Cristian Mungiu a revenit pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes, unde a avut loc premiera mondială a celui mai recent film al său, Fjord. Au urmat 10 minute de aplauze în picioare, însă criticile din presa internațională sunt împărțite între etichetări precum “strălucitor” și “dezamăgitor”.

Născute din pasiunea sa pentru scris și povești, filmele lui Mungiu au fost selectate mereu în competițiile majore de la Cannes, fiind singurul regizor român care și-a clădit o astfel de carieră, cu succes pe linie.

Totuși, și succesul acesta este relativ. O spune cineastul însuși. R.M.N. poate fi considerat un eșec, dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă, deși a fost în competiția oficială la Cannes, nu a luat niciun premiu, așa cum au obținut toate celelalte filme ale sale. – “E foarte greu să începi cum am început eu. Am luat Palme d’Or la al doilea film, iar asta aduce o presiune imensă. Tu, de la momentul ăla încolo, nu te mai compari cu altcineva, te compari cu ce ai făcut tu înainte.”

Între timp a intervenit și provocarea de a nu se repeta, de a veni cu ceva original, dar de a nu-și trăda, totodată, valorile în care crede. Pentru Mungiu, povestea va conta mereu mai mult decât forma în care o spune.

Cu Fjord, marchează mai multe premiere. Este primul film în care are două superstaruri în roluri principale – Sebastian Stan și Renate Reinsve, este primul film în engleză, norvegiană și română și primul filmat aproape integral în afara României.

Interviul acesta, acordat pentru Cultura la dubă, marchează tot o premieră. La filmările din Norvegia a fost pentru prima dată în cariera sa când Mungiu a acceptat o echipă de jurnaliști în universul său creativ, timp de o săptămână.

L-am putut vedea la lucru cu actorii, la sedințe cu echipa sau la masă, am vorbit despre așteptări, dar și despre frici, despre cum te schimbă devenirea ca părinte și despre cum o știre de presă îl poate determina să scrie un scenariu.

Fjord are ca sursă de inspirație cazul familiei Bodnariu, formată dintr-un tată român (Sebastian Stan) și o mamă norvegiană (Renate Reinsve), ai cărei copii au fost luați de serviciul de protecție a copilului din Norvegia, părinții fiind acuzați de rele tratamente asupra minorilor. Azi, povestea e la fel de actuală și subliniază prăpastia dintre progresism și conservatorism. Cât de autentic și profund a reușit regizorul să o redea în film, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.

Tată la rândul său, Mungiu a fost marcat știrea care a provocat la vremea respectivă chiar proteste în stradă: „Nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.”

***

Cristian, privind în urmă, poți indica exact momentul când ai știut că vrei să faci acest film sau a fost mai degrabă o idee care te-a urmărit mai mult timp?

Nu pot spune un moment anume, dar au fost niște circumstanțe. După filmul trecut (n.r. R.M.N.) am înțeles că am atins un fel de prag, un prag legat de cum arată filmul post-covid, un prag legat de interesul față de un film în limba română, față de ce am făcut eu până acum.

Filmele mele au ajuns întotdeauna la Cannes, dar eu nu pot să ies din România dincolo de un anumit buget. Eu sunt limitat de un buget și pot continua să lucrez așa și în anii care vin. Dar mi s-a părut că ar trebui să văd dacă aș putea să lucrez în felul meu, cu toată libertatea de care mă bucur în România, însă într-un fel în care să beneficiez de mai multă atenție pentru filmele mele, pe care filmele nu o au nu pentru că e ceva în neregulă cu ele, ci pentru că nu pot depăși un prag pe care ți-l aduce limba în care lucrezi și ți-l aduc actorii cu care lucrezi.

Nu contează așa de mult cum e filmul. Filmele care nu sunt în engleză sunt deja filme dintr-o nișă foarte îngustă. Poate să fie cel mai popular film, dar când necesită subtitrare, e o nișă din start. Și cumva așa m-am apropiat de acest proiect.

Într-o bună zi, dacă mă tot gândesc la ele, ele ar putea să aibă o relevanță, să îmi vorbească despre ceva ce e important, nu în viața mea, ci în viața noastră, nu într-un cerc mic, ci a noastră ca oameni.

Acum mi s-a părut că mă pot întoarce la o poveste care vorbește despre raportul dintre conservatorism și progresism, iar povestea asta, pentru că e setată în altă parte decât în România, în altă cultură, în altă limbă, mi-a împlinit și un alt obiectiv pe care îl aveam, de a lucra cu Sebastian Stan.

M-am întâlnit cu Sebastian când am avut premiera Bacalaureat la New York, a venit cu mama lui, am început să povestim. În toți anii ăștia am încercat să lucrăm la mai multe proiecte, dar alea erau doar pe română, a venit covid, alte probleme.

Proiectul ăsta mi s-a părut potrivit, acum un an și ceva l-am scris și, cumva, scriind, am știut că scriu pentru el. A zis „ok, mă interesează, putem să îl facem”.

Eu l-am văzut pe el în filmul I, Tonya, acolo s-a văzut că el poate să facă și altceva decât Marvel. Văzând că stăpânește și româna și engleza, cu atât mai mult am zis că putem face un film împreună. La Marvel nu mă uit, de fel, m-am uitat la ceva înainte să ajung aici, pentru că voia să se uite copilul meu. Și am zis ok, acum e potrivit, vreau și eu să-l văd. A fost ok, nu mi s-a părut rău ce face acolo. Doar că e un sistem foarte diferit de a face film.

El e crescut în sistemul ăsta și am avut niște emoții legate de trecerea lui către o modalitate complet diferită de a lucra. Altfel, nu am avut emoții legate de capacitatea lui de a face film dramatic. Și lucrurile s-au confirmat. Poate face chestia asta și poate lucra inclusiv în acest sistem pretențios, obositor, complicat, al planului-secvență.

E un raport între stilul de lucru și limitarea de buget. Tu faci ce poți să faci, conform bugetului. Asta te limitează de la început, de la ce îți propui.

Nu are rost să-ți propui să faci un film SF cu exploratori la Polul Sud sau mai știu eu ce, nu ai cum. Deci, tu gândești în acest mental colectiv al unui film contemporan cu niște oameni care vorbesc. Nu ai cine știe ce super efecte și urmăriri cu mașini pentru că nu se pune problema.

Dar, în acest sistem, ca tu să ai o relevanță, un limbaj și o prezență a ta, ca autor, trebuie să-ți conturezi un stil al tău. Și atunci, soluția comună a zisului noul val românesc a fost, într-un fel, să mergi către un mod dificil de a face cinema. Să poți să obții aceleași lucruri pe care filmul comercial le obține utilizând toți tropii ăștia foarte la îndemână și cumva să demonstrezi că poți să obții chestia aia într-un mod oarecum mai etic, în care nu te folosești de cele mai simple soluții, cu care poți să iei ochii oricui.

Și asta a condus către lucrul ăsta în plan secvență, care e mai aproape de un cinema care vrea să citeze realitatea, dar asta nu poți să faci decât cu niște actori dispuși la un fel de sacrificiu. Nu e confortabil pentru actori.

Nimic nu vine din editul pe care îl faci după aia la film. Nu e genul de film care se face în masa de montaj. Trebuie să-ți dea sentimentul că îl surprinzi. Dar ca să faci asta, nu poți să improvizezi. Necesită o precizie colosală, o coregrafie super minuțioasă.

Când lucrezi cu un actor venit dintr-un mainstream care la fiecare două replici s-a tăiat… când vine cineva și îți cere să te concentrezi pe 1 minut, pe 2, pe 3, pe 5, pe 8, împreună cu alți 8 actori în cadru și toți trebuie să fie concentrați și buni în același timp, lucrurile se complică foarte mult.

Pentru că oricine poate să aibă o scăpare și d’asta ajungi să faci foarte multe duble, pentru că, de fapt, tu corectezi și perfecționezi chestia aia de la plan la plan și n-are cum să-ți iasă mai repede, e un proces care durează.

Cum i-ai simțit pe actorii străini în relația asta de lucru, cu stilul tău și nevoia de a trage mai multe duble?

Până la sfârșit foarte ok, au fost foarte politicoși, nu mi-a atras nimeni atenția că n-a mai lucrat așa, încetul cu încetul ne-am împrietenit și, pe măsură ce ne-am împrietenit, mi-au mărturisit cât de surprinși au fost la început.

Nu poți să lucrezi plan-secvență cu oricine. Și cred că am ales foarte bine.

La plan-secvență e această regulă, care ar trebui să fie în general la film, nu putem lucra plan-secvență dacă tu nu știi bine textul. Dacă știi textul, e ceva foarte simplu. Dar de acolo începe. Dacă tu nu știi textul perfect, nu te poți concentra pe nuanțele pe care trebuie să le exprimi. Or, abia când ajungem la alea putem să vorbim despre actorie. Până atunci, e coregrafie.

Apropo de importanța textului, cum ați reușit să treceți împreună peste bariera asta a diferenței de limbă? Tu nu știi dacă Renate spune în norvegiană exact ce e în text, trebuie să ai mereu un om lângă tine.

Da, nu e confortabil. E lucrul cel mai problematic al încercării de a lucra cu actorii în altă limbă, o limbă pe care nu o cunoști. Nu ești la fel de precis. Și nu ar fi nimeni. Că nu înțelegi limba. Dar tu știi ce spune actorul. Și cu cât asculți dublele, știi care sunt nuanțele lui. La sfârșit, ai nevoie de un feedback de la cineva care vorbește limba.

