Cea de-a 10-a ediție Electric Castle a adunat în cele 5 zile de festival peste 270.000 de participanți – un record, potrivit organizatorilor. Massive Attack a fost cel mai așteptat concert, iar muzica de calitate s-a îmbinat cu mesajele politice promovate de trupa britanică. Câțiva artiști nu au mai ajuns la festival din cauza crizei din aeroporturi provocată de problemele informatice ale Microsoft.

Massive Attack a fost principalul headliner la Electric Castle și a adunat la scena principală aproximativ 60.000 de participanți sâmbătă seara.

Așa cum s-a întâmplat și la concertele de la București din 2008 și 2018, trupa britanică a afișat în timpul întregului concert mesaje politice pe un ecran uriaș, atât în limba engleză, cât și în limba română.

Robert del Naja, membru fondator al trupei, a purtat pe braț o banderolă cu mesajul “Palestina”.

Cei mai mulți dintre spectatori au reacționat în asentimentul trupei, însă au fost și persoane care au părăsit mulțimea în timpul reprezentației.

Într-un registru complet diferit s-a încadrat show-ul rapperului jamaican Sean Paul, de duminică seara. Tinerii din public au cântat și au dansat pe hit-urile Got 2 Luv U, No Lie sau Cheap Thrills.

Un alt headliner, Queens of the Stone Age, nu a mai ajuns la EC după ce, cu două săptămâni înainte, a anunțat că își anulează turneul european. În schimb, Bring Me to Horizon au oferit principalul concert vineri seara, iar Chase and Status au animat mulțimea sâmbătă seara.

În cele 5 zile de festival, peste 200 de artiști au evoluat pe cele 10 scene de la Electric Castle.

„Electric Castle a fost și continuă să fie mai mult decât un festival de muzică. Este despre crearea unei comunități și a unei experiențe care rezonează cu oamenii mult timp după ce festivalul se încheie. Suntem recunoscători tuturor artiștilor care au făcut eforturi enorme să ajungă în fața publicului, în ciuda a zeci de ore în care au stat blocați în aeroporturi, participanților care ne-au înțeles eforturile și partenerilor care au făcut ca ediția din acest an să fie atât de specială.”, a declarat Tudor Costinaș, director comunicare Electric Castle.

Primele abonamente pentru ediția 2025 a festivalului au fost puse în vânzare, astăzi, în ediție limitată. Prețul unui abonament pentru 5 zile pornește de la 89 de Euro.

The post Electric Castle a înregistrat peste 270.000 de participanți în 5 zile de festival. Massive Attack – cel mai important show appeared first on Cultura la dubă.

Deși în etapa inițială manifestările artistice în spațiul domestic au fost un experiment dedicat unui grup restrâns de persoane, fără repere și coordonate, interesul pe care l-au generat în rândul participanților a determinat organizarea și formalizarea acestora sub conceptul de ”cultura de casă” sau ”homemade culture”, fenomen pe care Jean-Lorin Sterian l-a studiat și teoretizat într-o lucrare de masterat și mai apoi de doctorat.

În 2014, lorgean theatre a devenit HomeFest, iar, ulterior, Jean-Lorin Sterian a dezvoltat și o variantă internațională a evenimentului, lorgennale, prin care festivalul de arte performative a ajuns în Zagreb, Stuttgart și Budapesta. Transformarea lorgean theatre în HomeFest a venit cu o schimbare esențială – Jean-Lorin Sterian a renunțat la statutul de gazdă, și-a asumat rolul de manager cultural și i-a invitat astfel pe bucureșteni să își deschidă propriile spații domestice către cultură.

De-a lungul timpului, spațiile domestice bucureștene, cât și internaționale, au găzduit o diversitate de momente artistice, de la dans, instalații performative, sau teatru, la rock-balance, concerte sau eco-meditaţie.

Anul acesta, la cea de-a opta ediție, HomeFest s-a întors la formatul fizic. Experiența celor doi ani de adaptare a conceptului la formatul online a adus noi provocări, cât și perspective, iar asta l-a determinat pe Jean-lorin Sterian să realizeze un film documentar – Zoomification.

În 2022 HomeFest se aliniază eforturilor de susținere a artiștilor din Ucraina și din Republica Moldova, în contextul războiului. Între 21 și 23 octombrie la Chișinău a fost organizată, sub egida HomeFest, o ediție a lorgennale. Festivalul va continua din 5 noiembrie la București cu alte șase spectacole, două ateliere și o masă rotundă, susținute de artiști moldoveni și ucraineni, sub umbrela temei Tranzit.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă Jean-Lorin Sterian a povestit cum experimentul său a devenit un festival de arte performative și ce presupune întâlnirea dintre artiști și public în spațiul domestic.

