Magazinul IQOS din AFI Cotroceni s-a redeschis sub conceptul 2.0, un format care vine cu un design modern și elemente de inovație. Spațiul este conceput pentru a le oferi vizitatorilor o experiență senzorială inedită, inspirată din artă și design, și pentru a facilita interacțiunea într-un mod relaxat și autentic. Acest magazin este unul dintre primele din Europa deschise sub conceptul Retail 2.0.

Redeschiderea magazinul IQOS din AFI Cotroceni marchează prima relansare dintr-o serie ce va redefini retail-ul în 2026.

„IQOS 2.0 din AFI Cotroceni nu mai este doar un magazin, ci un exemplu al modului în care reinventăm retail-ul și susținem misiunea de a construi un viitor fără fum. Fiecare magazin deschis sub conceptul 2.0 are un design propriu și lucrări de artă inspirate din spiritul local și create special pentru IQOS de artiști locali. Pentru IQOS, retail-ul nu mai înseamnă doar tranzacții, ci momente care contează, experiențe care rămân. Prin aceste colaborări, susținem artiștii români și creăm locuri unde curiozitatea și creativitatea dau tonul schimbării.” — a declarat Carmina Fusté, director general, Philip Morris România.

Creativitatea este în centrul acestui nou concept al magazinelor IQOS. În cazul magazinului din AFI Cotroceni, Saddo, un artist cunoscut pentru stilul său eclectic, a creat o lucrare exclusivă, inspirată de skyline-ul Bucureștiului. Un mix de vechi și nou, elemente de arhitectură combinate cu energia cafenelelor și culorile care dau viață orașului. Lucrarea va rămâne expusă în magazin, alături de accesorii în ediție limitată și produse semnate Saddo.

„Mă consider un artist forever curious – îmi place să explorez, să evit tiparele și să-mi păstrez imaginația flexibilă. Ilustrația pentru IQOS a trecut prin multe faze, iar rezultatul final sintetizează într-o compoziție aproape abstractă repere și elemente din cultura locală: Ateneul, Arcul de Triumf, vibe-ul cafenelelor și al muzicii electronice, forme geometrice și organice, influențe Art Deco. Am pornit de la idei dezvoltate anterior pentru un festival cultural de la Paris, pe care le-am adaptat într-un stil și o paletă cromatică mai elegante, apropiate de look-ul brandului. Colaborările dintre branduri și artiști locali aduc valoare ambelor părți și deschid publicului accesul la limbaje vizuale noi, iar Bucureștiul, cu eclectismul lui, este mereu o sursă de inspirație.” — a spus Saddo, artist vizual.

În 2025, numărul total al magazinelor și insulelor IQOS din întreaga țară a depășit 100 de locații, ultimele orașe în care s-au deschis magazine fiind Brașov, Craiova, Ploiești și Galați. În 19 decembrie, se va deschide un magazin IQOS în Sibiu.

***

Material susținut de IQOS.

IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post IQOS deschide un nou capitol în AFI Cotroceni: artă, design și experiențe sub conceptul 2.0. Saddo, invitat special (P) appeared first on Cultura la dubă.

Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.

Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.

“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.

Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.

Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.

***

IULIAN TĂNASE, scriitor

Mama

Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.

Am 51 de ani.

Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.

Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.

Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.

I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.

M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.

Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.

La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“

Aceste cuvinte m-au ținut în viață.

Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.

Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).

***

DAN PERJOVSCHI, artist vizual

Cu Lia din clasa a 5-a

Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.

Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.

Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.

Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.

Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană. 

Nu avem copii.

Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.

De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.

În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.

În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.

În 2025 o să votăm pentru Europa.

Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.

Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.

***

ȘTEFAN MANASIA, poet

La un 8 martie recent

O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).

Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.

Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.

A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.

An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.

PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.

Îți mulțumesc atât de mult, mamă!

Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).

***

MIRCEA CANTOR, ARTIST

Chipul Gabrielei și istoria operei franceze

În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14  pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.

Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.

Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.

Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!

Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris,  într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .

Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…

Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.

Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.

Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.

***

GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu

Profesoara de vioară, a doua mamă

Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.

Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.

Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.

Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.

Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.

M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.

Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.

Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.

***

ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg

Mama

Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.

Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.

E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.

Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.

Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.

Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.

Mami e primăvara mea perpetuă.

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.

***

BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus

Mama

Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.

Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.

Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.

Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.

***

EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist

Cele trei femei din viața mea

E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă. 

Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.

Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită. 

A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.

Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.

Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi. 

Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.

Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.

Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit. 

Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol. 

Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.

Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.

***

ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU

Mama Coca

E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.

Ziua femeii.

Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.

Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.

Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.

Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.

Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.

Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.

Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.

Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL 9 artiști români ilustrează și scriu despre femeile importante din viața lor appeared first on Cultura la dubă.

De trei ani încoace, într-o zonă semicentrală a capitalei, împânzită de obiective militare și mânjită cu ecourile deținuților torturați aici, peste 40 de artiste și artiști români deschid porțile către cunoașterea istoriei, pictează și modelează peste ea poveștile oamenilor de azi.

Atelierele Malmaison, un organism viu, născut din putreziciunea unei clădiri istorice, reprezintă cea mai mare comunitate artistică organizată vreodată în București, sub același acoperiș, un spațiu care se adresează nu doar celor pasionați de artă contemporană, ci și publicului larg și copiilor.

Dar, ca o reamintire constantă că în această țară cultura a devenit sinonimă cu supraviețuirea, comunitatea Malmaison este acum pusă în pericol de evacuare a locului pe care l-a readus la viață, prin propriile eforturi financiare, fizice și emoționale.

De Ziua Culturii, în dimineața în care ministrul Culturii participa activ la sfințirea colivei la mormântul lui Eminescu, artiștii de la Malmaison cereau autorităților publice o soluție stabilă pentru a rămâne în spațiul din Calea Plevnei nr 137C, corp B, administrat de IPROCHIM, o companie al cărui proprietar majoritar este Ministerul Economiei.

O petiție lansată în acest sens a strâns până acum peste 5000 de semnături.

***

„O să mergem la Edi în atelier, fiindcă acolo e mai cald. Avem o problemă cu centrala și azi nu e căldură.”

Într-o dimineață friguroasă, la -8 grade celsius, artista Liliana Basarab mă întâmpină în fața clădirii Atelierelor Malmaison. La o săptămână de la lansarea scrisorii publice, am mers să stau de vorbă cu mai mulți artiști și artiste, pentru a înțelege de ce există pericolul ca ei să plece din spațiul pe care l-au făcut cunoscut publicului larg în ultimii trei ani.

La întâlnire participă Virginia Toma, artistă vizuală și co-fondatoare Cabinet 44, Liliana Basarab, artistă vizuală, Asociația Antifragil – Premiile Sofia Nădejde, Dan Vezentan – artist vizual, Eduard Constantin, artist vizual, co-fondator Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață, Ramon Sadîc, artist vizual și co-fondator Cabinet 44 și Daniela Palimariu, artistă vizuală, co-fondatoare Sandwich Gallery.

