Un premiu care ne onorează și ne responsabilizează. Te simți văzut și apreciat, dar ne și obligă să ne facem meseria tot mai bine” – au declarat Monica Felea și Ștefan Bradea, cei doi acționari care au pus bazele Bad Unicorn în România.

Premiul va fi înmânat miercuri, 11 februarie, în cadrul ceremoniei de deschidere a European Film Market 2026, la Berlin.

Motivația juriului: „Într-o țară precum România, una dintre țările cu cel mai mic număr de ecrane pe cap de locuitor din UE, asigurarea distribuției și construirea unui public pentru cinemaul de autor european reprezintă o adevărată provocare. Cu toate acestea, Monica Felea și Ștefan Bradea de la Bad Unicorn demonstrează în mod constant un nivel excepțional de angajament față de programul lor atent selectat, care în ultimii ani a inclus titluri precum
Sentimental Value, Flow, Fallen Leaves, Close sau The Zone of Interest.

Pentru fiecare lansare, ei concep campanii de distribuție personalizate și inovatoare, căutând constant noi modalități de a ajunge la public și de a încuraja o interacțiune semnificativă cu publicul. Creativitatea, perseverența și credința lor profundă în puterea cinematografiei permit acestor filme să își găsească locul chiar și pe o piață extrem de dificilă.
Merită cu adevărat acest premiu, pentru spiritul și dedicarea pe care Bad Unicorn o arată în promovarea cinematografiei de artă europene într-un teritoriu atât de solicitant precum România. Sperăm că acest premiu nu numai celebrează munca remarcabilă pe care au realizat-o până acum, ci servește și ca un încurajare pentru a-și continua călătoria plină de pasiune și inspirație.”

Fondată de Ștefan Bradea și Monica Felea în 2017, Bad Unicorn este o companie de distribuție de filme de autor, care lansează 12-15 filme pe an. Au distribuit cu succes titluri precum Aftersun, Perfect Days, Close, Beau Is
Afraid, The Zone of Interest, Flow, YES. Printre titlurile actuale se numără: Father Mother Sister Brother, No Other Choice, Sentimental Value, Romeria, Silent Friend.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Compania românească Bad Unicorn a fost desemnată “distribuitorul european al anului” la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Într-o țară occidentală, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film are statutul unei celebrități. În România, Radu Jude, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film, ia Bucureștiul la pas și trece aproape invizibil printre oamenii apăsați de grijile zilnice.

E cât se poate de conectat la farmecul, dar mai ales la haosul țării noastre și se lasă inspirat de orice vede pe stradă, în interacțiunile cu autoritățile, în presă sau pe social media. “România oferă foarte mult material unui cineast. E de ajuns să ieși pe orice stradă și poți face un film în momentul ăla, pe loc.”

Între frecventele participări la festivaluri internaționale, nu încetează să deschidă și să dezvolte zeci de foldere care cuprind idei pentru viitoarele sale filme. Printre proiectele la care lucrează acum se numără un film produs majoritar de francezi, pornind de povestea unei românce care lucrează peste hotare, în timp ce fiica sa rămâne acasă, un alt film despre o româncă din mediul rural care face videochat și un Frankenstein cu Sebastian Stan în rol principal, după cum regizorul dezvăluie în premieră pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos.

Recent premiat anul acesta cu Ursul de Argint pentru scenariul filmului Kontinental ’25, Radu Jude participă peste câteva zile la Locarno cu noul său film, Dracula – un proiect născut dintr-o glumă. Ambele au fost filmate cu telefonul, din lipsă de resurse, dar și dintr-un curaj nebun.

“La un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva? Răspunsul meu este: eu o să continui să fac filme așa cum pot. Nu mă interesează dacă sunt considerate bune sau proaste, eu vreau să fac filme.”, spune Jude.

Martin Scorsese l-a elogiat pe Radu Jude, alături de Mungiu, Porumboiu și Puiu, într-un clip devenit viral, iar Centrul Pompidou îi va dedica în această toamnă o retrospectivă integrală a filmelor sale.

Dar dincolo de laude, de premiile deja câștigate și de cele ce vor urma, Jude și-ar dori mai degrabă măsuri concrete care să sprijine accesul românilor la cultură, cum ar fi restaurarea unor săli de cinema sau modernizarea bibliotecilor din mediul rural.

Despre toate acestea am vorbit recent, într-o dimineață de vară bucureșteană. Lângă noi erau ultimele rămășițe ale Cinematografului Patria – un stindard al nepăsării și neputinței autorităților de a restaura Blocul ARO, prima clădire modernistă din capitală.

***

Radu, urmează participarea la Locarno, cu ce te ocupi în perioada asta?

Sunt în plină pregătire cu un film nou pe care o să-l fac pentru un producător francez, Saïd Ben Saïd. Titlul este provizoriu – Jurnalul unei cameriste, pentru că e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917.

Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. Și trebuie să-l filmez anul ăsta. A fost respins de CNC-ul românesc unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți și îl facem fără participare românească, din păcate. Mi-ar plăcut să fie și românească.

E interesant căspui că a fost respins de CNC, fiindcă în bula cinematografiei din România, mulți au impresia că tu câștigi mereu concursuri la CNC. Dar, iată că ai și proiecte respinse.

Da, am multe respinse. Anul ăsta am avut ambele proiecte respinse. Unul a fost respins cu o notă atât de mică încât nici nu apare pe lista finală.

Kontinental ’25, într-o variantă de scurtmetraj, a fost respins. Dracula a fost respins o dată, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost respins o dată. Impresia asta vine din faptul că, având mai multe proiecte, mai și câștig și atunci pare că eu câștig tot timpul. În realitate, nu e așa. Eu nu vreau să pară că e un fel de văicăreală asta, nu este deloc, doar vreau să explic.

Apropo de respingere, povesteai într-un interviu că Dracula s-a născut, de fapt, dintr-o glumă, că erai la niște întâlniri cu tot felul de producători care îți respingeau proiectul Babardeală cu bucluc (n.r. filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat apoi Ursul de Aur în 2021) și le-ai spus unora că ai și un Dracula, poate sunt interesați de asta.

Da, fix așa a fost, era destul de frustrant. Lucram cu Ada Solomon atunci. Eu mi-am dat seama că în calitate de cineast, în mecanismul ăsta, ești un pic ca un cal de curse. Câștigi o cursă, după aceea lumea pariază pe tine. Dacă pe următoarea n-o câștigi, se face gol în jurul tău.

Și, după ce câteva dintre filmele mele n-au performat nici în festivaluri, nici la vânzări, așa cum își doreau unii din partenerii noștri,  am constatat că e destul de dificil să mai găsim finanțări la partenerii din străinătate cu care colaboram.

Răspunsurile erau de genul: anul ăsta suntem ocupați cu altceva, mulțumim frumos. Și atunci, cu Ada am mers la piețe de proiecte. Se consideră că trebuie să ai mari probleme dacă după ce faci primul, al doilea film, ajungi din nou să mergi acolo.

Eu n-am nicio problemă cu asta, nu gândesc deloc în termenii ăștia, nici Ada, de altfel. Dar, într-adevăr, proiectul ăla n-a interesat pe foarte multă lume atunci. Am propus un Dracula inexistent un pic din frustare, un pic din amuzament și din plictiseală, pentru că la piețele astea, practic, stai la o masă și ai 12-14 întâlniri pe zi de câte o jumătate de oră fiecare, vreo 4-5 zile la rând.

De la un punct încolo înnebunești, tot repeți același lucru și vezi în ochii omului din fața ta că, de fapt, nu e interesat. Și atunci am zis în glumă: știi, uite, am putea să facem un Dracula. Sau am un proiect, de fapt nu aveam nimic. Și asta a provocat interes.

Și ai zis fix în glumă, n-aveai nimic în minte atunci?

Nu, zero. Zero. Dar după ce m-am întors, vorbind cu Ada, zic, de ce nu?

Apoi, în pandemie, am scris prima variantă de scenariu. De fapt, am citit cartea (n.r. Dracula, de Bram Stoker, anul 1897), care mi se pare o capodoperă, o carte foarte importantă și foarte avangardistă în felul ei, dar nu mă interesa absolut deloc. Și nu numai că nu mă interesa, dar Dracula e un mit cinematografic deja, cu milioane de variante, încât mi-am zis cu ce vin eu, din România? Hai că încerc să vin cu perspectiva locală.

Chestie care mi-a plăcut foarte tare până la urmă. Așa că urmează să fac și un Frankenstein în România, cu Sebastian Stan, care m-a invitat să lucrăm împreună.

Sebastian m-a contactat acum ceva vreme, mi-a spus că i-ar plăcea să colaborăm, dar nu aveam nicio idee. În cele din urmă, m-am gîndit, în timp ce lucram la sunetul de la Dracula, că aș putea să-i propun un film care să plece de la realitatea închisorilor CIA de pe teritoriul României, de acum 20 de ani, și să combinăm ideile astea cu un alt mit cinematografic, cel al monstrului din Frankenstein. Sebastian a zis da, așa că m-am apucat de scenariu, dar va mai dura ceva.

De ce te-ai gândit la el? Este și o strategie de marketing?

Pentru că îl apreciez foarte mult, e un actor grozav și pare un tip foarte curios, așa că am zis: why not?

E important să recunosc, poate că nu e prea sexy că spun asta, dar eu n-am niciun fel de proiect ideal sau visat la care să mă gândesc obsesiv. Dacă am o idee, încerc să o fac, dacă pot, atât.

