După un proces complex, care a început în urmă cu aproximativ 20 de ani, regizorul Serge Celebidachi, fiul marelui dirijor român Sergiu Celibidache, a terminat filmul Cravata Galbenă, care acoperă 7 decenii din viața tatălui său.

Din distribuție fac parte John Malkovich și Miranda Richardson, ambii dublu nominalizați la premiile Oscar, Sean Bean, laureat a două premii BAFTA, Ben Schnetzer (The Book Thief) și Kate Phillips (Peaky Blinders, Downton Abbey), Anton Lesser (Game of Thrones) și Charlie Rowe (Rocketman). A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, București și Berlin.

Cravata Galbenă (The Yellow Tie) este acum cel mai scump film românesc realizat vreodată și va putea fi văzut în cinematografele din țară începând cu 14 noiembrie 2025.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, Serge Celebidachi vorbește despre munca și provocările din spatele realizării acestui film, dar și despre momente intime de reflecție pe care le-a trăit pe parcursul acestui drum – “Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.”

În paralel, Editura Humanitas a lansat recent cartea “Sergiu, altfel”, scrisă de Ioana Celibidache, soția dirijorului și mama lui Serge Celebidachi. Volumul cuprinde o serie de povestiri din intimitatea familiei Celibidache și dezvăluie aspecte mai puțin cunoscute despre celebrul dirijor, cum ar fi că era mare iubitor de fotbal, precum și un mare filantrop.

Pe Serge Celebidachi l-am întâlnit acum câteva zile la biroul său din centrul Bucureștiului, într-o casă de patrimoniu care a aparținut familiei mamei sale. Înconjurat de afișe înrămate ale concertelor tatălui, răsuflă acum ușurat că a terminat cel mai dificil proiect din viața sa. Filmul îi aduce atât maturizarea ca regizor și încheie totodată un ciclu lung de căutări la nivel personal.

***

Au trecut câțiva ani de la primul nostru interviu, în care ați anunțat că urmează să faceți filmul Cravata Galbenă. Cum ați descrie toată experiența, munca la acest proiect?

E greu să fac un rezumat compact. A fost o nebunie. A fost foarte dificil. Nu m-am așteptat să fie așa de dificil, dar trebuie să fim sinceri, ne-a depășit așteptările. A fost o muncă enormă din punct de vedere al producției, dar și pentru noi, pentru artiști. A fost greu să găsim actori din afară care să vină aici. Ei, din America, atunci când am făcut casting, credeau că eram în război aici, dacă puteți să vă imaginați.

Ei credeau că noi suntem în război pentru că începuse războiul din Ucraina?

Corect! Și le-am spus că suntem parte din Europa, suntem aproape, e adevărat, dar nu are nicio legătură, nu trebuie să facem confuzie. Altul spunea: dar puteți să obțineți bani de la Budapesta? – în sensul că toată lumea face confuzie între Budapesta și București.

Și cum i-ați convins, până la urmă? Aveți o distribuție impresionantă.

Da, a fost un scop să avem actori internaționali. Am auzit reproșuri că de ce nu am luat actori români.

Ăsta a fost scopul, să fie văzut filmul.

A fost dificil să ajungem la ei. Adela (n.r. producătoarea filmului Adela Vrânceanu Celibidachi) a fost foarte implicată cu agenții, a fost greu să-i convingem că putem să obținem bugetul ăsta.

Când s-a auzit că John Malkovich face parte din distribuție, după aia s-au comportat altfel, dar fiecare cu întrebările lui, cu condițiile lui. A durat foarte mult, cum durează în afară, cu contracte la nesfârșit, cu condiții complicate, dar ne-am integrat, am respectat tot.

Pentru mine era cel mai important lucru să dăm un vibe internațional. Nu este un film numai românesc. Trebuie să călătorim, este o poveste prea frumoasă ca să rămânem numai noi cu ea.

Până la urmă, la ce buget total ați ajuns?

În jur de 20 de milioane de euro.

