Născut ca un vis în urmă cu 9 ani, Teatrul Grivița 53 este azi realitate. Totul a pornit de la dorința regizoarei Chris Simion de a ridica un spațiu în care teatrul independent să-și găsească o casă. A vândut casa bunicii sale, iar cu banii aceia a cumpărat un teren pe Calea Griviței, o zonă istorică împânzită acum cu case ruinate. Clădirea teatrului a fost inaugurată ieri, în prezența jurnaliștilor și a unora dintre susținători. De-a lungul acestor ani, construcția a fost posibilă cu obținerea unor fonduri norvegiene, cu sponsorizări de la companii private și donații de la simpli iubitori de teatru, artiști și alte persoane publice.

Până în prezent, investiția a fost de 4,5 milioane de euro. Prima sumă a fost de 200.000 de euro, banii obținuți de Chris Simion din vânzarea casei buniciii. 1,7 milioane de euro, cea mai mare sumă, au fost fondurile norvegiene, obținute prin EEA 2014-2021, programul Ro-Cultura. Iar din sponsorizări și campaniile de strângeri de fonduri, fondatorii au obținut 2,6 milioane de euro. În total, aproximativ 14.000 de oameni au donat pentru ridicarea acestui teatru.

De întregul proiect s-au ocupat Chris Simion Mercurian și soțul său, Tiberiu Mercurian.

“Faptul că se naște un teatru în acest context dificil pentru România cred că ar trebui să dea speranță. Și cred că mai ține și de oameni, de cei care aleg să nu se lamenteze sau să vadă doar partea disfuncțională a sistemului, ci care au capacitatea să se sacrifice, pentru că este vorba de sacrificiu și ni-l asumăm ca atare. Și despre alegerea pe care am avut-o și pe care am făcut-o, este de a ne lupta și de a nu abandona. Evident că este vorba de opțiune, pentru că te costă sănătate, te costă ani din viață și nu știu câtă lume este dispusă, dintre cei care lucrează în domeniu, să facă asta.

Mergând la momentul zero, îți mai amintești de ce ai vrut să construiești un teatru?

Este o nevoie pe care o am din facultate pentru că sistemul independent a crescut odată cu mine. Pentru că atunci era considerată ruda săracă a teatrului de stat, pentru că mișcarea independentă era considerată o mișcare diletantă la început și, pentru că în timp, inevitabil, crescând organic și de la sine, n-a mai putut fi oprită.

Și cred că teatrul independent ar trebui scos din zona de improvizație, poduri, subsoluri, spații în care am jucat și care, da, pe de o parte, îți provoce imaginația, pe de altă parte, îți creează complexe și frustrări.

Și s-a născut acest spațiu din toate frustrările. pe care le-am avut, un spațiu pe care îmi doresc să-l întorc colegilor mei, care au nevoie să iasă din zona de confort.

Care ar fi valorile artistice de la care nu o să faci rabat aici?

Una deja am identificat-o: deschidere spre o zonă de cercetare, spre o zonă de risc, spre o zonă care te scoate din zona de comoditate, ceea ce este foarte dificil. Nu va fi simplu să ne menținem demersul artistic de a construi pe bază de dramatizări, adaptări, piese de teatru scrise special pentru acest loc, să creăm puncte de legătură între noi și alte teatre care au aceeași zonă de interes pe care o ne propunem și noi, să avem un culoar pentru teatru, dans și dans contemporan.

Va fi un spațiu de creație curajos, un spațiu nou, nu doar metaforic, cât și concret.

Din punct de vedere juridic, cine este proprietarul acestui spațiu?

Asociația Culturală Grivița 53. Eu mi-am donat proiectul și timpul și orele și emoțiile și tot, pentru că nu este un proiect despre ego.”, a declarat Chris Simion pentru Cultura la dubă.

La inaugurare a fost prezentă și actrița Ofelia Popii, unul dintre susținătorii proiectului.

“Ofelia, pare că te simți deja ca acasă aici, înțeleg că ai fost cu sufletul alături de acest proiect. Ce te-a făcut să te implici?

În mod evident, Chris, în primul rând, și cu Tiberiu. Ei sunt sufletul, de la ei a pornit totul și pur și simplu convingerea, credința lor te subjugă. În al doilea rând, visul nostru comun, acela de a face teatru de calitate, de a avea o clădire unde creativitatea să fie stimulată și să se nască lucruri care să vorbească oamenilor.

Ce simbolizează acest moment pentru teatrul românesc? Mai ales că vorbim într-un context național dificil, în care auzim deficit în fiecare zi.

Se întâmplă un fenomen foarte ciudat. Dragostea și foamea de teatru e tot mai mare și subvenția tot mai mică. Și acest proiect s-a realizat din foamea de teatru.

Și atunci, cumva, ei au găsit cu nebunia asta frumoasă și mijloacele să realizeze împlinirea acestei instituții care să hrănească dragostea de teatru pe care o au oamenii și o au tot mai mult. La mine, așa ajunge. Oamenii merg tot mai mult la teatru, sunt tot mai informați, simt nevoia asta spirituală foarte puternic.

Și totuși, se produc comasări sau tot felul de tăieri de bugete îngrozitoare. De parcă măsurile n-ar fi pentru oameni, pentru nevoile oamenilor. Uite că, totuși, faptul că Grivita 53 s-a născut în acest moment de criză e aproape minune, dar e ceva foarte solid de care ai nevoie ca să poți face meseria asta. E ca un piedestal pe care te poți pune și știi că e ceva puternic acolo.

Ca artistă, ce așteptări ai de la acest spațiu?

Eu, ca artistă, am niște așteptări care se vor și împlini, din fericire. Proiecte artistice de calitate, în primul rând. Eu cred că atunci când vorbești de un act artistic calitativ, nu trebuie să fie unul doar al tău, personal, subiectiv.”, a declarat Ofelia Popii pentru Cultura la dubă.

Până pe 5 octombrie, clădirea va fi deschisă publicului pentru vizitare gratuită, în tururi ghidate, participarea fiind posibilă după completarea unui formular. Detalii pe https://www.grivita53.ro/acasa/.

Teatrul va fi efectiv inaugurat cu un spectacol în luna noiembrie a acestui an.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post A fost inaugurat Teatrul Grivița 53, primul teatru privat construit după 80 de ani appeared first on Cultura la dubă.

„Dacă începem să construim de la ceea ce avem deja, fără să ne mai pese de orgoliul de a construi de fiecare dată de la zero, unde am putea ajunge?” – se întreabă Oana Stănescu, arhitectă română de prestigiu mondial.

Creatoarea unuia dintre cele mai futuriste proiecte arhitecturale din lume, +Pool, piscina plutitoare pe East River din New York, ce va folosi apa purificată 100% ecologic, a sosit zilele acestea la Timișoara în calitate de curatoare a Beta, Bienala Timișoreană de Arhitectură.