Și o să explic de ce fac, de fapt, ceva mai multe filme. Am vrut să citesc toată Comedia Umană a lui Balzac (n.r. operă de 9 volume ce cuprinde 91 de lucrări terminate și 46 de lucrări neterminate), am citit introducerea doar. (râde) Dar e o introducere interesantă, pentru că Balzac a scris-o ulterior, de fapt, când a început să-și adune romanele și nuvelele în ciclul ăsta mare numit Comedia Umană.

Și are o pagină care m-a atins foarte tare, unde vorbește la un moment dat despre  faptul că regretăm că în anumite civilizații deja pierdute n-a existat nimeni care să consemneze poveștile lor. Și, pentru noi, înțelegerea acestor civilizații e pierdută. Și că el, spune Balzac acolo, încearcă să facă asta pentru societatea franceză a momentului, să consemneze schimbările din societate. Spune la un moment dat: aș putea să mă consider un fel de secretar al societății franceze, al istoriei.

Nu asta face orice artist, de fapt?

Ba da, ba da, doar că mi s-a părut important că, dacă e făcut sistematic, atunci trebuie să existe un număr mai mare de lucrări.

Cred că România de azi are un sol foarte, foarte fertil pentru ficțiune, pentru narațiuni. Sigur, e dificil pentru viața noastră de zi cu zi, dar, altfel, se întâmplă atâtea lucruri încât ăsta este motivul principal pentru care am hotărât să fac mai multe filme, indiferent dacă sunt bune sau proaste, adică să mă preocupe mai mult cantitatea decât calitatea, ceea ce sigur nu e nici cel mai inteligent și nici cel mai artistic lucru.

Dar cred că noi trăim un moment în România, ca poziție în periferia Europei, lângă Rusia, lângă Ucraina, lângă Turcia, cu o istorie recentă atât de traumatizantă, de la dictaturi fasciste, comuniste, tranziția, regimul de acum care e tot mai plin de inegalități și plin de lucruri absurde – mi se pare că toate astea fac din România un loc foarte bun pentru cinema.

Dacă te întâlnești, de exemplu, cu cineva din Norvegia sau Suedia sau Elveția, descoperi că sunt destul de blocați. E o societate care, sigur, e funcțională, dar e într-un fel înghețată, pe când societatea românească nu e.

Și asta mă face să mă gândesc la China contemporană într-un fel, sigur, păstrând proporțiile, dar cineaștii cei mai interesanți din China sunt, după părerea mea, printre cei mai buni din lume în momentul de față. Wang Bing, care e un mare documentarist, sau Jia Zhang-ke, care e un regizor de ficțiune, în principal, dar și documentarist, sunt foarte, foarte buni nu doar datorită talentului lor și viziunii lor artistice, dar ce e puternic în filmele lor e China, pur și simplu, care e în fața camerei lor.

Când vezi cum arată orașele în China, cum sunt raporturile dintre oameni, dintr-o dată e atât de puternic și atât de concentrat și la un nivel mult mai mare față de ce se întâmplă în societățile occidentale, încât totul e mult mai interesant, de fapt.

Mi se pare că, într-un anumit sens, repet, păstrând proporțiile, și România e într-un soi de dinamică socială, economică, politică, ideologică. Și toată această dinamică generează personaje, cum spunea Balzac, sau povești, sau situații pe care mi se pare important să le folosesc, să le documentez, să le integrez cumva în ce fac. Și de aici dorința de a face mai multe filme. La anul o să fac două filme deodată în România.

Unul va fi finanțat în parte de un producător brazilian, în parte din România, să vedem, fără CNC, cel mai probabil, are drept personaj principal o femeie de la țară care face videochat.

Dar ți se pare că societatea românească îți oferă suficient de multe individualități și subiecte astfel încât să nu devii repetitiv, fiindcă până la urmă sunt niște teme de bază – corupția, indiferența oamenilor, lipsa de empatie și așa mai departe.

Nu mă gândesc atât de mult la teme în sensul lor abstract, cât la ce spunea Fassbinder (n.r. Rainer Werner Fassbinder, regizor german 1945 – 1982). Fassbinder e un model în sensul ăsta pentru mine. A făcut 40 și ceva de filme și a murit la 37 de ani. Filmele lui documentează extraordinar anii ‘60-‘70. El avea ideea asta că filmele nu ar trebui să fie despre ceva, ci cu ceva. Și din punctul ăsta de vedere sunt de acord cu el.

Adică pe mine mă interesează mai puțin subiectul sau cum subiectul ăla se transformă în cuvinte, odată ce filmul e făcut.

Vorbind puțin despre Kontinental ‘25, spuneai că nu a fost gândit neapărat pentru a fi filmat în Cluj, dar că ideea ți-a venit ulterior, descoperind Clujul, acolo unde predai la UBB?

Ideea pentru Kontinental era un pic mai veche și nu își găsise o formă. Am foarte multe, zeci de începuturi de scenarii, de povești, subiecte, de personaje, le țin undeva în laptop. Sunt niște foldere în care adun materiale, idei, imagini. Și, la un moment dat, când un folder devine un pic mai mare, mi se pare că pot să încep să lucrez ceva în jurul lui. Sau nu. De multe ori mă blochez.

Kontinental a fost un proiect care a pornit de multe ori și de fiecare dată s-a blocat. Prima dată am încercat să-l fac prin 2012. Recent, trei lucruri au făcut să se structureze ca un posibil proiect.

Unul a fost experiența de a vedea Cluj și Florești, de care eu tot auzeam că e îngrozitor. Am zis că vreau și eu să văd ce-i acolo. Acum mi se pare că n-am reușit să obțin în film sentimentul pe care îl ai când te duci în Florești, care e un amestec între case foarte frumoase și scumpe, combinate cu blocuri ieftine, prost făcute, totul înghesuit. E un sentiment destul de puternic care în film nu a ieșit bine. N-am știut să-l redau. Am încercat, s-a obținut cât s-a obținut.

Deci asta a fost atunci când am văzut Florești și mi-am spus, ok, poate povestea asta merită făcută în Cluj și în jur.

Al doilea moment a fost lectura unui eseu al lui Gorzo despre Graham Greene și Europa ’51, al lui Rossellini, pe care l-am revăzut și dintr-o dată s-a mai îngustat câmpul de posibilități care era infinit, iar asta e întotdeauna de ajutor.

Și al treilea element care a apărut este că Dracula a fost, de fapt, proiectul lucram anul trecut, când producătorul Alex Teodorescu de la Saga Film mi-a zis: băi, avem o problemă, așa cum ai gândit tu scenariul este, de fapt, mult mai scump. Am defalcat bugetul, am început să mai tai micile lucruri, dar de fapt bugetul era corect și era de două ori mai mult decât ne puteam permite.

Și atunci a fost o situație de criză. Marius Panduru, operatorul care lucrez, mi-a zis: hai, mă, să-l facem! dă-o dracu’, hai să-l facem. Testăm niște camere mai mici, mai lejere, eu mă adaptez cu o echipă foarte mică, mai taie din zile, mai taie din povești.

Am tăiat două capitole din film (e un film cu povești multiple), am tăiat din zile și am început să testăm diverse camere lejere. Am făcut vreo 15 tipuri de teste. Și atunci am spus hai să testăm și camere din astea gen iPhone, GoPro. Și, dintr-o dată, văzându-le comparativ, mi-am spus asta e, cu asta mergem, filmăm pe iPhone. Și în momentul în care am hotărât asta deja o parte din buget s-a mai dus un pic.

Aveam mult de filmat noaptea prin Sighisoara, am testat camerele și noaptea și mi-am zis ok, putem filma fără să aducem lumini, proiectoare, toate rahaturile astea care sunt parte din producția unui film și care consumă o grămadă de bani și am spus: ok, mergem și filmăm ca niște turiști.

Și în momentul în care am hotărât asta, dintr-o dată mi-am amintit de celălalt proiect și zic: wow, dar stai puțin, aș putea să-l fac și pe ăla pe lângă Dracula.

Tot timpul mi-am dorit să fac asta. Făcusem deja încercarea asta cu Ada Solomon, când am făcut Babardeală cu bucluc, am făcut și două scurtmetraje legate de el. Ceea ce a fost un pic mai simplu. Dar acum am zis: hai să le facem pe amândouă. Și, discutând cu Alex, producătorul, el a zis: ok, hai să le facem. Deja aveam castingul făcut pentru Dracula și echipa făcută și am întrebat parte din echipă și din actori dacă vor să joace în filmul ăsta, urmând să fie plătiți fie în funcție de numărul de zile de filmare, fie având un procent din vânzările filmului. Și au zis cu toții da.

În felul ăsta am putut să le facem pe amândouă, într-un mod care mi s-a părut satisfăcător și am zis ok, hai să păstrăm metoda asta.

Deci Dracula e filmat tot cu telefonul.

Da, da. Da, absolut.

Mi s-a părut interesant că pe scena de la Berlin, când ai luat Ursul de argint pentru scenariul filmului Kontinental ‘25, ai spus: “e amuzant că primesc premiul pentru scenariu, fiindcă eu sunt un scenarist foarte slab”. De ce ai zis asta?

Ca dovadă și unele dintre scenariile mele sunt respinse la CNC. Nu era o glumă.

De ce crezi asta despre tine?