Atelierele Malmaison se desfășoară pe două dintre etajele unei clădiri istorice, care a fost, de-a lungul timpului, garnizoană, închisoare sau judecătorie. Construită în 1844, sub denumirea „Cazarma călăreților”, în vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, clădirea așezată pe Calea Plevnei, chiar peste drum de Spitalul Militar, avea inițial scopul de a găzdui unitățile de cavalerie.

Potrivit cercetărilor istoricului Mihai Burcea, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, spațiul a fost redenumit Malmaison, în semn de recunoștință față de statul francez, care sprijinea pe atunci reorganizarea Armatei Române.

Între anii 1920 – 1930, aici au funcționat diferite organe ale justiției militare, printre care Parchetul Militar, arestul și Consiliul de Război. Printre procesele celebre care au avut loc la Malmaison se numără cel al lui Corneliu Zelea Codreanu.

Până la instaurarea comunismului, în același loc au fost deținuți oponenții regimului Antonescu sau tineri evrei.

„Unii erau învinuiți că ținuseră lumina aprinsă în timpul alarmei aeriene, alții că circulaseră noaptea pe străzi, alții că participaseră la întâlniri secrete. Am întâlnit un grup de 7-8 evrei tineri, fete și băieți. Ei susțineau că fac parte dintr-o organizație anti-fascistă de tineret. Erau acuzați că ar fi împânzit manifeste ștampilate cu secera și ciocanul. Băiatul de 17 ani a fost condamnat la moarte și executat. (…) Păduchii de la Malmaison ni se incubau tot mai adânc în piele. Le era frig și lor.” – Augustin Vișa, Din închisorile fasciste în lagărele și închisorile comuniste, Editura Karograf, Tulcea, 2012

După 1951, arestul de la Malmaison a fost denumit Închisoarea Plevnei. Aici au fost deținuți și torturați Nicolae Malaxa, Petru Groza, scriitoarea Oana Orlea, nepoata lui George Enescu, și scriitorii Paul Goma și Mircea Damian.

Din 1977, după prăbușirea unei aripi a clădirii, Malmaison a devenit sediul unei instituții civile – IPROCHIM, cea care deține și azi spațiul, dar a fost privatizată, între timp.

Din mărturiile celor care au trecut pe la Malmaison, fie deținuți, fie foști angajați ai IPROCHIM, reiese că frigul a fost o constantă resimțită în adâncul oaselor.

„O fostă angajată, mutată în 2000 în sediul IPROCHIM de la Romană, spunea că deși acolo era mai cald, din inerție, cum venea toamna avea senzația că își freca mâinile tot timpul, pentru a se încălzi. Era ca si cum corpul ar fi încorporat un calendar al regimului termic.” – Bogdan Iancu, antropolog – Izolare într-o serie de stări liminale /SAC @malmaison.

Iar istoria clădirii îi inspiră zi de zi pe artistele și artiștii care își au acolo atelierele de lucru. Așa s-a născut unul dintre proiectele comunității artistice. Pornind de la imagini, interviuri, cronici și mărturii, un demers performativ, vizual și artitehctural, desfășurat de Spațiul de Artă Contemporană /SAC, intitulat “Izolare într-o serie de stări liminale”, a conectat fragmente din istoria Malmaison cu corpul uman din prezent.

Etajele 1 și 2 ale Corpului B de la Malmaison au fost găsite într-un anunț imobiliar de câțiva artiști nevoiți să găsească noi spații pentru a-și desfășura munca. Cele două etaje arătau ca ruinele unor clădiri abandonate de zeci de ani, păstrând, totuși, dovezi ale unui trecut sumbru.

Artistele și artiștii au negociat cu conducerea de atunci a IPROCHIM o chirie pe care și-o puteau permite și au renovat cele două etaje din temelii, de la podeaua încăperilor la băile nefuncționale, coridoare, ferestre și acoperișul prin care ploua.

“Am făcut totul cu mâinile noastre, de la scos linoleumul mucegăit, la curățat faianța, dat jos tavanele false distruse. Singurele lucruri pe care nu le-am făcut noi personal, pentru că nu suntem specialiști, au fost instalațiile de gaze și de curent.”, povestesc artiștii.

Cu propriile economii și cu câteva sponsorizări private, aceștia au reușit să instaleze o centrală și calorifere, menite să rezolve problema frigului. Unele avarii ale instalației de gaze, ca și cea din ziua vizitei mele reamintesc, însă, de frigul care îi bântuie și azi pe foștii angajați ai IPROCHIM.

După reamenajarea spațiilor și instalarea propriu-zisă în ateliere, creativii de la Malmaison au început să organizeze evenimente Open Doors, la care au primit vizita a câteva mii de oameni, de toate vârstele.

Liliana Basarab: „Avem două ediții Open Doors pe an, toate alierele sunt deschise și, spre surprinderea noastră, avem un tip diferit de public, pe care nu îl vedem la vernisaje, un public foarte deschis să adreseze întrebări artiștilor.”

Virginia Toma: „Oamenii nu prea au acces la spațiile de lucru ale artiștilor, ei nu sunt în imediata vecinătate a artei contemporane, iar noi îi primim în intimitatea noastră, le vorbim despre lucrările și proiectele noastre, le arătăm ce înseamnă munca unui artist. Credem că asta e foarte important în educarea publicului și lărgirea audienței.”

Edi Constantin: „E important și pentru noi că vin, e important că ne pun întrebări, ne scot din bula în care eram obișnuiți.”

Virginia Toma: „Oamenii au văzut că artiștii nu sunt acei boemi care lucrează când au ei chef, ci depun o muncă susținută, constantă. Toți din clădire suntem artiști activi, cu expoziții.”

Pe peretele din spatele artiștilor cu care stau de vorbă este expus un fragment dintr-un proiect impresionant demarat de Edi Constantin.

Odată cu mutarea la Malmaison, acesta a început să ștampileze pe hârtie albă caii morți în Primul Război Mondial și să contureze prin sute de mii de cai hărțile marilor bătălii date atunci. Proiectul se numește „8 Million”.

“Au murit 8 milioane de cai și încerc să pun pe planșă 8 milioane de cai. Acum am ajuns la 2 milioane. Eu de aia am luat atelierul, am zis că pentru lucrarea asta nu aveam nicăieri un perete așa de mare. Mi-am făcut un calcul și am zis că am nevoie cam de 5 ani ca să o termin. Până acum am 4 (planșe), intră cam 500.000 de cai pe perete.

Sunt oameni care au revenit de la o ediție la alta special pentru a vedea cum a evoluat lucrarea, mă întreabă în ce stadiu sunt. E un băiețel care a venit și a stat câteva ore pe canapea, la mine în atelier, era curios și îmi tot punea întrebări. La următoarea ediție Open Doors s-a întors și mi-a făcut cadou un căluț imprimat la imprimantă 3D.”, povestește Edi Constantin.