Într-un discurs profund despre rolul arhitectului în zilele noastre, Oana Stănescu lansează idei la fel de curajoase precum proiectele sale și subliniază misiunea de a regenera spațiile deja existente, ca parte esențială a luptei pentru diminuarea efectelor schimbărilor climatice.

În Timișoara ultimilor ani, mai mulți arhitecți români cred cu tărie că pot face orașul mai prietenos cu oamenii și cu mediul. Iar proiectele lor, multipremiate la nivel internațional, sunt încă o dovadă că ideile cele mai curajose sunt cele care au puterea să revoluționeze o comunitate, o societate sau chiar lumea întreagă.

***

Povestea FABER, centrul cultural finalist la Premiile New European Bauhaus 2020 și nominalizat la Premiul European pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Pe malul Begăi, râul care traversează Timișoara și coagulează în jurul lui bătăi de inimi și minți creative, a luat naștere în 2020 unul dintre cele mai importante proiecte culturale private din România.

“Ne-am imaginat de la început că trebuie să fie un spațiu pentru oraș și am știut că asta nu va fi o investiție pe care să o recuperăm prea curând. Ce avem în comun este încrederea asta aproape naivă în acest oraș și în rolul pe care îl are fiecare dintre noi, de a face lucrurile cât mai bine aici.”

Arhitecta Oana Simionescu și alți 7 colegi arhitecți (grupul FOR) și-au dorit inițial să creeze un spațiu de co-working inedit, reamenajând o clădire deja existentă, în care să lucreze creativi din diverse domenii. În 2016, când Timișoara a fost desemnată Capitală Culturală Europeană pentru 2021, au câștigat curajul să înceapă și să extindă această idee înspre un centru cultural, împreună cu partenerii FABER.

“Ne-am imaginat un mediu de lucru plăcut, la care să participe și oameni externi, un birou ideal pentru noi și posibili colaboratori. Să aibă deschidere către o comunitate creativă. Iar Faber s-a născut dintre noi, cu propriul program cultural pentru o comunitate mai largă.”, spune un alt membru fondator al Faber, arhitecta Anda Maier.

În 2017 au cumpărat clădirea care a găzduit fabrica de vopseluri Azur, un loc cu potențial arhitectural, aflat pe malul Begăi, dar și cu propria istorie care merita spusă mai departe.

„Ce ne-a inspirat foarte tare a fost povestea locului. O bucățică din Fabrica Azur, deținută de o familie de evrei de etnie germană, familia Farber, care după al II-lea Război Mondial a emigrat în SUA, iar ei au performat și acolo profesional, făcând comerț cu produse chimice.

În anii 2000 au luat înapoi de la statul român fabrica familiei lor. Acesta e motivul pentru care aici nu s-a dezvoltat încă nimic imobiliar – atașamentul familiei Farber față de loc.”, povestește Oana Simionescu.

“Clădirea pe care am găsit-o răspunde la cele mai multe cerințe, avea și curtea mare. Dar am întâmpinat provocări legate de mediu, am învățat ce înseamnă să reconstruiești într-o zonă industrială, am făcut o cercetare serioasă, o explorare paralelă cu cerințele în vigoare, să ne asigurăm că investiția e una sănătoasă pe termen lung.”, spune Alexandra Spiridon, unul dintre arhitecții implicați în proiect.

“Am găsit un depozit de 60 de tone de grăsime, care era folosită la producerea săpunului și stătea acolo de cel puțin 30 de ani. A trebui scoasă și decontaminat locul în profunzime.” – Oana Simionescu

„Apoi, am avut niște constrângeri de ordin structural, s-a dovedit că era într-o stare mult mai proastă decât credeam inițial. Toți pereții structurali sunt acum înveliți în beton, ceea ce a fost o investiție destul de costisitoare. Am adăugat gangul cu intenția de a crea o legătură cât mai transparentă între stradă și curte, să sugereze deschiderea comunității dinăuntru.” – Alexandra Spiridon

Proprietatea a fost achiziționată cu 440.000 de euro, iar costurile de renovare și consolidare a clădirii s-au ridicat la aproape 1.3 milioane de euro. Numele Faber, atât de asemănător familiei Farber, este inspirat din conceptul filosofic “Homo Faber” (omul creator), dezvoltat de Hannah Arendt și Max Scheler, care se referă la capacitatea omului de a controla lumea prin uneltele pe care le creează.

“De multe ori creativii suntem văzuți drept niște oameni naivi, lipsiți de pragmatism, nu fac bani, ce e cu ei? Ceea ce cred că e o atitudine perdantă pentru oraș pe termen lung.

Noi ne-am propus să creăm punți între lumea asta și moștenirea industrială, pragmatică a Timișoarei. Am mers în fabrici, am trimis designeri să lucreze cu oamenii de acolo. Și să vezi ce interesant e că atunci când inginerii contribuie la o instalație de design contemporan, chiar dacă nu o înțeleg până la capăt, se mândresc cu ea, nu li se mai pare o prostie.”, spune Oana, coordonatoarea Faber.

Oana Simionescu a reușit să coaguleze în jurul său oameni cu același crez, indiferent de domeniul în care activează fiecare. Investiția nu ar fi fost posibilă fără doi parteneri veniți din în IT – Valentin Mureșan, omul care a vândut start-up-ul Movidius gigantului american Intel și Adrian Erimescu, co-fondatorul platformei imobiliare.ro.

“Eu făcusem atunci exitul către Intel, aveam niște finanțe și am zis: uite, îmi place ideea voastră, hai să vedem dacă putem lucra împreună. Pe de o parte a fost dorința de a arăta că se pot întâmpla lucruri faine cu patrimoniul local și de cealaltă parte a fost echipa Oanei, care deja lucra la un proiect.”, povestește acum Valentin Mureșan, unul dintre cei mai de succes români din industria IT.

Val, așa cum îi spun cunoscuții, deține alături de soția sa Cristina 60% din Faber. Povestea sa impresionantă începe simplu, cu dorul de casă.

“Am terminat Calculatoarele în 1996, am mers cu o bursă Tempus în Irlanda, ceea ce era atunci un fel de Erasmus. Atunci mi-am dat seama cât de dor îmi e de casă și cât de frumos e acasă. Când trăiești zi de zi în același loc, poate nu ai timp să te uiți în sus, să privești clădirile.

Am zis că stau doar 3 ani. Dar am stat de fapt 10, am devenit cetățean irlandez, am făcut doctoratul și am lucrat în cercetare, apoi la o companie irlandeză.

M-am întors acasă în 2005, am luat 2 studenți și am făcut primul birou al acestei firme, pe care am crescut-o de la 2 studenți la 80 de ingineri foarte buni. Alături de colegii din Irlanda am făcut un procesor care practic putea să proceseze în timp real imagini video și să descrie ceea ce vede în filmuleț. Asta e ceea ce azi se numește AI. Produsul care ne-a făcut interesanți pentru Intel era procesorul pentru drone. Noi am lucrat, practic, la prima dronă care se autopilota.