Pentru că, de fapt, există un mod de a te raporta la cinema care mi se pare foarte limitat și care este prin poveste. Sau prin dramaturgie, prin scenariu, dacă vrei. Or, pentru mine, care sunt școlit la școala Nouvelle Vague (n.r. curentul cinematografic Noul Val Francez), scenariul nu contează, e zero. N-are nicio importanță. Are importanță, bineînțeles, ca organizare a ideilor. E un punct de plecare pentru film.

Un film despre viața lui Iisus, să zicem, care are evident aceeași poveste, ar fi identic cu orice alt film despre viața lui Iisus. Dar pot să spun despre filmul lui Pasolini că e o capodoperă, despre filmul lui Zeffirelli că e un kitsch absolut. Ce le diferențiază este exact ceea ce ține de cinema. Și ăsta este singurul lucru care mă interesează. Nu subiectul sau povestea.

Așa cum la pictură nu contează subiectul. Nu contează că cineva pictează crucificarea lui Iisus și altcineva pictează floarea soarelui. Nu poți să spui dom’le, ăla e mai bun. Ce scenariu are? Floarea soarelui e nimic.

Există o atenție din ce în ce mai obsesivă a industriei de film, în general, și a unei părți a criticii și a mai tuturor spectatorilor pentru poveste. De aici obsesia pentru seriale TV, unde nu contează decât narațiunea.

Or, criticii de la Nouvelle Vague, deveniți ulterior cineaști, Truffaut, Godard, au venit cu ideea asta care a fost relativ nouă la momentul respectiv, care spune că, în definitiv, poveștile nu contează. Și cineva ca Hitchcock, de exemplu, <<este cel mai mare creator de forme din secolul XX>> – spune Godard, preluând o formulă a lui Malraux adresată lui Picasso, cel mai mare creator de forme, pentru că, de fapt, poveștile alea nu contează. Contează ce face Hitchcock cu ele, cum arată ele, ce forme apar. Sigur, eu nu sunt împotriva scenariului, nu sunt împotriva importanței poveștilor, a dramaturgiei, doar că ce mă interesează este ce urmează după.

Concursul de la CNC e un concurs de scenarii. Și practica e tot mai răspândită în lume. Asta duce către un cinema bazat pe text, bazat pe scenariu, bazat pe poveste. Și asta se vede.

Sigur că sunt extraordinari regizori, nu asta discutăm, dar sunt toate scenarii foarte puternice într-un anumit sens, foarte solide, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de altă parte mi se pare că limitează puțin, de aceea cinematografia română mi se pare că e un pic limitată din multe puncte de vedere.

Faci des referințe la cineaști mari pe care îi admiri și care poate te-au influențat într-un fel, dar nu prea am văzut să faci referințe la cineaști români. Ar fi totuși cinești români pe care îi apreciezi, care te-au inspirat?

Bineînțeles, întotdeauna pe Lucian Pintilie l-am menționat ca fiind foarte, foarte mare. Și chiar am trăit un moment foarte emoționant, pentru că el m-a susținut foarte mult pentru Inimi Cicatrizate. Mihai Chirilov, care îi pregătea atunci o retrospectivă la TIFF, mi-a zis: uite, Pintilie a aflat de Aferim!, la care era terminat montajul, dar nu și sunetul, și vrea să-l vadă, poți să-i trimiți un DVD? Și tot Chirilov a zis: da’ nu vrei să-i printezi scenariul de la Inimi Cicatrizate, să-i dau să-l citească? că ar fi curios.

Zic ok și am dat lui Mihai DVD-ul și scenariul. Chiar în seara aia Pintilie m-a sunat și a zis: “Dragul meu, am văzut scenariile tale”. Zic: care scenarii? Zice: “Păi Aferim eu îl consider încă un scenariu, că nu e terminat filmul cu sunet.” L-a lăudat, a avut și niște critici legate de cum sunt prezentați boierii în film.

Și după aia, despre Inimi cicarizate a zis ceva foarte emoționant, a zis: “De ce n-am făcut eu filmul ăsta? Cum de n-am făcut eu filmul ăsta? Că eu știam cartea asta. Cum de nu m-am gândit să-l fac eu în felul ăsta? Cum de nu mi-a trecut mie prin cap? Sunt foarte supărat.”

Și apoi a zis: “ai nevoie de ajutor?” Și zic: bineînțeles. A zis: “ok, o să vorbesc să te ajut cu niște bani”. El conducea studiul cinematografic al Ministerului Culturii și a făcut lucrul ăsta.

Și eu îi admir pe toți cineaștii mai mari decât generația mea, am fost asistent la ei, cu unii sunt amic. Am fost asistent la Radu Muntean, pe Corneliu Porumboiu îl știu de 25 de ani. Dar nu știu cum să spun, eu nici nu mă iau în considerare față de ei, mă consider așa, la genunchiul broaștei, cum s-ar zice. Am doar admirație pentru ce fac ei.

Și Andrei Ujică e cineva care m-a influențat foarte mult. Filmul lui și al lui Harun Farocki, Videograme dintr-o revoluție (1992), e chiar primul film de montaj pe care l-am văzut. Îi spuneam lui Andrei că l-am văzut prin 1998 la o proiecție de la Cinematecă și n-am înțeles mai nimic atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu (2005, n.r. regia Cristi Puiu), film la care tu ai fost regizor secund. Cum a fost pentru tine experiența de atunci și cum vezi acest film, ca moment de referință, în istoria recentă a cinematrografiei românești?

Eu în perioada aia lucram full time ca asistent de regie, fie pe la filme străine, fie pe la filme românești. Și am fost foarte impresionat și entuziasmat că cineva face un astfel de film românesc. M-a impresionat foarte, foarte mult. Pe de o parte pentru că a fost făcut cu un buget relativ mic în epocă.

Iar faptul că se putea face, se putea gândi un film românesc în termenii ăștia, un film atât de direct, era extraordinar. Și a rămas în continuare.

Ți se pare că a deschis cumva porțile către cinematografia românească acel moment cu Moartea domnului Lăzărescu de la Cannes (n.r. premiat cu Un certain regard)?

Da, da, cu siguranță. Și totodată s-a mai întâmplat ceva important, în același timp, a fost o schimbare de regim în România și noul ministru al Culturii de atunci, doamna Mona Muscă, a schimbat practic legea cinematografiei, e cea pe care funcționăm acum, legea pe care am reușit și eu să câștig finanțare pentru Lampa cu Căciulă, primul scurtmetraj pe care l-am făcut.

S-au unit niște momente importante în acea perioadă: momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul lui Mungiu cu Palme d’Or și schimbarea de legislație pentru cinematografie.

Acum, e o întrebare dacă cinematografia românească e într-o situație la fel de bună ca acum 15-20 de ani. Impresia mea e că nu este.

De ce?

Ceea ce funcționa acum 20 de ani nu cred că mai poate funcționa în același fel în lumea de azi. De exemplu, unul dintre marile lucruri pe care tipul ăsta de cinema realist le-a adus a fost posibilitatea de a reconstitui viața privată, viața intimă, lucruri care nu sunt în public.

Or, acum, de când cu rețelele sociale, cu TikTok-ul, nu știu ce, lucrurile astea le vezi, de fapt, mult mai puternic în aceste tipuri de materiale. Nu știu dacă mai merge să mai faci un film într-un dormitor și să ai senzația că reconstitui niște relații, care în mod normal nu se văd.  Ele nu se vedeau acum 20 de ani, dar acum sunt vizibile peste tot.

Și în sensul ăsta mi se pare că, de fapt, cinemaul de astăzi trăiește o criză reală. O criză reală legată de faptul că suntem înecați de tot felul de imagini, de toate felurile. Imaginele astea generate cu inteligența artificială fac ca cinemaul să fie și mai puțin relevant în forma lui și cred că e nevoie ca cineva să se găsească un mod de a rezolva criza asta. Cinemaul a fost tot timpul minat de diverse crize.

Consideri că această criză asta afectează și filmul documentar? fiindcă eu am impresia că ce s-a întâmplat foarte bun este că a crescut și interesul publicului și numărul de realizatori de film documentar în România.

Este adevărat și unele sunt foarte bune și asta are de-a face și cu democratizarea mijloacelor de producție și cu faptul că poți face film cu o cameră lejeră, fără lumini, cu un telefon, eventual.

E adevărat că nici nu am urmărit toată producția de film documentar, deci nu știu în ce fel sunt relevante sau nu.

Iar asta cred că e o problemă. Dacă înțelegi mai mult din TikTok sau din Instagram, atunci mi se pare că cinemaul are o problemă.

Care-i procesul tău de lucru cu actorii, de la casting, la repetiții? Cât de mult pregătiți dinainte, cât de mult improvizați pe platoul de filmare?

La fiecare film lucrurile sunt diferite. De exemplu, la Dracula și Kontinental ‘25, au existat mai multe straturi. Unul din ele a fost, de pildă, că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu actorii de la teatrul independent Reactor din Cluj.

Admirând independența lor și dorința lor de a lucra așa în continuare, de a face teatru relativ underground, cu mijloace puține și, nefiind folosiți în film, nefiind cineaștii interesați de ei, poate cu una sau două excepții, mulți n-au jucat în niciun film niciodată și atunci mi-am spus: o să iau cât mai mulți actori de la Reactor și am organizat un casting printre ei și am acoperit foarte multe roluri cu ei.

N-ai teama asta că riști cu niște actori care nu au neapărat experiență?

Ba da, dar mi se pare că merită riscul. Așa l-am descoperit pe Adonis Tanța, care are un tip de umor foarte apropiat de umorul meu, dar și ceilalți sunt actori foarte, foarte buni, Andrada Balea, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Endre Racz, Oana Mardare, toți sunt foarte buni. Și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și sper să mai lucrez cu ei.