Căluțul roșu imprimat 3D stă acum pe perete, în atelierul său, alături de fotografiile celorlalte fragmente cu cai. Este doar un exemplu de liant creat între lumea artei contemporane românești și noile generații, care au pășit la Malmaison datorită oamenilor care s-au stabilit aici.

Comunitatea de la Atelierele Malmaison s-a creat organic, fără să existe un proiect în acest sens. Azi, 46 de artiste și artiști lucrează în 39 de ateliere și 11 spații de proiecte și galerii de artă, întinse pe 3000 de mp.

Dan Vezentan: „Pentru București, această comunitate artistică e o premieră.”

Virginia Toma: „Mulți dintre noi, când am venit aici, nici nu ne cunoșteam. Cabinet 44, un spațiu de proiecte independent, a luat naștere prin decizia a 4 artiști care nu se cunoșteau. Aici au primit sprijin studenții de la master, le-am oferit spațiu să expună.

Faptul că funcționăm ca o comunitate face posibilă organizarea unor evenimente ample și se nasc colaborări în mod organic.”

Doi ani la rând au organizat ateliere de artă pentru copii, finanțate de Primăria Sectorului 6. În paralel, au pus bazele unei mici biblioteci de artă contemporană, deschisă studenților la arte și oricui este interesat.

La sfârșitul anului 2023, când primul contract de închiriere, de la etajul 1, se apropia de expirare, chirașii de acolo au fost anunțați de IPROCHIM că termenii șederii lor acolo se vor schimba radical. Prețul chiriei ar urma să crească cu aproximativ 40% și, cel mai grav, că nu vor mai semna contracte pe 3 ani, ca până acum, ci pe un termen foarte scurt, de câteva luni, ceea ce înseamnă instabilitate și imposibilitatea de a construi proiecte pe termen lung.

Mai mult decât atât, dacă negocierea nu va reveni la termeni mai prietenoși, artiștii de la etajul 1 ar pierde toată investiția făcută la Malmaison, comunitatea ar fi divizată, iar ei s-ar vedea din nou în situația de a o lua de la zero, în căutarea unor noi spații de lucru.

Liliana Basarab: „Noi nu ne-am putut permite decât spații dezafectate, pe care le-am luat, le-am curățat. Pentru noi nu există alte variante. Mai sunt atelierele Uniunii Artiștilor Plastici, dar sunt puține…”

Dan Vezentan: „Și oricum acelea se eliberează doar dacă iese cineva din ele cu picioarele înainte…

Plus că avem nevoie de niște spații de lucru în care să poți să faci zgomot, cu intrări mai largi, înălțime, ferestre mai mari, ca să ai lumină. Noi nu putem să închiriem un apartament.”

Virginia Toma: „Aceste întreruperi constante, instabilitatea spațiului, efectiv îți dezechilibrează procesul de lucru. Nu poți să te muți de la an la an, ai nevoie de stabilitate ca să îți poți face munca de artist. Eu am expoziție în martie. Acum munca mea e blocată și nici nu știu ce urmează.”

Edi Constantin: „Înainte am fost pe Strada Gazelei, în spate la Coșbuc. Dezvoltasem inclusiv o grădină, o oranjerie, noi artiștii, aveam grijă de plante. Apoi proprietara a zis că uite ce bine e aici, a crescut prețul. Și în clădirea aia cădea tavanul, noi am muncit 6-7 luni ca să îl punem în siguranță.”

Liliana Basarab: „Ei se folosesc de investițiile noastre și apoi spațiul devine foarte important din punct de vedere financiar.”

Edi Constantin: „Aici etajul 2, din ce am înțeles, din anii 90 nu a mai fost folosit. Acum, brusc, a devenit interesant.”

Liliana Basarab: “Noi nu cerem să ne vină ceva gratis, noi vrem condiții decente și stabilitate pe termen lung. Mutarea înseamnă timp să strângi, să renovezi, apoi ai din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul tău.”

Situația în care se află acum cei stabiliți la Malmaison pare un scenariu care se repetă la nesfârșit. Artiștii povestesc că din motive similare au fost nevoiți să se mute ani la rând.

Virginia Toma: „Cei mai mulți artiști au venit aici din situații în care aveau atelierul în foste fabrici care au fost demolate, cum am avut eu la fosta Fabrică Republica. A fost demolată, iar spațiul ocupat de un dezvoltator imobiliar.”

Dan Vezentan: „Eu cu încă 4 colegi venim de la Popa Nan, unde a fost fabrica Mătasea Populară. Am stat acolo 7 ani, am fost nevoiți să ne mutăm. S-a demolat și s-a construit un supermarket, pe care l-am și pictat.”

“De 20 de ani trec prin asta. Cam asta se întâmplă. Stai 2-3 ani, se cumpără fabrica, se dărâmă, se construiesc rezidențiale, pleci mai departe, se dărâmă și următoarea și tot așa.”

Dan Vezentan, artist vizual

Ramon Sadîc: “Nu e problemă, fără cultură poate să funcționeze societatea…”

Liliana Basarab: “Noi aducem plus valoare societății, am demonstrat prin evenimentele Open Doors, prin atelierele cu copiii, prin tot ce facem individual. Vrem doar să fim lăsați să continuăm.”

Virginia Toma: “Din punctul ăsta, nu mai putem fără sprijin instituțional. Ce a depins de noi, am făcut.”

Daniela Palimariu: “Viața culturală a orașului are nevoie de câteva repere fixe, unul dintre acestea fiind spațiul. Noi oricum simțim și ne asumăm starea de instabilitate cu care lucrăm în viața de zi cu zi, nu mai avem nevoie ca și spațiul să se adauge la această instabilitate.

Iar legat de ce spunea Ramon, că lumea merge și fără cultură, merge până la un punct.”

Liliana Basarab: “Când am fost în izolare, am avut nevoie de filme, de muzică…”

Daniela Palimariu: “Exact. Și, din păcate, uneori simțim că în continuare trebuie să demonstrăm nevoia societății de activitatea noastră. Am vrea să nu mai fie nevoie să explicăm de ce este importantă cultura, de ce suntem niște actori activi în viața orașului.”

Liliana Basarab: “Spunem aceeași poezie.”

În timpul pe care ar trebui să îl dedice muncii lor, artiștii citesc acum acte legislative, se consultă cu specialiști, scriu mailuri către autorități, în încercarea de a readuce stabilitate în locul pe care l-au ocupat acum trei ani.

În atelierul lui Ramon Sadîc, de la etajul 1, printre pensule și pânze pictate, remarc un caiet de desen deschis. Pe pagina rămasă la vedere sunt notate „Petiție cu cerere în audiență”, „audiență la ministru” sau „Legea 350”.