Ce am făcut noi este că întâi am tradus scenariul cu niște traducători de carte, apoi ne-am dus către cineva făcea documentare și am făcut o chestie mai de film, după care am vorbit cu actorii și am adaptat cu ei. Am lucrat cu o secretară de platou care, de fapt, este regizoare și până la urmă am convenit un text, trecând întotdeauna prin engleză, care să fie cât mai oral și cât mai natural.

Povestea de la care pornește acest film te-a marcat într-un mod personal atunci când au apărut știrile în România despre familia Bodnariu din Norvegia?

Da, filmul pleacă de la povestea aia, dar au fost multe povești de genul ăsta. Și eu am făcut un fel documentare a mai multor cazuri de felul ăsta și am încercat să extrag un fel de esență a lor.

Da, m-a marcat ceva. Sunt părinte și sigur că-ți pui problema că nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.

Dar, dincolo de asta, lucrul ăsta vorbește într-un mod mai profund despre raportul dintre niște culturi, care se manifestă în cel mai delicat domeniu, cel al felului în care îți educi copiii. Tu ți-i educi pentru o anume lume, un anumit mod de trăi și bineînțeles că nu le oferi aceeași educație în funcție de locul în care îți imaginezi tu că vor trăi.

Lumea de azi e foarte globalizată și oamenii ajung să trăiască ei înșiși în culturi foarte diferite decât cea în care au fost educați. Reflexul e să-ți educi copiii așa cum ai fost tu educat. Îți ia o vreme până când ești rațional și de întrebi de ce faci așa. Te auzi vorbind ca părinții tăi și te întrebi: “dar de ce spun eu chestia asta? Că, pentru mine, copil fiind, n-a funcționat niciodată, de ce o duc mai departe?”.

Vorbim în același timp despre ceva care pe mine mă interesează mult, despre felul în care lumea e divizată astăzi.

La R.M.N. am început această meditație asupra condiției umane și asupra a cât de violenți suntem ca specie. Suntem foarte violenți și aceste mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut. Există o polarizare enormă, pe toate temele, de la cele religioase la cele politice și la ce înseamnă, de fapt, progres.

În ce constă progresul? Și cât de ferm poți să-ți permiți să aplici valorile pe care le consideri progresiste în mod coercitiv? Poți să le aplici? Mai sunt progresiste dacă le aplici prin coerciție? Pentru că una dintre principalele valori ale progresismului e această libertate a opiniei personale. Ori ai libertatea personală de a fi conservator, ori dacă nu o ai și tu îmi impui mie să fiu progresist, suntem într-un sistem un pic contradictoriu.

Cum îți explici că un curent teoretic bine intenționat, cum e progresismul, a provocat, de fapt, reacții extreme?

Nu știu să spun până la capăt. Rostul meu este să sesizez că e unul dintre cele mai importante lucruri pe care le traversăm noi astăzi. Foarte multe lucruri pe care le trăim se explică și de pe urma acestui conflict. Și se explică foarte bine la noi. Noi suntem la est de vest, dar și la vest de est. Nici noi nu știm bine. Totul e foarte relativ.

Când încerci să aplici niște reguli până la ultimul detaliu al regulii și nu mai înțelegi de ce a fost creată în spirit acea regulă, undeva chestiunea asta riscă să devină prea rigidă. Și, ca orice chestiune prea rigidă, te duce într-o zonă pe care tu, de fapt, încercai să o corectezi.

De exemplu, cred că reacția pe care o vedem acum în Statele Unite vine de la felul un pic cam imperativ în care aceste valori au fost impuse.

E bine să nu cancel people so easily. S-a dus într-o extremă. Când tu vrei să softezi societatea, să ajungă într-o zonă mai tolerantă, nu e o idee bună.

Cum s-a tradus diferența de culturi pe set, aici, în Norvegia? Ați lucrat într-o echipă atât de mixtă, cum au fost interacțiunile între români, norvegieni, suedezi?

Per total, a fost mai bine decât ne așteptam. Eu am lucrat la multe filme cu echipă străină în România și întotdeauna a fost mai rău. Întotdeauna sfârșești prin a face această generalizare foarte neplăcută, de tip: francezii, englezii, americanii.

De data asta, după o săptămână-două, am reușit să formăm o echipă cu acești oameni care au fost foarte drăguți, foarte deschiși, foarte muncitori și foarte devotați filmului. Nu am ce să le reproșez. Sigur că există diferențe culturale.

Diferența principală vine din felul în care ne raportăm la muncă. Noi muncim ca niște câini, până cădem sub masă, că așa suntem învățați, iar aici vezi cum te condiționează bugetul.

La noi, o zi de filmare are câte ore ai tu nevoie să termini ce ai de făcut. Aici suntem într-o țară cu zeci de ani de prosperitate în spate, în care totul e reglementat, și ne-a fost greu să ne obișnuim cu ideea că aici ziua de filmare nu are 12 ore, nu are nici 10 ore, are 8 ore. Păi noi nu putem lucra cu 8 ore la prețurile din Norvegia. Am creat o zi de 10 ore, cu niște extra time de la început. După care există un ritm de filmare. La noi dai în brânci de toți bani. Aici oamenii mai au viață pe alături, mai respiră, nu mori acolo, pe platou.  Și, până la urmă, ne-am întâlnit undeva.

Sigur că noi avem întotdeauna soluțiile noastre, românești. Unul dintre momentele importante din film este o ninsoare pe care trebuia să o creăm și care costa o avere. Iar de la încălzirea globală nu mai vine zăpada. Nici nu poți s-o aștepți și nu știam cum să facem.

Iar într-o zi liberă, de sâmbătă sau duminică seara, noi am văzut că ninge, am dat trei telefoane și, într-o formulă minimală, ne-am dus la platou și ne-am filmat ninsoarea aia. Nu s-a pus problema să sunăm și să deranjăm vreun coleg din Norvegia. Apoi, când au văzut materialul luni, ei înșiși au considerat că am făcut ce trebuia.  Unii au zis că ar fi trebuit să-i fi sunat, deci au fost foarte drăguți.

Filmul acesta e pentru tine o formă de ieșire din zona de confort, dat fiind că e prima producție majoră filmată complet în afara țării?

Da, dar nu acolo este pasul cel mai mare, nu asta a fost greu. Filmarea în sine nu a fost foarte diferită față de ce facem acasă. Da, totul e mai greu când te organizezi la distanță.

Ce a fost diferit este lucrul acesta într-o limbă pe care n-o stăpânești, apoi lucrul cu un actor cum e Sebastian, care chiar dacă e născut în România și are cetățenie română, vine dintr-un alt sistem, în care vorbești cu actorul prin publicist, prin agent și prin manager și nu ai o conversație direct cu el, el nu prea decide, ci stafful.

Ăsta a fost pasul diferit, de a încerca să facem film cu aceeași libertate cu care facem în România, dar făcând acest pas timid în limba engleză, atunci când lucrurile se întâmplă natural în limba engleză și către actori dintr-o categorie care să poată să-ți aducă un buget care să-ți permită să spui o poveste cum e cea pe care o spun eu acum.

Eu nu țineam să am o producție atât de extinsă, cu toate țările astea care participă, dar nu puteam să fac filmul ăsta decât dacă implicam mai multă lume.

Și se vinde ulterior mai bine…

Da, se vinde. Și nu că se vinde. Noi am început filmarea având filmul prevândut.

Și lucrul efectiv cu Sebastian, cum a fost? S-a adaptat ușor la stilul tău de lucru?

S-a adaptat pentru că nu prea poți să lucrezi în plan-secvență, la bugetul pe care îl avem noi, decât dacă te adaptezi. Și a fost foarte generos din mai multe privințe.

În primul rând, noi lucrăm cu Sebastian fără să fie nimeni alături de el. El e aici singur, stă în același hotel cu noi, vine pe platou ca orice actor, mănâncă cu noi, nu are publicist, nu are agent aici, nu are pe cineva care să-I țină jurnalul zilnic, nu are personal make-up and hair. El a consimțit să nu aibă un tratament special.

Apoi a înțeles că nu ai cum să lucrezi în plan secvență decât concentrându-te și  respectându-i pe ceilalalți cum te respectă și ei pe tine. Pentru că te simți prost dacă se opresc double din pricina ta. Și Sebastian a fost foarte concentrat. A făcut un efort pentru a juca nu doar pe română, ci și într-o anumită engleză care să nu trădeze faptul că vorbește engleza în permanență. Am lucrat cu el în același fel în care am lucrat întotdeauna cu actori români.

Cum ați ajuns la schimbarea aceasta radicală de look? Era necesară pentru personaj și i-ai cerut-o tu?

Da, eu i-am cerut-o și e printre deciziile cele mai importante pe care le-am luat. Inițial nu știam exact cum voiam să arate personajul, dar știam foarte clar că era important ca personajul din film să nu fie poluat de înfățișarea de playboy a lui Sebastian.

El e un băiat foarte frumos, foarte fit, joacă în Marvel un personaj care are carisma asta, e favoritul adolescentelor, al femeilor, are fani în toată lumea.

Am căutat împreună niște soluții, ne-am gândit la niște chestiuni care să nu-l împiedice, totuși, să fie el însuși, să nu folosim prostetics, să rămână el însuși.

Ne-am gândit mult ce fel de tunsoare trebuie să aibă, pentru că o bună parte din marca lui e părul care îi zboară în vânt, iar încetul cu încetul am ajuns la această soluție, întâi am încercat simulări în photoshop, toată lumea m-a descurajat, mi-a spus că n-o să meargă, și până la urmă m-am încăpățânat, am găsit, cu ajutorul colegilor din Norvegia, pe cineva foarte bun din Norvegia, am vorbit cu Sebastian chiar în perioada stresantă pentru el, când își făcea promovarea la Oscaruri.