Sunt convinsă că ești căutat de cele mai mari companii din lume și ai putea locui oriunde. De ce ești așa atașat de Timișoara?

Greu de spus, cred că e tot un fel de programare. Am fost crescut așa.

Cred că a avut un impact major faptul că a trebuit să plec în străinătate, a fost ca un șoc să fiu parașutat într-o lume pe care nu o cunoșteam, într-o altă limbă și atunci am avut vreo 6 luni de dor sfâșietor de casă.

Mi-am dat seama cât de atașat sunt de Timișoara. Tot efortul pe care l-am făcut era ca să mă întorc acasă. Nu am făcut-o cât de repede mi-am dorit, au fost 10 ani. Dorința asta cred că m-a marcat și a fost Nordul meu tot timpul.”

Atât Valentin, cât și Oana Simionescu au investit la Faber nu doar sume importante de bani, cât mai ales cunoștințele și energia dobândite peste hotare. Oana a lucrat la unul dintre cele mai prestigioase birouri de arhitectură din Europa – Bjarke Ingels Group: BIG. Și, deși a avut ocazia să se stabilească la Copenhaga, a vrut să revină acasă, la Timișoara.

“Copenhaga a fost o experiență cu adevărat formatoare. Pentru mine, atitudinea oamenilor de acolo a fost o inspirație fantastică. Cu câtă coerență este dezvoltat orașul, ce au putut să facă oamenii ăia într-o țară unde este frig și ploios tot timpul. Noi ne plângem dacă plouă două zile.

Mi s-a propus să rămân, dar eu eram așa de inspirată de energia aia, atât de convinsă că ce am învățat acolo trebuie să aduc acasă, încât nu voiam decât să vin aici, nu aveam ce să fac în locul acela perfect, plin de oameni perfecți, știind de unde am plecat eu și că aici e nevoie de oameni.

Am trăit din optimismul ăla cred că 10 ani. Dar bineînțeles că realitatea proiectării în România e cu totul alta, nu ai cum să propui cuiva de aici ceva ce ai face acolo.”

La Timișoara a înființat propriul studio de arhitectură – For, a predat la Facultatea de Arhitectură, a avut inițiativa Bienalei de Arhitectură – Beta, pe care a coordonat-o vreme de două ediții, a fost vicepreședinte OAR Timiș și trezorierul OAR la nivel național timp de 4 ani. În tot ceea a întreprins a încercat să aducă arhitectura mai aproape de oameni.

“Nu avem nicio șansă ca arhitecți să facem o arhitectură de calitate, atât timp cât nu creăm un dialog mai consistent cu publicul.

Arhitectura e parte din viața noastră, trăim în 90% din timp în spații interioare, faptul că nu ne contectăm la subiectul ăsta mai profund e o mare problemă.”

Faber este acum nu doar un exemplu de regenerare a unui spațiu urban, redat comunității, ci și unul dintre centrele culturale relevante din Banat. În anul Capitalei Europene a găzduit nu mai puțin de 300 de evenimente. Pe lângă asta, are propriul program cultural, de muzică și de design. De exemplu, pe 3 octombrie va deschide expoziția Secrete Întrețesute, inspirată de industria textilă din Timișoara.

„Mi-aș dori să continuăm deștept ce am început, să colaborăm mai consistent cu operatorii culturali. Noi nu suntem un business în sensul tradițional, nu facem profit aici, oferim pentru toată zona culturală spațiul la un preț mic, care ne asigură că suntem pe zero la finalul zilei.

Pentru mine e pur și simplu emoționant și voi fi mereu recunoscătoare partenerilor noștri, Val, Cristina și Adi, care fără să vină direct din cultură, au investit în cultură. Sunt oameni care m-au susținut constant. Aici nu sunt niște investitori care mă presează în continuu să fac bani. Nu, aici discuția e mereu: cum putem să generăm mai multă valoare pentru oraș, pentru zona creativă?”

În spațiul de co-working, Valentin Mureșan ocupă un simplu birou pe care își așază laptopul. Își pune ochelarii de vedere și îmi spune, mai în glumă, mai în serios: “Aici e locul din care vom schimba lumea.”

Valentin chiar crede cu tărie că activitatea sa poate să influențeze viitorul omenirii.

„Lucrez la ceva ce sfidează speranța de viață de acum, care e la 80 de ani, să zicem. Mai exact, la unul dintre primele procesoare de quantum computing (computerizare cuantică). Cu tehnologia de quantum computing, mare parte din resursele de cloud computing se vor concentra poate într-o singură clădire. E așa de puternică tehnologia asta.

Poate să rezolve algoritmi care la ora actuală nu îți pot da o soluție în timp real. Parolele pe care le avem azi vor fi ușor de spart de către acești algoritmi.

Impact va fi și în zonele de industrie farmaceutică. De exemplu, acum, ca să rezolve o problemă, doctorii îți dau 10 feluri de medicamente. Ei, în viitor va fi posibil un algoritm care se va uita la structura ta de ADN, o va decodifica, va vedea care molecule au luat-o razna și îți va veni cu medicamentul făcut special pentru tine, ca să îți mute moleculele care au luat-o razna înapoi unde erau când te-ai născut.

Acel medicament va fi făcut astfel încât să nu mai fie nevoie să îți dea și alte medicamente.

Este chiar o vorbă că s-ar fi născut pe pământ persoana care va trăi 125 de ani, o nouă limită de viață, și acesta e un domeniu cu un impact major, efectiv ne va schimba speranța de viață destul de dramatic, ne va schimba comportamentul și toată filosofia de viață probabil.”

Pentru echipa Faber, a aduce împreună oameni foarte diferiți este o valoare fundamentală. Cu toții cred că împreună pot fi parte din schimbarea care să dea următoarelor generații un viitor mai sănătos decât este prezentul nostru.

“Încercăm să conectăm lumea cultural-artistică, de care se ocupă Oana, cu cealaltă parte din industriile creative – IT-iștii. Oarecum suntem într-un melanj care sperăm să creeze câteva scântei care poate ne vor lumina despre cum să gândim orașul peste 10 ani. Design e și ceea ce face un IT-ist, dar cu alte noțiuni.

Faber este despre impactul pe care îl putem avea noi, cei care înțelegem anumite lucruri. Să ne dăm seama cum va arăta orașul în viitor, să încercăm să intervenim pe acea traiectorie astfel încât să fie pe placul cât mai multor timișoreni, să încercăm să construim un oraș în care să ne dorim să trăim.”, concluzionează Valentin Mureșan.

Pepiniera 1306 plante, construcția temporară inclusă pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Europen pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Anul trecut, când Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, în Piața Victoriei a apărut o construcție inedită care a atras atât priviri admirative, cât și critici.

Pepiniera 1306 plante, un turn vertical ridicat în fața celebrei clădiri a Operei, de la balconul cărei România a fost pentru prima dată proclamată țară liberă în decembrie 1989, a fost ideea unui birou de arhitectură spaniol – Maio, care a răspuns unei teme date de Ordinului Arhitecților Timiș.