…

Cum s-a dezvoltat interesul tău pentru cultura de casă?

Nu știam prea bine ce vreau să fac când am început în 2008. Aveam niște idei și niște surse de unde mă inspirasem, dar în momentul ăla nu mi-am dat seama că va deveni o activitate care să îmi schimbe viața și că va deveni obiect de studiu. În acel moment cultura de casă nu exista ca concept.

Prin teza de doctorat am teoretizat ceea ce poate deveni un punct de studiu intitulat ”homemade culture”, ceea ce s-a întâmplat la 10 ani după ce am început practic să organizez evenimente artistice în spațiul domestic, dar până atunci au fost numai evenimente disparate dintotdeauna pe care nu a avut nimeni șansa să le pună la un loc și să își dea seama că reprezintă fațetele aceluiași fenomen.

Am deschis la mine teatrul de apartament în 2008 până în 2015, care s-a numit lorgean theatre și care de la prima reprezentație a avut un format care s-a păstrat până acum. Chiar și la evenimentele pe care le-am organizat în Chișinău am reprodus 90% din formatul primei seri a lorgean theatre din 2008.

În primii ani se manifesta ca un fel de laborator în care tot felul de artiști din toate domeniile voiau să încerce lucruri într-un spațiu care în mod normal nu era folosit pentru artele performative.

Le-am găzduit pe toate, nu m-a interesat foarte mult ceea ce doreau să prezinte din perspectiva conținutului, ci modul în care își adaptau conceptul la propriul meu spațiu domestic.

Spațiul meu domestic se transforma, lucrarea lor se transforma, prezența publicului era la rândul ei influențată de spațiu cât și de lucrările din spațiul respectiv. 

A fost tot timpul această triadă de audiență, spațiu și lucrarea artistică care interacționează și se influențează unele pe altele.

Începusem în 2007 masterul de antropologie și cumva m-a influențat un anumit tip de gândire în a organiza genul ăsta de evenimente. Întotdeauna era mai interesant ce se întâmplă cu oamenii și cu artiștii decât ce face artistul, ce mesaj transmite artistul.

Pentru mine a funcționat ca un fel de facultate de arte performative. Înainte eram jurnalist și scriitor și am devenit la rândul meu artist vizual și performer în aceeași perioadă. Toți participanții la acest gen de evenimente treceau prin niște schimbări.

Cum a fost perceput lorgean theatre la început? A fost publicul din București pregătit pentru un astfel de concept în 2008?

Cred că la început era și perioada de glorie a hipsterilor, a fost socotit ca un fenomen integrat, ceva neobișnuit, underground, o alternativă la teatrele de stat.

Era foarte mult experiment și s-a păstrat în continuare în perioada aia. Cred că în primii ani comunicarea s-a făcut direct, word of mouth, sau prin telefon, SMS și în marea majoritate erau prietenii mei care aduceau la rândul lor alți cunoscuți și situația asta a creat un fel de statut de sectă și țineam la chestia asta.

Primul slogan la lorgean theatre a fost ”poate vei fi invitat” pentru că îmi plăcea să se audă despre el, dar prin simplul fapt că era un spațiu foarte mic nu puteau să vină decât foarte puțini oameni. 

Era foarte diferit de tot ce trăiam în orice tip de sală de teatru sau chiar la Centrul Național al Dansului unde mergeam destul de des și acolo se făcea artă performativă în mod diferit, dar ceea ce se întâmpla între patru pereți, cu spectacole ciudate, era un vibe pe care nu cred că l-am regăsit în altă parte pentru că nimeni nu știa la ce să se aștepte, nici artistul nu avea experiență cu ceea ce făcea, publicul habar nu avea, nu știa cine va fi artistul, artiștii stăteau în public și se ridicau și făceau lucruri, deci cel de lângă tine putea fi artist.

Până acum, în 2022, publicul venea cu obiecte legate de tema spectacolului, nu plătea bilet, iar la sfârșit oamenii vorbeau despre obiectul adus, deci deveneau și ei performeri pe final.

Era un moment foarte mișto de comunitate temporară în care fiecare avea ceva de spus despre obiectul care avea legătură cu tema spectacolului, deci, practic, spectacolul se continua prin public.

Câteva dintre temele suficient de generoase s-au transformat în expoziții. Cea mai mare va fi cea pe tema ”acasă”, în prezent colectez obiecte din cinci orașe – Stuttgart, Zagreb, Budapesta, Chișinău și București.

De ce ai decis să extinzi lorgean theatre în afara țării, ci nu în România?