Altfel, nu-mi place castingul tradițional, deși trebuie să-l fac. E ceva care nu-mi place, îmi repugnă puțin.

Și apoi, lucrul pur și simplu a fost mai mult asupra textului. N-am făcut niciun fel de repetiții pentru filmare. Am filmat extrem de repede, din motive financiare. Asta e valabil la ultimele mele 5-7 filme, toate au fost filmate repede, pe pilot automat, pentru că n-am avut niciodată suficienți bani.

Faptul cănu faci repetiții cu actorii înainte înseamnăcăle acorzi destul de multă libertate?

Nu. Nu acord libertate actorilor. Adică, depinde. În unele situații da, în altele nu. Cu puține excepții, cum ar fi Alexandru Dabija, care e regizor, de fapt, mi se pare că soluțiile propuse de ei nu sunt neapărat în linia care mă interesează pe mine. Și atunci le reglez la fața locului, da.

Și toate lucrurile astea, gesturi, mișcări, cuvinte, durate, sunt materia primă a punerii în scenă, nu le-aș putea lăsa în cârca altora. Deci nu, nu e multă libertate din punctul ăsta de vedere, dar între indicațiile pe care le dau, ca să zic așa, e foarte multă libertate.

Faci deseori statement-uri militând pentru cinemaul de autor și creativitate în industria de film, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție. Dar dacă, totuși, ți s-ar da ocazia să faci un film cu un buget foarte mare, te-ai înhăma la asta și cum ai profita de bani?

Aș profita ca Godard, făcând trei filme din bugetul ăla. (râde)

Nu, acum aș vrea să nuanțez un pic aici, pentru că la un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani.

Evident că nu e deloc asta intenția mea, nici nu mă interesează ce fac alții, să facă fiecare ce vrea, bineînțeles. Eu am descoperit, însă, că există o rezistență a ceea ce numim industrie de film față de democratizarea mijloacelor de producție, față de lărgirea accesului la a face cinema și pentru amatori.

De exemplu, într-un interviu, Nae Caranfil, care sigur e un cineast pe care îl admir foarte mult, nu e o critică la adresa lui, dar m-a surprins că spunea aș sfătui pe oricine să nu se mai apuce de cinema, pentru că acum un cineast și un Gigel din clasa a 6-a sunt egali, zice Nae. Că acum nu mai e nicio magie, toată lumea poate să facă un film, să-l pună pe YouTube. Eu văd lucrul ăsta ca pe ceva absolut extraordinar.

Faptul că poți scrie o poezie nu te transformă în Baudelaire, faptul că poți să dai cu creionul nu te transformă în Picasso sau în Rembrandt, nici faptul de a avea posibilitatea de a face un film nu te transformă într-un mare cineast, dar faptul că există posibilitatea asta mi se pare foarte important și cred că o artă câștigă foarte mult prin democratizare, nu pierde.

Și, atunci, dorința mea e să arăt că, de fapt, cinemaul se poate face și altfel. Mai ales într-o țară cum e România de astăzi, întotdeauna într-o criză economică și, în momentul de față, în pragul unei crize și mai mari, e posibil ca anumiți cineaști, tineri sau nu, e și cazul meu, până la urmă, să aibă de ales: ori fac un film cu mijloace minimale, ori nu fac nimic. Asta e tot.

Și asta e o chestie prezentă mai mult în țările sărace și în Europa de Est decât în țările europene bogate.

Am fost în Bulgaria cu lansarea unui film, a fost un mic cocktail cu cineaști bulgari și m-am speriat. Erau ca o adunatură de zombi, toți deprimați, cocârjați, privind în jos și toți, cu o singură excepție realmente așteptau ca CNC-ul bulgăresc, care era atunci în niște procese, închis de niște ani, să se redeschidă și să înceapă să finanțeze filmele lor. Și mi s-a părut ceva îngrozitor de trist.

Toți așteptau de ani de zile, nu a mai făcut nimeni niciun film, lucraseră foarte puțin, supraviețuiau făcând televiziune, publicitate, clipuri.

Și am zis: băi, nu vreau să ajung așa. Nu! Trebuie să găsesc alte formule. Și există tehnologie acum. Sigur că apar fel de fel de alte probleme în momentul ăla. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, cum spunea Béla Tarr în interviul pe care l-ai făcut tu, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva?

S-a întâmplat un fenomen foarte interesant cu acea declarație a lui Scorsese despre filme române și în special despre filmele tale. Noi am pus pe Cultura la Dubă un reel cu acea declarație și a adunat milioane de vizualizări, încă se distribuie zilnic. Părea că s-a trezit un sentiment naționalist în români, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când voi, cineaștii români, câștigați premii importante. Dar de ce crezi că acest sentiment nu se traduce în prezența românilor în sălile de cinema?

Am văzut recent Kontinental ‘25 la cinema în mall și am fost doar 3 oameni în sală.

E o întrebare care presupune foarte multe răspunsuri, de fapt. Toate probabil parțial adevărate.

Cred că există acest complex al periferiei, care mi se pare dăunător și care face ca o parte din societate să sară niște etape, imaginându-și că niște lucruri mari vor însemna un fel de salvare. De exemplu, premiul Oscar pentru cinema sau premiul Nobel pentru literatură.

Și mie mi se urează din când în când să ajungi la Oscar, să iei un Oscar, deși nu mă interesează absolut deloc. E un tip de marketing acolo în spate și un anumit tip de estetică a majorității filmelor care ajung la Oscaruri, iar pe mine nu mă interesează deloc. Fără să însemne asta că am o problemă cu Oscarurile sau că sunt vulpea care n-ajunge la struguri.

Dar există această obsesie. Domne, dacă ajunge un film românesc la Oscaruri! Ei, a ajuns filmul lui Alex Nanau, la două nominalizări. So what? Sigur, a fost un moment foarte frumos pentru cinemaul românesc, un moment foarte bun pentru Alex. Filmul a avut multe beneficii de obținut de pe urma acestui eveniment și asta a fost tot.

În realitate, lucrurile care contează sunt cele care se construiesc mai modest și care nu se văd.

De exemplu, dacă ar mai apărea două, trei cinemateci bine finanțate în țară și dacă ar exista un acces mai mare la cultură, dacă s-ar traduce cărți de cinema și nu s-ar pune TVA-ul majorat pe cărți, toate astea ar fi mai importante decât să mai ajungă un film românesc la Oscaruri.

La fel cu Scorsese. Ok, a zis nu știu ce despre filmele mele. E un lucru bun, important în felul lui, dar nu schimbă nimic, de fapt.

La fel e obsesia cu Cărtărescu, să ia Premiul Nobel pentru literatură, că asta va însemna ceva extraordinar pentru cultura română. Ce va însemna pentru cultura română? Nu va însemna nimic lucrul ăsta. Eu îmi doresc să ia Cărtărescu Premiul Nobel, dar în același timp, ce ar fi important pentru cultura română sunt lucrurile astea care nu se văd, care nu sunt atât de spectaculoase. Și astea nu există, de fapt.

Primul ministru de curând s-a luat de bibliotecarele de la țară, că nu stau destul în biblioteci. Eram în Polonia la un festival și vorbeam cu cineva de acolo despre chestia asta. Și îmi zicea: băi, dar să știi că, uite, în Polonia, bibliotecile de la țară sunt din ce în ce mai tari, sunt din ce în ce mai bine aprovizionate, cu cărți noi, cu discuri, cu DVD-uri, cu nu știu ce. Asta ar trebui să fie preocuparea. Abia atunci ar avea sens.

Așa să te apuci să zici că, doamne, stau degeaba la bibliotecă acolo. Păi normal că stau degeaba. Cine intră în bibliotecile alea să ia o carte?

Asta mi se pare mai important decât aceste mici momente care ni se par foarte mari și care, sigur, eu nu le neg, au importanța lor, dar care, de fapt, în realitate nu înseamnă nimic decât, eventual, punctual pentru o anumită situație, pentru un anumit artist, pentru o anumită operă. Așa cred.

Ca și la sport, nu? Toată lumea îl laudă, pe bună treptate, pe David Popovici, care e cu adevărat extraordinar, dar, în realitate, dacă cuiva i-ar păsa cu adevărat, ar face lucrurile alea pentru sportul de masă, să existe bazine de înot.

Știi, am copil mic, n-am unde să joc fotbal cu el în București.

Ce te-a făcut să rămâi în România în toți acești ani?

Nu știu, nici nu am pus problema plecării acut. Mai ales că de 25 de ani încoace, mi se pare că cinemaul românesc a fost într-o dezvoltare și am avut tot timpul senzația că aparțin cumva, că fac parte dintr-o mișcare, dintr-un moment în care lucrurile se dezvoltă.

Și am în continuare senzația asta, deși această dezvoltare pare un pic ajunsă la o fază de platou.

Așa cum Fassbinder își dorea să facă filme germane pentru poporul german, eu fac filme românești pentru români, în primul rând, deși sunt tot tipul acuzat că le fac pentru festivalurile internaționale. Nu-i adevărat!

E de ajuns să vezi cât de românești sunt poveștile mele și cât de multe am pățit, cât de mult am fost respins tocmai din cauza asta. De exemplu, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, realmente a avut foarte mari probleme în a fi distribuit, și în marile festivaluri și în distribuția curentă internațională, răspunsul fiind: e o chestie prea locală, e plin de referințe la Antonescu, la nu știu cine, la Eliade, etc.

