În decembrie 2024, premiera spectacolului „Mary Stuart” la TNB marca o revenire istorică a regizorului Andrei Șerban la Teatrul Național din București, după 30 de ani. Pentru acest moment, regizorul a ales o adaptare contemporană a unui text clasic și o montare inedită, inspirată de un proiect similar realizat de dramaturgul și regizorul britanic Robert Icke la Londra.

În viziunea lui Icke, cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de două actrițe care la începutul spectacolului dau cu banul pentru a decide ce personaj joacă.

Andrei Șerban a preluat ideea, dar a mers chiar mai departe. Inițial, a vrut să implice în proiect 5 actrițe, dar a rămas la 3: Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. Dacă Raluca Aprodu și Ofelia Popii au interpretat ambele roluri, Nicoleta Lefter a fost aleasă de regizor doar pentru partitura Mary Stuart.

Înconjurate de personaje masculine interpretate, de asemenea, excepțional de Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Florin Aioane, Tudor Cucu Dumitrescu, Ștefan Mihai, Emilian Oprea sau Mihai Calotă, reginele din “Mary Stuart” au prestații memorabile.

Pentru Ofelia Popii, proiectul “Mary Stuart” a marcat și mutarea sa de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu la Naționalul din București, Ralucăi Aprodu i-a adus nominalizarea la Premiile UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal – Queen Elisabeth, iar Nicoleta Lefter, actriță angajată la Odeon, s-a bucurat de a doua sa colaborare cu TNB, dar și de o minune pe care a purtat-o pe scenă, cunoscută pe atunci doar în intimitatea sa – o nesperată sarcină.

“Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă despre ce înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest.” – spunea Andrei Șerban într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Pregătirea acestui spectacol a fost în sine un test de colegialitate pentru cei implicați, fiindcă fiecare actriță a avut nevoie să repete cu partenerii de scenă. Cum faci, într-un mediu atât de competitiv, să îți păstrezi umanitatea? Dincolo de profesionalismul fiecăruia dintre cei implicați, a fost nevoie de multă muncă, răbdare și empatie.

În spatele fiecărei “regine” a stat o femeie reală, care la rândul ei se confruntă cu provocări, vulnerabilități și idei preconcepute. Materialul acesta reunește poveștile celor trei actrițe din “Mary Stuart”, în trei interviuri acordate pentru Cultura la dubă.

***

OFELIA POPII: “Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.”

Ofelia Popii este, fără îndoială, una dintre cele mai valoroase actrițe care au apărut pe scena din România în ultimii 25 de ani. Cunoscută iubitorilor de teatru pentru rolul Mefisto din „Faust”, montat de Silviu Purcărete la Sibiu, Ofelia a primit de trei ori Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal. Este cap de afiș pe multe dintre spectacolele Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu și, chiar dacă a mai colaborat și cu alte instituții sau în proiecte independente, se confunda cu Sibiul. Iarna trecută a marcat, însă, o surprinzătoare mutare de la Sibiu la București, echivalentul unui mare transfer în fotbal. Ofelia Popii a devenit actrița angajată a Teatrului Național din București.

“Simțeam că am nevoie de o schimbare. Acum doi ani, când am făcut proiectul “Mass” cu Mihaela Trofimov, cu Richard Bovnoczki, cu Marius Turdeanu, pe care îl știam demult, bineînțeles, am simțit un aer proaspăt, important pentru mine. Totuși, nu a fost suficient.

Un an mai târziu, tot peste vară, am construit spectacolul “Cineva are să vină”, cu Ciprian Scurtea, iar întâlnirea cu regizoarea Chris Simion Mercurian și cu un alt spațiu teatral, am lucrat spectacolul la ARCUB, au fost benefice pentru mine.

A urmat castingul la Andrei Șerban și speram să-l iau. Îmi doream foarte mult să mă reîntâlnesc cu domnul Andrei Șerban. În 2006 el a făcut “Pescărușul” la Sibiu, iar eu, în timp, analizându-mă, simțeam că nu am fost suficient de matură la acel moment pentru întâlnirea cu acest regizor mare. Nu că nu mi-aș fi dat interesul atunci, dimpotrivă, am fost extrem de implicată, dar simțeam că acum va fi altfel.

Deci, când am aflat vestea că am fost aleasă, m-a bucurat în primul rând că am luat castingul pentru întâlnirea ce avea să urmeze cu domnul Andrei Șerban, în al doilea rând m-am bucurat pentru întâlnirea cu scenograful pe care îl admir enorm – Helmut Stürmer, apoi pentru întreaga echipă artistică și tehnică a proiectului. Și a venit bonusul neașteptat, vestea că actrițele vom juca ambele personaje.

Eu nu am pornit în această aventură cu ideea că vreau să mă mut în București. M-am mutat în chirie pentru filmările din vară, apoi am luat o altă chirie pentru perioada acestui proiect, iar pasul următor, când mi s-a oferit contractul de angajare, l-am îmbrățișat cu bucurie fiindcă asta înseamnă că mă întâlnesc cu și mai mulți artiști noi, într-un spațiu teatral nou, ofertant. TNB e un teatru imens, colosal.

Ani la rând nu simțisem nevoia de schimbare la Sibiu, fiindcă grație managementului inspirat veneau mereu regizori importanți, de la care am avut mult de învățat.

Dar în ultimii ani am simțit un gol lăuntric, că îmi consumasem propriile resurse și că am nevoie de ajutor din afară, de schimbare.

Voi juca și la Sibiu în continuare, atâta vreme cât e înțelegere, eu nu vreau să creez conflicte. Îmi place orașul, îmi place Teatrul din Sibiu, îmi plac spectacolele la care am lucrat, nu vreau să renunț la ele, dar sunt un om care privește mai mult spre viitor decât spre trecut. Trecutul l-am simțit pe de-a-ntregul, a lăsat urmele lui. Acum mă interesează experiențele care îmi aduc ceva nou.”

Deși are o experiență impresionantă în spate, Ofelia mărturisește că s-a prezentat cu mari emoții la castingul lui Andrei Șerban, fără să știe că ar putea fi nevoită să joace chiar ambele roluri principale.

Era și genul de emoție a unei întâlniri importante – fluturi în stomac, dar era și frica de necunoscut, apoi stresul cauzat de dorința de a înțelege exact indicațiile regizorului, voiam să fiu sigură că înțeleg ce vrea el. Eu, în general, sunt foarte atentă să nu mă îndepărtez cu interpretarea mea de voința regizorului, vreau să fiu aproape de ce își imaginează el, la nivel ideal, legat de personajul meu. E o ambiție a mea, care mă ajută să mă pliez pe diferitele interpretări regizorale, astfel încât să fiu flexibilă și să am interpretări variate.

Dar, legat de emoțiile mele mari… am descoperit că nesiguranța mea mă leagă de personaje, nesiguranța creează o punte între mine și ele. Nesiguranța e ceea ce le face umane atât pe Mary, cât și pe Elizabeth.

La Andrei Șerban am simțit la această întâlnire pedagogul, are multe strategii pe care le aplică în funcție de actori. Și ce m-a impresionat foarte mult și mă impresionează în continuare la el este pasiunea asta imensă pe care o are pentru teatru. E atât de viu, are atâta tinerețe interioară și curaj de a căuta și de a fi vulnerabil! Am întâlnit regizori tineri care se ascund din teama de a nu își dezvălui  nesiguranța actorilor. Or, curajul de a spune “nu știu” dă preț căutării, cercetării, iar căutarea e atât de valoroasă în teatru! Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.

Apoi, am admirație pentru noii colegi, sunt foarte profesioniști și au un grad de anduranță ridicat. Mare bucurie a fost să mă întâlnesc cu domnul Bodochi, fiindcă el mi-a fost profesor de actorie. În facultate mă uitam la el ca la Dumnezeu și mă bucur că după atâția ani a rămas un reper pentru mine, în această meserie.”

Mutarea la București, nu a fost, însă, ușoară. La aflarea veștii că Ofelia Popii ar urma să devină actrița TNB, în interiorul instituției a avut loc o mică revoltă internă, menită să blocheze venirea sa.

“Eu am auzit și despre “revoltele” acestea, dar mi s-au părut hilare. Nu le pot lua real în serios. Sunt copilărești. Eu cred că dacă te crezi amenințată de venirea unei actrițe bune în teatru, mai bine te-ai întreba ce e cu tine și ar trebui să te uiți un pic mai bine în oglindă, să descoperi ce te deranjează cu adevărat și poate ai descoperi real ce înseamnă fricile tale.

Cum te protejezi de astfel de reacții?

Cu umor. E singura mea armă. Și stau de vorbă cu cineva echilibrat, cum ar fi vreo două prietene sau soțul meu.”

Ofelia Popii face parte și din distribuția noului spectacol semnat de Botond Nagy la TNB, „Proorocul Ilie” – o poveste care oglindește cu umor extremismul religios. Joacă rolul unei sătence fără educație, ușor de manipulat, pradă ușoară pentru bărbații din jurul său.

“E un text foarte actual, abordat cu mult umor, dar tema e profundă – oamenii simpli, fără educație, dornici să urmeze o cauză, vor să aibă un rol în salvarea omenirii.

Ți se pare că s-a schimbat în vreun fel teatrul românesc în ultimii ani?