Notițele sale, scrise în grabă, după o discuție telefonică, ar putea fi în sine o lucrare de artă care vorbește despre condiția artistului din România și lupta acestuia pentru normalitate.

După întâlnirea noastră, artistele Virginia Toma și Daniela Palimariu se grăbesc să plece la Ministerul Culturii, unde spun din nou “poezia” pe care au obosit să o tot recite. Și obțin din partea ministrului Raluca Turcan promisiunea vagă că va încerca să găsească o soluție.

Și primarul Sectorului 6, Ciprian Ciucu, s-a arătat interesat să găsească o rezolvare pentru acest caz.

După câteva ore petrecute la Malmaison, îi las pe artiști să se întoarcă la treabă și pornesc spre haosul orașului. În curte, mirosul brazilor înzăpeziți îmblânzește frigul și te îndeamnă la un moment de liniște.

În definitiv, comunitatea artistică de la Atelierele Malmaison provoacă întâlniri cu sinele în mijlocul unei așezări urbane sufocate de mașini și claxoane, sirene de ambulanțe, blocuri, mall-uri, supermarketuri, bănci, farmacii și săli de păcănele.

Ne facilitează accesul la o istorie necenzurată și umanizează un oraș european înrădăcinat încă în metehnele inumane ale dictaturii căzute acum 34 de ani.

“De ce avem nevoie de asta” este o poezie pe care și noi, la Cultura la dubă, o vom spune la nesfârșit.

The post Atelierele Malmaison. Încă o luptă pentru supraviețuire. appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

„Marea artă, Artă cu A mare, e ceva care te traversează, merge prin tine și ajunge la public, spre cel care intră în contact cu lucrarea ta și simte că e ceva unic acolo, ceva ce altundeva nu a mai văzut.”

Întrebat deseori dacă este român sau francez, artistul Mircea Cantor oferă mereu același răspuns, care a devenit parte din biografia oficială la toate expozițiile personale: „Mircea Cantor este născut în România și trăiește pe Pământ.”

Pământeanul Cantor se ferește de etichetele privind naționalitatea, într-o lume a globalizării pe care el o amprentează cu o artă universală, fie că vorbim despre sculptură, desen, video, amprente sau instalații.

Nu se sfiește, însă, să spună că e din România, ba chiar și-a impregnat multe dintre lucrări cu iubirea pentru rădăcinile sale. Mircea Cantor s-a născut la Oradea și, deși este stabilit de 22 de ani la Paris și traversează lumea în lung și-n lat, păstrează accentul specific vestului României.

Spune că arta l-a chemat către ea încă de când era un copil, fără ca în familie să aibă rude cu înclinații artistice.

A câștigat două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Ricard (2004) și Premiul Marcel Duchamp (2011), iar din acele momente, cariera sa a fost în continuă ascensiune.

„Premiul într-adevăr îți deschide niște oportunități, dar pe tine nu te definește premiul, ci calitatea muncii tale. Cu atât mai mult te îndatorează un premiu, îți ridică standardele.”

Astăzi este considerat unul dintre cei mai importanți artiști contemporani din lume, iar lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia.

Este Ofițer al Artelor, decorat de statul francez și se lasă traversat de artă în tot ce face.

„Dintotdeauna am vrut să fiu artist. De aia am și mers la Liceul de Artă, iar eu acolo deja simțeam că plutesc, că sunt cu un pas înainte, fără modestie o spun, dar erau exerciții de 3 ore, de desenat o natură moartă, iar eu știam deja cum va arăta, eu nu aveam nevoie de 3 ore, chiuleam de la ore, ajungeam la final și o făceam într-o oră.”

A studiat la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și a primit o bursă la Universitatea din Nantes.

“Franța mi-a plăcut dintotdeauna. Diriginta era profă de franceză și ne-a insuflat o dragoste pentru cultura franceză, pentru literatură, limbă. Eu am participat și la olimpiade de franceză.

Când am ajuns la Nantes, am fost foarte impresionat de nivelul tehnic, de atelierele de lucru. Eram foarte curios și dornic de a lucra mult. Chiar sunt de părere că nu trebuie să îți lași golul să-ți umple agenda. Adică să faci ceva, pentru că dacă te vei uita în trecut și vei zicea „puteam să fac”, pare nostalgie tâmpă.

Fă acum, ca să n-ai regrete. Asta e principiul meu, să te afli în treabă, cu un sens pozitiv. Eu cred că cei care se plâng, nu vor. Pentru mine, verbul “a vrea” e sinonim cu verbul “a face“.

Când vrei, faci. Când nu vrei, găsești toate motivele, inclusiv lamentare, că n-ai buget, că n-ai spațiu, că nu poți, că îți lipsește ceva. Agățându-te de aceste lipsuri, îți tai elanul tău interior. Nici eu n-am avut spațiu unde să expun, dar lucram. Nici eu n-am avut posibilitatea să fac lucrări gigantice, dar le făceam schița.

Aveam o agendă în care aveam zeci de proiecte pe care voiam să le fac, le vizualizam. Bineînțeles că nu aveam bani, dar am zis că trebuie să le pun pe hârtie. Iar directorul de la studii din Nantes mi-a văzut agenda și a zis: „Tu ești artist deja. Ce faci la Cluj? Hai la noi la master.”

Am și acum agenda aia, proiectele nu au fost realizate niciodată, dar numai gândul că le aveam acolo și voiam să le fac, m-a făcut să merg înainte. Dacă mergi la o galerie și nu ai nimic, nu o să te primească nimeni. Tu trebuie să arăți că ai o viziune, că ai niște idei.

În România nu era terenul fertil să mă pot manifesta. Robert Fleck, directorul de studii de la Nantes, ne-a zis într-o conferință la Cluj: dacă nu aveți galerii care să vă reprezinte, mergeți acolo unde ele sunt.

“Eu nu am vrut să plec din România cu orice preț, eu am vrut să ajung într-un loc în care să-mi pot exprima arta mea.”

Cu Mircea Cantor ne-am văzut într-o după-amiază de dumincă ploioasă, la o galerie exclusivistă din centrul Parisului, unde era expusă cea mai recentă lucrare a sa – un desen realizat pe un pat de colecție, al căruia design poartă semnătura celebrului designer francez Philippe Starck.

Un pat construit în 1987 și devenit, în timp, obiect de artă, poartă acum și semnătura Mircea Cantor. Deasupra celor care vor dormi și vor visa în acest pat stă desenul cu două mâini împreunate, traversate de sfoară, unul dintre motivele des întâlnite în lucrările lui Cantor.

Cu doar câteva zile înainte de întâlnirea noastră, tocmai se încheiase la Paris o expoziție personală Mircea Cantor, care reunea mare parte dintre desenele sale.

„Mie îmi place să desenez pentru că e un fel de meditație, un fel de a înțelege și a percepe lumea prin desen. Linia pe care o desenezi și timpul pe care îl petreci, revelează altceva. Cred că are legătură și cu felul în care eu mă raportez la arta japoneză sau chineză.”