Și am avut un moment foarte drăguț, cu un fan al lui Sebastian, care a acceptat să testăm mai întâi pe el această tunsoare. I-am trimis poză lui Sebastian, a zis ok, pare interesant, apoi când a venit el am ajuns, din aproape în aproape, la această tunsoare.

Vorbind puțin despre scenariu, cât timp lucrezi la el, când știi că este gata sau când revii asupra lui?

Nu e niciodată gata. Întotdeauna mai schimb. Dar am foarte multă treabă, iar anul trecut, când m-am decis că vreau să prind iarna să filmez acest film și mai aveam o lună până când puteam să aplicăm la CNC, am știut că în acea lună eu trebuie să scriu scenariul.

În acea lună am produs sute de documente până am ajuns să scriu scenariul. Când l-am scris, știam că nu e cea mai bună variantă a lui, dar că e suficient de bună pentru ce îmi trebuia în momentul acela.

Tu nu pătrunzi în toate detaliile la început, fiindcă ele se încheagă încetul cu încetul și începi să pătrunzi un pic și în biografia personajelor într-un anume ritm. Și aveam destul de multe note când am terminat scenariul, știam că le voi relua, dar mi-am dorit să le reiau după ce voi fi văzut locurile din Norvegia.

Am terminat scenariul în mai, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul ăsta, o serie de fotografii.

Iar când m-am întors am organizat o serie de prospecții în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oameni. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.

După care, coproducătorul din Franța cu care lucrez eu, are o divizie de oameni care sunt calificați doar ca readeri. Ei asta fac, citesc scenarii. Eu le dau mereu să citească și acum, pentru prima dată, scenariul a întâlnit un consens și un entuziasm foarte mare care m-a pus pe gânduri.

Dar după ce am rescris, am inclus în scenariu lucrurile care decurgeau din toate notele pe care mi le făcuseră oamenii care, pentru mine, aveau o părere relevantă. Și am ajuns să avem trei variante principale de scenariu și zeci de variante în care mai modificasem câte o scenă, un dialog, altceva.

Și, întotdeauna când filmez, mai modific pe platou, mai adaug câte o replică, mă adaptez. Important e să rămâi cu mintea deschisă și să înțelegi care era esența scenei pe care ai scris-o tu și cu ce contribuie chestiunea aia în procesul narativ al filmului, să vezi cum poți să obții lucrul ăla cât mai eficient.

Ești cotropit de propriile tale stereotipuri și e un efort rațional pe care trebuie să-l faci ca să scapi de ele și să-ți pui problema: de fapt, de ce filmez așa? De ce nu altfel? Iar uneori ești suficient de proaspăt cât să răspunzi la întrebările astea, alteori nu.

Apropo de “de ce-uri” majore, de ce continui să faci filme?

Păi e foarte amuzant, din asta trăiesc, după aia primesc un anume fel de recunoaștere și toți avem nevoie de ceva care să ne aducă serotonină. Nu fac asta de obligație, îmi face plăcere. Sunt multe etape de la film care îmi fac plăcere. Mă și chinui, evident. Dacă iei lucrul ăsta în serios și nu-l faci ca pe un job, te chinui pentru că vrei să iasă lucrurile într-un anumit fel, ai tu un set de valori, rigorile tale, nu contează că le percepe cineva sau nu, dar tu le ai și te străduiești.

Și te străduiești în primul rând să ieși din propriul tău cap, ceea ce e cel mai dificil.

Deocamdată încă simt această satisfacție și mi s-a părut că mai găsesc din când în când niște lucruri relevante de spus. Nu știu cât o să mai lucrez. Sper să mai lucrez. Să am tot felul de povești de spus.

Privind în urmă, cum te-ai schimbat de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace?

Nu știu cum sunt alți oameni, dar eu nu prea am percepția asta că m-am schimbat fundamental. Sunt lucruri care s-au schimbat, dar cred că mai mult m-am schimbat eu, ca persoană, decât eu ca filmmaker. Nu lucrez fundamental diferit față de cum lucram atunci. Doar că am mai multă rutină, am mai mult meșteșug.

Calm pe platou am fost mereu, întotdeauna am știut ce vreau să obțin și am și știut cum să obțin.

Ce se întâmplă e că încerc să rafinez înțelegerea mea despre film. Și să încerc să țin această cumpănă între cât de convențional e genul de film pe care-l fac și cât curaj am să experimentez ceva diferit.

Sunt obiective diferite pentru chestia asta. Și trebuie să înțelegi ce e mai important pentru tine în momentul respectiv. Altfel, n-ai cum niciodată să revii la genul de prospețime pe care-l ai când începi. Câștigi ceva cu vârsta, cu rutina, cu experiența. Partea bună e că încă mai am unele mici momente când reușesc să mă surprind pe mine însumi. Și sunt și în filmul ăsta. M-am bucurat.

Sunt momente, în timp ce faci o secvență, în care înțelegi că ți se oferă posibilitatea să ai un sens, o nuanță la care nu te-ai gândit. Și, slavă Domnului, o vezi atunci. Vezi că e bună, că ți-o oferă setul, actorii, iar atunci ai sentimentul ăsta că ai acces la ceva ce nu știai cu o clipă înainte. Până la urmă, ăla e sentimentul cel mai de preț pe care poți să-l ai când creezi ceva. Și cumva lucrurile îți vorbesc pentru că le permiți să îți vorbească, nu ești încă osificat.

Te confrunți și tu cu frici, ca tot omul?

Sigur că da.

Ce fel de frici te bântuie?

Profesional vorbind, că mă manierizez, că e irelevant ce fac, că e convențional, că, de fapt, nu mai am curaj să improvizez, să schimb, să fac ceva mai radical diferit, că rămân într-o zonă pe care o controlez și e mai confortabil.

Eu îmi dau întotdeauna ceva mai greu de făcut, dacă te uiți la ultimele filme. Dar ceva mai greu tot în direcția lucrurilor pe care știu să le fac. N-am să mă apuc mâine să fac un film la care n-am scenariul. Aia ar fi o diferență.

Da, vreau să fac un film din ce am filmat eu cu camera mea de home video din anii ‘80-‘90, de când am avut eu prima dată cameră. Dar e cu totul altceva. Deocamdată continui un anume gen de cinema care e, dacă vrei, mainstreamul cinemaului de autor. Sunt conștient de chestia asta. Dar nu mă interesează să fac ceva care să fie radical diferit. Pe provocarea limbajului cinematografic mă interesează puțin asta în momentul de față.

Mă interesează mai mult cum reușesc să stăpânesc un limbaj care nu este convențional 100%, dar la care mă interesează mai mult conținutul decât forma. Mă interesează ce am de povestit.

Eu, până la urmă, vin dintr-o biografie de povestitor. Pe mine mă interesează povestea, nu sunt așa de sedus de mijloace sau să fracturez așa de mult vocabularul, convenția, felul în care se articulează ca să văd cum arată această non-structurare.

Sunt alți oameni care fac asta, respect această curiozitate. Pe mine mă interesează să îmbin lucrurile astea ca să pot să ajung într-un alt fel la cel care se uită. Tu știi când intri în sala de cinema că e o idee proiectată, e un limbaj foarte convențional, dar dacă tu reușești la un moment dat să uiți de convenția asta și să ai sentimentul că vorbesc și despre tine, despre ceva din viața ta, despre care tu ar trebui să ai o părere, atunci simt cumva că am reușit în demersul ăsta.

Dacă te uiți ca la un spectacol care simți că n-are nimic de-a face cu tine, reușesc mai puțin.

Tu ai reușit să ai mai multe vârfuri în carieră, de la Palme d’Or încoace ai luat mai multe premii la Cannes și peste tot în lume. Sunt curioasă dacă te simți pregătit și pentru eșec, pentru un eventual moment când filmul tău nu ar  ajunge la Cannes sau la un alt festival, ai putea continua să faci filme sau cum ai face față unui astfel de eșec?

Nu știu, o să vedem când se va întâmpla. E perfect posibil să se întâmple fiindcă am văzut că s-au întâmplat altor oameni înainte noastră și i-am judecat foarte tare că n-au știut cum să-l gestioneze. Nu prea mă pot pregăti. Am să văd.

Și eșecul și succesul sunt foarte relative și foarte conjuncturale. De exemplu, dintr-o anumită perspectivă, mie îmi place foarte mult filmul pe care l-am făcut înainte (n.r. R.M.N.), dar prima întrebare care mi s-a pus când am revenit acasă, în România, după Cannes, a fost “dacă filmul e bun, de ce n-am luat un premiu la Cannes?”, în condițiile în care luasem întotdeauna un premiu când am fost acolo. Deci, din perspectiva asta, a fost un fel de eșec.

Apoi, felul în care am distribuit eu filmul, bazându-mă pe vibe-ul de la Cannes, a fost nu un eșec intrinsec, ci o foarte proastă gestionare a mea. Și atunci, filmul nu a ajuns niciodată la atâta lume cât mi-aș fi dorit. Acum vin niște feedbackuri de la oameni care îl văd abia acum, după doi an, îl punem și pe platformă.

Deci, în mare măsură, eu am ratat comunicarea la acel film, deși filmul nu merita. Filmul merita mult mai mult. Și nu pot decât să sper că el va fi recuperat cumva în biografia mea, că niște oameni o să vrea să arate mai mult de un film de-ale mele, o să i se facă un fel de dreptate. Dar a fost un fel de eșec al receptării publice.

Și mai e ceva. E foarte greu să începi cum am început eu.