E ceva organic. E ca un tren în care m-am urcat atunci în 2008 și m-a dus în tot felul de stații. Practic, de la ce făceam eu cu lorgean theatre s-a extins în București întâi, am avut doi ani în care din apartamentul meu s-a mutat în multe alte apartamente din București pentru că cei care voiau să găzduiască erau ori artiști care făcuseră ceva la lorgean, ori foști spectatori care voiau să aibă aceeași experiență acasă.

Asta a fost prima etapă, campania se numea ”Se joacă cu casa deschisă” și așa am ajuns în multe alte cartiere din București.

Pasul ăsta a fost hotărâtor pentru transformarea inițiativei inițiale în HomeFest. Formatul a rămas același, dar au început să vină artiști străini în HomeFest, asta a fost schimbarea.

În campania ”Se joaca cu casa deschisă” am avut pentru prima oară o finanțare AFCN, ceea ce a schimbat multe în proiect pentru că a forțat un fel de profesionalizare, de înțelegere a demersului, ceea ce a dus și la o despărțire de copilăria conceptului și un fel de instituționalizare.

Acum lucrez cu o echipă, cineva face promovare, cineva face design. Tot timpul am ocolit existența banilor, dar de când cu AFCN artiștii sunt plătiți. HomeFest nu ar fi existat fără AFCN.

Pe măsură ce am ieșit din casa mea și apoi din București a fost foarte interesant să văd relația dintre locuitorii unui oraș și spațiul lor domestic și relația dintre locuitori și produsul artistic.

E destul de diferit de la oraș la oraș, mentalitatea de locuire e diferită. Asta o spun după experiența de a avea spectacole în Zagreb sau acum în Chișinău.

Am făcut, în general, în alte orașe din Europa pentru că am început să călătoresc ca artist în rezidențe și o parte din bugetul pe care îl aveam ca artist pentru a face lucrări era transformat în lorgennale, care este varianta internațională a HomeFest. 

Așa am ajuns să fac în alte țări, prin oameni cunoscuți în orașele respective, în principal parteneri locali care sunt esențiali pentru că întotdeauna când fac în altă țară e un co-curatoriat, eu aduc artiști locali sau din alte locuri, partenerul local alege artiști din orașul respectiv.

De ce ai schimbat numele festivalului în HomeFest?

Conceptul a rămas același, dar lorgean theatre era locul meu, alegeam un anumit tip de artiști, făceam un fel de curatoriat care e ușor diferit.

Eu lucram destul de mult cu audiența pentru că era foarte important, făceam și niște experimente legate de implicarea audienței în spectacol pe care în HomeFest nu le mai fac.

Acum publicul vine, dacă artistul vrea să implice audiența sau nu asta e responsabilitatea lui. Eu doar intermediez între artist și public.

Aș vrea să mergem spre zona ta de studiu antropologic și spre ceea ce ai observat în cei peste 10 ani de punere în practică a conceptului de cultură de casă. Cum se schimbă percepția artistului și a publicului asupra actului artistic în spațiul domestic?

Când mi-am terminat masterul în antropologie am făcut pentru prima oară un fel de auto antropologie, studiind lorgean theatre în primii ani de acolo, ceea ce mi-a adus o primă cunoaștere a ceea ce făcusem instinctiv până în momentul ăla și mi-a adus un alt fel de cunoaștere teoretică.

Am descoperit alte două proiecte din București asemănătoare și am realizat că este o lume mare în care foarte mulți oameni fac, totuși, lucruri de genul ăsta de foarte mulți ani și în moduri foarte diferite, iar în 2016 când m-am apucat de doctorat deja folosisem sintagma ”homemade culture” și, în primii ani de doctorat, fiind plecat în rezidențe artistice, am început să fiu în contact cu o mulțime de oameni care ajunseseră la evenimente similare și am făcut o hartă globală care arată dimensiunea fenomenului.

Studiind o bună parte din ce se află pe harta aia, începând să fac teren, m-am dus în Cuba la o Bienală, în Veneția, și punând toate entitățile artistico-domestice una lângă alta am început să găsesc elementele comune ale tuturor evenimentelor de genul ăsta și să categorizez, ce fel de tipuri sunt, care este relația dintre conținutul artistic și spațiul domestic.

Intrând în zona de doctorat am început să fiu mai precis și să disec fenomenul. Faptul că le-am pus cap la cap și le-am găsit elemente comune și am construit teorii pe tema lor mi se pare uneori o fantasmă cu totul.

În faza asta simt nevoia să mă detașez și să las o perioadă de timp homemade culture deoparte, inclusiv organizarea practică. Asta zic de câțiva ani.

Persoanele care fac genul ăsta de evenimente nu rezistă pe termen lung pentru că intervine auto instituționalizarea. O singură persoană preia toate joburile unei instituții.

Ori, după ceva timp nu mai ai resurse financiare, emoționale și cele mai multe proiecte pe care le știu nu cred că au rezistat mai mult de 4-5 ani, probabil din aceste motive.