De altfel, artistul obișnuiește să deseneze lucrări de artă pe care le vede în muzee, oameni sau lucrări monumentale publice.

“De obicei am agenda și stiloul meu cu pensulă la mine și desenez. Am carnete întregi cu desenele pe care le-am văzut în muzee.

Că vizitezi o expoziție, nu înseamnă că ai văzut-o. Poți să treci printr-o expoziție, zici că ai vizitat-o, dar nu ai văzut-o. Faptul că desenez în acea expoziție, mă ajută să o înțeleg. Încerc să traduc ceea ce văd pentru mine.

Când mergi să vizitezi Luvrul, o să vezi foarte multe tablouri, dar în ignoranța și în lipsa de timp, treci pe lângă ele și treci pe lângă niște maeștri și mesaje. Nimic nu e gratuit la Luvru. Am fost de multe ori, dar de obicei mă duc să văd anumite componente.

De exemplu, mă duc să văd Renașterea italiană. Sau sculptura greacă. Sau tablourile lui Georges de La Tour, pe care le ador.”

Opera Națională din Paris și Poșta Franceză l-au invitat în 2019, cu ocazia celebrării a 350 de ani de la înființarea Operei, să realizeze o serie de desene dedicate operei pariziene. A desenat cu alte ocazii și Columna lui Traian din Roma sau Catedrala Notre Dame din Paris, dar și exodul românilor către alte țări.

„Istoria României e gravată la Roma, pe Columna lui Traian. Ce alt popor din lume are așa ceva? Da, știu că pare patriotism și exaltare, dar la rece, istoric, antropologic, avem mărturii în artefacte de mii de ani.

E o chestie cu care ar trebui să ne mândrim.”

De altfel, este pasionat și interesat de istorie și și-ar dori ca autoritățile române să o valorifice creativ. În schimb, crede că îngroparea istoriei duce la apariția unor mișcări de extremă dreapta, care se folosesc de pretextul iubirii de patrie pentru a manipula masele.

„Dacă statul ar prezenta istoria într-un mod creativ, nu ar mai fi această facțiune care să folosească istoria într-un mod extremist. Dar pentru că statul nu face asta, rămâne această versiune.

Trebuie să știi ce să faci dintr-o zi a culturii naționale. Cum să vorbești despre Eminescu? Noi vorbim limba lui Eminescu, poeziile lui sunt inteligibile azi, nu îți trebuie dicționarul. E atâta limpezime în limba lui, încât te întrebi cum a scris Scrisoarea a III-a la 1880.

Eu cred că statul român nu vrea să promoveze istoria. Muzeul Național de Istorie e închis de 19 ani.

Nu se vrea să fie deschis. A trecut o generație de copii care nu și-au cunoscut deloc istoria, în afară de manuale. Nu ai văzut Scrisoarea lui Neacșu, nu ai văzut sabia lui Ștefan cel Mare, nu ai asimilat în tine lucrurile astea. Dacă în 20 de ani tu ca stat nu ai făcut nimic să îl deschizi, înseamnă că nu ai vrut.

România are Șarpele Glykon, un artefact unic în lume și îl ține pe o față de masă de catifea. Se poate răsturna oricând și sparge în bucăți. Cum se poate așa ceva?”

Una dintre intervențiile sale artistice a fost la Atelierul Brâncuși din Paris, cu intenția de a arăta discrepanța dintre modul în care România l-a tratat pe Brâncuși și moștenirea uriașă lăsată de sculptor în Franța. A pus diacritice numelui Brâncuși de la Centre Pompidou, iar acțiunea sa, atât de simplă, dar atât de importantă, a făcut înconjurul lumiii.

“Eu am confruntat moștenirea lui Brâncuși din România, cum a fost confiscat de statul comunist și apoi opera lui vulgarizată, și moștenirea reală, din Franța.

Din 2004 aveam ideea, aveam o poză photoshopată în care mă urcam acolo și adaug diacriticele. Era o idee de corectitudine, deși el se semna și fără diacritice. Dar în contextul american, ei pun tot timpul diacriticele.

Și am zis să îi punem și aici. Francezii chiar au reacționat neașteptat de fain. Franța e foarte deschisă.”

Artistul este interesat și de relația natură versus tehnologie și una dintre cele mai cunoscute lucrări recente ale sale surprinde pe cameră momentul în care un vultur prinde o dronă în gheare. Filmul rezultat se numește Aquila Non Capit Muscas/ Vulturul nu prinde muște. În imagini vedem pasărea supremă a cerului în luptă cu un simbol al tehnologiei, o scenă cu un impact vizual extraordinar, care subliniază vremurile pe care le trăim.

Însă, în ciuda prezentului în care relațiile interumane au ajuns să fie dominate de tehnologie, Cantor speră că frumusețea artei va răzbate în fața urâtului.

„Mi se pare că lumea a luat-o cam razna, dar cred că există o rezistență la acest urât care se instalează, la acest tăvălug de cancel culture, cred că ține, în mare măsură, de noi înșine ca frumosul să învingă.”

Mircea Cantor locuiește la Paris alături de soție și de cei 3 băieți ai lor, pe care îi învață să descopere frumusețea lumii prin cărți, desen sau muzică. De asemenea, îi învață pe copiii săi limba română, istoria sau geografia României, la fel ca un dascăl, după cum spune el însuși.

„Eu zic că n-am părăsit România niciodată. Sunt cu gândul la România, chiar dacă trăiesc în Franța.

Tu trebuie să știi care îți sunt rădăcinile și că rădăcinile tale au ceva nobil și merită să te atașezi de acel ceva.”

Pentru că s-a afirmat ca artist încă de la 20 de ani, mulți ani la rând presa internațională l-a numit “tânărul artist Mircea Cantor”, chiar dacă anii continuau să treacă peste el, la fel ca peste noi toți.

“Nu prea mi se mai zice “tânărul”, din fericire sau din păcate, nu știu. (râde) Dar în sufletul meu am rămas tânăr, nu simt că au trecut anii peste mine.”

Nu crede că este nevoie de o educație specială pentru a înțelege arta și nici nu găsește explicații pentru ea.

“Când faci dragoste, e artă. Poți să explici ce e? Nu poți. Așa e și cu arta. Trebuie să fii pătruns de artă, altfel o să faci doar o chestie superficială, poți să faci bani, dar cam atât. E la fel ca în poezie, ca în poeziile lui Nichita Stănescu.

Cred că poți să fii atins de frumos și să simți nevoia să fii atins. Ca și cum azi am chef să mănânc pizza sau sushi. Ei, această nevoie o traduci și prin setea intelectuală, nevoia de frumos.

Uneori îți e sete de o poezie, de un tablou, de muzică.”     

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mircea Cantor, artist: „Nu lăsa golul să îți umple agenda. Fă acum, ca să n-ai regrete.” appeared first on Cultura la dubă.

