrelele ei prin casă discurile pe care le puneau părinții mei.”

Gabriel Bebeșelea, dirijor

Dar mai întâi am studiat vioara, de la 7 ani, timp de 12 ani, am studiat și pian, dar după aceea m-am stabilizat pe drumul dirijatului.

Și de ce ați ales acest drum?

Dacă e să mă gândesc la anecdota respectivă, cred că drumul ăsta m-a ales pe mine.

Era un lucru care mă atrăgea de foarte mult timp, eram foarte interesat de ceea ce înseamnă compoziție, dirijat, de la 11-12 ani deja începusem să citesc foarte multe tratate, cărți în direcția aceasta.

Eram foarte interesat de ceea ce se întâmplă în interiorul fenomenului muzical și mai mult decât să fii înăuntru astfel, nu cred că există.

A fost oarecum un pas firesc să fac dirijat.

Ați putea numi un moment din cariera dumneavoastră, în care ați făcut pasul către străinătate, în care ați fost remarcat afară?

Nu a fost un singur moment. Mă consider foarte norocos că am avut foarte mulți profesori.

În România am studiat cu maestrul Petre Sbârcea și cu maestrul Horia Andreescu, după aceea, în străinatate am avut o bursă de asistență la Royal Concertgebouw, unde i-am văzut pe toți marii dirijori. Iar lucrul acesta m-a schimbat radical, pentru că să vezi zi de zi mari dirijori e ceva absolut fantastic.

Puteți să ne dați câteva exemple, dirijori pe care i-ați văzut la lucru în cadrul acestor studii la Amsterdam?

Foarte mult am fost influențat de Mariss Jansons. Era dirijorul șef al orchestrei și am avut norocul să îl văd de foarte multe ori în repetiții.

Dar, de fapt, ce a fost mai interesant a fost că de la săptămână la săptămână, învățam ceva nou, absorbeam ceva nou, o informație care a ajuns să îmi folosească concret în muzica pe care am făcut-o eu ulterior.

Pe unii doar i-am observat la repetiții, iar cu alții am avut norocul să lucrez activ.

După aceea, unul dintre dirijorii care m-au influențat foarte mult a fost Bernard Haitink, cu care am și lucrat.

Dacă vezi la lucru un astfel de dirijor zi de zi, nu poți decât să te formezi și să devii mai bun, fiindcă astfel de coloși muzicali nu fac altceva decât să îți transmită energia și dorința de a vrea să faci muzică mai bine.

A contat în vreun moment, în vreun anumit fel, faptul că sunteți român? Poate că veniți dintr-o țară care a dat dirijori importanți lumii?

Nici din punct de vedere pozitiv, nici negativ nu a contat. Dar, într-adevăr, este foarte important să ai o bază, o cultură, nu doar în domeniul muzical.

Dirijorul trebuie să fie o persoană foarte bine angrenată în tot ceea ce înseamnă artă, dirijatul nu înseamnă doar muzică și a transmite mesajul unui compozitor. Acest mesaj poate fi transmis mai bine, cu cât ai o experiență mai bogată de viață.

Experiența de viață este cumulul tuturor evenimentelor care au contribuit la formarea acelei persoane.

Ce altceva face ca un dirijor să fie complet?

Tind să cred tot mai mult că rolul dirijorului nu e acela de a dicta traseul interpretativ, ci de a inspira.

De a stabili prin analiză foarte complexă și relaționare cu partitura, de a descoperi cheia de boltă prin care se poate ca acel mesaj, al literei moarte – partidura, să ajungă înspre public.

E un traseu destul de complex, dacă e să ne gândim.

“Dirijorul convertește sunetul în cap, din partitură, apoi, împreună cu orchestra, plămădește interpretarea în așa fel încât totul se reflectă spre public.”

Și atunci, cred că mai degrabă e vorba de un schimb de energie.

Cred mai mult în rolul dirijorului de a inspira, nu a dicta și a convinge cu forța.