Pe mine m-ar interesa mai mult să apară oameni din zona academică care să vină cu alte perspective din alte științe sociale asupra fenomenului, care pot să fie diferite de ale mele.

A fi gazdă în cadrul HomeFest schimbă perspectiva asupra propriei locuinței și relația pe care o ai cu spațiul domestic?

Da, dar poate nu pe termen lung.

Să vii de la serviciu și să te arunci pe canapea într-o seară obișnuită sau să cinezi cu cei din familie e într-un fel, și în altă seară în același spațiu sunt 25 de oameni, cineva joacă Ionesco sau Shakespeare și e super socializare și se răcnește, e foarte diferit.

Am întâlnit expresia asta la un grup georgian care spune că este o remobilare emoțională a apartamentului și mi se pare foarte veridică. Nu pot să zic că apartamentul tău nu va mai fi la fel niciodată, dar ceva schimbă.

Pe lângă faptul că schimbă percepția asupra spațiului domestic pentru o vreme, schimbă și percepția asupra actului artistic deodată. Asta m-a interesat pe mine.

E o mentalitate sud-estică asupra artei ca fiind sacră, pentru că atunci când se petrece în instituții specializate te îmbraci frumos, te pregătești, pe când în casă este trivializat, domesticizat, dar în același timp este artă, nu devine o serată la mandolină cu niște prieteni și asta îmi place cel mai mult, coborârea de pe piedestal.

Eu văd arta nu neapărat ca pe un serviciu public, dar ca parte din viață și devine parte din viață când se desfășoară în spațiul domestic.

Cum influențează spațiul domestic relația artistului cu publicul?

E o provocare pentru artiștii care nu au mai făcut asta să fie atât de aproape de public. Scena e construită astfel încât să te protejeze. Te ascunzi în spatele luminilor, a unei instalații de sunet bune, care îți protejează vocea, există o distanță între scenă și public.

În schimb, când ești în mijlocul publicului nu ai unde să fugi. E o provocare pe care nu toți artiștii au curajul să o accepte.

Pe scenă sau în orice instituție de cultură artistul și-a terminat treaba și a dispărut. Într-o casă nu are unde să fugă, spectatorii îi au pe artiști în mijlocul lor, îi pot accesa imediat.

Sunt niște relații de putere în actul artistic de instituție care dispar sau sunt ameliorate în spațiul domestic.Într-o casă toate convențiile dispar și până și faptul că stau pe podea la același nivel e important.

Anul acesta vă întoarceți la formatul fizic după doi ani de format online. Cum s-a schimbat interacțiunea în mediul virtual?

Am fost foarte circumspecți, mai ales că dispărea intimitatea care este esențială pentru HomeFest. Spre marele noroc, fiind carantină, un spectacol dura cam jumătate de oră, iar mai apoi discuțiile de după durau două ore și jumătate, se stătea până la miezul nopții și se intra într-o intimitate extrem de puternică pentru că eram cu toții în starea aia de semi-șoc, nu se ieșea din casă, oamenii nu se cunoșteau și foarte mulți necunoscuți au ajuns să vorbească prin intermediul spectacolelor HomeFest de atunci.

A fost mișto să văd artiștii adaptându-se la Zoom. Cei care nu erau deloc obșinuiți nici cu performance-ul în spațiul domestic aveau o dublă provocare. Unii erau actori care nu jucaseră în viața lor în afara scenei și brusc au trebuit să facă spectacole din sufragerie sau bucătărie și online.

Care sunt cele mai neconvenționale spații domestice în care HomeFest a fost găzduit?

Toaleta a fost folosită de câteva ori. Erau spectacole intinerante în care se folosea fiecare cameră. Podul a fost anul trecut și e și anul ăsta. În curți am avut evenimente, o curte de bloc în Viena, o expoziție într-o scară de bloc. Nu cred că e spațiu care să aparțină unui apartament și să nu fi fost folosit de-a lungul timpului.

Cum alegeți artiștii care performează la HomeFest ?

Eu îi aleg, fac partea asta de curatoriat. Am fost în Chișinău acum ceva timp, m-am interesat ce artiști ucraineni sunt în București în momentul de față, unii vin direct din Kiev, alți artiști sau scriitori moldoveni locuiesc deja în București. De-a lungul timpului am dezvoltat o relație personală cu mulți oameni pe care îi pot invita direct, mai rar facem call-uri publice pentru artiști, facem mai degrabă pentru gazde.

Plănuiți să extindeți HomeFest  în alte orașe ale României?

Aș veni oriunde cu acest format, dar cel puțin în momentul de față nu am eu energie să mă duc spre alte orașe, ci unde am fi invitați să facem asta. Pentru mine în momentul de față e mult mai atractiv să îl fac oriunde în altă parte în afară de București.