Sunt schimbări importante în teatru, avem regizoare puternice, cu voce, spectacolele abordează teme foarte actuale, abia aștept să văd noul spectacol al Alexandrei Badea (n.r. Secundar). Am lucrat mai demult cu Gianina Cărbunariu. care iar mi se pare puternică, făcea o documentare atât de bună pentru spectacolele ei! Eu mereu aflam lucruri cutremurătoare. Toate spectacolele la care am lucrat împreună au fost de impact, sper să ne mai întâlnim.”

Speră ca mutarea la București să îi aducă și mai multe roluri pe marele ecran. Are deja în CV două Premii Gopo pentru rolul din filmul Q.E.D., regizat de Andrei Gruzsniczki, și pentru rolul din filmul “Om Câine”, în regia lui Ștefan Constantinescu.

„Mie mi-a plăcut întotdeauna Bucureștiul, în primul rând pentru că are o viață artistică vie, apoi îmi plac clădirile vechi, am prieteni aici. Dacă se va face mai multă curățenie o să fie și mai bine.

În proiectele de filme e mai usor să alegi un actor deja stabilit în București decât să aduci un actor din provincie. Sper să mi se deschidă mai multe uși și în zona de film.”

***

RALUCA APRODU: “Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. <Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram.> Asta e oroarea generației noastre.”

“Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.” – spune regizorul Andrei Șerban.

Raluca Aprodu s-a remarcat în numeroase spectacole de la TNB, cum ar fi „Pădurea Spânzuraților”, „Trei surori”, „Repetiție pentru o lume mai bună” – regia Radu Afrim, precum și în “Hedda Gabler”, regia Thomas Ostermeier. Dar se dedică în egală măsură proiectelor independente.

“Pentru mine cel mai important moment a fost Fete și băieți, care este un one woman show și, ca și experiență de a sta cu publicul la un scaun de mine, de a le simți respirația, a fost mai important din punct de vedere actoricesc decât alte roluri. Dar celelalte roluri mi-au adus alte lucruri.

Se mai încurcă una pe alta din când în când, dar sunt împreună.”

Rolul Queen Elisabeth i-a adus prima nominalizare la Premiile UNITER, anul acesta. Andrei Șerban a știut de la bun început că și-o dorește în acest spectacol, dar includerea în proiect a venit doar în urma castingului.

“Eu sunt genul de actriță care, din principiu, spun da întotdeauna proiectelor. Fiind și angajată, am un respect pentru locul de muncă. Oamenii cred că dacă ești angajat, nu dai casting. Dăm casting la fel ca oricine.

Eu nu mai lucrasem cu Andrei Șerban, îl vedeam pentru prima dată la lucru. Nici cu Ofelia, nici cu Nicoleta nu mai lucrasem. La repetiții a fost, la început, ca în prima zi de școală. La genul acesta de spectacol-eveniment, eu prefer să stau retrasă în prima săptămână, să nu mă las nici pradă emoțiilor, nici gândurilor parazitare, cum ar fi că sunt două roluri principale și nu o să avem timp.

A fost un proiect aparte din toate punctele de vedere. În primul rând s-a lucrat cu tripluri pe anumite roluri, iar asta schimbă complet dinamica repetițiilor. A părut că am avut mult timp, dar a fost foarte puțin. Am intrat pe moodul tanc.

Cum te pregătești pentru un astfel de rol?

În afara teatrului, închid tot, nu mă văd cu nimeni, sigur că am momente când sunt liberă și mai fac sport, beau o cafea la soare, dar în general dispar, nu am cum să mă văd cu cineva pentru că sunt neplăcută. Te vezi cu mine și eu mă gândesc la ale mele.

Pentru mine e important ca meseria asta, care oricum este grea, să nu fie doar despre rol și despre ce fac pe scenă. Fiecare proiect vine cu provocarile lui. De exemplu eu sunt o actriță care învață enervant de repede textul, dar aici nu a fost cazul. Am avut niște blocaje și nu puteam să îmi explic de ce.

Într-adevăr, textul e destul de stufos, cu cuvinte grele și trebuia să mă și cred când le spun.

Ce a adus nou proiectul este acest aspect copleșitor…să nu știi ce joci. Nu sunt fan neapărat. Mie nu îmi dă o emoție constructivă. Mă salvează experiența de scenă, vârsta la care am ajuns și capacitatea mea de a mă scoate dacă se întâmplă ceva pe scenă ce nu pot controla.”

Raluca a primit vestea nominalizării la UNITER chiar în ziua în care împlinea 40 de ani, o vârstă care poate aduce și mai multă presiune socială, în special unei femei. Vorbește cu deschidere despre propriile frământări și și-ar dori să trăiască într-o lume în care oamenii să aibă curajul de a-și recunoaște vulnerabilitățile.

“Încerc foarte tare să îmi dau seama dacă real simt o presiune sau este presiunea societății. Aici e într-adevăr o luptă, e mai greuț, dacă e atât de important că fac 40 pentru că eu simt asta sau pentru că ține de societate. Și mă mai surprind făcând niște glume care nu sunt alte mele – asta mă enervează. Vorbesc ca matușa Lenuța și zic “aș putea să-ți fiu mamă”, dar mi-am dat o palmă peste gură fiindcă real nu simt asta, mă simt la fel.

Avem și o meserie care ne ține destul de tineri. Ne putem permite să fim mai expansivi și mai copilăroși.

Altfel, îmi văd ridurile, îmi văd corpul. Corpul se duce înainte. Încep să observ lucrurile astea, încep să mă raportez la mine, să trag frâna de mână la mătușa <se putea mai bine>.

Important e să nu mă compar nici cu alții, nici cu versiunea mea care credea că lucrurile trebuie să fie într-un fel în viață. Aici am putea să ne confuzăm noi pe noi, și cred că ăsta poate să fie un motiv pentru care generația mea pare destul de complicată.

Crezi că a fost un șoc prea puternic trecerea de la a avea puțin la a avea de toate?

Suntem overachieveri toți, trăim cu această presiune de a le avea pe toate. Trăim cu niște cuvinte de care părinții noștri nu auziseră. Eu nu știam că trebuie să mă simt și safe emoțional, că trebuie să mă iubesc pe mine însămi, că trebuie să am patru case, două mașini. Știam doar lucrurile clasice, pe care le-am învățat de la părinți.

Peste noapte au apărut concepte noi, dar în fața noastră nimeni să ne învețe. Noi le-am aflat pe pielea noastră. Și este mult! E prea mult! Să te iubești pe tine, să fii și mamă bună, să ai și carieră, să îți vezi și de hobby-uri, să te și îngrijești, să fii și asertivă – e mult! Trebuie să faci măcar un lucru sau să le faci pe rând. Eu mă simt copleșită.

Și oamenii sunt și foarte nesinceri. Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram. Asta e oroarea generației noastre. Dacă am vorbi om cu om, ne-am ajuta reciproc: <Nu-mi e bine. Mă prefac că îmi este. Tu ce simți? Eu am visat urât azi-noapte. Nici eu nu pot să dorm.>

Vorbesc de generația noastră, 30-45, aici a fost o gaură în matrix, s-a întâmplat ceva, hahaha. Noi ne facem rău prefăcându-ne. Se vede. Nu știe nimeni ce face, dar atâta ținem să demonstrăm că suntem bine.”

Preferă mai degrabă să stea retrasă decât să poarte discuții superficiale sau să se implice în inevitabilele conflicte care apar la locul de muncă. “Încerc să nu dau importanță poveștilor de culise, nu le suport, mă obosesc îngrozitor.

Am creat un fel de distanță și într-un fel asta m-a costat. Sunt oameni care nu mă cunosc și au un discurs destul de neplăcut despre mine. Am reușit de-a lungul carierei mele să nu dau impresia că oricine poate să vină să îmi spună orice. Pe de altă parte, oamenii se abțin și să vină să îmi spună lucruri bune, să mă felicite, dar prefer așa. Am câțiva oameni dragi care sunt importanți pentru mine, mă bazez pe bunul meu simț și păstrez distanța cât se poate. Nu simt nevoia să vorbesc despre ce fac alții, nici n-aș putea să duc asta, m-ar termina.

În meseria noastră facem aproape totul împreună, ne atingem, ne pupăm pe scenă, ne schimbăm la comun, mâncăm împreună, stăm și 16 ore împreună. Se creează astfel o falsă impresie că ne cunoaștem, dar, de fapt, noi tot niște străini suntem.

Se poate să am compatibilitate cu un actor pe scenă, dar să nu am compatibilitate umană. Sunt lucruri diferite, actorul e actor, omul e om, nu trebuie confundate absolut deloc.

Spuneai mai devreme că meseria voastră e foarte grea. Ce te motivează să o faci în continuare?

La 40 de ani cel mai sincer răspuns ar fi că fac meseria asta pentru că nu știu să fac altceva. Pe mine m-a ales meseria asta, nu am ales-o eu pe ea. Am avut mereu o înclinație către lucrurile care cer o intensitate emoțională de un spectru mai vast…cred că asta m-a atras la meseria mea. Sunt momente în care faptul că am un spațiu safe, organizat, în care îmi pot exprima trăirile intense pe care le am și în viața de zi cu zi, cred că pentru mine întotdeauna a fost un fel de întoarcere la mine.