În ceea ce privește studiile în domeniul muzical, credeți că e esențial pentru un tânăr muzician să aibă acces la educația din afară, pentru a evolua?

Absolut. Și nu doar în dirijat cred că e asta. Pe toată lumea sfătuiesc să călătorească cât mai mult, să vadă cât mai multe sisteme, nu doar educaționale, să observe cât mai multe lucruri, să absoarbă cât mai mult.

Acest lucru ar putea duce și la îmbunătățirea sistemului, nu doar educațional, din România. Iar din punct de vedere al unui muzician, un muzician care nu călătorește, înseamnă că nu a fost actualizat, nu are acces la toate informațiile.

Muzicianul care nu călătorește, nu are șanse să aibă grade de comparație. Fără aceste grade de comparație, e dificil spre imposibil să perseverezi.

Și atunci, cât de important devine aspectul financiar în dezvoltarea unei cariere în muzică?

Este și nu este. Există foarte multe burse, foarte multe posibilități. De fiecare dată când un tânăr dirijor mă întreabă ce e de făcut, încerc să îi arăt calea spre acele burse, la care și eu am avut acces.

Am fost norocos să pot aplica la anumite granturi și astfel să reușesc să umblu după acești dirijori, pe care să îi văd, să îi întreb, care să mă modeleze.

Puteți contura sau descrie cumva viziunea pe care o aveți ca dirijor? Cum doriți să fie concertele pe care le dirijați?

În primul rând, mesajul compozitorului e cel mai important. Dar, în perioada aceasta de pandemie, am reflectat foarte mult la rolul nostru, al muzicienilor. Pentru ce facem lucrul acesta?

Mai ales că e singura perioadă în care s-a pus lacăt pe sălile de concert. Nici măcar în războaiele mondiale acestea nu au fost închise, pentru că alinau spiritul persoanelor afectate de război.

Și am ajuns la concluzia că, de fapt, noi ar trebui să realizăm performanța de a crea un sanctuar pentru publicul care vine în sala de concert.

Cred tot mai mult că publicul vine în sala de concert pentru a se izola de cotidian. Și atunci, cu cât interpretarea noastră este mai responsabilă, mai sinceră și mai bazată pe o analiză muzicală, cu atât reușim să realizăm acest sanctuar.

Există această idee preconcepută că muzica clasică este apreciată în special de persoane în vârstă. Vă gândiți ca repertoriul pe care îl veți alege la Filarmonica George Enescu să atragă cumva tineri?

Eu nu cred în lucrările cârlig. E o expresia în Statele Unite – crowd pleasers – adică aceste lucrări foarte cunoscute, care dacă sunt pe afiș, e sold out concertul.

Eu cred că e rețetă ieftină și facilă. Pe termen scurt poate îți aduce public, dar pe termen lung nu creează altceva decât un lanț al slăbiciunilor – va trebui să faci doar crowd pleasers.

Eu cred în altceva. Cred în conceptualizare. Cred în concertul – concept, în povestea din spatele concertului și cred că dacă lucrările sunt foarte bine legate, indiferent de genul lor, de stilul lor, de compozitor sau de perioada din care vin, acestea atrag și publicul tânăr, dar e important ca mesajul concertului să se adreseze spre această zonă.

Există și în domeniul muzical din România un fenomen al emigrării, muzicieni care pleacă afară, către orchestre mai mari? De exemplu, la Festivalul Enescu în aproape toate marile orchestre invitate există muzicieni, români, unii sunt chiar lideri de orchestră.

Da, cum ar fi la Royal Concertgebouw, concertmaistru este românul Liviu Prunaru. Foarte multe orchestre din străinătate au muzicieni români. Asta întărește ceea ce am spus mai devreme – muzicienii călătoresc.

Mobilitatea lor e un criteriu absolut natural și necesar. Pentru că pregătirea lor depinde de această călătorie, chiar inițiatică.

Dar credeți că România are și o problemă în a-și păstra tinerii talentați? Nu le oferă suficient din punct de vedere financiar și profesional?

Aici am vrut să ajung și să pun degetul pe rană.