Deci, pe lângă această distribuție internațională impresionantă, purtați și eticheta celui mai scump film românesc din istorie.

Da, din păcate sau din fericire, nu știu ce să zic, asta face parte din datele filmului. Noi am făcut un proiect de suflet. Știam că nu pot să-l fac cu două milioane jumate și trebuia să fixăm un buget consecvent, ori nu-l făcem deloc. În film călătorim în Argentina, călătorim în toată lumea și trebuie să reconstruim decoruri, să lucrăm cu orchestre. Deci devine un film enorm și m-am abținut mult timp să-l fac tocmai din acest motiv. L-am ținut în sertar foarte mult timp, pentru că am știut că nu prea putem să-l facem și este dificil. Dar Adela s-a pus pe treabă, a început să pedaleze și a reușit.

Am avut toate condițiile să facem cel mai frumos film.

Ați putea spune că Adela a fost motorul proiectului?

Da, da, da. Eu l-aș fi ținut încă 10 ani în sertar. Dar ea a spus hai să încercăm cu CNC-ul. Am primit ștampila de la CNC, ceea ce a fost foarte încurajator. După aia am început să muncim încet, încet.

Apoi am văzut că oamenii reacționează foarte pozitiv la colaborarea cu John. El a fost primit foarte bine aici, entuziasmul a fost mult mai mare decât mă așteptam.

Ați intrat în acest proiect fiind într-o postură care poate fi considerată și ingrată și norocoasă, fiindcă spuneți povestea unui mare muzician care este totodată tatăl dumneavoastră. Cu ce presiune a venit asta la pachet în munca de regizor?

Da, așa este, nu a ajutat deloc asta, pentru că la început toată lumea se aștepta că, dacă face băiatul lui filmul, nu e nicio șansă să fie obiectiv, să fie interesant, va fi un pedestal pentru tatăl lui și va fi penibil.

Am primit reacția asta și în Germania, când am făcut un documentar. Este o problemă să fii parte din aceeași familie. Și din acest motiv am rămas independenți, am avut toată libertatea posibilă.

Asta vine cu foarte multe idei preconcepute, din păcate. Și noi a trebuit să convingem că este altceva.

Este ceva de împărțit cu România și cu lumea. Sigur, va ajuta și imaginea lui după aceea. Dar, în primul rând, e așa de frumoasă încât trebuie să o facem. Iar eu nu am vrut să-l fac cu compromisuri.

Și simțiți că ați reușit asta, să faceți filmul fără compromisuri?

Da. Asta datorită Adelei, din nou. Dacă filmul nu merge sau nu e bun, îmi asum eu responsabilitatea asta. Nu pot să spun că cineva mi-a tăiat bugetul. Am avut absolut toate posibilitățile la filmări, asta este visul oricărui regizor, un privilegiu imens.

Spuneați că ați ținut scenariul la sertar vreo 15 ani. Părinții au apucat să afle măcar de intenția de a face un astfel de film, despre viața tatălui?

Mama știa. Iar de la tata eu am notat mereu foarte multe lucruri. Să scriu am început efectiv după plecarea lui, undeva prin 2000. Eram în America și am vrut să fac film finanțat de acolo, dar am realizat că asta vine cu prea multe compromisuri și atunci am decis să-l dezvolt în Europa. M- am retras acasă, am dezvoltat apoi scenariul cu James (n.r. James Olivier, scenarist).

Mama știa de proiect, dar nu l-a citit. Nu a fost gata decât atunci când l-am rescris cu foarte multă atenție, când am primit noi deja un semn că s-ar putea să face în România.

Spuneți că v-ați luat notițe în timpul discuțiilor cu tatăl, cum se întâmpla asta, mai exact?

Da, da. De când eram mic, îmi povestestea tot felul de lucruri, multe din copilăria lui, aveam așa mult material! Am niște notițe de când aveam 15 ani. Era așa fumos ce spunea, că nu voiam să uit. Am avut mult material. A fost nevoie să fac o selecție, cât să dezvoltăm copilăria lui așa de frumoasă, apoi presiunea de la tatăl lui, plecarea lui în Germania.