De câțiva ani încoace, am avut și noi, în România, propriul val de me too, fie că vorbim despre mediul artistic, fie despre cel universitar. Simți că s-a schimbat ceva în atitudinea bărbaților aflați în poziții de putere în breasla voastră?

Am simțit multe miștouri legate de treaba asta. Nu cred că e neapărat ceva rău, dacă e un lucru care ne salvează și pe care eu îl apreciez, este umorul. Sunt glume de genul <acum trebuie să cerem voie, să întrebăm înainte să…>

Eu am început să fac meseria asta la 17 ani, acum tocmai am făcut 40, nu pot să-mi dau seama dacă ei s-au schimbat sau eu m-am schimbat, cum e și normal. Faptul că am căpătat încredere în mine, că știu să gestionez mai bine anumite situații, că am replică imediat, știu să fiu mai asertivă. Eu da, m-am schimbat. Și atunci e posibil să spun da, e mai bine acum, dar e posibil să se datoreze felului în care eu știu să mă apăr, că nu mai sunt atât de speriată.”

***

NICOLETA LEFTER: “Noi trăim într-o epocă a femeii. Avem, în sfârșit, microfonul și cred că ne putem descurca în orice situație.”

Proiectul Mary Stuart a venit pentru Nicoleta Lefter la pachet cu o experiență personală miraculoasă. La 42 de ani, actrița a aflat că este însărcinată, după ani de zile în care încetase să mai spere că este posibil. Este deja o mamă dedicată fetiței sale, acum adolescentă, pe care a înfiat-o în urmă cu 9 ani. Își spune povestea cu emoție și cu admirație pentru femei, de care se simte mai apropiată ca oricând.

“Știam de la repetiții, din decembrie, că sunt însărcinată, dar n-am vrut să spun, nici nu e bine să zici până nu e sigură sarcina. Andrei Șerban mi-a zis că pot să joc și așa, cu burtă, dar i-am zis că e mult prea solicitant spectacolul și nu vreau să risc, mai ales că eu am și 42 de ani și e oricum o sarcină cu riscuri.

Cred că viața mi-a dat acest dar și mi-a spus că din carieră pot să mă opresc oricând, funcționează oricum. Mă bucur tare de moment. Dacă ar fi venit la 20 de ani, nu l-aș fi apreciat atât de tare. Atunci nici nu credeam în minuni. Acum, cu cât îmbătrânesc, mi se pare darul perfect.

Înainte cred că eram atât de ahtiată să îmi fac un drum, încât nu am lăsat să primesc nimic. Poate de aceea nu mi s-a întâmplat. Dar e o preconcepție că e cariera în pericol dacă faci copii. De când am rămas însărcinată, am primit două propuneri de a juca în film, iar regizorii au spus că e cu atât mai bine pentru personaj.”

Nicoleta a ajuns să dea casting pentru Mary Stuart dintr-o glumă spontană, spusă pe scenă, la Gala UNITER.

“Văzându-l pe Andrei Șerban în sală, m-a luat gura pe dinainte și am zis, total nepregătit: am auzit că nu ați făcut distribuția pentru spectacolul pe care îl pregătiți la TNB și aș vrea să vin și eu. Nici nu știam ce montează.

M-am dus apoi la casting pentru Mary. Ulterior, în timpul repetițiilor, eu îmi doream să joc mai degrabă Elisabeth. Noi am repetat ambele roluri până la un punct. Dar la un moment dat domnul Andrei Șerban a spus că e dificil să repete cu toate trei, pentru că obosesc și ceilalți colegi și că ar fi bine dacă ne-am stabili câte o zi de repetiții, să facem pe rând.

Eu am zis că dacă e atât de greu, eu aș prefera să repet deocamdată doar Elisabeth. Mi se părea mai ofertant personajul și total diferit de mine, ca structură, foarte contorsionat, dar mai mult pe interior. După care domnul Andrei Șerban și Dana Dima au decis ca eu să rămân doar pe Mary.”

Nicoleta Lefter a putut fi văzută în rolul Mary în primele reprezentații, care au avut loc în decembrie. În prezent, fiind deja însărcinată în 6 luni, a luat o pauză de la acest rol, dar intenționează să revină în spectacol din septembrie.

Aceasta a fost cea de-a treia sa colaborare cu Andrei Șerban și a doua cu Naționalul din București, ea fiind actrița Teatrului Odeon.

“Mi-am dorit foarte tare să lucrez din nou cu el. Avusesem două experiențe foarte puternice pentru mine. După spectacolul Spovedanie la Tanacu, lucrat cu el, Dorina Lazăr m-a preluat de la Teatrul din Brăila și m-a angajat la Odeon.

Țin minte că Andrei Șerban mi-a dat o indicație de care țin cont și acum. Mi-a spus: <ești pe scenă, hai, fă-ți moment, fii acolo și eu am să îți zic în limitele în care e bine personajul. Dar simte-te bine, e momentul tău.>

Eu la muncă nu dau din coate foarte mult, fac ce îmi zice regizorul și încerc să vin în întâmpinarea dorințelor lui, dar în același timp nu mor pentru un rol. Dacă nu ne păstrăm un pic de autoironie, s-ar putea să fim penibili. Deci eu stau puțin cu frâna trasă. Iar el știe asta și tot timpul m-a provocat să ajung la Mary.

A fost o situație cu totul specială pentru voi, trei actrițe care repetă pentru aceleași roluri principale. Cum a decurs lucrul cu colegele de scenă, Raluca Aprodu și Ofelia Popii?

M-am înțeles foarte bine cu Raluca și Ofelia la repetiții. Sunt extrem de diferite, dar cred că tot ce părea în exterior că e o luptă pentru ceva, pe noi ne-a apropiat, ne-am ajutat una pe cealaltă în construcția personajelor, negociam cine și ce să repete, cine are mai multă nevoie.

Am fost surprinsă de generozitatea de Ofeliei. Raluca e mult mai rece, dar este o mască, dacă ajungi să petreci timp cu ea, îi descoperi umorul, îți dai seama că e un om tare blând și generos.

Ți se pare că s-a schimbat felul în care noi, femeile, ne raportăm unele la celelalte?

A durat destul de mult până când ne-am unit. O cabinieră de la teatru îmi povestea recent că atunci când era însărcinată l-a prins pe soțul ei cu alta în pat. Îmi dau seama câte generații chinuite au fost înaintea noastră, mama, bunica, femei din toate domeniile extrem de chinuite. Au fost victime, nu au putut pleca din relații toxice.

Dar în modul în care bărbații cu putere de decizie se raportează la femeile din breasla voastră s-a schimbat în vreun fel?

Cei care făceau înainte abuz de putere, cred că în continuare fac. Poate că acum e cu mai multă perdea pentru că le e frică de o expunere publică. Am observat mai degrabă o schimbare la bărbații care oricum au mult bun simț, au devenit extrem de fricoși, se tem să nu greșească cu ceva față de noi.

Dar cel mai mult cred că s-a schimbat ceva în mentalitatea femeii. Mi se pare extraordinar că inclusiv femei de vârsta mamei mele au început să povestească prin ce necazuri au trecut. Mi se pare important că atunci când începi să verbalizezi, scapi un pic din povară.”

Nicoleta Lefter este dublu nominalizată la Premiile Gopo 2025, la categoriile Cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Sura din filmul Săptămâna Mare, regia Andrei Cohn și Cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Pia din filmul Captura, regia Adi Voicu.

În 2022 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Svetlana Allilueva din spectacolul „Aici Moscova” de Iulia Pospelova, producție unteatru.

Următoarele reprezentații ale spectacolului Mary Stuart vor avea loc în luna aprilie, la TNB, dar toate biletele au fost deja epuizate.

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Cele 3 regine din “Mary Stuart”: Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Nicoleta Lefter appeared first on Cultura la dubă.

Eugen Jebeleanu, unul dintre cei mai solicitați regizori de teatru români, după ce în 2020 a câștigat premiul UNITER pentru regie, cu spectacolul Itinerarii, regizează primul său spectacol pentru Teatrul Național din București.

Jebeleanu, regizorul care a debutat la Green Hours, un teatru independent, a ales pentru Sala Mare a Naționalului un text clasic – Pescărușul lui Anton Cehov, spunând că este “interesant de adus în discuție echilibrul sau dezechilibrul dintre teatrul independent și teatrul de stat.”

Ne-am întâlnit cu el cu puțin timp înainte de premierele spectacolului, care vor avea loc în acest weekend, pe 14 și 15 mai.

A vorbit despre cum s-a născut colaborarea cu TNB, ce a presupus selecția actorilor sau repetițiile.

De aici, am purtat o discuție despre condiția omului-artist, am dezbătut utilitatea teatrului și în ce măsură mai poate fi arta “originală”.

***

Povestește-mi puțin de colaborarea cu TNB și alegerea piesei Pescărușul.

S-a produs cumva surprinzător pentru că la începutul anului aveam deja foarte multe proiecte de teatru și chiar mă gândeam cum să fac să le termin pe toate.

Așa a apărut și proiectul de la TNB. Am primit invitația din partea domnului Mircea Rusu de a lucra aici și când am avut o discuție cu dânsul, am venit eu cu propunerea de a monta Pescărușul, pentru că de multă vreme îmi doresc să lucrez pe un text de Cehov.

De altfel, voi lucra de la toamnă și pe textul Livada de Vișini la Odeon, dar unde e vorba mai degrabă de o rescriere a textului, aici am păstrat textul original.