“Există un exod al muzicienilor români, nu doar o mobilitate. Aceea e absolut necesară, dar la noi lucrurile se petrec într-un mod accelerat. Pentru că la noi, domeniul cultural este mult subfinanțat.”

Este extraordinar de dureros de mult subfinanțat.

Putem să vorbim despre cele mai mari orchestre din România, care nu se vor ridica niciodată la nivel financiar cu orchestre din Ungaria, să spunem. Nu pot deveni competitive din acest punct de vedere.

Circuitul internațional al artiștilor importanți ajunge în România cu ocazia Festivalului Enescu, care are un imens aport.

Și ca să ajungem și la artiști, punctul critic, aici e și problema sistemului educațional, care de foarte multe ori are, îmi pare rău s-o spun, diverse lacune.

Și e un punct nevralgic, asupra căruia aș insista, pentru că toți acești muzicieni au plecat din timpul studiilor.

Au plecat să-și perfecționeze arta și și-au găsit acolo sensul artistic. Atunci, e dificil să te întorci în România, unde sistemul educațional e subfinanțat, domeniul cultural e subfinanțat.

Și atunci, pe dumneavoastră, ca tânăr dirijor, ce vă motivează să dirijați două orchestre românești, una la Cluj, una la București, mai ales că locuiți la Viena?

Pe mine mă preocupă foarte mult ceea ce se întâmplă în România, pentru că eu am început studiile în România.

Consider că e important ca cei care au reușit să studieze în străinătate, să aducă ceva în România. Și nu sunt singurul. Sunt mulți dirijori români care fac o carieră în străinătate și revin cu drag. Și mulți instrumentiști, dar nu ca să lucreze într-o orchestră.

Sper că România o să ajungă în punctul în care o să atragă înapoi tinerii muzicieni, după ce aceștia s-au format în universități de prestigiu în străinătate.

Considerați că România are o problemă și în ceea ce privește infrastructura sălilor de concert?

Problemă cred că e puțin spus.

“E foarte dureros că România nu a construit o sală de concert de la început până la sfârșit, după al 2-lea Război Mondial.”

Toate sălile au fost construite pentru altceva și transformate apoi, ori au fost recondiționări ale unor cinematografe.

România nu a construit o sală și o spun cu foarte mare durere – e singura țară din zonă care a reușit această contra-performanță.

Sunt țări care nu fac parte din Uniunea Europeană și au construit săli noi de concert pentru a-și respecta propria cultură și a respecta și invitații care vin.

De fapt, instrumentul orchestrei este sala. Fără o sală bună, orchestra degeaba cântă fenomenal, nu poate sa-și atingă niciodată întreg potențialul.

Iar Sala Palatului are un singur avantaj – că este foarte mare, atât.

Credeți că unul dintre motivele pentru care am ajuns în această situație este și lipsa unor buni manageri culturali?

Ceea ce pot spune este că se simte lipsa unei politici culturale, lipsa unei coerențe între managementul cultural și ceea ce se întâmplă la cel mai înalt nivel.

În mod normal, ținând cont de nivelul la care a ajuns Festivalul Enescu, ar fi trebuit demult să avem o sală de concerte de nivel internațional.

M-aș bucura ca cineva să vină cu o strategie în care să-și dea seama de beneficiile unei săli de concert multifuncțională, să poată folosită inteligent de la eveniment la eveniment.

În această perioadă a pandemiei, sunteți de acord cu înregistrarea și transmiterea concertelor online? Au fost muzicieni celebri în istorie care au spus că muzica trebuie ascultată doar live, în sala de concert.

Aici sunt împărțit eu însumi în două.

Pe de o parte, sunt de acord cu Sergiu Celibidache, avea perfectă dreptate. Odată ce muzica nu mai e în sala de concert și publicul nu e atunci, acolo, nu mai are parte de aceste stări despre care discutam chiar la început.

Muzica nu e precum alte arte, unde poți să mai tragi niște tușe sau să refilmezi.