Născut și crescut la București, Anton Roland Laub locuiește acum la Berlin și este un artist vizual în plină ascensiune. În România a terminat studiile în comunicare și media, dar în Germania și-a descoperit înclinațiile artistice.

Două albume de fotografie, ambele legate de istoria comunismului în România, “LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)” și “Mobile Churches”, l-au adus în centrul atenției la mai multe festivaluri importante în Europa.

Anton a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă, în cadrul seriei de interviuri “Curaj!”.

***

Anton, în primul rând, te rog să ne spui care este legătura ta cu România.

Legătura mea cu România își are originea într-o relație de dragoste, să-i spunem, intra-europeană. În anii 1920, după Primul Război Mondial, bunicul meu Laub a venit ca francez din Alsacia Lorena la București și s-a căsătorit cu o tânără de origine greacă, bunica mea.

Așa se face că părinții mei si eu, la rândul meu, m-am născut și am crescut în București, aici am mers la școală și mi-am terminat primele studii. O parte a familiei mele locuiește încă și astăzi acolo. În ultimii ani am expus de câteva ori în București și mă bucur să revin cu următoarea expoziție care va avea loc în decembrie 2021.

Când și de ce te-ai mutat la Berlin?

După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun. La acea vreme, nu mi-am dat seama, dar privind astăzi în urmă, se pare că plecarea mea a fost o decizie destul de importantă.

Cu sprijinul tatălui meu și cu ajutorul unui coleg de școală, care devenise jucător profesionist de tenis în Germania, m-am decis să părăsesc România.

Ce amintiri ai din perioada comunistă din România?

Fiind născut în anii ’70, crescând și studiind în București, am, desigur, multe amintiri din perioada Ceaușescu, am trăit sfârșitul anilor ’70, anii ’80, dar și perioada haotică a anilor ’90.

Primul meu volum fotografic „Mobile Churches“ confruntă oarecum, copilăria mea din anii ’80.

„Mobile Churches“ analizează fanteziile dictatoriale care se manifestă în realitatea urbană a Bucureștiului până în ziua de azi. Familia noastră a fost afectată direct de așa-numita “sistematizare”.

Casa părinților mamei mele a fost demolată, iar familia a trebuit să se mute într-un mic apartament de bloc.

Casa părinților tatălui meu a fost, de asemenea, pe lista clădirilor pe care regimul dorea să le radă, a scăpat, totuși, datorită răsturnarii lui Ceaușescu în 1989.

Privind înapoi, în cariera ta, ai putea identifica un moment sau ce te-a determinat să devii artist? Cum ai știut că vrei să faci artă?

Abia în Berlin m-am decis să studiez fotografia și apoi la Academia de Artă Weißensee. Poate, de aceea, transferul meu de la București la Berlin a fost important pe drumul meu.

Unchiul meu, Roland Laub, a fost pictor și scenograf la Opera Națională din București, o mătușă și un unchi erau balerini, iar celălalt unchi a fost fotograf în presă.

Ei toți m-au inspirat, dar cred că am avut nevoie de această distanțare și de contextul berlinez pentru a face pasul spre artă.

Ce obstacole ai întâlnit în cariera ta?

Îmi terminasem deja studiile la București în media și comunicare, dar apoi în Berlin, partenera mea a fost cea care m-a încurajat să mă eliberez de așteptări și să încep să studiez din nou.

Ai fost vreodată respins la o școală sau la o competiție?

În general, am avut noroc cu școlile sau universitățile, mai degrabă am fost nevoit să depășesc obstacolele mele interioare. Ca artist, bineînțeles, ai nevoie de multă anduranță.

Cu atât mai mult m-a bucurat să fiu nominalizat pentru premii și cred că respingerile sunt ‘part of the business’.

M-am bucurat în special de cele două nominalizări în cadrul festivalului Les Rencontres de la photographie din Arles, în sudul Franței, un festival cu o tradiție lungă.

Ai avut vreodată joburi care nu aveau legătură cu arta?

Pentru că am crescut bilingv, am putut munci part-time într-o companie germană de-a lungul studenției bucureștene, iar când am venit în Germania, m-a ajutat și limba română, spre exemplu, odată am jucat un mic rol în limba română într-un film. Din acest punct de vedere, a fost practic și binevenit.

Mulți artiști se confruntă cu îndoieli legate de munca lor sau chiar cu depresia. Tu te-ai confruntat vreodată cu așa ceva?

Până în momentul de față nu, poate pentru că am început ceva mai târziu? De altfel, poate pentru că știam oarecum ce avea să mă aștepte, având artiști în familie și observându-le biografia. Totuși, nu aș ignora astfel de sentimente și aș recomanda să fie luate în serios, dacă este nevoie, de căutat ajutor profesional.

Arta ta este strâns legată de istoria comunismului în România. De ce este un subiect important pentru tine?

Mă interesează discursurile despre memorie, despre modul în care privim astăzi trecutul și, de altfel, modul în care trecutul ne privește pe noi și ne afectează viitorul.

În „Mobile Churches“, una dintre preocupările mele este funcția mnemonică a locurilor, modul în care amintirile sunt legate de locuri.

În cea de-a doua carte, „LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)“ mă interesează perspectiva actuală la trei decenii distanță de la Revoluția Română. Am vizitat trei spații muzeale și mi-am pus problema transparenței sau în ce măsură aceasta este doar sugerată.

M-am concentrat în principal pe ‘agency’ al obiectelor expuse astăzi. De asemenea, mă interesează și memoria instituțională, dar și latența conflictelor care au legătură cu justiția și (dez)orientarea.

Dar am, bineînțeles, și alte lucrări care nu au nicio legătură cu România sau care nu sunt legate de un loc anume, cum este cazul viitoarei expoziții de grup intitulată „Persona“ cu Fotogroup ParisBerlin, în cadrul ediției din acest an a Rencontres de la Photographie din Arles.

Ca artist, care sunt problemele frecvente cu care te confrunți?

Adesea mi se întâmplă să-mi imaginez proiecte pe care vreau să le realizez, dar, bineînțeles, trebuie să rezolv și problema finanțării. Să găsesc un echilibru nu este întotdeauna ușor.

Ce te leagă de București acum?

În această lungă perioadă a pandemiei Corona, nu am fost deloc în București pentru că am preferat să-l protejez pe tatăl meu. Dar, în mod normal, vin în mod regulat la București, de câteva ori pe an, pentru a-mi vizita familia. Mă bucur să-i revăd la iarnă pe tatăl meu, în vârstă de 86 de ani, pe mătușa mea, pe verișorul meu și pe prietenii mei.

Ce sfat ai avea pentru un tânăr artist care se confruntă cu probleme financiare sau îndoieli?