Și cred că într-una dintre cronicele la care mă gândesc din când în când, cred că era în New York Times, cineva scria că dacă filmul ăsta ar fi fost american, despre un episod al istoriei americane cu actori americani, ar fi fost considerat o capodoperă. Așa, pentru că e un film românesc dintr-o țară despre care habar n-avem, cu atât mai puțin despre istoria ei, cu atât mai puțin episoadele întunecate din istoria ei…

Dar pare că, deși știi chestia asta, că nu te avantajează la nivel internațional, nu te cenzurezi într-un fel, adică în continuare păstrezi elemente foarte autentice, locale, pe care poate doar noi, românii, le înțelegem.

Da, pentru că pentru mine e foarte important asta. Pentru mine, cinemaul este local întotdeauna. E cinemaul care mă interesează cel mai tare. Când vrei să vezi un film japonez, vrei să vezi ceva legat de Japonia. Nu să vezi un film japonez care arată ca un film făcut în Los Angeles și după aceea un film făcut în Polonia care arată ca un film făcut în Paris.

Mă interesează specificul, mă interesează ce e diferit din toate puncturile de vedere. Și din punctul ăsta de vedere, sunt mai atașat de ideea de a face filme locale.

Și, așa cum spuneam, România oferă foarte mult material unui cineast, enorm.

Eu vreau să fac filme românești.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Radu Jude va face un film cu Sebastian Stan. Jude: “Eu vreau să fac filme românești.” appeared first on Cultura la dubă.

Filmul Kontinental ’25 este realizat integral cu un telefon mobil. Regizorul român a susținut un discurs puternic împotriva cheltuielilor absurde care se fac în lumea filmului și a atins subiecte politice importante, precum alegerile de mâine, din Germania.

“Înainte să vin aici, am deschis internetul și am observat că azi se împlinesc 125 de la nașterea lui Luis Buñuel. Permiteți-mi să dedic acest premiu moștenirii lăsate de el. Și aș vrea să vă spun o mică anecdotă: la un moment dat Buñuel l-a cunoscut pe Nicholas Ray, iar Ray i-a spus: ce grozav că poți face aceste filme ieftine, iar Buñuel i-a spus: păi, tu ai făcut producții mari, acum poți face și tu filme ieftine, iar acesta i-a spus: nu, e imposibil, pentru că la Hollywood trebuie să evoluezi mereu către bugete și mai mari, e imposibil. Cred că trebuie să ne luptăm cu această idee stupidă în industria filmului.

Sunt un scenarist foarte slab, deci e amuzant că primesc acest premiu. Mulțumesc tuturor celor care au ajutat la realizarea filmului! Cred că arată că în România sunt multe talente și, chiar dacă trăim vremuri teribile, sper că vor fi mai mulți bani pentru cultură, sper că va exista mai multă solidaritate în Europa, acum când suntem presați din toate direcțiile, să fie solidaritate reală. Sper ca Curtea de la Haga să prindă acești criminali nenorociți.

Și pentru că mâine aveți alegerile aici, sper ca festivalul să nu se deschidă la anul cu Triumph of the Will, al lui Leni Riefenstahl.”, a spus Jude pe scena de la Berlinale, în aplauzele colegilor de breaslă.

“Kontinental ’25 e mai puțin un fim despre, cît un film cu: o evacuare, o sinucidere, o criză morală – toate înecate în mii și mii de cuvinte: words, words, words!”, se arată într-un comunicat de presă transmis de casa de producție.

Din distribuție fac parte actorii Eszter Tompa, Gabriel Spahiu, Adonis Tanța, Șerban Pavlu, Oana Mardare, Annamária Biluska, Adrian Sitaru, Marius Damian, Nicodim Ungureanu, Ilinca Manolache și Dan Ursu.

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), montajul este realizat de Cătălin Cristuţiu, Cristian Ștefănescu și Alexandru Dumitru s-au ocupat de sound design, Cireșica Cuciuc a fost responsabilă de costume, producător este Alex Teodorescu, iar director de producție a fost Vlad Semenescu.

“Producția acestui film a fost o inițiativă spontană. Realitatea este că ne-au trebuit doar câteva minute pentru a ne angaja pe deplin în proiect și mai puțin de o lună între momentul în care Radu mi-a prezentat ideea și prima zi de filmare. Problemele legate de suprapunerea calendarelor de producție, timpul scurt pentru pregătire și filmare, precum și resursele limitate s-au estompat în fața determinării și implicării echipei, ale cărei eforturi și energie au fost esențiale pentru finalizarea acestui film independent.

Kontinental ’25 reflectă stilul cinematografic distinct al lui Radu Jude. Suntem mândri să prezentăm filmul în premieră mondială în competiția oficială a celei de-a 75-a ediții a Berlinalei și să contribuim la dialogul inspirat de temele sale, a declarat Alex Teodorescu.

Kontinental ’25 este produs de Saga Film, în co-producție cu RT Features (Brazilia), Bord Cadre films (Elveția), Sovereign Films (UK) și Paul Thiltges Distributions (Luxemburg), realizat cu sprijinul UPFAR – ARGOA și înscris pentru accesarea Schemei de ajutor de stat pentru sprijinirea culturii de film și producției de film în România, organizată de Oficiul de Film și Investiții Culturale, programul Cash Rebate 2024.

Premiera Kontinental ’25 în cinematografele din România este estimată pentru primăvara 2025.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Radu Jude a câștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu, cel al filmului Kontinental ’25 appeared first on Cultura la dubă.

Mikey 17 este mult așteptatul film al regizorului sud coreean, după succesul istoric pe care acesta l-a avut cu Parasite, câștigător al 6 Premii Oscar. Filmul este o adaptare SF după romanul Mikey 7, de Edward Ashton, și îl are în rol principal pe Robert Pattinson.

Anamaria a apărut pe covorul roșu de la Berlinale într-o ținută Chanel, casă a cărei ambasadoare a devenit în urmă cu câțiva ani.

Filmul a avut acum câteva zile și premiera de la Londra.

Bong Joon-ho a remarcat-o pe tânăra actriță de origine română la Festivalul de Film de la Veneția, când el era președintele juriului, iar ea a fost protagonista filmului câștigător al Leului de Aur – “Evenimentul”, de Audrey Diwan.

Anamaria Vartolomei a fost prezentă și anul trecut atât la Berlinale, cu filmul “L’Empire”, regizat de Bruno Dumont, cât și la Cannes, cu rol principal în filmul “Maria”, regizat de Jessica Palud și cu filmul “Contele de Monte Cristo”, regizat de Matthieu Delaporte și Alexandre De La Patteliere.

Ea urmează să fie protagonistă și într-o mini-serie tv, alături de Diane Kruger și Lucas Bravo.

Anamaria Vartolomei s-a născut într-un sat din județul Bacău și s-a mutat în Franța, alături de părinți, la vârsta de 6 ani. La doar 12 ani a debutat în cinema, alături de mare actriță franceză Isabelle Huppert. Are cetățenie franceză și română.

Ea a avut anul trecut și prima colaborare cu o echipă românească, jucând rolul feminin principal în filmul Jaful Secolului, regizat de Teodora Mihai și scris și produs de Cristian Mungiu.

Descoperă povestea ei într-un reportaj realizat de Cultura la dubă la Paris.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Anamaria Vartolomei, alături de Robert Pattinson, Toni Collette și Bong Joon Ho la premiera filmului Mikey 17 de la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul de Film de la Berlin a anunțat azi filmele selecționate în competiția oficială a ediției din 2025, iar Radu Jude, deținător al Ursului de Aur și al Ursului de Argint, va fi prezent din nou, de data aceasta cu filmul Kontinental 25, realizat cu telefonul.

“Mă bucură foarte mult selecția în Competiția Festivalului de la Berlin. Nu doar pentru că e un festival foarte important, nu doar pentru că cei și cele care au participat la realizarea acestui film o merită cu prisosință, dar și pentru că este un film independent, low-budget, făcut rapid, dar bine – iar asta doar datorită entuziasmului și profesionalismului întregii echipe. Le mulțumesc mult tuturor pentru efort.

Este, sper, o veste bună și pentru cineaștii tineri care își doresc să facă filme competitive pe plan internațional, dar nu au acces la destule resurse. Faptul că filmul a fost realizat cu un iPhone 15 și cu un echipament minimal dovedește că ceea ce spunea Godard într-unul din ultimele sale interviuri e perfect adevărat: “Le cinéma est facile avec de petits iPhones”, a transmis Radu Jude într-un comunicat de presă.

“Kontinental ’25 e mai puțin un fim despre, cît un film cu: o evacuare, o sinucidere, o criză morală – toate înecate în mii și mii de cuvinte: words, words, words!”, se arată în același comunicat.

Din distribuție fac parte actorii Eszter Tompa, Gabriel Spahiu, Adonis Tanța, Șerban Pavlu, Oana Mardare, Annamária Biluska, Adrian Sitaru, Marius Damian, Nicodim Ungureanu, Ilinca Manolache și Dan Ursu.

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), montajul este realizat de Cătălin Cristuţiu, Cristian Ștefănescu și Alexandru Dumitru s-au ocupat de sound design, Cireșica Cuciuc a fost responsabilă de costume, producător este Alex Teodorescu, iar director de producție a fost Vlad Semenescu.