The post Când cultura ajunge acasă. Povestea HomeFest, spusă de fondatorul Jean-Lorin Sterian appeared first on Cultura la dubă.

“R.M.N.”, noul film regizat de Cristian Mungiu și selectat în competiția oficială la Cannes, a fost proiectat aseară în premieră în România, la Sala Palatului, în prezența a aproximativ 2000 de spectatori.

În lipsa unei săli de cinema propice pentru o premieră de gală, în ciuda performanțelor internaționale realizate de cineaștii români în ultimii 25 de ani, filmul a putut fi văzut în fosta sală de congres a PCR, cu scaunele ei muștar, scârțâietoare, rămasă un puternic simbol al trecutului comunist, dar și al celor 30 de ani de indiferență care au urmat.

Cel mai premiat regizor al noului val românesc, Cristian Mungiu, și-a dorit să vadă dacă un film al său mai poate să umple o sală de 4000 de locuri. A făcut asta și în urmă cu 6 ani, când filmul “Bacalaureat” a fost proiectat la Sala Palatului în paralel cu premiera din competiția oficială de la Cannes.

De această dată, a fost nevoit să închirieze Sala Palatului încă dinainte de a filma “R.M.N.” și fără să știe dacă filmul va fi sau nu selectat la Cannes. Iar pentru evenimentul de aseară a adus un sistem de proiecții din Germania.

După 2 ani de pandemie, în care obiceiul de a merge la cinema s-a transformat pentru multe persoane în obiceiul de a vedea un film pe Netflix sau pe HBO Go, filmul lui Mungiu nu a reușit, însă, să umple Sala Palatului, iar pentru a evita o imagine cu o sală pe jumătate goală, cele 4 sectoare de sus (J, K, L, M) au fost închise cu o draperie.

În sală au fost prezenți numeroși actori, regizori, producători și alți oameni din industria cinematografică, dornici să vadă noua realizare semnată de Mungiu, dar și simpli iubitori de cinema.

Înainte de film, pe ecran au fost proiectate fotografii din timpul filmărilor, altele de la Cannes, dar și câteva fragmente din critica internațională de film.

“R.M.N.” are o durată de 2 ore și este probabil cel mai complex film realizat de Mungiu. Ne arată o radiografie rece a unei comunități dintr-un sat românesc, în care etnicii maghiari și românii se ciocnesc și convețuiesc, în același timp, de sute de ani, alături de etnici germani, dar se unesc atunci când o amenințare și mai mare apare în lumea lor, fie sub forma “țiganilor” pe care se laudă că au reușit să îi îndepărteze, fie sub forma nou-veniților sri-lankezi, angajați la brutăria din sat.

Povestea pornește de la cazul real din 2020, din satul Ditrău, când doi sri-lankezi au fost  ținta unui protest al localnicilor care cereau înlăturarea lor.

Dar, așa cum a și declarat în conferința de presă susținută la Cannes, Mungiu nu și-a dorit ca filmul să vorbească doar despre România, ci despre o Europă a prezentului, în care rasismul, ura și dezbinarea, precum și fenomenul migrației, modifică individul, familiile și societățile, în ciuda principiilor de toleranță și acceptare a diversității, promovate de UE.

Totuși, cu siguranța filmul va avea altă însemnătate pentru spectatorii din România, decât pentru cei din alte țări, fiindcă anumite nuanțe specifice fiecărei etnii descrise în film pot fi înțelese doar la nivel local, la fel cum poate doar noi putem observa “normalitatea” românească a unei scene în care 3 săteni se întâlnesc în mijlocul localității, unul vine cu motocicleta, altul pe cal și altul cu bicicleta, ca și cum ar fi un banc cu un neamț, un român și un maghiar.

Filmul merită văzut și dezbătut, iar azi el va fi proiectat chiar la Ditrău, în căminul cultural în care a avut loc în viața reală adunarea comunității care cerea primarului înlăturarea sri-lankezilor de la fabrica de pâine.

Apoi, echipa filmului va continua o caravană în mai multe orașe, din dorința regizorului de a se întâlni personal cu spectatorii și de a discuta cu ei pe marginea filmului.

Programul proiecțiilor speciale din țară poate fi găsit aici, dar filmul poate fi văzut și în toate cinematografele.

O recenzie relizată de Flavia Dima pentru Films in Frame poate fi citită AICI.

The post De la Cannes la Sala Palatului. “R.M.N.”, filmul regizat de Cristian Mungiu, a avut aseară premiera în România appeared first on Cultura la dubă.

Ca de obicei, filmele americane au rămas preferatele românilor care merg la cinema, în timp ce filmele românești reprezintă un procent infim în preferințele spectatorilor, în ciuda numeroaselor premii internaționale câștigate.