Pe de altă parte, îmi doream să lucrez pe textul lui Cehov pentru că mi se pare că în momentul în care eu am ajuns în teatrul acesta, cumva mi-am reamintit de unde am plecat și de faptul că eu sunt un regizor care a crescut și s-a format în teatrul independent, a crescut la Green Hours, acolo am debutat și e interesant de adus în discuție echilibrul sau dezechilibrul dintre teatrul independent și teatrul de stat.

Pescărușul vorbește despre confruntarea dintre două feluri de a vedea și face teatru –prin Treplev și Arkadina – și mi se pare că discută despre condiția artistului, adică despre ce suntem noi responsabili să facem astăzi în teatru, ce putem aduce nou sau dacă există posibilitatea de a mai face forme noi.

În același timp, chestionează întâlnirea dintre om și artist.

Există oare vreo diferență sau separare între aceste două identități? Din acest motiv am ales Pescărușul, poate cel mai puternic pentru că îmi doream ca în acest teatru, într-un teatru național, poate fiind una dintre instituțiile de stat cele mai cotate din țară, să văd cum pot chestiona condiția asta a artistului azi, după sau într-o pandemie, în contextul războiului, în societatea noastră de azi sub background-ul tuturor întâmplărilor locale.

De asemenea, am vrut să vorbesc despre poziția artistului și poziția actorului, anume cât din identitatea noastră se distinge pe scenă și unde se întâlnește actorul cu personajul.

Ce gen de teatru ne reprezintă azi? Cum fac eu, în primul rând Eugen regizorul, să păstrez demersul pe care l-am început la Green Hours de mai bine de 10 ani și să-l duc mai departe într-o instituție de stat care evident îmi poate oferi poate mai multe mijloace pentru a crea alte feluri de imagini teatrale și sunt poate mai multe posibilități financiare.

Cum fac eu să rămân consecvent cu acel regizor care a debutat la Green Hours și care-și duce mai departe demersul artistic.

Spuneai că spectacolul Pescărușul o să păstreze textul clasic. Povestește-mi puțin de pre-producția spectacolului.

Am repetat începând cu 1 martie, deci cumva e o perioadă destul de consistentă de repetiții, chiar dacă au existat tot felul de alte probleme de program, pentru că mulți dintre actori sunt și-n distribuțiile altor spectacole.

Este o efervescență datorită încheierii restricțiilor și atunci lucrurile încep să ia alt ritm.

Ideea este că în aceste două luni am repetat foarte bine cu actorii teatrului.

Este o distribuție extrem de bogată și ofertantă pentru textul lui Cehov și în același timp pentru mine e o plăcere să pot lucra cu o trupă atât de bună.

Din experiențele mele de până acum, cred că este cea mai bună trupă cu care am lucrat.

Sunt oameni extrem de diferiți, extrem de implicați, dedicați în primul rând meseriei și profesiei și, în același timp, cu care am putut să mă înțeleg și să mă întâlnesc în acest tip de manifest, de teatralitate, fie că e vorba de estetică, fie că e vorba despre ce vorbim și de ce vorbim și ce ne propunem să mai spunem azi cu textul lui Cehov și cu Pescărușul.

Din păcate sau nu știu dacă poate exista un aspect pozitiv, poate doar urgența că premiera se apropie, avem foarte puține zile la scenă ceea ce evident că poate va crea o adrenalină până în momentul premierei.

Cred că spectacolul până acum e deja destul de solid și vom putea în ziua premierei să avem o formă a lui cât se poate de în acord cu dorințele mele și cu ce mi-am propus cu acest proiect.

Spune-mi, te rog, câteva lucruri despre echipa cu care lucrezi și cum este să lucrezi în echipă.

O parte din echipa de lucru este compusă din colaboratorii mei Velica Panduru, care lucrează pe partea de scenografie, Marius Panduru, directorul de imagine, Rèmi Billardon care este compozitorul de muzică cu care eu lucrez în Franta și-n România.

De asemenea, l-am cooptat în acest proiect pe actorul Niko Becker, care joacă rolul lui Treplev și cu care eu am lucrat la începutul anului trecut la Teatrul German de Stat din Timișoara. Mi s-a părut cel mai potrivit pentru a interpreta rolul lui Treplev.

Am lucrat în echipă, cumva fiecare a contribuit și contribuie pe palierul său de muncă. Este o creație colectivă. Eu semnez regia, dar toată lumea contribuie și mie așa îmi place să lucrez.

Nu sunt genul de regizor care vine cu toate scenele pregătite la prima repetiție, ci mai degrabă mă las purtat de valul inspirației, al momentului și al întâmplărilor care pot hrăni și aduce, de fapt, mister.

Am încredere în faptul că lucrurile se nasc dintr-o întâlnire și din felul în care avansează repetițiile.

Așadar, cumva spectacolele pe care le fac se construiesc organic și ajung să fie în final cum sunt.

Care este modalitatea ta de a lucra cu actorii? Petreci mai mult timp cu ei, unul la unul,  pentru a construi personajele sau preponderent în echipă?

Ideal pentru mine este când toată lumea este la repetiție. Cele mai bune zile de lucru sunt acelea când toată distribuția este prezentă și chiar dacă nu lucrează toată lumea, pentru că nu permite timpul sau pentru că nu sunt prezenți toți în anumite scene, faptul că ei sunt acolo martori ajută la construirea lucrurilor cumva din această chimie a unui ansamblu.

Cu atât mai mult că mie îmi place să dezvolt multe scene extra-text sau de planul doi, momente care să contribuie la dezvoltarea unor personaje, situații, relații dintre personaje care să nu vină neapărat din text, ci care pot să apară din proiecția noastră – a mea și a actorilor – pe marginea unor povești.

Mă interesează să caut în fiecare dintre actori/actrițe, să scormonesc acolo unde el/ea are ceva de spus prin filtrul acelui personaj, deci practic metoda mea de lucru este cu actorul.

În primul rând cum facem să aducem personajul la actor? La sine, nu invers.

Pentru mine personajul nu există, nu e o entitate care să aibă viață, ci actorul trebuie să-l facă prin propria lui experiență să aibă voce.

Mă intorc la textul Pescărușul. Este o piesa foarte cunoscută, adaptată de multe ori atât în teatru, cât și-n film. Cum consideri tu că în calitate de regizor poți aduce ceva “nou” cu acest spectacol? Ai menționat mai devreme că ai luat textul clasic pe care-l transpui în scenă, dar mă gândesc că-l adaptezi la pulsul societății.

Da, îți dai seama că toată lumea când a montat Pescărușul și cred că în toate descrierile spectacolelor pe textele lui Cehov există această afirmație că „se actualizează textul” sau că „nu se poate să fie mai contemporan de atât” și genul acesta de gândiri.

Eu practic iau acest material care e textul lui Cehov tocmai pentru că e o referință comună și pentru foarte mulți oameni un text cunoscut e o ocazie pentru a vorbi, rechestiona trecutul, dar cu scopul de a analiza prezentul nostru de astăzi.

Am preferat să rămân la textul clasic, pentru că îi înlătur orice forță textului dacă încerc să-l aduc într-un limbaj contemporan.

Evident că încerc să fac în așa fel încât el să aibă o conectare la realitatea noastră, dar în același timp fără să încerc să-l modific în așa fel încât el să devină o altă poveste. Aș fi montat alt text dacă voiam asta.

Nu vreau să divulg tot conceptul și toată ficțiunea, dar tot parcursul spectacolului e cumva construit pe această structură în care plecăm de la textul clasic al lui Cehov; actorii descoperă în același timp cu spectatorii ce personaje au de jucat, care sunt poveștile care apar și pe ce ficțiune se vor duce.

Este un joc permanent între convenția asta de teatru în teatru, eu, actorul – eu, personajul și cât sunt implicat sau detașat, câtă distanță am în raport cu textul lui Cehov.

De la Actul I până la Actul IV, actorul începe să descopere și să intre tot mai mult în ficțiunea lui Cehov ca-n final povestea aceasta de la 1900 să-i acapareze practic cu totul și să pună stăpânire pe viețile personajelor și pe intimitatea lor.

Se întrepătrund cumva trecutul cu prezentul și poate povestea intimă a fiecăruia dintre ei (actori și personaje) cu povestea mare, amplă, a contextului în care ne aflăm azi.

Fie că vorbim de război, fie că vorbim despre un teatru post-pandemie, se chestionează această utilitate a teatrului.

Aş vrea să vorbim puțin de casting-ul acestei distribuții, procesul tău de selecție şi în principal rolul Ninei. Ştiu că au aplicat destul de multe persoane, dintre care ai ales două fete.

Pentru rolul Ninei căutam o actriță foarte tânără pentru că toată distribuția am gândit-o în aşa fel încât să fie într-o vârstă oarecum tânără.

În acelaşi timp, mi se pare important să existe posibilitatea unor tineri actori/actrițe să joace în spectacolul ăsta, chiar şi-n mai multe spectacole ar fi bine, deoarece mulți tineri actori au avut de suferit din cauza absenței proiectelor.

Şcoala în mediul online şi toate restrictiile cred eu că au fost total împotriva dezvoltării lor ca actori.

S-au înscris mai mult de 200 de actrițe si am preselecționat în jur de 30 cu care m-am întâlnit personal, după ce am vizualizat video-urile trimise.