Inițiativa de a ocupa Piața Victoriei într-un mod inedit a făcut parte dintr-un program amplu desfășurat de OAR Timiș, cu numele “Privește orașul”.

“Scopul a fost de a trezi interesul cetățenilor față de spațiul public.

Spațiul public e al tuturor, nu doar al autorităților, ne privește pe toți și trebuie să ne implicăm. Bineînțeles, în contextul cultural românesc, să vorbești despre spațiul public poate să fie un subiect destul de dificil.

Piața Victoriei e una dintre cele mai încărcate piețe ale orașului, cu încărcătură emoțională și istorică. E ca și cum ne-am aruncat în gura lupului. Oamenii sunt atașați de spațiu, iar în momentul în care intervii în el, schimbările sunt greu acceptate.

E și o responsabilitate enormă să lucrezi cu spațiul Revoluției. Sunt multe straturi de emoție acolo.”, spune Alexandra Trofin, o tânără arhitectă care la doar 32 de ani este acum vicepreședinte OAR Timiș și directorul Bienalei de Arhitectură – Beta.

După ce au intrat în contact cu mai mulți arhitecți din Europa, cu expertiză în intervenții în piețe mari, au decis să lucreze cu studioul de arhitectură Maio, din Barcelona, care a venit cu acest concept al unei instalații verticale.

“Ei au venit în Timișoara de vreo două ori, am făcut workshopuri cu comunitatea locală, cu arhitecții, cu administrația, după care a venit o primă propunere din partea lor. Noi am specificat câteva lucruri în temă, că în Timișoara, fiind câmpie, nu prea ai de unde să vezi orașul de sus, că Piața Victoriei are o suprafață mare de vegetație, dar nu e accesibilă.

Trebuia să fie un landmark al Capitalei Culturale, să fie temporar și să se relaționeze la valorile Timișoarei, să testeze scenarii pentru acea piață și să fie o preîntâmpinare a Concursului de Arhitectură organizat pentru revitalizarea Pieței Victoriei.”

Studio Peisaj din Timișoara a construit apoi, pe această temă, și a dezvoltat un întreg proiect de peisaj în turnul respectiv, atingând totodată un alt aspect cultural specific Timișoarei – familiile tradiționale de grădinari.

“Ei au încercat să exploreze funcția climatică a vegetației, apoi stratul istoric – familiile de grădinari ai Timișoarei erau foarte valoroase în imperiu, de exemplu familia Muller. Plantele sunt din pepiniera familiilor de grădinari și de la Horticultura Timișoara.”

Anca Teslevici este arhitecta care s-a ocupat de proiectarea tehnică a turnului, fiind și pentru ea o provocare inedită, dusă la bun sfârșit.

“E important să existe instalații de genul acesta. A fost o construcție temporară care a arătat cum poți folosi piața, ce e important la ea, cum poți să te uiți la ea. De fapt, a fost o construcție cu zero waste. Schela se folosește în alte părți, copacii s-au plantat sau urmează să fie plantați, luminile le folosim acum în expoziția de la Bienală sau la alte evenimente.”

Timp de 10 luni, Pepiniera a putut fi vizitată de localnici și de turiștii sosiți la Timișoara în anul Capitalei și a găzduit diverse evenimente culturale. Plantele din turn au fost îngrijite zilnic și, la final, replantate în spații publice din oraș, ori rămase în ghivece în curtea Garnizoanei, care acum găzduiește Bienala de Arhitectură.

“A fost o inițiativă foarte bine primită, dar în timp. Prima reacție a fost de un corp străin într-un țesut pe care îl cunoaștem. A trebuit să facem față presei locale ostile și să continuăm construcția turnului. A fost o perioadă foarte dificilă.

Schela metalică a fost percepută ca fiind ceva urât, iar asta a deschis o discuție despre ce înseamnă urât și ce înseamnă frumos, cum integrăm ceva contemporan într-un spațiu istoric.

Noi am dat posibilitatea oamenilor să vadă clădiri istorice din alt unghi, să observe anumite detalii, să creeze o altă legătură cu patrimoniul.

Ce se întâmpla în spațiul digital și în presă nu era același lucru cu ceea ce ziceau oamenii la fața locului. Se scria despre cât e de urâtă și <<jos cu ea!>>, dar era coadă constant.

Din păcate, ne-a afectat faptul că presa locală este politizată. În presa de aici, Pepiniera nu a fost neapărat asociată cu Ordinul Arhitecților, cât mai degrabă cu primarul. A fost riscant.”

La finalul anului trecut, Pepieniera a ajuns pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Uniunii Europene pentru Architectură, alături de alte 39 de proiecte, dintr-un total de 362 de lucrări europene.

“Arhitecții au ceva de spus în modul în care trăim în orașe și, de fapt, ce încercăm și noi să facem este să arătăm prin proiecte punctuale diferite moduri în care poți să înțelegi arhitectura, modul în care poți să trăiești zi de zi.

Pepiniera a fost un exemplu bun de cum te poți adresa tuturor. A fost o prezență atât de evidentă, încât nu ai putut să o ignori. Și a stat și suficient de mult timp încât să fie înțeleasă. Cred că a fost important și pentru noi, ca organizație, că am devenit mai prezenți în fața publicului larg.”, spune Anca Teslevici.

Oana Stănescu, arhitecta celebră la New York și Berlin, curatoarea Bienalei Timișorene de Arhitectură 2024

Atât Anca Teslevici, cât și Alexandra Trofin se ocupă în prezent de organizarea Beta, un eveniment inițiat de Oana Simionescu, acum coordonatoarea Faber.

Bienala de Arhitectură de la Timișoara reușește să adune odată la 2 ani profesioniștii care dau speranță și idei curajoase breslei, dar și să vorbească despre impactul arhitecturii pentru publicul mai larg.

Ediția de anul acesta, intitulată Cover me softly, este curatoriată de Oana Stănescu, arhitectă din Reșița care a absolvit studiile de Arhitectură la Timișoara și a reușit să își construiască propriul birou de arhitectură la New York și la Berlin.

Predă la Harvard, a creat pentru rapperul Kanye West scenografia turneului Yeezus, a fost invitată să creeze instalații la Coachella și la MoMA și semnează unul dintre cele mai mediatizate proiecte de arhitectură din lume, +Pool din New York – o piscină suspendată pe East River, care va refolosi apa râului printr-un proces de purificare inedit, fără să utilizeze produse chimice.

“+ Pool nu s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi raportat diferit la apă. Oamenii vor putea înota în New York într-un mod în care nu s-a mai putut vreodată. Asta nu ar fi fost posibil fără un proiect care să ceară asta.

E important să îndrăznim să arătăm unde vrem să ajungem.

Proiectul s-a născut acum 14 ani, aveam o firmă în New York cu un coleg, imediat după criza financiară. A început cu niște idei, am lucrat cu niște prieteni, am făcut niște randări, le-am trimis unor reviste prin lume și lumea a reacționat: ah, ce fain, când se deschide?