Fast & Furious 9 a fost cel mai urmărit film în cinematografele românești în 2021, aducând în săli 377.279 de spectatori.

Pe locul al doilea se află Spider Man/ No way Home, cu 319.809 de spectatori, iar pe locul al treilea este animația pentru copii Luca, cu 225.622 de spectatori.

Cel mai vizionat film românesc în 2021 se află pe locul 20 în topul general, cu 76.369 de spectatori. Este vorba despre Zăpadă, ceai și dragoste, regizat de Cătălin Bugean, cu Liviu Vârciu în rol principal.

În topul filmelor românești, pe locul al doilea se află Tabăra, cu 45.173 de spectatori, urmat de documentarul România Sălbatică, cu 25.675 de spectatori.

Pe locul 4 este filmul lui Radu Jude, care a câștigat Ursul de Aur la Berlin – Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Acesta a adunat 14.668 de spectatori.

În 2021, filmele americane au adus la cinema 3.854.662 de spectatori, reprezentând 82,28 din total, filmele europene 531.691 de spectatori – 11,35%, filmele românești 242.041 de spectatori – 5,17, iar filmele din alte țări – 56.510 de spectatori – 1,20%.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, actorul Bogdan Dumitrache, multiplu premiat pentru performanțele sale la nivel internațional, explica de ce românii nu prea merg la filmele românești:

“Cred că nu vor să confrunte încă o dată realitatea pe care o trăiesc. Nu e convenabil. Cred că în România, cinema-ul e perceput ca o evadare din realitate, te închizi într-o cutie neagră și visezi la o lume mai bună. E o evadare, da.”

Și clasamentul filmelor românești pe ultimii 5 ani confirmă spusele lui Bogdan Dumitrache: românii vor să se relaxeze la cinema și preferă filmele de public, lejere, nu pe cele cu subiecte apăsătoare care să le reamintească problemele pe care le au. Pe ultimii 5 ani, situația stă astfel:

1. Miami Bici – 553.941 de spectatori
2. 5 Gang, Un altfel de Crăciun – 343.734 de spectatori
3. Oh, Ramona! – 256.115 de spectatori
4. Moromeții 2 – 199.601 de spectatori
5. Maria, Regina României – 156.232 de spectatori

Anuarul cinematografiei pe 2021 poate fi consultat integral AICI.

The post “Fast & Furious 9”, cel mai urmărit film în cinematografele din România în 2021. Filmele românești au adunat doar 5% dintre spectatori appeared first on Cultura la dubă.

În timp ce România trece prin cea mai gravă perioadă de la declanșarea pandemiei de coronavirus până în prezent, înregistrând cea mai mare rată de deces din lume, raportată la populație, Spania, una dintre țările grav afectate de coronavirus anul trecut, ne arată în prezent că viața poate fi mai aproape de normalitate, după ce aproape 80% din populație s-a vaccinat.

Pe 24 octombrie, la Barcelona, peste 86.000 de oameni au participat la cel mai așteptat meci al anului: Barcelona – Real Madrid.

A fost pentru prima dată după 18 luni când stadionul Camp Nou a fost deschis la capacitate maximă, iar accesul nu a fost condiționat de vaccin sau test, ci doar de purtarea măștii de protecție.

În contextul pandemiei, El Clasico nu a fost doar un meci de fotbal spectaculos, ci un simbol puternic al normalității oferite de vaccinarea în masă.

***

Duminica aceasta, Barcelona a revenit la vitalitatea de dinaintea pandemiei. Celebra plajă Barceloneta era plină de localnici, unii făceau sport pe faleză sau în mare, în timp ce turiștii se plimbau pe străzi, în port sau se bucurau de sangria și paella la terase.

Dincolo de vremea frumoasă de afară, orașul trăia forfota specifică unui eveniment important. La ora 16.15, Barcelona și Real Madrid se întâlneau pe stadionul Camp Nou, în primul El Clasico fără Messi, după 15 ani, și primul eveniment din Spania în pandemie, la care erau așteptați peste 80.000 de oameni.

În martie, Sonar, marele festival de muzică electronică organizat în Barcelona, anunța că se amână pentru al doilea an la rând, după ce fusese reprogramat pentru iunie 2021.

Spania încă nu își revenise după primul an catastrofal de pandemie, care a răpus peste 87.000 de spanioli, iar campania de vaccinare debutase lent. Totuși, azi Spania este dată exemplu în întreaga lume, pentru succesul pe care l-a arătat în privința vaccinării.

În ziua meciului, 24 octombrie 2021, 79.6% din populația Spaniei era vaccinată cu ambele doze, adică aproximativ 37 de milioane de cetățeni spanioli se vaccinaseră voluntar până la acea dată.