Se spune că mișcarea face bine, ei bine, Europa este destul de interconectată astăzi. Dacă bunicul meu a ajuns în România în 1920, astăzi suntem mai flexibili ca niciodată.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Anton Roland Laub, artist vizual: “După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun.” appeared first on Cultura la dubă.

Christian Jankowski este un cunoscut artist vizual, la nivel internațional. A expus la Bienala de la Veneția, la Tate Gallery în Londra, Miami Art Museum sau Kunstmuseum Stuttgart.

În lucrările sale conceptuale, artistul se concentrează pe performance, film, video, fotografie dar și pe o varietate de medii precum pictură, sculptură și desen. Jankowski inițiază colaborări între arta vizuală contemporană și alte lumi profesionale precum cea a religiei, a afacerilor, a politicii și a entertainment-ului.

Este din Germania, iar noi l-am întâlnit la București, unde recent a avut expoziția personală Defense Mechanism, la Goethe-Institut.

Până să devină așa cunoscut, Christian a fost respins de trei ori la școala de arte, a fost chelner sau a lucrat într-o televiziune, unde aducea oameni de la aeroport sau le făcea cafele invitaților.

Am vorbit cu el despre începutul carierei, obstacole întâlnite, dar și despre managementul propriilor frici.

***

Christian, tu te consideri un artist de succes?

Presupun. Deoarece sunt ocupat. Chiar și în perioada pandemiei, am fost suficient de norocos să lucrez la proiecte, să găsesc în continuare oameni cu care să colaborez, să lucrez în țări diferite, să am prieteni în diferite orașe, cu care întâi am lucrat, apoi am devenit prieteni. Deci, presupun că asta reprezintă succes ca artist.

Cum a început totul? Când ai știut că vrei să devii un artist?

La început a fost doar un sentiment în care nu mă puteam imagina făcând diferite joburi. Am auzit că un arhitect poate face bani, dar face și desene. Am fost interesat să fac muzică și am cântat în diferite trupe, muzică pop și rock. Apoi m-am gândit că graphic design-ul poate fi interesant. De asemenea, era și o presiune după terminarea școlii.

Și presiunea asta creștea, părinții mă întrebau “Ce faci? Studiezi sau ce se întâmplă?” și am început să aplic la școli de graphic design, dar puteai să aplici doar o dată pe an. Nu am fost admis.

Eram în Hamburg, fiindcă eu sunt din Göttingen, un oraș din centrul Germaniei și mereu îmi dorisem să studiez și să locuiesc în Hamburg. Am aplicat la o școală de acolo. În aceeași seară m-am întâlnit cu cineva într-un bar. Eu eram singur la o masă, era o zi ploioasă, urâtă și mi-a zis că trebuie să vorbesc cu un tip anume, arăta ciudat.

Am început să vorbim, s-a dovedit că era cineast. Mi-a spus că există și o școală de arte, că ar trebui să aplic și acolo.

Mi-a permis să stau la el în apartament dacă voiam să mai rămân în Hamburg. A fost o seară magică deoarece, am aflat mai târziu, acel restaurant se deschisese în acea seară și era localul lui. Când am vrut să plătesc nota mi-a spus “Nu trebuie să plătești, fac cinste, am deschis restaurantul în seara asta.”

Când am ieșit din restaurant am văzut că se numea “Villa Massimo” și l-am întrebat ce înseamnă. Mi-a spus că este un restaurant de lux din Roma, unde merg artiști de succes.

Următoarea zi mi-a indicat o școală de arte și imediat m-am simțit acasă în locul acela. Din nou am aplicat, din nou am fost respins. Între timp, aplicasem și la Berlin și am fost respins.

Și m-am gândit “Ce fac? Părinții mei plătesc taxe, cineva spune că nu sunt talentat, dar nu am un plan B”. Apoi m-am mutat la Hamburg, chiar în același apartament, deoarece acest cineast locuia, o parte din timp, în altă parte și mi-a spus “poți locui într-una dintre camere și să îmi plătești chirie.”

M-am dus la școala de arte, chiar dacă nu fusesem admis. Toamna, când au început cursurile, un profesor în vârstă m-a abordat și i-am spus că eu nu am fost admis, dar voiam să văd cum e. Mi-a răspuns “nicio problemă, poți să rămâi.”

Deci așa am început. Nu aveam un spațiu acolo, nu voiam să ocup spațiul vreunui student de acolo. Atunci când se preda, aveam un scaun într-un colț, observam.

Cât timp s-a întâmplat asta?

Primul an. În Hamburg există un an de orientare, la care am participat. Profesorul acela mi-a prezentat Acționismul Vienez, această mișcare din anii ’70. Mi-a arătat fotografii în care artiștii erau goi sau în carcase de animale. Pe mine mă interesează arta performativă și imaginile de graniță.

Atunci a fost destul de șocant pentru mine să văd acele imagini, dar, în același timp, foarte stimulativ, apropo de ce pot face oamenii și cum se pot exprima.

Înainte să fiu interesat de pictură, am descoperit alte tipuri de expresie, cum ar fi video sau arta performativă.

Cum eu eram atât de lipsit de succes cu picturile mele, asta am descoperit. O altă cale de a mă exprima, pe care o găsesc mult mai apropiată de mine.

Am împrumutat o cameră de filmat în timpul școlii, chiar din acest prim an, și am făcut câteva lucrări, care, ulterior, au devenit lucrările cu care am aplicat la școala de arte. Sunt lucrări pe care încă le arăt. Am făcut Shame Box, în care te așezi în vitrina unui supermarket și oamenii trec și își exprimă rușinile personale.

Poate chiar era un performance legat de propriile mele rușini, că nu am găsit o formă, nu am găsit un fel de exprimare acceptat, pe care să se pună valoare.

Am trecut prin multe experiențe în care oamenilor nu le-au plăcut lucrări de-ale mele și e dureros. Nu e ușor să fii criticat. În același timp, cred că este important să înveți să trăiești cu critica și cu îndoiala.

Cred că experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.

Cum ai căpătat speranță după toate aceste respingeri?

Procesul meu de vindecare este tocmai prin artă. Oamenii au început să mă caute după performance-urile mele, au apărut în ziare, mulți oameni au citit despre ele. Am fost invitat la talk-show-uri la televiziune. Aveau niște etichete puse în dreptul invitaților, la unii scria politician, la mine scria numele și “happening artist”.

Deci media te-a ajutat.

Da, dar eu știam că nu sunt un “happening artist”, eu eram un fals student la arte. Titulaturile astea par să dea putere oamenilor, dar, în cele din urmă, totul este despre deschiderea unei uși. De asemenea, cred în datul de șuturi în propriul fund pentru confruntarea fricilor.

Am avut curaj să merg cu capul înainte și nu puteam să renunț fiindcă nu aveam un plan B.

După primul an, în care erai doar observator la cursuri, ai fost admis oficial cu acele lucrări?

În acel am făcut lucrări, astfel am avut o prezentare complet nouă. Trebuie să spun că anul acela a fost cel mai frumos an de școală de arte, cât nu eram student.