Bine, hai să vedem dacă se poate. Ne-a luat 14 ani, dar anul ăsta am primit fonduri de la stat și la anul începem construcția.

De unde a venit curajul de a te lansa într-un proiect atât de mare, fiind, totuși, foarte tânără acum 14 ani?

Inconștiență curată. Pe bune. Cred că e important să îmbrățișezi inconștiența. Experiența e bună, dar te poate și împiedica. La început nu ai atâtea bariere, ești mai liber.

Noi am resimțit asta aici foarte mult, ni se spunea în școală <<nu o să faci decât case din cărămidă, trebuie să știi să faci o casă din cărămidă>>. Mă bucur enorm că știu să detaliez o casă din cărămidă, dar nu am construit vreodată.

Aici e greu, după atâtea generații care au trăit în comunism, să îndrăznești să visezi.”

Cu toate acestea, se simte din ce în ce mai atrasă de propriile rădăcini și vrea să contribuie la schimbarea României în bine. Ea este și cea care a gândit cel mai ambitios proiect public din Reșița, orașul său natal. Funicularul industrial al orașului, care înainte transporta calcar și cărbune, va fi transformat în spațiu de promenadă pentru public, asemănător cu celebra High line din New York.

“Este chiar proiectul meu de diplomă, la care nu aș fi visat nici eu, dar a devenit realitate. Acesta e cel mai mare proiect al meu, de fapt.

Sunt într-un moment al carierei în care mă interesează să explorez mai mult propriile origini și e o scuză pentru a păși în locul de unde a porni totul, de a redescoperi.

Sunt onorată să fiu invitată la Beta, fiindcă e o bienală foarte tânără, experimentală, liberă. Eu nu sunt foarte mare fan al expozițiilor de arhitectură, fiindcă arhitectura nu e făcută ca să fie expusă, vorbești despre ceva ce nu e acolo.

Dar aici, dacă vrei să vorbești despre arhitectură, Garnizoana arată lecțiile foarte direct. Arhitectură avem, iar ce am făcut cu intervențiile în spațiul Garnizoanei a fost să punem în lumină calitățile spațiului într-un mod în care garnizoana nu a fost văzută niciodată.

Asta este pentru mine arhitectura – să iei un spațiu și să arăți calitățile spațiale și nu e vorba despre spațiu în sine, ci despre cum te comporți în spațiu.”

Când vine vorba despre rolul breselei lor în zilele noastre, Oana Stănescu are un discurs cât se poate de matur și vizionar.

“Mi se pare că suntem într-un moment istoric în care profesiunea de arhitectură este nu neapărat la capătul puterilor, dar noi, ca arhitecți, ne cam dăm cu capul de perete într-o lume foarte dură din punct de vedere financiar, capitalist.

Rolul arhitectului s-a schimbat fundamental în ultimii ani. Instituțiile publice au mult mai puțină putere decât dezvoltatorii privați. Și când zic rolul mă refer la acela tradițional, în care arhitectul este omul din centrul universului.

Cred că o problemă este că arhitecții s-au izolat foarte mult de restul lumii. Trăim într-o bulă, vorbim pe limba noastră, credem că știm lucrurile mai bine decât oricine altcineva. Asta e problematic, arată că profesia nu e într-un loc bun.

Dintre toate meseriile clasice, avocați, doctori, suntem cel mai prost plătiți, e foarte greu să construiești ceva în ziua de azi.

Apoi, arhitectura joacă un rol enorm în încălzirea globală.

Trebuie și noi să ne întrebăm cum profesăm într-o profesie atât de caracterizată de ego și cum ne mișcăm într-o lume în care natura construcției este, de fapt, foarte distructivă?

Problemele pe care le avem, ca civilizație, nu pot fi rezolvate de nicio breaslă în izolare. Nici inginerii singuri, nici ahitecții, nici artiștii. Cu cât ne așezăm mai mult la aceeași masă, cu atât mai mult avem șanse să construim o lume de care să se poată bucura generațiile viitoare.”

Arhitectura prezentului și a viitorului, componentă esențială în lupta pentru combaterea schimbărilor climatice

Specialiștii cu care am stat de vorbă pentru realizarea acestui reportaj au un lucru în comun. Nu arhitectura, ci o preocupare reală pentru viitorul nostru, al tuturor.

Atât arhitectele prezentate aici, cât și inginerul Valentin Mureșan cred că tărie că doar aduse împreună, mințile din diverse domenii pot schimba ceva. Nu trebuie să fii arhitect ca să ai o vedere în perspectivă, dar ea se regăsește, totuși, cu predilecție în această profesie.

„Rolul arhitectului este într-o continuă schimbare. Să construiești o clădire este doar o unealtă pe care o ai. De exemplu, ca medic poți să tăi, în chirurgie, sau poți să rezolvi problema altfel. La fel e și în arhitectură.

Poți rezolva probleme ale societății, prin arhitectură, fără să construiești nimic.

Asta este, de fapt, poate ethosul în ziua de azi, având în vedere amprenta de carbon pe care o generează industria construcțiilor. Și cred că putem lucra cu ceea ce avem deja.” – Alexandra Trofin, vicepreședinte OAR Timiș, director Beta

“Ce să faci, să faci aceleași greșeli ca în trecut, demolezi ce nu îți place și reinventezi altceva ce poate iar nu îți place după 30 de ani? Nu e sustenabil să facem asta.

Cred că trebuie să îmbrățișăm istoria și să lucrăm cu ceea ce avem mai asumat, atât din perioada interbelică, cât și comunistă. Sunt foarte multe clădiri din comunism cu o adevărată valoare culturală și acelea ar trebui să devină clădiri protejate.

O bună parte din arhitecți ajung să facă arhitectură mediocră sau de proastă calitate pentru că pur și simplu trebuie să pună ceva pe masă. Și, ca în orice profesie, există și oportuniști care au înțeles care sunt scurtăturile și fac tot felul de odioșenii ca să facă avere. Poți să faci avere în arhitectură dacă ești foarte bun sau dacă ești foarte șmecher și nu îți pasă de ceea ce produci.

Statul ar trebui în primul rând să facă investiții de calitate, de acolo ar trebui să pornească exemplul. Calitatea unui proiect al statului în infrastructură trebuie să fie la cele mai înalte standarde.” – Oana Simionescu, arhitectă, co-fondatoare Faber

„Suntem la capătul unei traiectorii foarte lungi, începute din modernism, care pur și simplu nu mai funcționează. Cu cât îmbrățișezi mai devreme schimbarea, cu atât mai mult ai șanse să influențezi direcția în care merge.

Industria construcțiilor creează una dintre cele mai mari emisii de CO2. Avem criză de locuințe, probleme economice. Și în același timp foarte multe clădiri stau goale. Unul dintre talentele arhitectului este de a propune o viziune. Când ne raportăm la vest cred că ar trebui să ne gândim că putem evita greșelile lor. Putem să nu mai facem mall-uri, când știm că vor fi goale peste 10 ani.