În urma acestei etape a doua de casting, am ales două actrițe, anume Sara Cuncea şi Eva Cosac, pe dublă distribuție.

Mi s-a părut că fiecare dintre ele aduce ceva extrem de puternic personajului pe care îl au de jucat şi în acelasi timp sunt extrem de diferite.

Mi-ar fi părut rău să nu las posibilitatea asta a două lecturi pe acelaşi personaj, cu atât mai mult pentru a reuşi să contribuim cât se poate la susținerea şi promovarea tinerei generații de actori şi actrițe în acest caz.

Restul distribuției am selectat-o din actorii angajați ai teatrului, singurul colaborator fiind Niko Becker, în rolul lui Treplev.

Că tot vine vorba de actori, ai lucrat sau lucrezi cu non-profesioniști?

Mai puțin. La ultimele proiecte am lucrat cu actori profesioniști, însă nu țin la un criteriu de a fi absolventul unei anume școli. Nu cred în ierarhia asta, în faptul ca UNATC-ul este singura și cea mai bună școală din țară.

Evident, este o instituție importantă și au ieșit foarte mulți actori buni, însă nu am genul acesta de raportare la studiile pe care actorii le-au făcut, încerc să las pur și simplu libera gandire a mea fără să pun etichete în sensul ăsta de ce parcurs și ce formare are un actor sau o actriță.

Am avut întalniri interesante acum că ai menționat cu mulți amatori de teatru prin atelierele pe care le-am făcut în Franta, în pușcărie, în spitale, cu foarte mulți copii, spectacole pe care le-am jucat pentru persoane cu probleme.

În momentele acelea simțeam poate cel mai tare că ceea ce fac are o relevanță pentru că-n rest sunt niște căutări formale –revenind la Cehov și la Treplev-.

În același timp, poate cel mai important, cum spune și el in Actul IV, nu este neapărat forma pe care o căutăm, ci necesitatea de a crea și a face niste lucruri din onestitate, cu un angajament de a face teatru și de a spune niște lucruri.

Întâlnindu-mă cu genul acesta de amatori la lucru sau cu spectatori în sală, am simțit realmente că ceea ce fac poate că nu e în zadar și are o necesitate chiar și pentru câteva minute.

Te separi de omul Eugen Jebeleanu atunci când ești în lumea aceasta profesională a teatrului?

Despre acest lucru vorbesc în Pescărușul, asta cred eu că este inima spectacolului și eu personal nu cred în diferența dintre om și artist.

Cred că suntem unul și același, dacă vorbesc despre unele lucruri o fac pentru că ele mă dor pe mine, Eugen, și pentru că eu sunt în anumite momente în viață mea marginalizat sau simt nevoia de a manifesta, de a-mi urla revolta și suferințele.

Felul meu de a face ca omul Eugen să poată aparține unei societăți care nu-i permite este prin teatru și prin film, așa îmi cer acest drept.

Acest lucru le spun și actorilor foarte des la repetiții, că, deși ne dedicăm muncii noastre, cred că e important să nu uitam și să aducem toată această muncă și în beneficiul nostru, al oamenilor care suntem.

Cred că până la urmă când urci pe o scenă ca actor, indiferent ce personaj joci, lucrurile se spun și sunt filtrate de omul care ești.

Ai renunțat vreodată la o idee doar pentru că nu era în tandem cu pulsul societații la momentul respectiv?

N-am avut proiecte la care să renunț până acum, nu m-am lăsat influențat de niște trenduri, nu am făcut niciun proiect din niciun punct altul decât acela al onestității și al faptului că simțeam că e momentul să vorbesc despre un anume subiect.

Poate pentru alți oameni nu înseamnă neapărat ceva și nici nu trebuie. Asta nu înseamnă că eu voi renunța să vorbesc despre lupta în a face ceva prin arta mea pentru a susține și pentru a găsi posibilitatea de a aduce cumva o dezvoltare spre un drept al omului, mă refer aici la comunitatea LGBT.

Rămâne și va rămâne cred toată viața mea o preocupare pentru că face parte din mine.

Chiar dacă montez Pescărușul, chiar dacă montez Fassbinder, Yann Venburgh, chiar dacă scriu eu un text sau Ioana Moraru  (scenarista filmului Câmp de Maci), nu pot să fac abstracție de acest subiect care este parte din mine.

Odată ce eu sunt invitat într-un teatru să fac un spectacol sau mi se propune să fac un proiect de film, cred că oamenii respectivi se gândesc și sper că sunt constienți și responsabili de decizia lor pentru că eu artistul, omul, regizorul care sunt, voi vorbi mereu despre lucrurile acestea pentru că sunt niște aspecte care pentru mine sunt mai mult decat esențiale.  

Câmp de Maci a fost un succes pentru debutul tău regizoral în film. Ai vrea să continui să faci lungmetraje? Ai idei de proiecte pentru viitorul apropiat? Atât de teatru cât și de film.

Da, o să continui să fac și teatru și film. Am avut o experiență când am lucrat în orașul Lyon la operă și mi-a plăcut foarte mult.

Sunt genul de om și de artist care caută în permanență și nu vreau să mă las închis într-un sertar în care sunt un regizor cu diplomă de regie teatru și înseamnă că asta o să fac toată viața mea. Legitimitatea mea e dată doar de mine și de niciun premiu, diplomă sau școală care îți oferă această validare că tu ești regizor de teatru sau film.

Voi căuta în continuare, voi avea multe proiecte de teatru în anii următori, în Romania în mod special, dar și în Franța, mai ales un proiect la care țin foarte mult și care va ieși în această toamnă în București și în Paris.

Este vorba de un proiect de teatru în care totul pornește de la povestea copilăriei și adolescenței mele în dans sportiv.

Voi juca eu și va fi un spectacol destul de personal, o mărturie a ce presupune competiția la vârsta aceasta foarte fragedă și presiunea ei pentru a aduce mândrie și a primi iubirea parinților, de a fi validat.

Este un proiect care va fi jucat în ambele țări și în care voi fi eu însumi pe scenă.

Am și noi proiecte de film, unul dintre ele fiind un scenariu scris de Ioana Moraru, cu aceeași casă de producție. Vom vedea ce se va întâmpla cu rezultatele la concursul CNC.

Am multe alte idei și multe alte gânduri de a face film și a explora în continuare ambele domenii (teatru și film) și poate cum fac să le aduc împreună, să creez o punte. Lucrând cu Marius Panduru îmi propun și aici să aduc acest dialog între teatru și film. Există o bună bucată de imagine video în spectacolul Pescărușul.

O să separ puțin discuția de până acum și o să te întreb dacă tu consideri că în calitate de colaborator cu o anumită instituție de cultură trebuie să te implici, să-ți exprimi părerea dacă aceasta ar întâmpina un scandal public?

Sau preferi să îți expui opinia prin actul artistic? Aici mă gândesc că intervine și peer pressure-ul persoanelor care îți spun să-ți exprimi punctul de vedere în social media.

Este dreptul fiecăruia de a avea o părere, un gând, o atitudine față de orice subiect pe pagina sa de social media. Este vorba de libera exprimare, de intimitatea ta pe care vrei să o faci publică.

Este benefic că există un dialog în social media, dar faptul că lucrurile se duc într-un derizoriu de multe ori în discuțiile și comentariile de pe diverse platforme, pe mine mă dezgustă într-un fel, pentru că îmi dau seama că ne preocupăm de niște aspecte care se îndepartează de obiectul muncii noastre și anume scena în cazul de față.

În cazul meu, sunt genul de om și artist, unul și același, care de fiecare dată când a avut un discurs public a luat atitudine și a spus lucrurilor pe nume în momentele în care simțeam că se face o nedreptate sau că trebuie să reacționez la orice injustiție pe care o văd, la care asist sau care mi se face mie sau cuiva din jurul meu.

Cred că teatrul este politic, cred că politica și politicul construiesc individul involuntar, pentru că face parte din structura noastră socială, din educația noastră, din felul în care este construit acest sistem educațional.

Toată societatea funcționează pe aceste structuri.

Însă, cred eu că e important ca prin proiectele noastre (și asta a fost atitudinea mea în cazul ultimului scandal care viza Teatrul Național din București) suntem responsabili să vorbim despre lucrurile care ne deranjează și să luam atitudine în așa fel încât artistul să devină o voce prin filtrul meseriei pe care o face.

Iau atitudine și voi lua în continuare atitudine. Sunt lucruri care trebuie rectificate, sancționate, spuse și rezolvate ca totul să evolueze spre un bine.

Cred că e important ca acest aspect al politicului să se observe în interiorul producțiilor noastre, fără a fi ceva politizat.

Nu putem face abstracție de faptul că fondurile pe care le primește insituția, implicit proiectul și eu ca artist colaborator, sunt venituri din bani publici.

Din acel moment, suntem responsabili de cum ne facem munca, rămânând conectați la preocupările, problemele și aspectele care să fie în acord și în conectare directă cu publicul. Cu ce se întâmplă în lume.

Eu nu pot face artă, teatru, film, orice, făcând abstracție de contextul în care se întâmplă ea. Pentru ca în momentul ăla eu nu mai sunt conectat la realitate.