Chiar și așa, purtarea măștii este în continuare obligatorie la evenimente și în interior, iar oamenii respectă regula cu strictețe.

Accesul în țară se face pe baza certificatului verde și cu un formular detaliat pe care fiecare turist trebuie să îl completeze online, pe o platformă guvernamentală. În plus, la aeroport, câteva echipe medicale și poliția testează aleatoriu unii dintre turiștii aterizați, fie ei și vaccinați.

Prin urmare, chiar dacă nu a fost o condiție de acces, majoritatea prezentă pe stadion era vaccinată.

La startul partidei, tabela stadionului anunța o prezență de 86.422 de spectatori pe scaune, la care se adaugă sute de fotografi, jurnaliști, forțe de ordine și cele două echipe.

Iar revenirea la normalitate nu este doar una de moral, ci și una esențială din punct de vedere financiar.

FC Barcelona a încasat doar din vânzarea biletelor 4.5 milioane de euro. Pe lângă acestea, se adaugă veniturile din vânzarea de tricouri și alte suveniruri, băuturi răcoritoare și mâncare.

Iar dincolo de stadion, prezența turiștilor înseamnă profit pentru companiile de zbor, hoteluri, restaurante, magazine și muzee.

Cum a ajuns Spania să aibă 80% din populație vaccinată?

Spania este acum pe locul 5 în lume, în topul vaccinării, după Emiratele Arabe Unite, Portugalia, Cuba și Chile, întrecând marile puteri precum Marea Britanie, Franța și Germania.

Mai mult decât atât, Spania a atins această performanță fără vreun ordin guvernamental care să oblige anumite categorii să se vaccineze.

Începutul campaniei de vaccinare a fost lent și complicat de obstacole logistice pe care le-au întâmpinat mai multe țări. În aprilie, dacă Marea Britanie avea 13% din populație vaccinată, Spania avea doar 7%.

În primă fază, s-au vaccinat în masă cadrele medicale și asistenții din centrele pentru îngrijirea bătrânilor. Apoi, preluând exemplul acestora, seniorii spanioli s-au vaccinat în proporție de 95%, ținând cont, desigur, de catastrofa procată de primul val de îmbolnăviri din Spania.

Spaniolii au aflat încă de anul trecut cât de periculos este virusul și sute de mii de familii aveau cel puțin un cunoscut ucis de Covid 19.

Iar asta s-a întâmplat într-un stat cu un sistem sanitar modern, care se bucură de o rată mare de încredere din partea populației. Un profesor de sociologie de la Universitatea Autonomă din Madrid, Josep Lobera, a declarat pentru Euronews că succesul campaniei de vaccinare are explicații profunde legate de cultură și istorie.

“Spania a avut o tranziție lentă către democrație. Noi nu am avut democrație până în 1978 și traziția s-a terminat în 1981. Abia în anii 80 noi am început să devoltăm sistemul public de sănătate, adică mai târziu decât alte țări din Europa.

Pentru multe generații din Spania, în special pentru cei care au trăit această tranziție către democrație, spitalele publice sunt parte din modernizarea țării și au mare încredere în ele.”, susține profesorul Lobera.

Declarația subliniază și mai tare prăpastia dintre România și alte țări europene. Noi ne confruntăm cu un adevărat dezastru al sistemului medical public, la 32 de ani de la căderea comunismului.

Românii nu doar că au încrederea știrbită în spitale, ci le este frică să ajungă în spitalele publice, de teama bacteriilor sau, și mai șocant, de teama de a nu a muri arși în secțiile ATI.

În plus, sistemul sanitar românesc s-a confruntat cu un exod al cadrelor medicale în ultimii 30 de ani, iar azi, în plină pandemie, vedem cu adevărat efectele.

Chiar și dacă ar avea mai multe spitale, România nu ar avea suficiente cadre medicale pentru ele.

Revenind la cazul Spaniei, sociologul Lobera explică, de asemenea, cum este privit vaccinul în conștiința națională. Acesta povestește că spaniolii care au trăit în timpul regimului dictatorial al lui Franco au o adevărată traumă colectivă fiindcă le-a fost interzis accesul la vaccinul care previne poliomielita.

În timp ce țările occidentale au început vaccinarea împotriva poliomielitei în anii 50, spaniolii au primit vaccinul abia zece ani mai târziu, timp în care mulți și-au pierdut copiii și alte rude.

Recent, guvernul spaniol a recunoscut că victimele poliomielitei de la acea vreme au fost victimele regimului dictatorial.

Iată încă un motiv pentru care spaniolii privesc vaccinul ca pe un drept la sănătate și mai ales o explicație care ne arată de ce vârstnicii spanioli s-au vaccinat în proporție de 95%.