Pe de altă parte, nimeni nu a mai trăit așa ceva până acum. Noi am fost obligați să oprim activitatea și încercăm să găsim mecanisme de supraviețuire în această epocă, precum o fac toate domeniile.

Este vorba despre supraviețuire.

“Dacă noi ne oprim complet și așteptăm momentul în care o să putem face muzică doar live, doar în fața unui public, s-ar putea să așteptăm atât de mult încât să moară cu totul arta.”

Și atunci, cred că supraviețuirea artei, supraviețuirea muzicienilor și a publicului – sunt pe primul loc. Respectând toate regulile actuale, evident.

Spuneați că a fi un dirijor complet ține și de experiența de viață. Ce altceva vă pasionează, în afară de muzica clasică?

Îmi place muzica jazz, chiar acum aveam bilet la un concert în Viena, care s-a anulat. Îmi place foarte mult să călătoresc și să citesc. De fapt, unul dintre cele mai bune lucruri pentru profesia mea e faptul că pot călători foarte mult.

Și îmi place foarte mult să merg în arhive și să cercetez manuscrise. Să descopăr lucrări care au fost pierdute sau să fac un fel de detectivism muzical, să merg pe urma unei teorii, să văd dacă se confirmă sau nu, dacă descopăr sau nu o lucrare.

Și unele dintre cele mai mari satisfații le-am trăit în biblioteci, când am descoperit lucrări pe care le-am căutat ani de zile.

Viena este orașul în care ați decis să vă stabiliți?

În Viena am studiat și apoi a fost cumva firesc să rămân aici, pentru că e foarte ușor de călătorit.

Pe lângă faptul că este unul dintre orașele perfecte pentru un muzician.

Cum vă vedeți în viitor, ce v-ați dori să faceți și unde?

Nu am un unde, dar am un ce: muzică, pe cât de bine pot să fac.

Vreau să fiu cea mai bună versiune a mea atunci când sunt în fața orchestrei și în fața publicului, să fac cât pot de bine ceea ce mă pasionează.

În încheiere, ați avea vreun sfat pentru tinerii care își doresc o carieră în muzică și pentru părinții lor?

Pentru tineri – să fie cât mai curioși, fiindcă asta le va deschide multe căi, iar pentru părinți – dacă își văd copiii visători, să le încurajeze visurile.

The post Gabriel Bebeșelea, dirijor: “Există un exod al muzicienilor români fiindcă domeniul cultural este mult subfinanțat.” appeared first on Cultura la dubă.

Anunțul a fost făcut azi de către Filmarmonica George Enescu.

Gabriel Bebeșelea are 33 de ani și este dirijor principal al Filarmonicii de Stat „Transilvania” Cluj-Napoca. El va păstra această funcție în paralel cu cea de la București.

Pe lângă activitatea din România, cariera sa internațională este în plină ascensiune.

A dirijat deja importante orchestre, precum Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Barcelona Symphony Orchestra (OBC), Orchestre National du Capitole de Toulouse, Konzerthausorchester Berlin, Filarmonica Arturo Toscanini, Orchestra Naţională Filarmonică Rusă sau Singapore Symphony Orchestra.

Altfel, este cunoscut ca fiind un dirijor extraordinar de operă. Gabriel Bebeșelea a fost numit dirijor principal al Operei din Iaşi în 2011, devenind cel mai tânăr şef de orchestră într-o astfel de postură din România. În 2015, a fost numit dirijor principal al Operei Române din Cluj.

În afara României, a dirijat producții ale operelor „Il viaggio à Reims“ la Festivalul de Opera „Rossini“ din Pesaro – 2016 și „Mireasa ţarului“ de Rimsky-Korsakov la Opera Perm -2017. 

În 2011 Gabriel Bebeșelea a obţinut o bursă la renumita Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam. Este stabilit la Viena, unde a absolvit studiile postuniversitare la Universitatea de Muzică şi Artele Spectacolului.

The post Tânărul Gabriel Bebeșelea a fost numit dirijor principal al Filarmonicii George Enescu appeared first on Cultura la dubă.