Avem potențial mare aici, dar atât timp cât viziunea noastră asupra viitorului este cea vestică, it will always fail pentru că deja a eșuat acolo.” Oana Stănescu, arhitectă, curatoarea Beta 2024.

***

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Arhitecții care reconstruiesc Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Teatrul Național Târgu Mureș, una dintre cele mai importante instituții de cultură din România, aflată în subordinea Ministerului Culturii, a publicat azi un apel la solidaritate, adresat politicienilor din județul Mureș, în vederea reabilitării clădirii în care își desfășoară activitatea.

Potrivit instituției, deși a făcut numeroase cereri către Ministerul Culturii, clădirea nu a fost niciodată reabilitată de 49 de ani, de când a fost dată în folosință.

Iată textul adresat politicienilor români:

“Apel la solidaritate: sprijin pentru lucrări de consolidare a Teatrului Naţional Târgu-Mureş

Teatrul Naţional Târgu-Mureş este cea mai mare şi mai importantă instituţie culturală a judeţului: formatoare de identitate, modalitate educativă informală şi formă de divertisment care deserveşte un public din oraş, din judeţ şi din regiune.

Totodată, această instituţie sprijină literatura, muzica şi celelalte arte conexe de zeci de ani. Nu în ultimul rând, suntem ambasadori şi în străinătate ai specificului local: de la Chişinău până la Varşovia, Budapesta sau Subotica. Teatrul nostru, în ultimii ani, a câştigat un public larg; comparativ cu numărul vizitatorilor şi populaţia oraşului, ne situăm pe primul loc în ţară, având anual aproximativ 100 000 de beneficiari.

La ora actuală am ajuns într-o situaţie în care toate resursele noastre de a influenţa finanţatorul principal s-au epuizat. Ne adresăm dumneavoastră pentru a ne sprijini şi a ne ajuta în reabilitarea clădirii în care se pune tot mai stringent problema siguranţei desfăşurării activităţii creatoare şi a muncii administrative.

Clădirea a fost construită în anii ’60, inaugurată în 1973, şi de atunci nu s-a efectuat niciodată o reabilitare profesionistă prin care ar creşte siguranţa artiştilor, confortul publicului şi, nu în ultimul rând, ar scădea costurile la electricitate şi la factura de încălzire.

Vă rugăm ca, prin resursele dumneavoastră, să ne sprijiniţi pentru a obţine decizii pozitive la numeroasele noastre cereri depuse de-a lungul timpului.

Judeţul Mureş este, poate, cel mai diversificat judeţ al României în ceea ce priveşte componenta etnică. Ar fi un gest extraordinar dacă dumneavoastră, reprezentanţi ai diferitelor partide, etnii şi statuturi sociale, v-aţi uni cu toţii pentru a sprijini Teatrul Naţional Târgu-Mureş pentru ca această instituţie să funcţioneze în condiţii demne şi pentru a putea, astfel, continua misiunea care îi revine în cadrul culturii naţionale şi europene.

Conducerea Teatrului Naţional Târgu-Mureş, Scrisoare deschisă adresată parlamentarilor din judeţul Mureş”

Directorul Teatrului Național Târgu Mureș este Attila Gáspárik.

The post Teatrul Național Târgu Mureș, scrisoare deschisă către politicieni pentru reabilitarea clădirii: “Toate resursele noastre de a influenţa finanţatorul principal s-au epuizat.” appeared first on Cultura la dubă.

După acea perioadă, în care imaginea Bulandra a fost umbrită de scandaluri, și după 2 ani de restricții impuse de pandemie, un nou spectacol readuce Bulandra în atenția publicului, reamintind de gloria de altădată, când oamenii stăteau la coadă la bilete.

În zilele noastre, biletele puse în vânzare la “Tatăl”, cu Victor Rebengiuc în rol principal, s-au epuizat online în câteva ore. “Tatăl” nu este doar un spectacol emoționant, ci este un simbol al revenirii lui Victor Rebengiuc la Bulandra, teatrul care l-a consacrat.

De asemenea, anunțul marelui actor că acesta va fi ultimul său rol nou, a stârnit și mai mult interesul publicului.

Este un moment important în povestea Teatrului Bulandra, iar prezența lui Victor Rebengiuc are o forță uriașă, care poate însemna și mult așteptata renaștere a acestui loc încărcat de istorie.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, managerul interimar Vlad Zamfirescu, vorbește despre acest punct de cotitură, povestește cum a revenit Victor Rebengiuc la Bulandra, dar și cum poate fi reclădit acest teatru, atât din punct de vedere artistic, cât și din punct de vedere administrativ și arhitectural. Clădirea Bulandra de la Izvor a fost pusă de Primăria Capitalei pe lista monumentelor istorice care ar putea fi consolidate prin PNRR.

***

Cine a venit cu propunerea acestui spectacol? Cum s-a legat colaborarea?

Eram într-o zi la repetiții, la “Cină cu prieteni”, și am primit o vizită neașteptată. Domnul Victor Rebengiuc a intrat pe ușa sălii Liviu Ciulei. Ne-am bucurat cu toții de vizită, evident.

Domnul Rebengiuc e o prezență extraordinară, o personalitate care, din momentul în care intră într-un spațiu, o sală de teatru în special, schimbă ritmul, energia, intensitatea emoțiilor. Nu sunt metafore, toți colegii mei pot confirma asta.

Deci, după ce a intrat, ne-a salutat, a glumit cu noi, mi-a spus că vrea sa vorbeasca ceva cu mine.

Ne-am așezat la masă și mi-a zis că și-ar dori să facă acest spectacol, “Tatăl”, la Bulandra. Inițial, proiectul era propus în alt teatru, dar domnul Rebengiuc și-l dorea la Bulandra.

Răspunsul meu, “Da, absolut!”. Sigur că situația financiară era extrem de complicată, cum se întâmplă peste tot în ultimii ani. Mai mult, trebuia să incepem producția unui alt spectacol pe sfârșit de an. Dar, în fata unui asemenea proiect, cu Victor Rebengiuc, nu mă puteam împiedica de niciun obstacol.

Evident, a fost o muncă de echipă. Tot teatrul s-a concentrat în jurul acestui proiect, iar lacrimile cu care mulți dintre noi a trebuit să ne luptăm după ce am văzut avanpremiera sunt cea mai bună dovadă că efortul a meritat.

Suntem cu adevarat onorați de prezența domnului Rebengiuc. Și suntem încântați că putem oferi publicului un asemenea spectacol.

Aveți toate reprezentațiile acestui spectacol sold-out și înțeleg că s-au vândut toate biletele în câteva ore. De când nu s-a mai întâmplat asta la un spectacol al Teatrului Bulandra?

În general, Bulandra nu a suferit de lipsa de public. Chiar și în momentele cele mai dificile, Bulandra, potrivit statisticilor, a fost și a ramas unul din teatrele cele mai cautate de către spectatori.