Mai mult, același sociolog vorbește despre o legătură puternică între generațiile de bătrâni și tineri. În Spania, 55% dintre tinerii cu vârste între 25 și 29 de ani locuiesc încă alături de părinți și chiar bunici. Pentru nu a-i pune pe aceștia în pericol, s-au vaccinat și ei.

Fenomenul fake news a ajuns, bineințeles, și în Spania. Însă încă de la începutul campaniei de vaccinare, guvernul central a avut o strategie clară prin care a câștigat încrederea populației. Mai exact, a lăsat specialiștii să vorbească.

Sociologii știau că politicienii pot influența masele atunci când vine vorba despre alegeri precum vaccinarea, astfel că specialiștii desemnați să se ocupe de campania de vaccinare le-au cerut politicienilor să nu facă declarații despre beneficiile sau riscurile vaccinului, ci să îi lase pe ei să fie vocea principală către cetățeni.

Deși Spania e o țară puternic fragmentată pe regiuni, în privința vaccinării politicienii au făcut un front comun, scopul tuturor fiind nu doar unul sanitar, ci și economic.

Mult dorita revenire la normalitate presupune reluarea activităților economice la toate nivelurile, astfel că a existat acest interes comun, pragmatic.

Din nefericire, politicienii români au folosit campania de vaccinare în scop electoral, fie că mesajul lor a fost unul pro sau contra.

Pe 24 iunie, când România nu avea nici 30% din populație vaccinată, președintele Klaus Iohannis făcea celebra declarație “practic, noi am oprit pandemia”.

Câteva luni mai târziu, România este pe primul loc în lume la rata mortalității, înregistrând până acum 46.015 decese cauzate de Covid 19.

În Spania, în schimb, mesajul autorităților, atunci când 80% din populație e vaccinată, este că lupta nu se oprește aici.

“Cea mai mare provocare pe care o avem acum este că mai avem 20% din populație de vaccinat. Încă mai avem 7 milioane de oameni care trebuie vaccinați, pentru a avea un success complet la toate categoriile de vârstă”, a declarat pentru Euronews medicul epidemiolog Daniel López-Acuña, fost director al departamentului pentru situații de criză la Organizația Mondială a Sănătății.

Cum arată normalitatea în pandemie

Deseori folosim cu toții sau auzim expresia “revenirea la normalitate”. Însă chiar sociologii și psihologii ne spun că, cel mai probabil, nu vom mai reveni niciodată la normalitatea cunoscută înainte de pandemie.

Pandemia are efecte puternice asupra stilului de viață și asupra stării emoționale, dar și efecte economice greu de recuperat.

Pentru unii oameni, noua viață în pandemie înseamnă ore în șir de lucru de acasă, în timp ce copiii trebuie supravegheați la școala online.

Pentru alții, viața nu va mai fi niciodată la fel fiindcă și-au pierdut mama, soțul, bunicii sau chiar copilul, din cauza pandemiei.

Și există și categorii pentru care pandemia a însemnat profit uriaș sau mai multă libertate. De exemplu, firmele de curierat ori firmele care produc materiale sanitare au devenit esențiale în pandemie. Iar noua viață a însemnat și libertatea de a lucra din fața unui laptop, din orice colț al lumii, pentru anumite categorii de angajați.

Cert este că nimeni nu a rămas neschimbat după ultimul an și jumătate.

A doua zi după meciul El Clasico, câștigat de Real Madrid cu 2-1, într-o dimineață de luni, plaja e în continuare aglomerată la Barcelona.

Restaurantele și cafenelele se bucură de prezența turiștilor, care bifează, bineînțeles, și vizite la marile centre culturale și la muzee, în fața cărora formează cozi.

Pe La Rambla, cea mai populară arteră a orașului, zeci de copii din învățământul preșcolar au umplut zona. Fie că merg pe jos, ori vin cu autocarele, cei mici, însoțiți de profesori, merg la teatru sau la operă pentru copii.

Deși masca nu e obligatorie în aer liber, cu toții poartă măști, la fel și îngrijitorii lor. Aceasta este noua normalitate într-o țară care a înțeles că vaccinarea este, mai întâi de toate, speranță.

În România, elevii se află într-o vacanță de două săptămâni impusă de autorități, iar accesul la educație și cultură a devenit în pandemie un privilegiu pe care și-l permit doar familiile cu posibilități, predominant din mediul urban.

România este, în același timp, țara care tocmai a pus pe lista restricțiilor accesul în muzee, la 30% grad de ocupare, deși ele sunt goale în majoritatea timpului.

The post Noua normalitate. Povestea unui El Clasico cu 86.000 de oameni în tribune, după ce 80% din populația Spaniei s-a vaccinat appeared first on Cultura la dubă.