Pentru că sunt atât de multe țări implicate în co-producție și echipa e atât de mixtă, o să putem spune despre Fjord că este un film românesc? Și dacă da, ce îl face românesc?

E o replică a lui Sebastian în filmul ăsta, că “până la urmă, putem spune ce vrem noi”. Așa cum noi ni-l asumăm într-un mod foarte abuziv pe Sebastian, ca actor român. Nu e un actor român, e un actor născut în România, iar acum, în acest film, e prima dată când devine un actor și de limbă română și e într-un film și românesc.

Ne amuzăm să zicem că ăsta e primul lui film în limba română și totodată primul meu film în limba engleză. Da, e un film românesc, până la urmă noi suntem principalii producători.

Producătorul e cel care dă autorii principali. De exemplu, noi am încercat să calificăm filmul ăsta drept unul norvegian și nu prea e posibil, chiar dacă se filmează în Norvegia, vin mulți bani din Norvegia, dar câtă vreme regizorul și scenaristul sunt dintr-o țară anume, aia e țara care produce filmul.

Am avut o discuție, întrebat de producătorii Norvegia, în cazul în care acest film ar putea fi propus la Oscar, din partea cărei țări am dori să fie propus.

Nu am ajuns la capătul acestei conversații, dar am înțeles că poate să fie o propunere comună și asta mi s-ar părea foarte potrivit pentru filmul ăsta. Nu e un film 100% românesc, nici 100% norvegian și cu atât mai puțin de limbă engleză.

Cum ți se par filmele românești de azi? Ai remarcat din punct de vedere artistic schimbări, ai remarcat tineri cineaști care vin cu propria stilistică și au reușit să iasă din noul val românesc?

Nu e neapărat genul meu de cinema, dar evident respect ce face Radu Jude. Doar că e greu să îl calific drept cineva foarte tânăr. Nu e la vârsta noastră, dar nu mai e nici el foarte tânăr. El este cineva care a reușit clar să își găsească o voce proprie și o stilistă proprie. Oricât de impropriu e termenul de nou val, nu ar fi corect să îl asociem pe Radu Jude cu noul val. El face altceva.

Și-a găsit nișa lui, s-a făcut remarcat, mai departe poate să îți placă mai mult sau nu, dar are o voce puternică, personală. E clar că dintre toți cei care au venit după noul val, e regizorul cu cea mai multă personalitate, cu stilul cel mai personal.

Altfel, sigur, mai sunt și alții, dar nu la acest nivel.

Ai mai scris și altceva în afară de scenarii? Ultimul interviu l-am făcut când lansai cartea despre bunica ta. Ți-a deschis apetitul către literatură?

Nu trebuia să mi-l deschidă, că el era acolo. Înainte să mă apuc să fac film, aveam sentimentul că, de fapt, eu sunt făcut să scriu, nu sunt fac film. Când a apărut chestia asta cu filmul, m-am gândit că va fi un ocol pentru o perioadă și apoi am să mă întorc la scris.

Îmi doresc tot mai mult să găsesc timpul să mă întorc la scris pentru că abia acolo mi se pare că mă exprim cel mai personal, că le fac cu precizie, cum le simt eu, cu toată emoția pe care o simt eu când am nevoie să scriu ceva.

Scrisul este ceva ce trebuie să practici. Regret foarte mult acum că au trecut foarte multe lucruri pe lângă mine pe care voiam să le povestesc cât încă aveam toate detaliile și nu am făcut-o, așa că încerc acum să mă apropii mai mult de scris, dar în ritmul vieții pe care mi-am creat-o eu. Fac foarte multe lucruri în același timp.

Aș vrea să scriu și un jurnal al felului în care se dezvoltă filmul, plecând de la îndoielile pe care le ai tu în evoluția lor, până ce e gata filmul. Dar nu am reușit să fac asta în timp real, pentru că nu prea funcționează. În timp real ai foarte multe condiționări.

Apoi, vorbind despre sinceritate, ideal este să faci chestia asta și să fii complet sincer, că altfel nu are niciun rost să îl numești jurnal. Or, nu pot.

Dacă știi că urmează să fie publicat, intervine o anumită autocenzură…

Intervine pentru că ai o convenție cu anumiți oameni. Nu scrisă, dar e o convenție. Tu lucrezi cu ceva extraordinar de delicat, iar asta rămâne întotdeauna între tine și actorii tăi.

Dar sunt foarte multe lucruri legate de propriul tău proces. Singura persoana pe care poți s-o faci de râs ești tu. Poți să descrii cât de meschin ajungi la ceea ce reușești să faci.

Au venit și fiii tăi aici, pe set, în Norvegia?

N-au venit. I-am poftit, nu prea i-a interesat. Nu avem genul ăsta de relație.

Din punctul lor de vedere, e un fel de job, e jobul meu, dar nu e ceva uau. Și nici nu insist în direcția asta în vreun fel. I-am poftit să vină aici ca să nu treacă așa de mult timp pe care nu-l petrecem împreună, nu de altceva. Dar sunt destul de conștiincioși și aveau școală, nu puteau lipsi să vină aici, dar schimb eu 3 avioane dus și 3 întors ca să stăm câteva zile împreună.

Spuneai mai devreme că nu te-ai schimbat neapărat ca regizor de la 4,3,2 încoace, ci că te-ai schimbat mai degrabă la nivel personal. Devenirea ta ca tată a contribuit major la această schimbare?

Sigur că da. În primul rând, nu am putut fi părinte până nu m-am maturizat suficient, astfel încât să pot să-mi asum această schimbare fundamentală.

Nu există schimbare mai mare decât aceasta, de la a fi tu, cu grijile tale și viața ta, care e cel mai important lucru pentru tine, mai ai niște părinți care mai țin un ochi la viața ta, au grijă de tine, la pasul în care ai devenit tu cel care îți asumi răspunderea pentru alții. Asta poți să faci la vârsta la care poți să îți asumi răspunderea și pentru părinții și pentru copiii tăi. Viața ta se schimbă fundamental.

S-au schimbat multe lucruri de atunci, nu toate în bine.

Până la urmă, nu m-am încumetat să traversez oceanul când copilul meu avea 2 ani, pentru că mi s-a părut mai important să am un stil de viață în care să fiu lângă el când crește și nu să fie profesia mai importantă de atât.

Da, odată la 5 ani plec o lună la filmare, dar, în rest, mi-am văzut copiii crescând. Acum o să-mi pun problema că poate mai am 3 ani, poate 5 ani de zile…

Și o să revii la tine?

Nu că revii la tine, dar poate că voi avea capacitatea de a risca mai mult, în sensul că nu va mai conta așa de mult dacă plec de acasă. Pentru că au plecat copiii primii de acasă.

Da, este cumva o întoarcere la tine, ca adult, când copiii merg pe drumul lor…

Așa este, doar că nu e o întoarcere la tine, cum erai înainte să fi avut copii. Ești cu totul altă persoană. Ei sunt alte persoane. E cu totul altă lume. Și nici nu știu cum o voi gestiona, habar n-am.

Dar nu îmi fac vreodată planuri pe termen lung. Take it easy și mai vedem. Deocamdată încerc să am înțelepciunea de a mă bucura că, uite, suntem extraordinar de norocoși față de alți oameni.

Mă uitam la vasele de croazieră care intrau prin fiordurile de aici. Păi oamenii ăia plătesc zeci de mii de euro să vină aici, iar eu sunt plătit să fiu aici 5 luni de zile într-un fel de vacanță pe care mi-o autocreez, de pe urma căreia am și un film, pot să călătoresc 2 ani de zile, sunt plătit și mă simpatizează și mă apreciază lumea.

Faptul că am trăit 3 luni în acest loc este o reușită în sine. Sunt două lucruri pe care le câștigi la film și sunt formidabile: filmul e unul, experiența de a fi făcut filmul trebuie să fii înțelept să o trăiești ca pe un lucru formidabil.

Am cunoscut o grămadă de oameni, am văzut niște locuri formidabile și am oferit experiența asta foarte multor oameni și e un lucru grozav în sine, indiferent cum va fi filmul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Cristian Mungiu: “Suntem foarte violenți ca specie și mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut.” appeared first on Cultura la dubă.

Marius Daniel Popescu, născut la Craiova în 1963 și stabilit la Lausanne din 1990, unde își câștigă existența ca șofer de autobuz în cadrul transportului public local, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026, unul dintre cele mai importante premii literare acordate autorilor de limbă franceză. Alături de el mai sunt nominalizați Daniel Pennac, Elisabeth Barillé și Michel Bernard.

Poet și prozator, Marius Daniel Popescu a început să scrie și să publice poezie în România, unde i-au apărut patru volume. A frecventat cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, a făcut parte din „Grupul de la Braşov“.

În 1990 a cunoscut o elvețiancă de care s-a îndrăgostit și a emigrat alături de ea în Elveția. În prezent are cetățenie elvețiană. Primul său volum de poeme în limba franceză s-a intitulat 4 x 4, poèmes tout-terrains și a fost publicat la editura Antipodes din Lausanne. A urmat în 2004 Arrêts déplacés, la aceeași editură, volum care a obținut Premiul Rilke în 2006. În paralel a ținut cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

“Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul a fost publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, a ajuns la al treilea tiraj. Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.” – scrie Editura Humanitas.

“Simfonia Lupului” este și titlul unui film documentar la care regizorul Claudiu Mitcu lucrează în prezent. Filmul va aduce în atenția publicului povestea lui Marius Daniel Popescu și Cultura la dubă publică azi imagini în premieră de la filmări.