Și asta se datorează unor personalități marcante ale teatrului romanesc, care și-au lăsat amprenta asupra acestui teatru. Dar acum evident că a fost ca o explozie.

Telefoanele nu se mai opreau. Inclusiv eu am fost sunat în prima zi de cel puțin 40 de ori, pentru a fi intrebat cum se mai poate găsi încă un bilet.

Ba chiar un prieten mi-a arătat o poză cu două bilete la vânzare pe olx la suprapreț. A fost un boom. Și este în continuare.

De curând, am scos la vânzare trei reprezentații care s-au vândut în câteva ore. Două-trei ore. E un fenomen care ma bucură extraordinar, atât pentru că dovedește admirația publicului pentru domnul Victor Rebengiuc, un imens reper artistic, cât și pentru că demonstrează capacitatea teatrului de a schimba societatea, de a o face să evolueze, de a stimula curiozitatea, emoția, căutarea unor valori autentice. E un aspect esențial, cred.

Mai ales că, uneori, apar și abordări care susțin că teatrul, în special, arta, în general, sunt preocupari mai puțin relevante. Chestiuni secundare. Astfel de abordari sunt cel puțin mioape, pentru a evita cuvinte mult mai grele.

Arta oferă identitate, sens, continuitate.

Vârfuri culturale de anvergura domnului Rebengiuc ne arată ce potențial avem și, înca mai important, ne reamintesc că avem responsabilitatea de a nu ne irosi potențialul.

Teatrul nu este doar o categorie bugetară minusculă, mai mereu subfinanțată. Teatrul este, poate fi, atât o oglindă a lumii, a adevărurilor ei, cât și o hartă care ne îndrumă către o versiune mai bună, mai deșteaptă, mai lucidă, a fiecăruia dintre noi.

Ca manager presupun că vă doriți să programați cât mai multe reprezentații. Dar trebuie să țineți cont în primul rând de disponibilitatea lui Victor Rebengiuc. Cum reușiți să găsiți un echilibru între cele două aspecte?

Simplu. Domnul Rebengiuc își dorește ca acest spectacol să se joace. Evident și noi ne dorim exact același lucru. Așa că programarea se face într-un ritm firesc.

Cum a fost la avanpremieră? Care a fost reacția publicului? Ce a zis domnul Rebengiuc după aceea?

Emoționant e puțin spus. Mi-am început cariera în acest teatru, sub mandatul domnului Rebengiuc.

Primul spectacol în care am jucat după angajare a fost alături de domnia sa, tot la sala Liviu Ciulei, în regia Cătălinei Buzoianu. Și iată că, după fix 25 de ani, ne-am regăsit într-o formulă oarecum asemănătoare.

Încă nu-mi vine să cred că am avut acest noroc, să pot fi o rotiță dintr-un asemenea întreg. Am fost foarte emoționat și în timpul și după avanpremieră. La fel ca mai toți colegii mei și persoanele din public.

Au fost evident, multe aplauze, urale, lacrimi. Marii artiști și spectacolele lor creează momente unice. Sincer, nu-mi amintesc exact ce a spus domnul Rebengiuc dupa spectacolul. Dar îi văd și acum zâmbetul, privirea, smerenia de artist autentic. Si cred că e posibil să fi zis ceva de genul.. “mâine când repetăm?”.

Vorbind puțin despre situația Teatrului Bulandra, sunteți manager interimar de aproape 2 ani. Ce știți despre organizarea unui concurs public pentru postul de manager general? Primăria ne-a transmis la începutul acestui an că pregătește concursul. Dar de atunci l-a tot pregătit și nu a fost anunțat nimic.

Din comunicările oficiale recente, înțeleg că pregătirele sunt aproape finalizate. Nu cunosc amănunte. E o chestiune care ține de Primărie, sunt mai multe teatre care trebuie să-și definitiveze echipa managerială.

Sigur că e natural și necesar ca Bulandra să aibă o conducere stabilă, cu un program transparent și criterii de performanță ce pot fi evaluate obiectiv, periodic.

Veți candida pentru postul deplin?

În momentul în care va fi comunicată o decizie oficială referitoare la organizarea concursului, voi lua o decizie. Pentru moment, mă interesează mult mai mult premierele teatrului, cât de curând vom avea o nouă producție, cu o distribuție exclusiv feminine, în care se regăsesc nume uriașe ale teatrului românesc; organizarea internă, consolidarea brandului Bulandra, parcurgerea etapelor procedurale necesare pentru renovarea cabinelor teatrului – pentru care Primăria Generală a prevăzut alocari bugetare.

Ce v-ați propus ca manager interimar și ce ați reușit să faceți din ceea ce v-ați propus?

Artistic, în aproape 2 ani, influențați dramatic de restricțiile impuse în pandemie, am reușit să scoatem 6 spectacole noi și suntem în repetiții cu al șaptelea. Am fost selectionați la festivalul International Shakespeare de la Craiova cu “Furtună”, în regia Adei Milea, și ulterior am fost selecționați la Festivalul International de la Gdansk – Polonia, unde vom participa la sfârșitul lui iulie.

Am echilibrat raportul între actorii angajați și colaboratori, astfel încât Teatrul Bulandra să nu mai joace pe minus.

Am reușit ca aproape 90% din trupa artistică angajată să fie angrenată în proiecte artistice. Mi-am dorit 100%, dar mai avem de lucru aici. 

Administrativ au fost mult mai multe, la acest capitol erau nenumarate de îndreptat. Mentionez ca Teatrul Bulandra a demarat procedurile pentru repararea cabinelor de la Sala Toma Caragiu, ca avem, în sfârșit, după 17 ani, parcări la ambele săli, că nu mai plouă în Sala Liviu Ciulei și că primăria a început demersul pentru consolidarea Sălii Liviu Ciulei.

Care este situația procesului cu fostul manager interimar Catinca Nistor?

Bulandra a câștigat pe fond în prima instanță, urmează recursul.

Probabil spre sfârșitul anului vom avea o decizie definitivă. Avocații teatrului se ocupă de acest caz care, din păcate, nu e singurul. Urmare a unei măsuri dispuse de Corpul de Control al Primarului General, Teatrul a deschis o acțiune civilă de recuperare a unui prejudiciu produs în perioada 2018-2019.

E vorba de un prejudiciu estimat de Corpul de control la peste 4 milioane de lei. În prezent, acest dosar civil este suspendat până la soluționarea cercetărilor penale efectuate de organele abilitate, tot ca urmare a sesizării Corpului de Control. Justitia va decide, lucrurile trebuie să-si urmeze cursul firesc.

De ce ar avea nevoie Teatrul Bulandra pentru a redeveni un reper artistic al teatrului românesc, la fel ca în perioada Ciulei – Pintilie?

De proiecte de anvergură cu texte semnificative și artiști pe măsură. Cred că cele 7 șapte producții realizate recent reprezintă un pas în acest sens. Mai e nevoie și de obiective artistice și de infrastructură clare și transparente.