Postările mele mai degrabă aș vrea să fie conectate la preocuparile mele, astfel încât de fiecare dată când iau atitudine, ea să fie mereu filtrată de necesitatea artistică și implicit politică de a face un statement și de a lupta pentru niște convingeri sau pentru niște cauze în care cred.

O ultimă întrebare, mai atipică. Să zicem că am o valiză și vin cu ea la spectacolul Pescărușul pe 14 mai. Aș vrea să pun în ea cinci cuvinte pentru bagajul meu emoțional. La ce să mă aștept? Ce cinci cuvinte ai alege?

Ce drăguț. În primul rând, omul–artist și toată discuția pe care am avut-o pe acest subiect. Cred că alte două cuvinte care sunt în conexiune directă ar fi intim și politic.

Eu țin foarte mult și la ideea de empatie, pentru că fără un pic de empatie nu știu dacă mai putem ajunge la public.

Ai pus cuvintele politic și empatie împreună. Mă gândesc deja la o societate utopică.

Cred într-un teatru angajat, manifest, politic, dar nu în acea artă care se face cu pumnu-n gură.

Cred în acea artă care se face cu demnitate și respect față de celălalt. Poate pare naiv ce zic. Totuși, sper că nu suntem în permanență într-o înverșunare față de ceva și luptăm pentru ceva, nu contra ceva.

***

Cultura la dubă a spus pe larg povestea lui Eugen Jebeleanu, într-un reportaj realizat la Paris, acolo unde artistul român e stabilit. Citiți materialul AICI.

The post Eugen Jebeleanu, regizor: “Cred într-un teatru manifest, angajat, politic, dar nu în acea artă care se face cu pumnu-n gură.” appeared first on Cultura la dubă.

Teatrul Odeon lansează azi un nou concurs în cadrul proiectului Tineri regizori – Texte contemporane, destinat regizorilor cu vârsta de până în 35 de ani.
Vor fi selectate două propuneri care vor fi montate în cursul anului 2022.

Data limită pentru depunerea dosarelor este 15 iulie 2021.

Cerințe:
■ descrierea proiectului
■ textul dramatic propus
■ distribuţia formată din actori ai Teatrului Odeon
■ echipa de realizatori ai proiectului (cu CV)
■ proiect de schiţe de scenografie
■ devizul estimativ

Dosarele trebuie trimise în format electronic pe adresa: odeon.art@teatrul-odeon.ro şi un exemplar printat trebuie depus la sediul Teatrului Odeon – Secretariatul literar sau trimis prin poştă.

Evaluarea şi selecţia proiectelor va fi realizată de către consiliul artistic al Teatrului Odeon, iar rezultatele vor fi anunţate pe site-ul teatrului la începutul lunii octombrie 2021.

The post Teatrul Odeon lansează un concurs dedicat tinerilor regizori appeared first on Cultura la dubă.

Cu toate acestea, se remarcă, din nou, bugetul primit de Opera Comică pentru Copii.

Instituția condusă de soprana Felicia Filip, venită la conducere în anul 2014, pe când primar general era Sorin Oprescu, a devenit rapid unul dintre cele mai bogate centre culturale bucureștene, finanțate cu bani publici, depășind bugetele unor teatre de prestigiu precum Odeon sau Bulandra.

Anul acesta, Opera Comică pentru Copii ar urma să primească peste 21 de milioane de lei, adică aproximativ 4.300.000 de euro.

De-a lungul anilor, Opera Comică pentru Copii a devenit o instituție axată pe atragerea familiilor cu posibilități financiare, oferind, pe lângă spectacole, petreceri private sau abonamente VIP și business. De exemplu, o companie putea să cumpere un abonament de 5000 de lei, cu acces la orice spectacol din weekend, iar numele companiei era inscripționat pe scaun și în foaierul Operei Comice pentru Copii. 

Anul acesta, instituția organizează și ateliere de zumba, cor, balet, dansuri populare, actorie, ceramică, etc, pentru suma de 300 de lei pe modul.

În ciuda faptului că este o instituție finanțată din bani publici, Opera Comică pentru Copii este inaccesibilă copiilor și elevilor din familii defavorizate. Un bilet individual la un spectacol costă 30 de lei la parter și 20 de lei la balcon. Pe când un bilet la evenimente organizate prin școli costă 25 de lei.

Deși în discursuri publice se laudă cu un model de business de succes, iar anul trecut a avut un buget de aproximativ 31 de milioane de lei, Opera Comică pentru Copii a terminat 2020 cu un bilanț pe minus, acumulând datorii de aproximativ 5 milioane de lei. Așadar, din bugetul pe 2021, 5 milioane de lei vor merge către restanțe.

Chiar și așa, Opera Comică rămâne în topul finanțărilor din cultură, în bugetul PMB, urmată de Muzeul Municipiului București, cu un buget de 20 de milioane de lei și cu mai multe muzee în subordine.

Circul Metropolitan ar urma să primească 16 milioane 400.000 de lei.

Pe de altă parte, ARCUB, cel mai mare centru de proiecte culturale din București, primește doar 14 milioane de lei, în condițiile în care ar trebui să acopere și nevoile sectorului independent. Pentru proiecte realizate de independenți, ARCUB va aloca 5 milioane de lei din buget, așa cum Nicușor Dan promisese încă din toamnă. 2 milioane de lei vor fi alocați achitării datoriilor.

ARCUB nu va avea bani de propriile proiecte și nici buget pentru consolidarea clădirii din Batiștei, despre care directorul Mihaela Păun a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Nici Teatrul Bulandra din capitală, care are mare nevoie de reparații la cabinele actorilor de la Sala Toma Caragiu (Icoanei) nu a primit banii necesari. Bugetul Teatrului Bulandra alocat de PMB se ridică la 15 milioane de lei.

Odeon primește 14 milioane de lei, aproape la fel ca Teatrul de Comedie, pe când Teatrului Nottara îi sunt alocate aproape 18 milioane de lei.

Prioritățile anunțate de primarul Nicușor Dan sunt rețeaua de termoficare, Pasajul Doamna Ghica, șoseaua Prelungirea Ghencea, consolidarea clădirilor cu risc seismic, refacerea Planului Urbanistic General sau semaforizarea inteligentă. În domeniul cultural, principalul obiectiv scos în evidență de către primar este continuarea lucrărilor de reabilitare a Teatrului Ion Creangă din Piața Amzei, care durează de ani de zile.

“E un buget care face curățenie în primărie și pregătește construcția Noului București. În ciuda constrângerilor pe care le avem, am reușit să deblocăm investițiile și să planificăm câteva obiective importante pentru Capitală.”, a declarat primarul Nicușor Dan.

Bugetul PMB pe 2021 poate fi consultat AICI și se află, deocamdată, în dezbatere publică, sumele fiind propuse, nu decise prin votul Consiliului General.

The post Opera Comică pentru Copii, instituția de cultură cu cel mai mare buget de la Primăria Capitalei appeared first on Cultura la dubă.

Puțini știu că tatăl său a fost un constructor care a contribuit decisiv la ridicarea Bucureștiului modern în anii 30-40.

Liviu Ciulley, tatăl, a absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele sub îndrumarea unor profesori celebri azi, precum Anghel Saligny, Grigore Cerchez sau Elie Radu. Ca inginer constructor, Liviu Ciulley a clădit Academia Militară, Banca Națională, Mănăstirea Cașin, Biserica Elefterie, Facultatea de Agronomie și multe alte imobile simbol ale Bucureștiului.

Și-a dorit ca fiul său să îi calce pe urme, însă tânărul Ciulei a fost atras de actorie. Acesta a susținut pe ascuns examenul de admitere la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică în 1945, examen pe care l-a trecut cu 10 pe linie.

Fiind un om bogat și influent, tatăl său știa deja că Liviu Ciulei avea să susțină acel examen, astfel că ulterior admiterii i-a promis că dacă este așa de pasionat de teatru, îi va construi propriul său teatru. Așa a apărut clădirea Teatrului Nottara de azi, de pe Bulevardul Magheru. Arhitectura a fost semnată de Radu Dudescu, iar execuția a fost realizată de societatea de construcții deținută de Liviu Ciulley.

Din 1946 în clădirea respectivă a început să funcționeze Teatrul Odeon, unde tânărul Ciulei a și debutat ca regizor. Dar activitatea la Odeon s-a schimbat radical din momentul în care comuniștii au preluat toate instituțiile statului. Din 1948, Odeon a fost închis, iar în locul lui a apărut Teatrul Armatei, redenumit ulterior Teatrul Nottara.

Chiar și așa, Liviu Ciulei și-a continuat cariera de actor și regizor de teatru, iar de la începutul anilor 50 s-a îndreptat și către actoria de film. Iar în 1957 a regizat primul său film – Eurupția – pentru ca în 1960 să devină cunoscut și pe scena internațională cu filmul Valurile Dunării, pentru care primește marele premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary în 1961.

“Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: Fă-l tu, Pintilie.”

Liviu Ciulei, regizor

În 1965, Ciulei realizează una dintre capodoperele cinematografiei românești și europene, filmul “Pădurea Spânzuraților”, premiat pentru regie la Cannes.