“Este cel mai liber om pe care l-am întâlnit vreodată și acesta este motivul pentru care am vrut să fac un film despre el. Filmările le-am început acum 2 ani și au avut loc în Lausanne, Zurich, Geneva, Paris, București, Cluj, Balș, Galați, Delta Dunării și se pare că se vor sfârși la Monaco. Am pornit de la ideea că vreau să surprind procesul de lucru la cea mai recentă carte a sa, dar viața tumultoasă și deschiderea pe care mi-a oferit-o Marius fac ca filmul să fie mult mai mult decât despre asta. Sper să fie văzut de cât mai mulți oameni fiindcă povestea lui merită să fie cunoscută.”, a declarat regizorul Claudiu Mitcu pentru Cultura la dubă.

Autorul de origine română este acum nominalizat pentru întreaga sa operă la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026. “Prin poezia sa apropiată de cotidian, într-o tonalitate care amintește uneori de lirismul urban al unui Raymond Carver sau al unui Charles Bukowski.”, se anunță pe site-ul Fundației Prince Pierre.

Creat în 1951, Premiul Literar recompensează în fiecare an, la propunerea Consiliului Literar, un scriitor francofon de prestigiu pentru întreaga sa operă. Premiul este însoțit de o recompensă financiară în valoare de 25.000 de euro. Doar un român a mai câștigat acest trofeu – Eugene Ionesco în 1969.

În fiecare an, în luna mai, membrii Consiliului se reunesc la Paris pentru a stabili lista autorilor selecționați. Laureatul este desemnat la Monaco, în cadrul sesiunii de lucru de toamnă care precedă Ceremonia de decernare a Premiilor Fundației, în timpul căreia îi este înmânat Premiul.

Pentru contribuția sa la literatura europeană, Marius Daniel Popescu a fost decorat în 2018 de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, în categoria literatură.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scriitorul Marius Daniel Popescu, șofer de autobuz la Lausanne, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026 appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă}

Laureată la Cannes, la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizată la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Sentimental Value), Renate Reinsve este în prezent una dintre cele mai apreciate actrițe din lume.

Am întâlnit-o în Norvegia, țara sa natală, la filmările pentru Fjord, primul film realizat de Cristian Mungiu peste hotare, cu o echipă mixtă, formată din diverse naționalități.

Renate interpretează rolul Lisbet Gheorghiu, soția lui Mihai Gheorghiu, jucat de Sebastian Stan.

Renate a fost convinsă de scenariul scris de Mungiu, inspirat de cazul real al familiei de penticostali Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de seviciul de protecție a copilului din Norvegia, după ce părinții au fost acuzați de rele tratamente asupra minorilor.

În singurul interviu acordat până acum în presa din România, Renate Reinsve vorbește pentru Cultura la dubă despre experiența de lucru cu Cristian Mungiu, dar și despre contactul cu echipa de români – “foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha.”, spune Renate cu zâmbetul pe buze.

În inima unui fiord norvegian, în pustietatea munților, acolo unde au avut loc filmările, actrița norvegiană povestește că a trăit experiențe stranii, echipa fiind cazată într-un hotel de lux despre care se spune că este bântuit de fantome. – “Cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și, dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici.”

În articolul de mai jos publicăm și primele imagini cu Renate Reinsve de la filmările pentru Fjord, surprinse de Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

Pe 18 mai Fjord va avea premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes și este unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții.

***

Renate, în primul rând, povestește-ne, te rog, cum l-ai cunoscut pe Cristian Mungiu?

Ei bine, am auzit despre acest proiect mai întâi de la compania de producție cu care am lucrat deja de multe ori, numită Eye Eye Pictures, din Norvegia. Ei au produs The Worst Person in the World, Sentimental Value și Armand, în care am jucat. Cristian văzuse The Worst Person in the World, Armand și filmul la care am lucrat împreună cu Sebastian Stan, A Different Man. Știam că el a fost foarte inspirat de această poveste din Norvegia.

A vrut să se întâlnească cu mine în biroul companiei de producție pentru a vorbi despre acest rol. Am citit scenariul și cred că a trebuit să opresc lectura de patru ori pentru că am fost atât de mișcată, e atât de dureros prin ce au trecut aceste personaje! Iar modul în care Cristian scrie cred că are legătură cu trecutul său ca jurnalist.

Și cred că cel mai mare talent al lui este să caute obiectivitatea în subiectivitate. Desigur, veți avea o poveste foarte emoționantă, dar e impresionant modul său de a încerca mereu să rămână fidel obiectivității poveștii și apoi să o facă cât mai nuanțată posibil. Este cu adevărat extrem de impresionant.

Deci, când am citit scenariul, m-am conectat mult la întregul scenariu, dar în special la acest personaj, Lisbet. Și mai era, de fapt, și un alt rol în scenariu numit Mia, care era poate mai potrivit pentru mine.

Rolul Lisbet este foarte atipic. Nu am mai făcut niciodată ceva de genul acesta, dar totuși am simțit o legătură foarte puternică cu ea.

Nu știam cum să o interpretez. Dar cred că din scenariu și modul în care lucrează Cristian și felul în care lucrez eu, Lisbet a prins viață în timpul filmărilor. Nu am decis cu adevărat nimic. Și nici lui Cristian nu îi place să vorbească despre intențiile personajului sau să judece personajele.

Și simt că e un mod diferit de lucru, de fapt. Deci am fost foarte surprinsă de ceea ce a devenit acest personaj. Și încă nu am văzut filmul. Dar se simte ca și cum, poate pentru prima oară, nu am cu adevărat control asupra ei. Ea se dezvăluie într-o voce diferită. Ea arată foarte diferit. Ea se comportă foarte diferit. Dar eu chiar o iubesc. Eu chiar o iubesc.

Prima care a fost?

Prima a fost la Worst person in the world. Va fi întotdeauna pe primul loc în listă. Locul acela a fost atât de special, apoi a fost primul meu rol principal într-un film și a fost magic!

Cum ți s-a părut stilul de lucru al lui Cristian Mungiu pe platou, cu multe duble și mis-en-scene complexe?

Da, e foarte complex, a fost ca un șoc pentru mine fiindcă am început, din nefericire, din cauza programului, cu scenele cele mai dificile ale personajului meu. Nu învățasem încă această metodă, așa că a fost un șoc, mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să înțeleg metoda lui, pentru că nu o poți înțelege intelectual, trebuie să o simți cu adevărat, să o înveți cu adevărat puțin câte puțin și să observi semne mici în procesul lui pentru a ști exact ce trebuie să faci.

Este imposibil pentru un actor să mențină veridicitatea personajului timp de atât de multe duble. Modul în care lucrează este unul poetic, folosind fizicalitatea în scenă, în mizanscenă.

Și este cu adevărat priceput în modul în care face asta. Am un mare respect pentru felul în care face asta și încearcă să găsească cea mai bună modalitate. Îți ia ceva timp să înveți să fii sincer în cadrul pe care el îl construiește. În cadrul, nu mă refer la cadrul efectiv, ci de fapt la structura modului în care își face filmele.

Erai familiarizată cu unele dintre filmele sale sau cu filme ale altor regizori români înainte de colaborare?

Am văzut După dealuri, care este, desigur, o capodoperă. Nu le-am văzut pe toate, dar acum, evident, sunt familiarizată cu munca sa. Este foarte impresionant și emoționant că am ajuns să vorbesc cu el, să înțeleg valorile sale în realizarea filmelor și am învățat atât de mult!

Cred că va afecta munca mea de acum încolo, absolut, pentru că standardul este acum mai ridicat, este un standard foarte înalt.

De asemenea, trebuie să ai încredere în poveste pentru că în această modalitate de lucru nu trebuie să ajuți publicul sau să arăți ceva anume, ori să-l ajuți pe Cristian. Este cu adevărat încercarea de a fi sincer cu situația.

Îmi place foarte mult să lucrez cu regizori puternici care știu exact ce își doresc, este mai ușor de navigat ca actor în acest context. Chiar îmi place să lucrez în Europa.

Cum a fost pentru tine lucrul cu ceilalți români din echipă?

Să știi că a fost uimitor. Simt că toată lumea este foarte conectată cu viziunea lui Cristian. Și, foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha. Oricum, cred că în calitate de actriță sau actor, ești protejat foarte mult de conflicte, deci nu știu totul, dar simt cu adevărat că românii au inimă foarte mare.

Crezi că tonul atmosferei de pe un platou vine din felul în care se poartă regizorul?

Cu siguranță. Aici toți sunt influențați de felul lui Cristian de a fi, atât de generos, atât de amabil, de primitor. El iubește cu adevărat filmele, el iubește cu adevărat oamenii de pe platou și respectă oamenii, ceea ce aduce el pe platou cred că influențează foarte mult modul în care suntem cu toții împreună. Stăm în acest loc special laolaltă, ne vedem tot timpul, e ca într-o tabără.

Apropo de locul în care ne aflăm, îl știai dinainte, călătorisei aici?

Nu, nu, nu. Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să-l descopăr.

Dar povestea familiei de români care reprezintă sursa de inspirație pentru film îți era cunoscută din mass-media norvegiană? În România a fost foarte mediatizată, au avut loc chiar proteste de stradă.

Am auzit, am auzit. Și unii oameni de aici au auzit despre acest caz, dar eu nu eram familiarizată cu știrea. Desigur, am auzit povești despre serviciile sociale pentru copii, atât lucrurile bune, cât ș lucrurile rele. Și cred că modul în care Cristian folosește această poveste pentru a vorbi și despre ceva mai universal, trasează o linie între lucrurile existențiale care se întâmplă în fiecare dintre noi și cum le percepem ca societate. Cred că folosește această poveste pentru a spune și mai multe despre viață și despre cum conviețuim.