Cum ți-ai câștigat traiul la început?

Am avut un job într-o cafenea, am fost chelner. Apoi am primit niște bani de la familie, deoarece tatăl meu a murit tânăr și am primit un soi de sprijin. Bineînțeles, am trăit cu bani foarte puțini.

Apoi am avut un job la o televiziune, luam oameni de la aeroport, îi aduceam la talk show-uri, le aduceam cafea, lucruri de genul aceasta.

E interesant că spui asta, deoarece în România există o rușine a absolvenților de școli de profil artistic să lucreze în alte domenii. Mulți ar prefera să nu lucreze deloc.

Dacă te uiți în Los Angeles sau în New York, aproape toți chelnerii sunt artiști. Nicio muncă nu e rușinoasă.

La mijlocul perioadei de studii, am avut norocul ca un profesor să mă propună la o expoziție națională în care un juriu alegea câțiva artiști din toate școlile de arte din Germania. Eu am avut norocul să fiu ales. Am primit în jur de 1000 de mărci, adică aproape 500 de euro pe lună. Ceea ce era bine pentru un student.

Este un lucru bun să primești o astfel de bursă. Am mai primit obursă la finalul studiilor. În paralel cu asta, am început să am multe expoziții. Chiar din ultimii doi ani de școală de arte.

Am fost observat de unii artiști care veneau să viziteze școlala de arte și unul dintre ei a devenit interesat de lucrările mele și a început să mă ajute cu propriile mele expoziții. A făcut chiar și prima vânzare a unei lucrări de-ale mele către o bancă din Germania.

Cum tratezi criticile negative pe care le primești ca artist?

Pentru mine, cel mai bun leac este să le încorporez în lucrările mele. Am făcut o lucrare despre critici în care am adunat criticile bune și rele și le-am republicat împreună într-un ziar.

Atunci când mă confrunt cu energie negativă, încerc să o încorporez în lucrările mele fiindcă energia aceea îmi ocupă mintea și eu nu sunt bun la meditat sau la sport. Metoda mea “sănătoasă” este să le încorporez în lucrări.

Chiar și în ziua de azi e dureros atunci când cineva scrie ceva în genul “cel mai supraestimat show din ultima vreme”, cum a scris cineva la ultimul performance al meu. Am avut norocul să se scrie și multă critică pozitivă.

E foarte bine să ai orice critică. La început nu credeam asta, fiindcă preferam să nu am nicio critică, decât una negativă. În cele din urmă, trebuie să înțelegem că natura artei este că fiecare o înțelege diferit.

Expoziția ta de din România se numește “Defense Mechanism”. Arta ta este mecanismul tău de apărare?

Da. Și mai cred că umorul este ultima linie de apărare.

Crezi că este dificil pentru un artist într-un oraș cum e Berlin sau sunt mai multe oportunități într-un oraș cu o scenă artistică atât de bogată?

Nu pot să vorbesc în numele altor artiști, dar cred că, uite, chiar și artiștii clasici aveau un studio în care puteau să lucreze, iar astăzi totul e online, pe Instagram sau undeva și poți să îți expui lucrările acolo. În Berlin poți vedea multe expoziții foarte bune, ceea ce este un avantaj în a fi într-un oraș ca Londra, New York sau Berlin.

Pentru mine este stimulativ să vizitez muzee din alte culturi. Am vizitat MARe și am văzut artă bună, care nu e în orice muzeu. Am fost impresionat și în Sevilla, la un muzeu, am văzut lucrări pe care poate că nu le-aș fi văzut în Madrid sau alte locuri.

Ai pomenit de social media. Cum te simți ca artist în lumea social media? Crezi că un artist trebuie să fie implicat și prezent acolo?

Da, nu există o cale de o ocoli. Cred că este important ca artiștii să fie implicați în social media. Eu nu sunt așa bun la asta, sunt pe instagram, dar ar trebui să mă implic mai mult.

Pe de altă parte, eu primesc invitații în afara social media, deoarece deja mi-am făcut relații cu oameni.

Cum vezi viitorul artei în mediul digital? Crezi că arta digitală este parte din evoluția artei?

Sigur că da. Și eu fac artă digitală. Fotografia e digitală, noi înregistrăm interviul acesta pe un mediu digital. În cele din urmă, totul devine digital. Sigur că influențează felul în care privim lumea. Pe de altă parte, nu tot ce e printat pe hârtie merită văzut.

Cum vezi arta digitală în raport cu cea clasică?

Le văd coexistând perfect.

Oamenii erau șocați și acum câteva secole când, deodată, nu trebuia să pictezi doar pe pereți, puteai să pictezi pe o pânză și să o muți dintr-un loc în altul.

E foarte bine. Este coexistență. Sunt mai multe feluri în care poți reda diferite aspecte și crea imagini.

Ce părere ai despre București?

Îmi place foarte mult București.

Te inspiră cumva? Ce ți se pare interesant la oraș?

Da. Îmi place să mă plimb prin București și să văd diferite feluri de clădiri, cu arhitecturi diferite. Sunt clădiri cu aer burghez, vechi de câteva secole, și imediat după, o clădire brutalistă, apoi o clădire modernistă. Același lucru îmi place și la Berlin: această diversitate de forme. Există și o conștiință a formei, fiindcă ești expus la ea.

Când mergi în centrul Americii, vezi case care arată la fel și nu-i de mirare că cultura lor e direcționată spre muzica pop. Cred despre București că e un oraș foarte uman. Nu e doar o frumusețe fără fațadă.

Ce este arta contemporană? Cum o definești tu?

Eu cred că arta contemporană este cum o definește artistul contemporan. Dacă e bună sau proastă, privitorul poate să spună asta. Dar atât timp cât un artist o declară artă, este artă.

Crezi că arta este un act de curaj?

Da, așa cred. Sigur, acum avem mulți Duchamp, nu mai este radical acel tip de artă. Totuși, aceea este fundația noastră. De la Duchamp, orice poate fi artă.

Ce te face fericit? Dar trist?

Mă face fericit când energia pozitivă a oamenilor care privesc arta, îmbogățesc acea artă prin gândurile lor bune, interpretare și curaj. Să găsești ceva ce doar tu poți găsi, dar nu poți exprima.

Mă întristează atunci când oamenii spun “asta e nimic” sau “nu expune lucrarea asta”.

Oamenii pornesc rafale de rău, spunând că ei au autoritatea morală să spună “lucrarea asta a fost creată greșit.”

Asta mă întristează. Fiindcă eu cred că arta este despre provocarea limitelor și a gândi în afara limitelor. Și orice fac oamenii să minimizeze arta mă întristează.

Cred că, în general, artiștii au libertatea aceasta a expresiei și a gândurilor.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Christian Jankowski, artist vizual: “Experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.” appeared first on Cultura la dubă.