“Producția acestui film a fost o inițiativă spontană. Realitatea este că ne-au trebuit doar câteva minute pentru a ne angaja pe deplin în proiect și mai puțin de o lună între momentul în care Radu mi-a prezentat ideea și prima zi de filmare. Problemele legate de suprapunerea calendarelor de producție, timpul scurt pentru pregătire și filmare, precum și resursele limitate s-au estompat în fața determinării și implicării echipei, ale cărei eforturi și energie au fost esențiale pentru finalizarea acestui film independent.

Kontinental ’25 reflectă stilul cinematografic distinct al lui Radu Jude. Suntem mândri să prezentăm filmul în premieră mondială în competiția oficială a celei de-a 75-a ediții a Berlinalei și să contribuim la dialogul inspirat de temele sale, a declarat Alex Teodorescu.

Kontinental ’25 este produs de Saga Film, în co-producție cu RT Features (Brazilia), Bord Cadre films (Elveția), Sovereign Films (UK) și Paul Thiltges Distributions (Luxemburg), realizat cu sprijinul UPFAR – ARGOA și înscris pentru accesarea Schemei de ajutor de stat pentru sprijinirea culturii de film și producției de film în România, organizată de Oficiul de Film și Investiții Culturale, programul Cash Rebate 2024.

Premiera Kontinental ’25 în cinematografele din România este estimată pentru primăvara 2025.

Radu Jude a mai fost prezent în competiția oficială a Festivalului de la Berlin în 2021 cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Ursul de Aur pentru cel mai bun film) și în 2015 cu Aferim! (Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor).

Festivalul se desfășoară în perioada 13 – 23 februarie.

Despre Radu Jude

Regizor şi scenarist, Radu Jude a câştigat cu lungmetrajul său de debut – „Cea mai fericită fată din lume” – premiul CICAE, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, 2009. În 2012 a lansat lungmetrajul „Toată lumea din familia noastră”, prezentat în premieră mondială în secţiunea Forum la Berlinale. Pelicula „Aferim!” (2015) i-a adus Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor. Ea a fost urmată de „Inimi cicatrizate” (2016), care a fost recompensată cu două premii la Locarno IFF şi pentru care Radu Jude a primit trofeul pentru regie la Mar del Plata, de documentarul „Ţara moartă” (2017) şi de lungmetrajul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018), primul film românesc premiat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary. 

În 2020, Radu Jude a fost prezent la Berlinală, secțiunea Forum, cu două lungmetraje: „Tipografic majuscul” şi „Ieşirea trenurilor din gară”. Un an mai târziu, s-a impus între toate filmele din competiție cu „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, recompensat cu Ursul de Aur pentru cel mai bun film. În același an 2021, scurtmetrajul său „Plastic semiotic” a fost prezentat la Festivalul de Film de la Veneția.

La ediția din 2022 a Berlinalei a fost selectat în competiția de scurtmetraje cu „Amintiri de pe Frontul de Est”, realizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă.

Scurtmetrajul “Potemkiniștii” (2022) a avut premiera mondială în cadrul Quinzaine des Réalisateurs și a fost selectat în peste 20 de festivaluri internaționale. Au urmat filmul eseu „Sleep #2” și documentarul “8 ilustrate din lumea ideală”, realizat împreună cu filozoful Christian Ferencz-Flatz, prezentate La Festivalul dfe film de la Locarno anul trecut, în afara competiției. În prezent este în post-producție cu lungmetrajul „Dracula”.

The post Radu Jude revine în competiția oficială a Festivalului de la Berlin cu un film realizat cu telefonul appeared first on Cultura la dubă.

Filmul L’Empire (Imperiul), regizat de Bruno Dumont, difuzat în premieră mondială în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, a primit aseară Ursul de Argint – Premiul Juriului. În rol principal joacă actrița româno-franceză Anamaria Vartolomei, prezentă pe covorul roșu la Berlin.

Filmul este o satiră SF care explorează într-o manieră inedită și amuzantă lupta dintre forțele extraterestre ale binelui și cele ale răului.

Anamaria Vartolomei a revenit astfel la Berlin unde în 2022 a fost selectată în cadrul programului Berlinale Talents. Actrița de origine română este câștigătoare a Premiului Cesar în 2022 pentru rolul principal din filmul L’Événement, regizat de Audrey Diwan, cu care a câștigat și Leul de Aur la Veneția în 2021.

Anul trecut, ea a terminat filmările la un alt film important în care joacă rolul principal, cel al actriței Maria Schneider, partenera de platou a lui Marlon Brando în Last Tango in Paris (1972, regia Bernardo Bertolucci). Filmul “Being Maria” este regizat de Jessica Palud, iar rolul principal masculin, cel al lui Marlon Brando, este interpretat de Matt Dillon.

Cultura la dubă a vizitat-o la Paris în 2021 și v-a spus povestea ei, pe larg, AICI.

The post Anamaria Vartolomei, rol principal în filmul “L’Empire”, câștigător al Ursului de Argint – Premiul Juriului la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Personajul interpretat de Stan este un actor din New York care trece printr-o procedură medicală drastică de schimbare a fizionomiei. Filmul a făcut parte din competiția oficială a festivalului.

În timpul conferinței de presă, acesta a atenționat un jurnalist bulgar să fie mai atent la limbaj, după ce jurnalistul a folosit cuvântul “bestie” pentru a descrie felul în care arată personajul interpretat de Adam Pearson.

Sebastian Stan, în vârstă de 41 de ani, s-a născut la Constanța și are dublă cetățenie – română și americană.

Trofeul obținut la Berlinale este primul premiu important obținut de actor în cariera sa.

The post Sebastian Stan a câștigat Ursul de Argint la Berlinale pentru cel mai bun actor în rol principal appeared first on Cultura la dubă.

Greta Gerwig și-a început cariera ca actriță, însă a devenit celebră ca regizoare și scenaristă a filmului Lady Bird, în 2018. Filmul i-a adus două nominalizări la Premiile Oscar. Cea de-a treia nominalizare a primit-o pentru regia filmului Little Women, în 2020. Iar anul acesta a atins vârful carierei cu Barbie, atingând recordul în box office-ul american ca cel mai vizionat film regizat de o femeie.

La 40 de ani, este a două cea mai tânără femeie care conduce Juriul de la Cannes, după Sophia Loren, care avea 31 de ani în 1966.

Lupita Nyong’o a impresionat lumea filmului cu rolul din 12 Years a Slave, pentru care a primit Premiul Oscar în 2014. În 2018 a marcat o altă performantă memorabilă, în filmul Black Panther. Are, de asemenea, nominalizări la Globurile de Aur și la Premiul Tony. Este născută din părinți kenyeni, în Mexic. A studiat actoria în SUA și a regizat și produs filmul In my genes în 2009. Ea va fi președintele Juriului de la Berlinale în 2024, după ce în 2023 funcția a fost ocupată de actrița Kristen Stewart.

The post Greta Gerwig va prezida Juriul Festivalului de la Cannes 2024, iar Lupita Nyong’o pe cel de la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Ana Ularu este una dintre cele mai cunoscute actrițe române cu o carieră internațională. Recent, publicul din toată lumea o poate vedea în două noi seriale – Spy/Master, pe HBOMax și The Power, numărul 1 în topul preferințelor pe Amazon Prime, de la lansarea din luna aprilie până în prezent.

Își împarte viața între București și Berlin și orice alt oraș în care are de filmat, avându-i mereu alături pe soțul său, actorul german Marc Rissmann, și pe fiica lor, în vârstă de 2 ani.

Când se află în România, profită de orice ocazie pentru a juca spectacolele de teatru din care face parte, precum Omul cel bun din Seciuan și Car(o)usel, la Bulandra sau Constelații și O intervenție, la Teatrul Act.

Deși a lucrat pe platourile de filmare cu nume celebre, precum Tom Hanks, Toni Collette sau Keanu Reeves, spune că îi e dor să joace în filme românești.

Urmărește îndeaproape ce se întâmplă în breasla sa de acasă și susține cauzele care vor să schimbe societatea în bine, fiind, la rândul său, un cetățean care reacționează atunci când în jurul său se întâmplă derapaje, de la mașini parcate pe trotuar, la umilințele la care sunt supuși pasagerii unei curse Tarom.

Însă dincolo de rolurile vizibile, de reacțiile din spațiu public sau interviurile pe care le acordă, există o dimensiune a Anei Ularu pe care nu avem cum să o cunoaștem. Ea este intimă, vulnerabilă și nebănuit de puternică în același timp, plină de iubire și de imaginație, o dimensiune în care poezia se împletește cu “înverșunarea de leoaică gata de a-și apăra puiul”. Ea este mamă și în ziua interviului aceasta avea “inima la grădiniță”, unde fiica sa începea o nouă etapă.

***

Ana, cum au început pentru tine colaborările peste hotare?

A fost un parcurs care a avut ca prim pas filmul Periferic, în regia lui Bogdan George Apetri. Succesul filmului și premiile de interpretare, probabil și importanța rolului, au făcut ca eu să am onoarea să fiu propunerea României pentru programul Shooting Stars. Le mulțumesc și acum, atât lor, cât și juriului internațional care a decis să mă selecteze. Acolo, la Berlinale, mi-am cunoscut prima agentă, la petrecerea de după gala noastră de premiere.

M-a întrebat dacă aș fi dispusă să merg la un casting, undeva la 1 noaptea, când eu a doua zi trebuia să mă întorc la București. Am deturnat toate planurile, m-am reorganizat într-un haos și o confuzie extraordinară pentru mine, minunata mea PR Anca Romanescu a reușit să schimbe, să găsească alt zbor în timp record, mama mi-a alimentat un card (eram falită). Și am mers.

