Monica Lovinescu, strigătul de ajutor al unei generații

Intelectualii sunt primejdioşi şi, dacă nu sunt primejdioşi, nu sunt intelectuali, sunt vorbele unei personalități care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva regimului comunist. O voce a unei generații care a crescut în frică și a supraviețuit prin speranță și rezistență.

Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 în București, într-o familie formată din intelectuali. Tatăl său a fost criticul literar Eugen Lovinescu, iar mama ei profesoara Ecaterina Bălăcioiu.

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a lucrat apoi ca asistentă la seminarul de Artă Dramatică condus de Camil Petrescu.  Apoi a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez.

Evenimentele ce s-au succedat cu repeziciune în România, abdicarea forţată a regelui (30 decembrie 1947) şi instaurarea comunismului au determinat-o să solicite azil politic.

Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autoritaţile comuniste. Arestată pe 23 mai 1958, după 258 de zile și de nopți petrecute în celulele Securității, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost condamnată la 18 ani de temniţă grea pentru discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat din RPR. În momentul arestării avea 71 de ani. A trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti.

Și, în ciuda torturii, a refuzat s-o îndemne pe Monica Lovinescu să revină în ţară şi să colaboreze cu Securitatea. A murit la penitenciarul spital Văcăreşti, în iunie 1960, iar trupul său a sfârșit într-o groapă comună din cimitirul închisorii.

Tragedia mamei a marcat-o pe Monica Lovinescu, care, rămasă la 23 de ani într-o țară străină și fără prezența celor doi părinți, și-a ales propriul drum. A devenit astfel una dintre cele mai importante voci intelectuale împotriva sistemului comunist instaurat în România.

În Franța a colaborat cu cele mai importante reviste literare și politice, unde a scris articole despre literatura română și ideologia comunistă care umbrea România. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).

Ea a tradus în franceză texte românești sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal, cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure (A douăzeci și cincea oră) de Constantin Virgil Gheorghiu; a făcut același lucru și cu piese de teatru de Ion Luca Caragiale sau poeziile lui Marin Sorescu. 

Din 1951 și până în 1974 a colaborat cu Radiodifuziunea Franceză pentru emisiunea în limba română, iar începând cu 1962 a fost vocea intelectualilor și a românilor disidenți la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a păstrat relaţii apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuinţa lor de la Paris fiind centrul de întâlnire pentru intelectualii români. Printre aceștia se numără Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionesco. Au încercat să-l înţeleagă şi l-au susţinut pe prozatorul Paul Goma, personaj important în următorul episod din viața Monicăi.

Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist, multe amintite de însăși Monica Lovinescu într-un interviu lui Octavian Silvestru (RADOR) din 1998: 

“N-au început prin anonime, au început prin atacuri în presă, pur şi simplu, foarte violente şi au început de foarte multă vreme, înainte chiar să fie Europa Liberă au început aceste articole împotriva noastră, împotriva lui Virgil – la început numai împotriva lui – Călinescu, de pildă, Zaharia Stancu… tot unul şi unul erau… Pe urmă se specializase [revista] Glasul Patriei, se specializase Săptămâna, cu Eugen Barbu şi… au fost trei ani, la un moment dat a fost un serial numai împotriva „grupului de la Paris”…

Securitatea avea o anumită tehnică, tactică mai curând spus, pe care o credea foarte inteligentă: trimitea tot felul de… ştiu şi eu?!… Hai să spunem „scriitori” sau „intelectuali” la Europa Liberă de la München, să spună că „Ce bună e emisiunea de la München, dacă n-ar fi nebunii ăştia de la Paris”.

Ei, ceea ce au încercat, au încercat să distrugă aceste emisiuni pariziene cum au putut, cu toate intrigile pe care le-au putut, pentru că oamenii care erau trimişi la Europa Liberă erau de mâna a doua. Numai că nouă ne spunea imediat directorul care era atunci în funcţie. Aşa că asta era prima formă de exprimare.“

Monica Lovinescu

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceaușescu.

A fost transportată în stare de comă la spital. După cinci zile a părăsit spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere.

“Mi-au cerut să intru în casă, că au un mesaj pentru mine, mi s-a părut suspect, pentru că mi-au spus: „Madam Monica” şi aicea „madam” cu prenumele nu se întrebuinţează. Aşa că mi-am dat seama de povestea asta… şi nu le-am dat drumul înăuntru şi-atuncea au început să-mi dea în cap.

Am căzut, am leşinat, am tras un ţipăt, a venit cineva de pe stradă, a fugit, ei au fugit, el a fugit după ei, nu i-a mai putut găsi. Şi a venit înapoi, m-a găsit mai mult sau mai puţin în sânge, ce naiba, eram căzută jos! Şi m-am trezit după câteva ore, când mi se făcea radiografia.

Am scăpat doar cu nasul oarecum spart şi fără daune majore şi cu faţa umflată, cu braţul umflat etc.

Ceauşescu a vrut să-mi distrugă centrii nervoşi din cap în aşa fel încât să rămân ca o legumă. Să nu mai pot scrie, să nu mai pot vorbi, ca toată lumea să vadă ce se întâmplă dacă vorbeşti împotriva regimului.“

Monica Lovinescu

După Revoluţie, au ales să rămână în Franţa, dar colaborările la Europa Liberă au încetat  în 1992, pentru că postul şi-a restrâns activitatea.

După Revoluţie, pentru întreaga sa activitate de ziarist şi critic literar, Monica Lovinescu a primit Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, iar în 1999 Ordinul Steaua României în rang de Mare Cavaler.

A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

În testament, Monica Lovinescu şi-a lăsat casa din Paris statului român, având ca scop transformarea ei într-un loc de studiu și de găzduire pentru cercetătorii şi bursierii români.