De asemenea, subliniază cât de greu este să înțelegi cu adevărat cultura altui popor.

Am făcut împreună multă muncă de documentare, Cristian ne-a chemat în România, am încercat cu adevărat să înțeleg istoria care a marcat România, în special în București, pentru că acolo am fost.

Am încercat să cunosc acești oameni și să învăț limba. Dar chiar și atunci când încerci din greu să faci asta și o faci cu intensitate, întotdeauna vor exista părți pe care nu le vei putea înțelege niciodată. Și așa apar conflictele în societatea noastră.

Cred că acest film va oferi și oportunitatea de a spune cât de dificil este să ne înțelegem diferențele, iar dacă poți privi pe cineva cu bunătate, chiar dacă este necunoscut și înspăimântător, vei obține o rezolvare mai bună dintr-un conflict.

Este atât de important să fim conștienți de aceste lucruri.

Am fost martori la o scenă foarte simpatică la sfârșitul uneia dintre zilele de filmare, când tu și câteva colege actrițe i-ați făcut lui Cristian un cadou. El părea emoționat. Ce pasăre reprezenta acea sculptură și care era mesajul din spatele cadoului?

Are legătură cu misterul acestui loc în care am filmat. Fiindcă mulți dintre noi am avut aici parte de niște experiențe cu posibile fantome și, de asemenea, de niște experiențe ciudate cu păsări.

Este foarte greu de explicat. Iar Cristian, când a venit prima dată aici, a avut prima întâlnire cu această pasăre și ea a reprezentat și primul cuvânt norvegian pe care l-a învățat, care este “skarv”, numele păsării. Deci i-am luat acel cadou ca să-l poată avea cu el, știi, să-l ducă acasă și să-l aibă pe peretele lui.

Și care e treaba cu fantomele de aici? Sunt niște legende, glumiți legat de asta sau chiar credeți în existența lor?

Eu cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici. Dacă mor, aș veni aici. Deci cred că e firesc că sunt multe fantome aici. Hahahaha.

Sunt câteva mituri şi poveşti despre acest hotel şi despre cine îl bântuie. Și unele persoane de-aici pretind că au văzut cu adevărat, chiar dacă eu nu cred în acele lucruri. Totuși, mi s-a întâmplat ceva aici ce nu pot explica. Când lucrurile se întâmplă, încerci să găsești o rațiune logică.

Dar s-au întâmplat lucruri aici pe care nu le poți explica rațional. Cred că toată povestea asta contribuie la experiența magică a filmării.

Experiența ta, pe care nu o poți explica, a fost plăcută sau înfricoșătoare?

Un pic înfricoșător, dar nu cred că fantomele vor să fie rele. Cred că sunt puțin obraznice, dar drăguțe. (râde).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Renate Reinsve: “Colaborarea cu Cristian Mungiu va afecta munca mea de acum încolo, pentru că standardul este acum mai ridicat, e foarte înalt.” appeared first on Cultura la dubă.

Afișul oficial al actualei ediții de la Cannes cuprinde o scenă din filmul Thelma & Louise, din 1991, cu Geena Davis și Susan Sarandon. La dezvăluirea imaginii, festivalul a transmis: “Aceste două luptătoare de neuitat au răsturnat ordinea stabilită și au spulberat câteva stereotipuri cinematografice și politice; au întruchipat libertatea absolută și o prietenie neclintită; au arătat calea spre emancipare atunci când aceasta devenea vitală. A ne aminti astăzi de acest lucru înseamnă să celebrăm progresul realizat, fără a ignora ceea ce mai rămâne de făcut.”

Paul Laverty, scenaristul a două filme câștigătoare de Palme d’Or, I, Daniel Blake (2016, regia Ken Loach) și The Wind That Shakes the Barley (2006, regia Ken Loach), membru al juriului de la Cannes, a transmis la conferința de presă susținută ieri:

“Festivalul de Film de la Cannes și are un poster minunat absolut, absolut iconic, strălucitor. Nu este fascinant să vezi pe cineva ca Susan Sarandon? ea, Javier Bardem, Mark Ruffalo au fost puși pe lista neagră din cauza opiniilor lor împotriva uciderii femeilor și copiilor din Gaza. Rușine oamenilor de la Hollywood care fac asta. Așadar, respectul și solidaritatea mea totală față de ei. Sunt cei mai buni dintre noi și mult noroc lor. Și sper doar să nu fim bombardați acum pentru că avem acest poster la Cannes.”

Susan Sarandon este una dintre cele mai puternice voci de la Hollywood care militează pentru încetarea atacurilor asupra Gazei și acordarea de ajutoare umanitare palestinienilor. Aceasta s-a îmbarcat în demersul umanitar Global Sumud Flotilla, oprit pe parcurs de forțele israeliene.

Actrița câștigătoare a unui premiu Oscar și numeroase alte premii de prestigiu a declarat că a fost concediată și exclusă din proiecte de la Hollywood ca urmare a poziționării sale față de războiul din Palestina.

“În prima lună noiembrie am fost concediată de agenția mea, specific pentru că am protestat și am vorbit deschis despre Gaza, pentru a cere un armistițiu. Și a devenit imposibil pentru mine să fiu chiar și la televizor. Nu am putut face niciun film major. Orice legat de Hollywood. Am găsit agenți, în cele din urmă, în Anglia și în Italia. Și am lucrat acolo. Am făcut un film în Italia și am jucat într-o piesă la Old Vic timp de câteva luni. Dar acestui regizor italian care tocmai m-a angajat i s-a spus să nu mă angajeze. Așa că asta este încă recent. El nu a ascultat. În acest moment, mă specializez în filme mici cu regizori care nu au regizat niciodată. Sunt filme independente din Europa. Așa că acesta este principalul motiv pentru care nu am lucrat atât de mult.” a declarat Susan Sarandon.

Paul Laverty s-a poziționat, de asemenea, împotriva giganților din tehnologie și a modului de răspândire a inteligenței artificiale:

“Este vorba despre concentrarea puterii. Cine deține aceste mari corporații, oameni ca (Peter) Thiel, știi, care nu are multe lucruri pozitive de spus despre demnitatea umană, nu-i pasă de egalitate. Nu-i pasă cine are acces. Trebuie să ne uităm la primul lucru și să vedem cine îl deține, pentru că ei decid. Ei decid asupra algoritmilor care ne afectează viețile în cel mai profund mod.

Și ceea ce mi se pare absolut incredibil este că ei o fac. Și apoi presupun că restul lumii va urma și va înghiți asta, indiferent de consecințe. Privește întreaga criză acum în fabricile de date, afectând sustenabilitatea, apa, afectând populațiile, și cred că oamenii încep să-și dea seama că nu ar trebui să lăsăm acești tech bros, miliardari, care sunt în mare parte libertarieni de dreapta, să dicteze cum ne trăim viețile.

Care este efectul asupra lucrătorilor dincolo de artiști, lucrătorii obișnuiți din societate și copiii noștri? Așadar, trebuie să examinăm cine îl deține. Și trebuie să o facem transparent. E mult prea important să-l lăsăm pe seama acestor tipi.” – a declarat Laverty.

Regizorul Park Chan-wook prezidează juriul din care mai fac parte Demi Moore, Chloé Zhao, Stellan Skarsgård, Ruth Negga, Laura Wandel, Diego Céspedes, Isaach De Bankolé și Paul Laverty.

România e reprezentată la această ediție de Fjord, cel mai nou lungmetraj regizat de Cristian Mungiu – în Competiția Oficială (Palme d’Or); Jurnalul unei cameriste, regia Radu Jude – în secțiunea Quinzaine des Cineastes; Atlasul Universului, regia Paul Negoescu – în secțiunea Ecrans Juniors și Titanic Ocean, regia Konstantina Kotzamani – în secțiunea Un Certain Regard.

În competiția oficială vor fi prezenți cineaști de renume, precum Pedro Almodovar, László Nemes, Paweł Pawlikowski, Asghar Farhadi sau Andrei Zviagintsev.

Considerat cel mai important eveniment cinematografic din lume, Festivalul de Film de la Cannes are loc anul acesta între 12 și 23 mai.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scenaristul Paul Laverty, membru al juriului la Cannes: “Rușine celor de la Hollywood, i-au pus pe lista neagră pe Susan Sarandon, Mark Ruffalo și Javier Bardem pentru că s-au poziționat împotriva uciderii copiilor și femeilor din Gaza” appeared first on Cultura la dubă.

România e reprezentată la această ediție de Fjord, cel mai nou lungmetraj regizat de Cristian Mungiu – în Competiția Oficială (Palme d’Or); Jurnalul unei cameriste, regia Radu Jude – în secțiunea Quinzaine des Cineastes; Atlasul Universului, regia Paul Negoescu – în secțiunea Ecrans Juniors și Titanic Ocean, regia Konstantina Kotzamani – în secțiunea Un Certain Regard.

În competiția oficială vor fi prezenți cineaști de renume, precum Pedro Almodovar, László Nemes, Paweł Pawlikowski, Asghar Farhadi sau Andrei Zviaguintsev.

***

Fjord va avea premiera mondială la Cannes, luni, 18 mai, de la ora 20.00 (ora României). Din distribuție fac parte superstarurile Sebastian Stan și Renate Reinsve. Este primul film în limba engleză realizat de Cristian Mungiu și totodată primul film în care Sebastian Stan joacă în limba română.

România a câștigat Palme d’Or o singură dată, în 2007, prin filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regizat de Cristian Mungiu.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia, în primăvara anului 2025 și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.