Ai zice că acel moment de la Berlinale a fost de cotitură în cariera ta?

Absolut. Eu acum nu mai sunt cu agenția respectivă. Dar atunci m-a cooptat, cu mici perioade de probă, pentru că ei vor să vadă cât de disponibil ești, cât de repede răspunzi, dacă ești un boem care uită să se trezească.

Probabil am făcut un lucru foarte bun să spun atunci la mijlocul nopții că vin la Londra, pentru că așa am ajuns să dau proba la Susanne Bier, pe care am luat-o, o probă la Michael Winterbottom, pe care am luat-o, și atunci s-a cimentat relația noastră.

Iar la două săptămâni după am primit o propunere de la Giuseppe Tornatore pentru The Best Offer. Acum, pentru că nu poți să faci trei lucruri în același timp, eu am ales Susanne Bier.

În continuare mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost la Tornatore, pentru că am avut o întâlnire absolut superbă cu el.

Brusc m-am trezit cu un telefon de la un director de casting care mă anunța că îmi vor aranja să zbor la Roma în câteva zile și să îl cunosc pe Giuseppe Tornatore, care m-a intrebat: unde ai fost până acum?

După care m-am întors în București și aveam un mail minunat și foarte flatant de la Geoffrey Rush, cu care am purtat o scurtă corespondență superbă intelectual, profundă, despre personaje și alegeri, despre literatură și cinematografie. Mă întreb tot timpul unde s-ar fi dus drumul meu dacă aș fi luat acea cale, dar aia e, sunt recunoscătoare oricum.

Cum te simți tu când vezi titluri în presă despre actrița română de la Hollywood, care joacă cu Tom Hanks sau Bradley Cooper?

Mă simt flatată, smerită în fața atenției care mi se dă, pentru că până la urmă nu ne-am făcut actori ca să nu ni se dea atenție, dar tind foarte mult să vreau doar să merg mai departe cu meseria mea și să am de lucru în continuare.

În clipa asta, la ce-mi stă mie mintea, este că am de făcut o probă mâine. Eu tot timpul mă gândesc care e jalonul următor, ca un schior de fond. E o gândire destul de zen și de fiecare dată când ies din gândirea asta nu am decât de suferit.

Adică?

De fiecare dată când încep să vreau ceva, să-mi calc pe smerenie, nu se întâmplă lucruri bune. Mai bine acum inspir, acum expir și vedem ce se întâmplă.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit mamă?

S-a schimbat întru totul, în sensul că am căpătat mult mai multe frici. Un curaj enorm, pe de o parte, și o înverșunare de leoaică de a-și apăra puiul.

Când intri în orice cameră, vezi imediat unde sunt posibilele pericole, tencuiala care cade, ce trebuie pus mai sus, ce e ascuțit. Brusc ți se acutizează simțurile, ceea ce e și un lucru bun și un lucru rău, în special pentru oamenii ca mine, pentru că eu deja sunt hiper-sensibilă.

E ca și cum aș umbla cu inima pe afară. Inima mea e acum la grădiniță și nu știu ce face și îmi dă o oarecare senzație de panică. Dar în același timp e independența ei, e viața ei, e treaba ei, și trebuie să crească în felul ăsta.

Dar în primii doi ani a fost exclusiv treaba noastră, crescută doar de noi, cu grijă și iubire, peste tot în lume în peste 50 de avioane, în preeriile cele mai prăfuite ale Texas-ului și în cartierele de lux ale Cape Town-ului, în carantină în Londra, în boscheți în Canada și tot așa. Locuim în București și în Berlin și oriunde ne duce slujba.

În Texas, de exemplu, nu era nimic unde stăteam noi, un singur supermarket, un lanț de fast food și șoseaua îndelungă, așa că mergeam la filmările soțului meu și stăteam de dimineața până seara în portbagajul mașinii pe care ne-o închiriase producția, în mijlocul preeriei, și mă jucam cu ea în portbagaj.

Asta m-a ajutat să îmi deschid exponențial imaginația, să inventez lumi. Încă o fac, noi trei – eu, ea și Marc – avem jocurile noastre unice pe care le ador.  

Lumea noastră s-a schimbat esențial, nu mai e loc de egoism, e doar aventura fabuloasă de a-i defini sau explica unui om nou lumea, de a-l vedea cum devine. Prioritare sunt confortul și fericirea ei.

Iar ea a trăit foarte multe tipuri de experiențe deja – de la a vedea nativi americani în costum ceremonial călărind în preerie, până la a-i vedea schițele lui Juan Miro, la a fi expertă în zboruri cu private jet sau curse de low cost la ore inumane, dormind pe pieptul meu. Cunoaște oameni noi, aude vorbindu-se limbi străine, înțelege, cred, cât de variată și de magică e lumea cea mare. E un lucru bun, sper.

Tu ai fost nevoită să renunți la vreun proiect?

Nu, nu cred că trebuie să faci sacrificii. Poți avea familie și meserie. Ce am făcut noi până acum a fost să funcționăm în tandem, când lucrează unul, celălalt are grijă de copil.

De când am devenit mamă, nu simt că mi s-a luat nimic, simt că mi s-a dat mult. Iau și asta ca pe un cadou, că acum sunt complet ieșită din egoism.

Cum a venit rolul din Spy/Master?

Ca o propunere directă, ceea ce a fost foarte plăcut. Eram într-o perioadă după filmările soțului meu la 1883, ne bătea gândul să ne mutăm în Portugalia, așa că am mers acolo, am închiriat o căsuță pentru două săptămâni, să vedem cum e.

Și am primit un scenariu de la Domnica Cârciumaru, mi-a explicat în linii mari despre ce e vorba. Iar într-o seară am făcut focul și am început să citesc. Și ne-am oprit la episodul 4, le-am devorat efectiv. Sunt foarte bine scrise. Adina Sădeanu și Kirsten Peters au făcut o treabă excelentă, au creat un suspans care funcționează pe pagină la fel cum l-ai vedea pe ecran.

Cum e personajul tău?

Tovarășa Carmen e o mare iubitoare a sistemului de la contraspionaj, care are și un fel de vendetă personală, pur și simplu o chestie de antipatie, exacerbată de evenimente pline de suspans.

Mai departe de atât, ce am încercat să fac și să-I adaug este un soi de umor, de politețe care te face să vrei să îți zgârii ochii.

Ai citit cartea lui Pacepa înainte de filmări?

Da, am citit-o când aveam 15 ani, eram în liceu, am găsit-o prin casă și mi s-a părut ceva fascinant. N-am vrut să o recitesc acum, pentru că serialul pornește de la ea, dar mai departe e ficțiune.

Tu erai un copil în ultimii ani de comunism, ai vreo amintire de atunci?

Țin minte că la Revoluție am adunat gloanțe din curte și ne-am ascuns în beci. Pentru că se trăgea foarte aproape de noi. Chiar am crezut că sunt artificii, iar părinții m-au pus la pământ.

Am trăit într-o penumbră vreo trei zile, în beci, ceea ce a devenit o amintire frumoasă, paradoxal. Eram eu cu mama și tata. Și asta însemna confort și protecție. Nimeni nu trebuia să plece nicăieri, se întâmplau lucruri mari și grave pe care eu nu le înțelegeam, și eram împreună. Și țin minte tandrețe atunci, uniune. Iar asta are mare legătură cu felul în care eu gândesc acum ideea de familie.

La filmări cum a fost?

Excelent. E foarte plăcut să filmezi cu o asemenea echipă. Mai lucrasem cu Chris Smith la Alex Rider, deja ne cunoșteam, avem un umor și o energie similară, haotică. Alec Secăreanu mi-a fost coleg de facultate, cu un an mai mare, am crescut împreună, mai lucrasem cu Iulian Postelnicu, a fost ca acasă.

A fost foarte frumos lucrul în echipă. De fiecare dată când se crea un cadru și se repeta, toată lumea venea cu foarte mare chef de a găsi și a descoperi.

Dintre toate experiențele profesionale, există vreuna care te-a marcat în mod special?

Întâlnirea cu Cătălina Buzoianu și Ștefan Iordache a fost una dintre cele mai frumoase și marcante experiențe ale vieții mele.

Îi sunt recuncătoare pentru totdeauna Cătălinei Buzoianu. Ea m-a născut în artă. A pus sămânța unui tip de gândire.

Cum v-ați întâlnit?

Ne-am întâlnit când eu aveam 15 ani, am dat o probă la Teatrul Mic, alături de foarte multe fete, pentru Lolita. Atunci ne-am cunoscut, atunci l-am făcut pe Ștefan Iordache să râdă în timpul probei, pentru că am improvizat ceva și l-a amuzat. În naivitatea mea de atunci era doar instinct, nu era nimic construit sau prefabricat.

Burta mea scotea niște sunete îngrozitoare pentru că așa reacționez la emoții. Mă contorsionez fizic și emoțional, radiez energie, sunt extraterestră înainte. Iar când am urcat pe scenă, a trecut totul. A devenit  altceva. Și cred că am păstrat asta, când urc pe scenă, nu mai contează nimic. Sunt dervis.

Altfel, la Cătălina Buzoianu ce te-a impresionat?

Geniul ei, altfel nu ai cum să îi spui, talent e prea puțin. E un om care vede lumea și alcătuirea emoțională a unui fapt, gând sau personaj, în șase dimensiuni, când eu o văd doar în două-trei. Era un om care știa cum să influențeze umorul și paradoxul. A fost foarte plăcut să văd un astfel de om la lucru, să respir ca el, să încerc să văd și eu cât pot de mult din dimensiunile alea.