De implicarea întregii echipe artistice, tehnice și administrative pentru a îndeplini obiectivele. De consolidarea comunicării cu publicul și platformele media. De parteneriate cu organizațiile nonguvermantale, cu mediul universitar de profil artistic, cu asociațiile profesionale. De sprijinul autorităților, în paralel cu atragerea finanțărilor suplimentare din zona privată. De proiecte dedicate tinerei generații – chiar în aceste zile pregătim ceva în acest sens.

Și, nu în ultimul rând, cred că avem nevoie noi, cei din echipa Teatrului Bulandra, să ne reamintim cum am vibrat și cum ne-am îndrăgostit de acest loc, de acest fenomen, care are o poziție aparte în peisajul cultural românesc. 

The post Vlad Zamfirescu, manager interimar Bulandra: “Avem nevoie ca noi, cei din echipa Teatrului Bulandra, să ne reamintim cum am vibrat și cum ne-am îndrăgostit de acest loc.” appeared first on Cultura la dubă.

Totodată, acest caz arată diferența uriașă între o Românie cândva glorioasă și o țară sufocată acum de corupție, sub umbra parcă veșnică a comunismului.

Istoria casei de pe Strada Visarion nr. 8 începe în 1905, când celebrul architect Ioan D. Berindei, același care a desenat și planurile Palatului Cantacuzino, de pe Calea Victoriei, trasează planurile locuinței care avea să dăinuiască până în blestematul an românesc 2019.

Clădirea respecta întocmai rafinamentul stilul eclectic francez specific bulevardului Lascăr Catargiu (pe atunci Bulevardul Colței), astfel încât se integra perfect în ansamblul urbanistic al vremii.

Comuniștii au confiscat-o în 1950 și abia în 1994 ea a revenit moștenitorilor de drept.

Până în 2007, deși lasată în paragină, casa era încă întreagă. A fost obiectul mai multor procese de vânzare – cumpărare pentru că niciun proprietar nu a reușit să obțină autorizație de demolare și de construire apoi a unui bloc, imobilul aflându-se în zona protejată nr. 94.

 Și cum miza rechinilor imobiliari era terenul ultracentral, nicidecum bijuteria arhitecturală, a început astfel un proces îndelungat de distrugere a ei, bucată cu bucată.

Mai întâi, s-a apelat la metoda “incendiului accidental”. Prin acest artificiu, a dispărut complet acoperișul casei iar de aici demolarea treptată, cu ajutorul oamenilor străzii care au pus stăpânire pe spațiu, a devenit o chestiune de câțiva ani.

În ultimii 5 ani, rămăsese ca un simbol al rezistenței doar peretele stradal al imobilului, pe care mai toți oamenii pasionați de patrimoniul capitalei, au apucat să îl fotografieze.

Din 2018 spre 2019, peretele a început să se micșoreze din ce în ce mai mult.

Până nu a mai rămas nimic.

Toate astea s-au întâmplat la doi pași de Secția 1 de Poliție, aflată pe Bulevardul Catargiu, fără ca autoritățile să oprească demolarea abuzivă.

Proprietarul s-a folosit de pretextul că rămășițele deveniseră un pericol public, astfel că distrugerea completă a fost justificată în ochii autorităților.

Din păcate, dispariția ei arată și lipsa unei societăți civile implicate, a unor ONG-uri care să lupte concret și practic pentru salvarea patrimoniului, să cunoască foarte bine legislația și să intervină atunci când legile sunt încălcate. Dacă macar sutele de oameni care participă în fiecare săptămână la tururi pietonale prin centrul Bucureștiului s-ar fi unit într-o acțiune, poate că ea ar fi supraviețuit.

Iar casa Visarion 8 este doar un exemplu. Multe alte clădiri, fie că sunt clasate ca monumente istorice, fie că se află în zone protejate, sunt abandonate și distruse bucată cu bucată, fără ca cineva să reacționeze până nu este prea târziu, ca în acest caz.

Revenind la filmul distrugerii casei Visarion 8, Primăria Capitalei susține că la documentația necesară pentru eliberarea unei autorizații de construcție nu a fost nevoie de o autorizație de demolare fiindcă s-a constatat că pe terenul respectiv nu mai rămăsese nimic din construcția inițială.

Doar că aceeași Primărie a Municipiului București, condusă de Gabriela Firea, a făcut această verificare la fața locului în data de 16 iulie 2019, după ce deja dăduse autorizația de construcție/desființare nr. 281/1703514 în data de 31 mai 2019.

Redăm aici poziția oficială a PMB:

“În urmă controlului efectuat în data de 16.07.2019 de către Direcția Generală de Poliție Locală și Control a Municipiului București la imobilul din Str. Visarion nr. 8, sector 1, s-a constatat că se intervenea la elementele rămase de la construcția ce fusese cândva pe teren, lucrări ce fuseseră recomandate de un expert tehnic atestat MDRL prin Notă tehnică întocmită în dată de 10.07.2019, pentru stoparea pericolului iminent de prăbușire. În cadrul misiunii de control, proprietarul a prezentat adresa nr. 2006/01.08.2018 a Direcției pentru Cultură a Municipiului București în care se comunică faptul că s-a analizat documentația depusă pentru “desființarea clădirilor existente pe teren aflate în stare avansată de degradare în vederea eliberării amplasamentului” și “a decis respingerea/completarea documentației, întrucât cererea este fără obiect, conform Extras de carte Funciară 42081/14.5.2018 construcția nu mai există pe teren și conform vizitei Direcției pentru Cultură a Municipiului București, construcția nu mai există pe teren conform fișelor de vot ale membrilor Comisiei.”

Mai mult, la vremea acelui control din iulie 2019, Primăria Capitalei desfășura pe Strada Visarion propriile lucrări de construcție a Rețelei Metropolitane de Fibră Optică Net City, panoul de construcție fiind afișat chiar pe gardul fostei case Visarion 8.

Conform actualei autorizații de construcție, în baza căreia urmează să fie ridicat un bloc de 4 etaje, cu parter si doua subsoluri, beneficiar este Badiu Claudiu-Roberto, un om de afaceri care deține una dintre cele mai profitabile afaceri cu vin din județul Vrancea, controlat de baronul PSD Marian Oprișan.

Consilierul USR în Consiliul General al Municipiului București, Roxana Wring, spune ca va constesta autorizația de construire, însă, indiferent de rezultat, un lucru e cert: timp de mai bine de 12 ani nimeni nu a oprit distrugerea acestei case și nicio autoritate nu a obligat proprietarul să o pună în siguranță, așa cum prevede legea în cazul imobilelor aflate în zone protejate.

Este o vină comună pe care continuăm să o purtăm pe umeri cu fiecare pas pe care îl facem într-un oraș mutilat zilnic, sub ochii noștri.

The post Simbolul demolărilor ilegale care au modificat definitiv țesutul istoric al Bucureștiului. Casa Visarion 8, distrusă pas cu pas, este acum o amintire. Primele imagini cu noul bloc de 4 etaje appeared first on Cultura la dubă.