Distribuţia a fost una de excepţie şi i-a inclus pe Ştefan Ciobotăraşu (Petre), Liviu Ciulei (Klapka), György Kovács (Generalul von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza Jánosi), András Csiky (Sándor Varga), Emmerich Schäffer (Johann Maria Müller), Costache Antoniu (preotul militar), Emil Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae Tomazoglu (medicul polonez), Constantin Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui Petre), George Aurelian (Domşa), Mihai Mereuţă (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul român), Mariana Mihuţ (Marta Domşa), Toma Caragiu (un căpitan), Nae Roman (colonelul), Valeriu Arnăutu (Svoboda), Ferenc Bencze (plutonierul), Alexandra Polizu (Rodovica) şi Angela Moldovan (doamna Domşa).

Inițial, rolul lui Apostol Bologa i-a revenit lui Şerban Cantacuzino. Dar, după două săptămâni, Liviu Ciulei nu era mulțumit de rezultate, astfel că a schimbat actorul și i-a oferit rolul lui Victor Rebengiuc, cel care avea să facă o interpretare rămasă în istoria cinematografiei românești.

“Pădurea spânzuraţilor» cu tot premiul pe care l-a obţinut la Cannes, nu s-a vândut în măsura în care ar fi trebuit. Şi asta cred, datorită faptului că pe afiş nu erau nume de actori de circulaţie mondială. De aceea cred în coproducţie ca mijloc de pătrundere a filmului românesc pe piaţa mondială.”

Liviu Ciulei, regizor

După succesul răsunător de la Cannes a mai realizat doar un film pentru TVR, O scrisoare pierdută, în 1977, cu Ștefan Bănică, Aurel Cioranu și Octavian Cotescu în roluri principale.

Spre finalul vieții sale, Liviu Ciulei explica dispariția sa ca regizor de film:

„Pe undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus după «Pădurea spânzuraţilor» mi-au fost refuzate.

Vroiam să fac «Visul unei nopţi de vară», trebuia să joace şi Monica Vitti, era o combinaţie cu italienii care a căzut. După aceea am propus tot un Shakespeare, «Regele Lear», am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş. Şi a fost refuzat. Iar ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea.

Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: «Fă-l tu, Pintilie».

Apoi am propus «Baltagul», după Sadoveanu, şi vedeta principală era Anna Magnani, văzuse filmul meu şi voia să joace. Iar eu am fost atât de tâmpit, nu mi-e ruşine să spun, că am refuzat un scenariu extraordinar, care făcuse din Vitoria Lipan un fel de comeră italiană, care vorbea tot timpul. Ea îl descoperea pe Lipan, care nu se vedea în film, etapă cu etapă, şi se îndrăgostea de el. Ceea ce era o virtuozitate scenaristică“.

De asemenea, Liviu Ciulei a refuzat să regizeze ecranizări după operele scriitorului Eugen Barbu.

„Era cât p-aci să fac «Groapa» şi «Princepele» cu Liviu Ciulei, ajunsesem într-o fază înaintată de lucru şi sunt sigur că ar fi ieşit ceva de excepţie.“

Eugen Barbu, scriitor

În schimb, Ciulei nu a încetat să regizeze teatru. De asemenea, a semnat peste 100 de scenografii de teatru, datorită talentului său de arhitect, profesie pe care a învățat-o până la urmă, la insistențele tatălui său, începând cu 1949.

Ciulei considera că cel mai mare succes al său în regia de teatru a fost montarea spectacolului „Moartea lui Danton”, la Berlin, în anul 1967. La premieră actorii au fost chemaţi la aplauze de 63 de ori.

În România, activitatea sa în teatru se confundă cu Teatrul Bulandra, pe care l-a condus începând cu anul 1963 până în anul 1974, comuniștii l-au îndepărtat în urma scandalului iscat după premiera spectacolului „Revizorul”, montat de Lucian Pintilie.

Acesta a fost interzis după doar câteva reprezentații. Distribuția era una extraordinară: Tamara Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Octavian Cotescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Virgil Ogășanu, Valy Voiculescu-Pepino. Cei care au apucat să vadă spectacolul spuneau că Mariana Mihuț și Toma Caragiu au avut prestații magistrale.

Lucian Pintilie povestește în cartea sa, Bricabrac, că după ce a asistat la una dintre cele trei reprezentații, actorul și poetul Emil Botta s-a dus în cabină la Toma Caragiu și i-a sărutat mâna.

Iar între Pintilie și Ciulei a fost o prietenie specială.

„Pe Lucian, Liviu îl socotea cel mai deştept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat să lucreze la Bulandra, l-a sprijinit.”

Clody Bertola, actriță

Liviu Ciulei a fost căsătorit cu actrița Clody Bertola, fiind cu 10 ani mai tânăr decât ea. Apoi, viața a făcut ca cei doi să se despartă, după ce Ciulei s-ar fi îndrăgostit de altă femeie.

Iar Clody Bertola s-a recăsătorit cu Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr decât ea. Cei doi au trăit împreună vreme de 40 de ani, iar veșnic apropiat al lor a rămas Liviu Ciulei. O tradiție a lor a fost să își petreacă revelionul împreună, tradiție care a durat 10 ani.

Revenind la cariera sa, despre conducerea lui Ciulei a Teatrului Bulandra se spune că este cea mai valoroasă perioadă din teatrul românesc.

În 1980, Liviu Ciulei a reușit să părăsească România. A devenit director al Teatrului din Minneapolis și profesor de teatru la Columbia University și New York University.

A revenit ca regizor la Bulandra după căderea comunismului și a montat spectacole celebre precum Visul unei nopți de vară sau Hamlet, cu Marcel Iureș în rol principal.

S-a stins din viață în anul 2011, la Munchen.

The post 99 de ani de la nașterea lui Liviu Ciulei, arhitectul care a redesenat istoria filmului și a teatrului românesc appeared first on Cultura la dubă.

Dincolo de ceea ce face la Pro Tv, Bartoș și-a dedicat viața teatrului și actoriei și mărturisește cu tărie că teatrul este marea lui iubire, fiindcă emoția pe care o are pe scenă nu se compară cu nimic altceva. În plus, îi place diversitatea pe care teatrul i-o oferă, având ocazia să arate că poate fi și altfel decât prezentatorul veșnic zâmbitor și pus pe glume. De aproape 20 de ani este actor la Teatrul Odeon.

Dar, de un an încoace, a descoperit și gustul regiei de film. A realizat primul său scurtmetraj în calitate de regizor, Romanian Tradition și mărturisește că ar vrea să învețe mai multe și să evolueze în acest domeniu.

Spune asumat că vrea să facă filme populare, comedii cu priză la public și nu are pretenția să creeze produse artistice pentru marile festivaluri internaționale de film.

Am vrut să îl arătăm pe Pavel Bartoș altfel decât îl știu românii, un om plin de pasiuni și dorința de a evolua profesional, un actor care iubește felul în care un rol îl poate transforma și, cel mai important, o persoană care pare că are tot ce și-ar putea dori, dar care nu încetează niciodată să lupte pentru marele său vis.

Cum a fost pentru tine perioada de izolare?

La început, derutantă. Dar m-a ținut puțin. Cred că prima săptămână maximum. După aceea a trebuit să îmi hrănesc tipul de creativitate și de interacțiune pe care îl am și de care dispun.

Și atunci mi-am găsit tot felul de forme de comunicare online. Dar nu am vrut să mă arunc oricum în online, ci am vrut să creez un fel de content pe care îl pot gestiona și după această izolare. Pentru că este foarte important, dacă tot am stabilit această interacțiune și o legătură cu cei care mă urmăresc pe youtube, ar fi nedrept ca după aceea să uit de ei.

Și, pe lângă asta, pentru mine a fost o perioadă colosală. Știu că trăim vremuri teribile, de care nu ne-am mai lovit, dar pentru mine a fost un refresh, un shut down colosal.

Mă bucur că mi-a dat timp să fiu cu mine, cu familia mea. Vorba aia, m-am cunoscut mai bine cu familia mea.

“Eu am intrat într-o zonă pe care nu o stăpânesc, nu dețin formula, nici nu știu dacă deține cineva formula magică în ale filmului și ale regiei, dar eram la o maturitate artistică și profesională în care îmi doream niște provocări.”

Pavel Bartoș

Ce m-a făcut să vreau să fac interviu cu tine e că am văzut la tine un entuziasm aparte de când ai făcut primul tău scurtmetraj (Romanian tradition). Părea că îți dă o cu totul altă energie decât cea pe care o ai la tv. Și voiam să te întreb ce îți dorești tu cu adevărat să faci mai departe.

Îmi doresc să merg și pe zona asta. E clar că am de învățat. Eu am intrat într-o zonă pe care nu o stăpânesc, nu dețin formula, nici nu știu dacă deține cineva formula magică în ale filmului și ale regiei, dar eram la o maturitate artistică și profesională în care îmi doream niște provocări.

Și am tot așteptat ca filmul să vină la mine în cantități mari, dar n-a venit în cantitățile alea. Și atunci mi-am zis: de ce să nu încerc?

Când spui că filmul nu a venit în cantități mari te referi la jucat în filme?

Da, să joc atât de mult în filme artistice. Am jucat foarte mult în seriale.

Și, culmea, de când am început acest demers al meu, cred că mi-au venit vreo trei roluri principale, dar pe care a trebuit să le refuz, pentru că erau ori în perioada în care filmam Românii au talent, ori erau în perioada când filmam Vocea României. Din păcate. Mi-aș fi dorit.