Filmul este inspirat din cazul real al familiei Botnariu și alte povești asemănătoare, în care familii de români au fost acuzate de serviciile sociale din Norvegia de neglijență și rele tratamente aplicate copiilor. Sebastian Stan joacă rolul tatălui român, iar Renate Reinsve rolul lui Lisbet, soția norvegiană.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Despre experiența de lucru la Fjord, Sebastian Stan a vorbit pe larg, în exclusivitate pentru Cultura la dubă. Interviul poate fi citit AICI.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine pentru copiii ei.

Fjord este cel de-al cincilea film consecutiv cu care regizorul Cristian Mungiu este selectat în competiție la Cannes, după RMN (2022), Bacalaureat (premiul pentru cea mai bună regie, 2016), După dealuri (premiile pentru cele mai bune actrițe și cel mai bun scenariu, 2012) și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Palme d’Or și premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, 2007). În 2013, Cristian Mungiu a fost prezent la Cannes în calitate de membru al juriului festivalului.

Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca (Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda. Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume, fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.

În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall (2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

Radu Jude, în secțiunea Quinzaine des Cinéastes cu “Jurnalul unei cameriste”

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

Atlasul Universului – prezentat în secțiunea Ecrans Juniors

Atlasul Universului, regizat de Paul Negoescu și premiat la Berlinale 2026, este prezentat într-o secțiune dedicată copiilor și adolescenților. Filmul urmărește călătoria unui băiat de zece ani în căutarea pantofului stâng pierdut, oferind publicului tânăr o poveste despre curaj, prietenie și descoperirea de sine. Din distribuție fac parte: Matei Donciu, Johanna Mild, Călin Petru, Sofia Marinescu, Marin Grigore.

Titanic Ocean – prezentat în secțiunea Un Certain Regard

Lungmetrajul Titanic Ocean, regizat de Konstantina Kotzamani (Grecia), filmat în România și Japonia și coprodus de compania românească deFilm, explorează identitatea, mitologia și imaginarul generației digitale, fiind selectat în secțiunea Un Certain Regard, dedicată cinemaului inovator și emergent.

Considerat cel mai important eveniment cinematografic din lume, Festivalul de Film de la Cannes are loc anul acesta între 12 și 23 mai. În competiția oficială sunt selecționate cele mai bune 22 de filme din cele peste 2900 care au fost trimise la preselecție în acest an.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A început Festivalul de Film de la Cannes. Cristian Mungiu e în competiția pentru Palme d’Or cu “Fjord” appeared first on Cultura la dubă.

Spahiu a povestit la Premiile Gopo că a filmat direct cu Leonardo DiCaprio, pe care l-a numit “un foarte bun partener”.

“Este un tip foarte generos, foarte profesionist. Eu am fost extrem de emoționat, iar el m-a relaxat. Este profesionist, se gândește la film, nu la el, este super concentrat, muncește foarte mult. A crescut în ochii mei”, a spus Gabriel Spahiu în interviul realizat de Amalia Enache.

Potrivit siteului imdb, Spahiu interpretează rolul unui taximetrist, iar din distribuție mai fac parte Mads Mikkelsen, Patricia Clarkson și Jared Harris.

Spahiu a primit Premiul Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din Kontinental ’25. De asemenea, interpretează rolul principal în Dracula.

Filmările au avut loc la Praga și în Statele Unite ale Americii.

Martin Scorsese, un admirator al filmelor românești și în special al lui Radu Jude, i-a remarcat pe Ilinca Manolache și pe Gabriel Spahiu în filmele lui Jude. Ilinca Manolache joacă rolul principal în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, rol pentru care a primit numeroase nominalizări și premii internaționale.

Declarația lui Scorsese despre filmele românești a făcut înconjurul lumii.

What Happens at Night urmărește un cuplu american, jucat de Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence, care ajunge într-un orășel european izolat și acoperit de zăpadă pentru a adopta un copil. Cei doi se cazează într-un hotel aproape pustiu, unde întâlnesc personaje bizare și amenințătoare, iar realitatea începe să devină tot mai ambiguă.

Filmul este adaptat după romanul lui Peter Cameron – What Happens at Night, publicat în 2020.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Gabriel Spahiu și Ilinca Manolache joacă în noul film al lui Martin Scorsese, cu Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence appeared first on Cultura la dubă.

Rusia a fost exclusă de la Bienala de la Veneția după declanșarea războiului din Ucraina, la edițiile din 2022 și 2024. Dar a revenit la ediția de anul acesta.

Iar Israel nu a fost reprezentată în 2024, la un an de la declanșarea războiului din Gaza, după ce artiștii desemnați de Israel au refuzat să deschidă pavilionul pentru că Israel nu înceta atacurile asupra Palestinei.

Bienala va începe pe 9 mai, iar președintele Bienalei, Pietrangelo Buttafuoco, a anunțat că, în urma primirii demisiei juriului, ceremonia de decernare a premiilor va fi mutată de pe 9 mai pe 22 noiembrie. De asemenea, că în absența unui juriu, cei doi Lei de Aur, pentru cel mai bun artist și pentru cel mai bun pavilion, vor fi acordați în urma unui vot al vizitatorilor.

***

Pe 23 aprilie, același juriu scria: “Ca membri ai juriului, avem totodată o responsabilitate față de rolul istoric al Bienalei drept o platformă care leagă arta de urgențele timpului său. Recunoaștem relația complexă dintre practica artistică și reprezentarea statului-națiune care constituie o structură centrală a Bienalei de la Veneția, în special modul în care această relație leagă lucrările artiștilor de acțiunile statului pe care îl reprezintă. La această ediție a Bienalei, dorim să ne exprimăm intenția – să ne manifestăm angajamentul față de apărarea drepturilor omului și față de spiritul proiectului curatorial al lui Koyo Kouoh. Prin urmare, acest juriu se va abține să ia în considerare țările ale căror conducători sunt momentan acuzați de crime împotriva umanității de către Curtea Penală Internațională.

În acest demers, ne solidarizăm cu declarația curatorială a lui Koyo Kouoh:

Refuzând spectacolul ororii, a venit timpul să ascultăm tonalitățile minore, să ne acordăm sotto voce la șoapte, la frecvențele joase; să găsim oazele, insulele, unde demnitatea tuturor ființelor vii este protejată.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Juriul internațional al Bienalei de la Veneția a demisionat în unanimitate appeared first on Cultura la dubă.

O nouă lucrare realizată de Banksy a apărut în centrul Londrei. Artistul a publicat un video pe pagina sa de instagram în care arată cum a instalat sculptura în mijlocul nopții. Este vorba despre statuia unui bărbat pornit într-un marș, al cărui chip este acoperit de un steag – o imagine sugestivă pentru vremurile pe care le trăim, în care ultranaționalismul s-a răspândit în ultimii ani în întreaga lume, iar sub pretextul patriotismului și prin fenomenul fake-news mase de oameni au devenit atât de manipulate încât nu mai pot vedea realitatea.

Sculptura a fost instalată în Piațeta Waterloo din zona Westminster, în apropierea statuii lui Winston Churchil, a lui Edward VII și Florence Nightingale, informează The Guardian.

Cunoscut în general pentru graffitiurile sale, Banksy nu se află la prima sculptură realizată. În 2004 aceasta a instalat tot în Londra o reinterpretare comică a sculpturii lui Auguste Rodin – Le Panseur (Gânditorul), sub numele The Drinker. În 2019, The Drinker a ajuns să coste la licitație 1 milion de lire sterline, dar a fost retrasă în ultimul moment pentru că ar fi fost furată de la proprietarul de drept.

Momentan nu se știe ce vor face autoritățile cu sculptura lui Banksy, instalată ilegal, dar valoroasă din punct de vedere artistic. Purtătorul de cuvânt al Consiliului Local al Westminster a declarat pentru BBC: “În timp ce facem primii pași pentru a proteja această statuie, ea rămâne momentan la dispoziția publicului, pentru a se bucura de ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Bărbatul orbit de steag, sculptură instalată de Banksy în mijlocul Londrei appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, România este prezentă la cel mai important eveniment internațional dedicat cărții: Festival du Livre de Paris, organizat la Grand Palais. Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru – Stănescu sunt câțiva dintre scriitorii români care vor avea întâlniri cu cititorii francezi, la standul României. 

Cărtărescu va fi invitat chiar pe una dintre scenele oficiale ale festivalului.

În tot acest timp, francezii se vor bucura și de vinul oficial al României – colecția  SPIRIT de la Jidvei – un omagiu adus creativității româneşti pe una dintre cele mai mari scene culturale ale Europei.

Realizatorii podcastului Vorbitorincii, jurnalistul Cătălin Striblea și scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu, vor realiza o ediție specială Vorbitorincii, de la fața locului. 

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, aceștia descriu atmosfera de la Festival du Livre și ne spun ce ar trebui România să învețe din modelul de succes al francezilor, pentru a îmbunătăți consumul de carte. 

La festival a fost prezent și președintele Franței, Emmanuel Macron. 

***

Sub cupola spectaculoasă a Grand Palais, unul dintre edificii culturale emblematice ale Parisului, literatura capătă, an de an, o energie aparte. Între 17 şi 19 aprilie 2026, Festivalul de Carte de la Paris readuce în prim-plan bucuria lecturii, dialogul dintre culturi şi întâlnirile care dau sens poveştilor, într-o ediție inedită dedicată temei călătoriei. 

Vizitatorii pot descoperi peste 60 de volume ale autorilor români traduse în franceză, dar și peste 60 de titluri în limba română, reunind 19 edituri, și pot interacționa direct cu 21 de autori prezenți pentru sesiuni de autografe. Ediția din acest an găzduiește peste 1.500 de autori, și 14 țări. Printre scriitorii români prezenţi se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Ioana Nicolaie, Daniela Rațiu, Radu Găvan, Elise Wilk, Adrian Voicu, Doina Lemny, Estelle Cantala, Iulia Dondorici, Ecaterina Paraschiv şi mulţi alţii.