În ultimii ani s-a vorbit mult despre rolul genului în domeniul artistic, despre statutul femeii, vizibilitatea femeilor creatoare din lumea artei, că nu sunt atât de multe nominalizări ale regizoarelor. Tu cum vezi lucrurile?

Cred că în clipa asta trebuie să se întâmple ceva revoluționar feminist, într-adevăr, pentru că noi, țara, avem o mentalitate greșită despre ce pot face femeile și ce vor să realizeze. Avem niște idei preconcepute tâmpite.

Pe de altă parte, nu cred că mi-ar plăcea să fiu nominalizată la ceva doar pentru că sunt femeie. Cred în meritocrație, am orgoliu prea mare și sindromul impostorului, ha! Evident, toți credem că merităm și aici intervine busola interioară care îți spune: stai, că deviezi.

Dar, într-adevăr, trebuie să fie o revoluție acum. Și nu să mai zâmbim frumos și să așteptăm rândul.

Tu cum te implici în această revoluție?

În măsura în care pot, eu sunt într-o meserie în care se vorbește. Vorbesc. Mă cert. Semnalez, încerc să ajut, să propun. Încerc în constructiv, nu în distructiv.

Legat de discuția despre nominalizările la Premiile UNITER, te-ai implicat cumva?

Da, am semnat o petiție conform căreia un abuzator nu mai trebuia nominalizat. Asta am făcut. Apoi, totul este subiectiv. Silviu Purcărete e un geniu și nu ar trebui dat la o parte niciodată pentru că e bărbat peste 50 de ani, asta e absurd.

Vârstele și sexul nu ar trebui să conteze la nominalizări. E adevărat, e nevoie de o diversitate mai mare, dar asta ține de ceea ce aleg teatrele să pună în repertoriu, pentru ca apoi acel ceva să fie nominalizat. De acolo trebuie să fie un pic împinse lucrurile.

Uite, stagiunea asta avem doi regizori și două regizoare. Mai departe, vedem.

Hai să pornim toți de la start cu același număr de soldați și vedem ce se întâmplă.

Dar, altfel, nu cred că trebuie să descalifici talentul cuiva pentru că are ceilalți cromozomi. Mentalitatea începe să se schimbe peste tot. La The Power, serialul pe care l-am făcut acum, am lucrat doar cu regizoare, toate extrem de talentate. E bine că a existat mișcarea asta, până la urmă.

Spuneai că îți e dor să joci în filme românești. De ce? Ce au ele special?

Îmi plac foarte mult poveștile spuse. De exemplu, nu aveam ce juca, dar mi-a plăcut foarte mult Câmp de maci. Mi-ar plăcea să fac parte din poveștile astea. Plus că e foarte plăcut să te reîntâlnești cu colegi, să fii într-un mediu în care să nu fie nevoie să te duci în fiecare zi să te prezinți.

Ți se mai întâmplă asta peste hotare?

Normal, de fiecare dată. Nu sunt Halle Berry. Pe de altă parte, Tom Hanks se prezintă tuturor. Și Maia Morgenstern se prezintă. Mi se pare minunat.

Dincolo de dorința de a mai juca în filme românești, ce îți mai dorești pe plan profesional?

Să am de jucat. Nu am vise mari, vreau doar să am constant de lucru.

Ce sfat ai avea pentru un tânar care vrea să dea admiterea la actorie, ținând cont și de discuțiile legate de abuzurile din mediul universitar artistic?

Ce mi se pare sinistru este că în toate facultățile vocaționale se pot face abuzurile astea pentru că lucrezi cu niște oameni tineri, mult mai sensibili decât la ASE, să zicem. Oameni care vin să își pună inimile și visele în mâinile tale, ceea ce e ideal pentru orice prădător. Să fie adulat, să distrugă prin cuvinte ca să poată culege mai ușor.

Nu vreau să generalizez, dar noi mergem acolo și ne decorticăm, spunem ăsta e sufletul meu, ce vreau eu să fac cu el, iar toate firile sinistre vor să profite de asta.

Mă bucur foarte mult că au început oamenii să iasă și să povestească ce s-a întâmplat și ce li s-a spus, e foarte important.

Ție ți s-a întâmplat ceva deplasat?

Sunt sigură că au fost chestii care nu mi-au plăcut, dar eu am avut tot timpul atitudinea asta de ripostă, învățată de la tata, de a nu a accepta, fără să mă cert. Și de a nu mă certa fără argument. Tata m-a crescut într-un mod atât de frumos feminist, avant la lettre, mi-a dat mereu încredere și aripi, pentru valoare, pentru inteligență, pentru a nu accepta nedreptăți sau autoritate goală de conținut.

Nu e bine nici ca mine, nici altfel, practic orice am face noi nu e bine. Asta e problema, de fapt, în societatea noastră. Că orice ar face femeile, nu e bine. De ce nu ai spus atunci? Dar de ce ai ripostat? Dar de ce ai zis?

Ce sfat aș da unui tânăr? Să își știe drepturile. Și să se gândească dacă își dorește neapărat meseria asta și pentru ce. De ce vrea să facă meseria asta. Pentru că dacă vrei să o faci pentru faimă, ai pierdut din start.

Există șanse foarte mari să nu ai faimă. Dacă vrei să o faci ca terapie, iar nu e extraordinar, pentru că există secțiuni speciale pentru asta, terapii care te pot ajuta să te eliberezi de traume mult mai bine decât pe partener și pe public.

Cred că alegi să fii actor cumva doar dintr-un soi de dragoste și de curiozitate față de ce înseamnă sufletul uman, care este indefinibil, aberant, mie asta mi se pare extraordinar de explorat de fiecare dată.

Asta a fost motivația ta de la bun început, când ai ales actoria?

Da. Și asta simt în continuare. Mie asta mi se pare interesant.

Crezi că altceva ți-ar fi putut da același feeling?

Poate că dacă aș fi fost o cântăreață mai bună, aș fi fost mult mai fericită.

De ce?

Pentru că îmi place să cânt. Mi se pare că să oferi muzică e un act de dragoste. Devii un fel de conductor, de canal pentru ceva misterios și cumva sacru.

The post Ana Ularu: “În clipa asta trebuie să se întâmple ceva revoluționar feminist. Pe de altă parte, nu mi-ar plăcea să fiu nominalizată la ceva doar pentru că sunt femeie.” appeared first on Cultura la dubă.

Docuficțiunea spune povestea în oglindă a două prietene, Maria și Zahra, foste colege la Medicină în Bucureștiul comunist al anilor ’70. În 1979, când dorința de schimbare din Iran se transformă într-o mișcare concretă, Zahra se întoarce în ţara ei și participă la Revoluţie.

Pentru următorii 10 ani, până la Revoluția din România, nu poate comunica cu prietena ei, Maria, decât prin scrisori, iar cuvintele devin oglinda luptei prin care femeile din cele două lumi încearcă să se facă auzite.

După cum a dezvăluit regizorul, protagonistele au fost inspirate de materiale din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Scrisorile pe care acestea și le trimit de-a lungul poveștii au fost concepute de scriitoarea Lavinia Braniște, având ca sursă suplimentară de inspirație poeziile Ninei Cassian și ale lui Forugh Farrokhzad.

„Eram preocupat de aceste două figuri patriarhale, de semizei, ale lui Ceaușescu și Khomeini [n.r., Ruholla Khomeini, conducătorul Revoluției Iraniene din 1979 și liderul suprem al țării până în 1989], de felurile în care ele s-au reflectat în propaganda de stat și mă gândeam și la poveștile mamei mele din studenție, la anii ’80”, a explicat Petri (născut chiar în 1979) într-un interviu acordat publicației Libertatea.

„Voiam să știu mai multe despre rutina mamei mele, despre speranțele și visurile ei, despre toate greutățile pe care o femeie trebuia să le îndure la acea vreme”, a mai spus Petri.

„Pentru mine, Între revoluții este […] un film actual, care intră în dialog cu protestele din ultimele luni din Iran, unde femeile luptă pentru drepturi și își doresc o societate echitabilă, la fel cum și-au dorit-o și în 1979. Strigătul acestor femei, chiar dacă nu e prezent în film, exprimă ceea ce își doresc și Zahra și Maria: Zan, Zendegi, Azadi! – Woman, Life, Freedom!”.

În secțiunea Forum a Berlinale 2023 mai fusese selectată și drama suprarealistă „Mammalia”, regizată de Sebastian Mihăilescu.

Documentarul regizat de Vlad Petri este produs de Monica Lăzurean-Gorgan, prin casa de producție Activ Docs, în co-producție cu Oliver Sertić – Restart (Croația) și Iran (anonim), cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Doha Film Institute, Avanpost România, Chainsaw Europe Studio, Dacin Sara, UPFAR ARGOA, ICR, UCIN și este o producție realizată în colaborare cu Televiziunea Română.

Vlad Petri este un fotograf și regizor de film originar din Bistrița. A studiat atât cinematografie, cât și antropologie vizuală și media, iar în producțiile sale s-a arătat interesat de subiecte politice și sociale. A câștigat trei premii GOPO: pentru Cel mai bun debut, cu documentarul „București, unde ești?” (2015), și Cel mai bun scurtmetraj documentar, cu „Cerbul a trecut prin fața mea” (2021) și Același vis (2022).

The post Documentarul „Între revoluții”, regizat de Vlad Petri, a fost premiat la Berlinale 2023 appeared first on Cultura la dubă.