Ce mă bucură e că reacțiile oamenilor la acest prim demers al meu îmi arată că sunt pe un drum bun. Normal că e loc de mai bine, normal că putea fi făcut filmul mult mai bine, dar culmea e că sunt și mulțumit. Eu sunt și un om care se mulțumește cu ce are și asta mă face un om mai împlinit.

Am realizat că, nu știu cum să zic, nu vreau să par patetic, dar sunt un om care își stabilește în viață niște provocări abordabile.

Normal că am un vis, ăla mare, dar…

Și care e visul ăla mare?

Nu-l spun, că atunci n-ar mai fi vis.

Normal că avem toți acel scop mare, dar eu merg pe principiul să am niște scopuri mici, să le ating, care îmi dau foarte multă încredere în mine și mă fac să merg mai departe și să ajung, bineînțeles, la acel vis.

Și ce vrei să faci mai departe? Ce fel de energie ți-a dat acest prim film?

Mi-a dat și mai multă încredere. Nu neapărat că voi face în continuare regie de film. Pentru că, e clar, trebuie să mai învăț foarte multe. Dar măcar am mirosit cam cu ce se mănâncă această treabă.

Următorul meu proiect cinematografic este un lungmetraj, dar va fi doar în calitate de producător și actor. Pentru că nu cred că pot să fiu și actor și regizor în același timp. Nu, nu sunt în stare, nu acum, poate mai încolo.

Și, bineînțeles, într-un viitor, nu foarte îndepărtat, să mai încerc treaba asta cu regia.

“Îmi doresc să evoluez, îmi place acest microb, regia, poate la un moment dat o să îmi doresc să fac și regie de teatru, de ce nu?”

Cine va regiza acest film pe care o să îl produci?

Este un film în regia lui Jesus del Cerro. Am avut o relație foarte bună cu el când am făcut primul Ho ho ho și cumva ne-am promis că atunci când vom avea posibilitatea, vom lucra iar împreună.

Sper să se întâmple anul acesta, din păcare pandemia mi-a dat un pic planurile peste cap, el era făcut din sponsorizări și acum trebuie să văd ce entități au ieșit bine după această pandemie și dacă mai sunt alături de mine.

Apropo de bani și de finanțări de filme, există această discuție că nu se știe exact cum ar fi corect să fie evaluată valoarea unui film, dacă succesul la public ar trebui să fie un criteriu sau festivalurile și premiile.

Cred că ar trebui să se facă o diferență. E clar că nu merg nici pe ideea că trebuie să fie un criteriu succesul la public, cred că ar trebui să existe o cale de mijloc.

Să existe poate două secțiuni. Pentru că, într-adevăr, eu am încercat de două ori la CNC. Dacă la primul concurs scenariul a fost notat cu aproape 7, la al doilea concurs a fost notat cu 5. Nu mai știu exact care este criteriul de evaluare.

Și atunci cred că ar trebui să existe cumva două secțiuni, una pentru filmele artistice, să zicem pentru festival, și una pentru noi, ceilalți, care ne dorim să facem filme de succes la public.

Eu asta îmi doresc să fac, filme care să placă publicului, filme pentru public, comedii, comedii romantice. Practic, mi-aș dori ca la CNC să fie aceste două secțiuni: una pentru marii regizori, e normal să-i susții, să susții marile lor de mersuri și artiștii, mai ales acum când suntem pe un asemenea val.

Dar cred că ar trebui să existe o secțiune și pentru noi, ceilalți, cumva muritorii de rând. (râde)

“Teatrul este marea mea iubire. Voi fi actor de teatru până voi muri.”

Spuneai despre tine că ești conștient că mai ai multe de învățat în regia de film și voiam să te întreb dacă faci ceva în sensul acesta.

Încerc să fiu apropiat de cât mai mulți regizori, să stau pe lângă ei, să merg la filmări. Normal că mi-aș dori să fac și niște cursuri de regie de film, dar într-un anume fel.

Îmi doresc să evoluez, îmi place acest microb, regia, poate la un moment dat o să îmi doresc să fac și regie de teatru, de ce nu?

Dintre toate activitățile tale, ce îți aduce cea mai mare bucurie?

Actoria. Teatrul. Teatrul. Emoția pe care o simt în fiecare seară, în fiecare spectacol, în interacțiunea cu spectatorii este colosală. Cred că d’aia nu va dispărea niciodată teatrul de pe planeta asta. Fiindcă atât timp cât există emoție, noi vom fi acolo, pe scenă.

Teatrul este marea mea iubire. Voi fi actor de teatru până voi muri, să zicem așa. (zâmbește)

“Alexandru Dabija este întâlnirea mea supremă.”

Dar de când ai intrat în Pro Tv și, practic, viața ți s-a schimbat complet, ai simțit că ai făcut un compromis? Probabil ai avut mai puțin timp pentru teatru.

Nu. Culmea, nu am făcut, consider că e un echilibru foarte bun între teatru și televiziune. Vei vedea că în fiecare an am avut cel puțin două premiere, dacă nu măcar una. Chiar și când jucam în seriale și aveam mult mai puțin timp liber.

Am ținut foarte mult la această legătură cu teatrul. În tv poate exista o rutină la un moment dat, un anume tip de plafonare și acolo, știi cum e, lumea te vrea cumva, ești ăla simpatic. Și atunci rămâi doar în zona aia.

În teatru am parte de regizori ca Alexandru Dabija, Radu Afrim, care cer și altceva de la mine. Îmi place să joc roluri dramatice, să fac altceva. Și mă bucur că regizorii au încredere în mine.

Țin mult la asta, dar nimeni nu știe că erau perioade când eu mă trezeam de la 6 dimineața ca să fiu la 7 pe platou, să filmez 2-3 secvențe, apoi să fiu la repetiții la Teatrul Odeon până la ora 14:00, apoi mă duceam la o altă echipă de filmare și seara la 7 veneam să joc la Odeon. Și dacă mai era vreo secvență de filmat, mă mai duceam după spectacol.

Au fost niște perioade…acum mă mir că nu știu cum le-am făcut față. Dar am făcut față pentru că mi-a plăcut ceea ce am făcut.

“Până la 40 de ani am învățat să nu refuzi nimic, să încerci orice tip de manifestare artistică. Orice, că este serial, că este soap, telenovelă, încearcă, vezi, e bine pentru experiența ta.”

Știu că ești foarte atașat de Teatrul Odeon, unde joci de atâția ani, te-a tentat vreodată să o iei pe calea managementului de teatru?

Nu. Sunt o persoană mult prea activă și îmi place prea mult meseria asta de actor ca să n-o practic.

Dar ca actor într-un teatru important de stat, tu cum ai vedea să fie un manager bun al unui teatru?

Ca să fii un manager bun, cred că trebuie să realizezi ce trupă ai, în primul rând. Totul ține de ea. Și să faci o strategie pe ce actori ai, ce tipologii ai. Și să faci spectacole în funcție de actori, nu de regizori.

Normal că vrei să lucrezi cu regizori importanți, dar e important să îți folosești trupa la maximum și să o pui în valoare.

Trebuie să existe și foarte multă diversitate în teatru. Și mă bucur că la Odeon este.

Nu trebuie să existe doar piese de succes la public, capodopere. Și atunci actorii ar fi nevoiți să joace foarte mult și foarte divers.

Există vreun regizor de teatru pe care îl apreciezi și cu care ai vrea să lucrezi, cu care nu ai lucrat până acum?

Eu sunt un mare norocos că îl am pe Alexandru Dabija, el este întâlnirea mea supremă, dar aș vrea să lucrez din nou cu Victor Ioan Frunză.

Care a făcut o super trupă la Metropolis.

Da, tocmai. Și tot ne promitem că o să lucrăm, dar se întâmplă tot timpul câte ceva. Dar știu că vom lucra din nou împreună.

Ce sfat ai avea pentru tinerii actori sau pentru cei care vor să meargă pe drumul actoriei? Că se știe că sunt multe dificultăți în domeniu, e greu să găsești un job, sunt invidii multe…

Ah, dar toate meseriile sunt cu invidii. Bine, aici cu atât mai mult, ego-ul este supradimensionat.

Dar ideea este să nu se dea bătuți.

Până la 40 de ani am învățat să nu refuzi nimic, să încerci orice tip de manifestare artistică. Orice, că este serial, că este soap, telenovelă, încearcă, vezi, e bine pentru experiența ta.

Și mai am un sfat pentru ei.

Eu sunt un actor care am școala provinciei. Am făcut facultatea la Cluj, apoi am jucat la Satu Mare, după aceea m-am dus la Timișoara, unde am jucat și la Opera din Timișoara și la Teatrul Maghiar din Timișoara și la Teatrul Național din Timișoara.

Și abia după aia am venit în București, la Teatrul Odeon. Eu cred foarte mult în școala provinciei. Decât să stea doar așa pe margine în București, să aștepte acel rol, mai bine să meargă în provincie, să joace.

E foarte important să joci, mai ales la început de carieră.

The post Pavel Bartoș: “În tv, lumea te vrea cumva, ești ăla simpatic. În teatru, regizorii cer și altceva de la mine.” appeared first on Cultura la dubă.

The post Teatrul Odeon difuzează în această seară un spectacol memorabil cu Marin Moraru în rol principal appeared first on Cultura la dubă.