După prezențele remarcabile la retrospectiva Brâncuși de la Centrul Pompidou, retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și Biblioteca MK2 și festivalul Un Weekend ’l est, Jidvei este din nou prezent alături de cultura română la Paris, cu vinurile premium ale colecției SPIRIT.

Jidvei continuă seria „Vin la poveşti. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o prezență specială în inima festivalului: un jurnal în timp real, desfășurat pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Radu Paraschivescu şi Cătălin Striblea vor documenta cele trei zile de festival: întâlniri cu autori, atmosfera standului românesc, momente din culisele unuia dintre cele mai mari evenimente literare europene.

Cătălin Striblea, jurnalist: “Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea vorbesc despre Festival du Livre, eveniment major pentru francezi, vizitat chiar de către președintele Franței, Emmanuel Macron. 

“Ce v-a impresionat cel mai tare din ceea ce ați văzut la Salon du Livre?

Cătălin Striblea: Cozile. Șiruri de cozi. La intrare, la autografe, la standurile marilor edituri unde frecvent apare culoare de delimitare ca oamenii să ajungă în ordine să vadă cărțile. 

Apoi miile de copii și adolescenți care vineri au venit cu școala la Grand Palais. La prânz, îi vedeai înșirați pe treptele către etaje luând prânzul alături de profesori care le explicau ce văd și ce citesc. 

Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe. Parcă vedeai cu ochiul liber cum se construiește o societate puternică.

Radu Paraschivescu: Mi-a plăcut în primul rând “semnul distinctiv” al festivalului, un montgolfier format din cărți. Trimiterea la cartea care înalță e frumoasă. Mi-a plăcut locul, Grand Palais e maiestuos fără să fie strivitor și oferă spațiu vital editorilor. Și mi-a plăcut, sigur, afluența de public.

Cum e văzută literatura română acolo, printre francezi?

Radu Paraschivescu: E clar că nu mai suntem periferici, cum eram cândva. Simplul fapt că standul României a fost plasat aproape de intrare, spune ceva.

Nu suntem vedete mondiale, dar nici izolați și suficienți. O datorăm programelor de sprijinire a traducerilor, eforturilor pe care le fac ICR, Centrul Național de Carte și Ambasada României la Paris și, deloc în ultimul rând, oamenilor cratimă care trăiesc între țări și culturi: Matei Vișniec, soții Courriol etc.

Cătălin Striblea: Dacă ajungi la standul României o să vezi zecile de volume ale unor scriitori români,  traduse în ultimii ani de edituri franceze. Este o abundență de creativitate românească prezentă astăzi în Franța. Și foarte departe de țara europeană exotică și sărăcită de comunism de acum 30 de ani. 

Există, evident, un star – Mircea Cărtărescu, mereu înconjurat de admiratori, care are programată o întâlnire pe scena principală a târgului, dar și numeroși scriitori care oferă o perspectivă asupra unei lumi puțin cunoscute și în transformare. 

Mi-a spus unul dintre cei prezenți la stand că România are o lipsă de încredere în ea și că suntem mult mai bine decât percepția generală pe care o avem noi despre noi. Mi s-a părut că oamenii vin ca la o sursă sigură de literatură bună.

Francezii, parizienii în special, sunt cunoscuți pentru numărul mare de librării și consumul de carte ridicat. Desigur că în spate sunt secole întregi de dezvoltare a culturii. Dar ce credeți că am putea învăța noi, românii, de la ei, din acest punct de vedere?

Radu Paraschivescu: Nu mare lucru, mă tem. Cultura e în continuare o entitate neglijată la noi.

Cătălin Striblea: ⁠Chestiunile de organizare și de grijă asupra cărții. O mirare exprimată de francezi este mărimea TVA-ului la cartea românească. “La noi este 5% și așa va rămâne. Avem o lege a cărții practic de nedesfăcut. Nu înțeleg de ce nu procedați la fel.” 

Sunt apoi micile chestiuni de organizare. De la spațiul ales, impresionant, până la știința de a forma o coadă. Totul e gândit ca experiența publicului să fie bună în condițiile în care o singură zi aduce zeci de mii de vizitatori. 

Și sistemul de promovare: afișele sunt vizibile în marile centre ale orașului. 

Dar cred că cea mai importantă este această normalitate a cărții în viața unor copii. Zecile de școli care vin la festival ca să caute volume de calitate, întâlniri cu autori și un univers curat, sigur, pentru copii. 

Îmi place ideea asta: cartea crește în inima și mintea omului. Și are șanse mari ca să fie parte din timpul său, mai ales în competiție cu lumea digitală.”

Ediția specială a podcastului Vorbitorincii va fi găzduită în biblioteca Ovală de către Ambasada României la Paris – un partener de tradiție pentru proiectele culturale românești de impact în Franța. 

Înregistrarea va avea loc în Palatul Béhague – reședința istorică a ambasadei, un edificiu Belle Époque din inima Parisului, a cărui bibliotecă a găzduit de-a lungul deceniilor unele dintre cele mai rafinate întâlniri culturale și diplomatice ale capitalei franceze. 

Ca în fiecare an, România este prezentă la festival printr-un program amplu organizat de Institutul Cultural Român de la Paris şi Centrul Naţional al Cărţii, în parteneriat cu Ambasada României la Paris, Ambasada Republicii Moldova în Franţa şi Consulatul General al României la Paris. Sub motto-ul  „Roumanie, par-delà les frontières | Un territoire toujours a decouvrir”/ „România, dincolo de frontiere | Un teritoriu încă de descoperit” standul naţional (NC32) devine un spaţiu viu al întâlnirilor dintre autori şi public.

SPIRIT, gustul creativității românești 

În contextul în care, la nivel național, cultura se confruntă cu o subfinanțare cronică, cu atât mai valoros devine sprijinul din mediul privat. Din acest punct de vedere, în ultimii ani, Jidvei a devenit un susținător emblematic al artiștilor români și al evenimentelor culturale.

Totodată, Jidvei a pătruns împreună cu cultura română în spiritul profund european, fiind o prezență constantă la evenimente majore de peste hotare. 

La Festival du Livre de la Grand Palais, Jidvei aduce colecția SPIRIT: un omagiu adus spiritului şi creativității româneşti, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper. SPIRIT este o colecție de vinuri premium, o reverență adusă identității româneşti, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodeşte vița-de-vie de peste opt secole.

Colecția SPIRITJidvei: SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose

Colecția reunește vinuri maturate cu grijă în butoaie din stejar bătrân, lucrate manual de meșteri locali, cu etichete ce poartă simboluri locale „cusute cu rost”, inspirate din bogăția naturală și moștenirea culturală a ținutului. Strugurii sunt culeși manual de pe văile Târnavelor, acolo unde ceața matinală creează un microclimat unic, favorizând coacerea lentă și păstrând prospețimea tipică terroir-ului Jidvei.

SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose formează o familie de vinuri cu caracter distinct şi recunoaştere internațională. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Cultura românească, cel mai bun ambasador al nostru

O marcă românească nu poate exista în afara culturii din care s-a născut. Fiecare eveniment cultural la care Jidvei este prezent este o dovadă că România are ceva de spus şi că merită să fie ascultată.

„Pentru Jidvei, a fi prezent la Festival du Livre de la Paris face parte din identitatea noastră. Credem că un brand românesc care a ajuns pe scenele Europei are și responsabilitatea de a deschide uși pentru cultura din care s-a născut. Literatura, vinul, muzica, arta, toate vorbesc despre aceeași Românie. Noi alegem să fim acolo unde se spun povești care contează. Am învățat, de-a lungul anilor, că vinul și cultura au ceva esențial în comun: ambele au nevoie de timp, de răbdare și de oameni care să creadă în ele înainte ca lumea să le descopere.” – declară Ana Necșulescu, Director de Comunicare Jidvei

„Așa cum cultura și educația sunt recunoscute drept domenii fundamentale pentru progres și coeziune socială, o companie precum Jidvei, care aspiră la relevanță și impact pe termen lung, trebuie să integreze organic aceste valori în strategia sa de business și să-și asume, asemenea unui guvern responsabil care investește în educație, sănătate sau infrastructură, rolul de a investi în societate.

Cele mai puternice mărci sunt cele care nu se limitează la promovarea produsului, ci se asociază cu idealuri. În acest context, rolul mărcii se extinde: de la livrarea de soluții la nevoi, spre investiția în capitalul simbolic și intelectual al societății, spre cultivarea aspirațiilor, oferirea de sens și deschiderea de orizonturi.

Cultura nu e cheltuială, e infrastructură neurologică. Bill Bernbach spunea în anii ’60: «Toți cei care folosim mass-media în mod profesional suntem modelatorii societății. Putem vulgariza această societate. O putem brutaliza. Sau o putem ajuta să se ridice la un nivel mai înalt.» Companiile au această datorie: să contribuie la ridicarea societății”, spune Alexandra Tînjală, (Agentia Sister) pentru Republica – Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate – Jidvei România.

Festival du Livre de Paris se va încheia duminică seara. Urmăriți relatările în timp real de la Paris pe pagina de instagram Jidvei. 

***

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.

Brandul reuneşte tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică şi expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale şi diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris şi Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei 

The post Scriitorii români, prezenți la Festival du Livre de Paris. Jidvei este vinul oficial al României la Grand Palais (P) appeared first on Cultura la dubă.