A fost și asta o provocare extrem de dificilă. Dar cred că am reușit să scoatem în evidență o călătorie, să simțim o evoluție și putem să ne regăsim în povestea asta. Cred că vom descoperi, odată cu filmul, o poveste neașteptată.

Te gândești că el pleacă în Germania înainte de război, vine nazismul în Germania; el e blocat acolo, nici nu se poate întoarce. Când se termină războiul, vine comunismul, nu-i mai vede niciodată pe părinții lui. Când știm că s-a și despărțit brutal de tatăl lui, asta deja e o lovitură. Și te condiționează cum continui drumul tău, știind că ai plecat anunțând că vrei să faci muzică și el nu a fost de acord.

Înțelegi și interansigența lui, poziția lui în societate, poziția lui în muzică, fermitatea lui. Eu am înțeles foarte mult despre el când am scris scenariul.

Cum a fost lucrul cu actori de talie internațională, să le dați indicații, să-i pregătiți pentru rolurile respective?

A fost o bucurie pentru că, la nivelul ăsta, sunt și extrem de perfecționiști, am regăsit abordarea mea, abordarea din familia, de la tata, care era cunoscut pentru perfecționism.

A fost un privilegiu pentru mine. Și Sean (n.r. actorul Sean Bean), cu blândețea lui, și alți oameni de suflet și dedicați.

Ați simțit pe platoul de filmare că aveți lejeritatea să le dați indicații?

Da, cred că ei au avut încredere în mine de la scenariu, povestea era credibilă, caracterul era studiat și făcea sens. După aceea, abordarea de regie avea sens după toate discuțiile noastre și am câștigat credit în ochii lor. Am fost respectat de la început și am simțit că suntem colegi și avem un punct din comun este povestea asta – cum să facem cele mai frumoase sau cele mai puternice scene împreună.

A fost dificil că era foarte cald și condițiile erau mai dificile, am fost întotdeauna îngrijorat să se simtă confortabil, să le respecte echipa nevoile, să nu facem noi vreo greșeală de echipă. Și au fost fericiți, s-au simțit bine pe platou.

Cu un actor american nu ai voie să depășești nu știu, o jumătate de oră, este teribil. Dar au fost și foarte disponibili. S-a văzut că echipa era dedicată, era atentă, era o atmosferă plăcută pe platou și să simți asta ca actor, simți vibeul.

Cât de mult ați putut folosi Bucureștiul ca platou real de filmare, cât de relevant mai este ca arhitectură de epocă?

Am putut folosi tot! Aproape totul a fost filmat în București, doar pentru partea de fotbal ne-am deplasat vreo 20 de kilometri. Aici recunosc, scenograful Vlad Vieru a fost un geniu, a găsit niște soluții superbe, este un talent imens, iar dedicația echipei lui e deosebită. Toată lumea a încercat. Dacă nu erau destui bani pentru o scenă, s-au găsit niște soluții să o facem.

Dacă vorbim despre compromisuri, da, a fost nevoie de la o scenă la alta, dar au fost compromisuri care nu se simt la cameră, la cadru, nu simți că ai făcut ceva ieftin. Dar erau întotdeauna discuții interminabile. Nu cu mine, ci între ei și producție. Eu am încercat să găsesc cu ei niște soluții, să nu coste prea mult. Dar nu se vede la cadru. Se vede un film grandios și mi se pare că am reușit provocarea cu asta.

Ați vorbit de fotbal. Și vreau să spun că am descoperit în cartea scrisă de mama dumneavoastră că Sergiu Celibidache era mare iubitor de fotbal. E acolo și o poză cu Di Stefano, câștigătorul balonului de aur.

Da, da, da. Era mare pasionat de fotbal.

Îi plăcea să se uite sau și să joace?

El chiar a jucat fotbal, la echipa Maccabi din Iași (n.r. echipa comunității evreiești din perioada interbelică). A fost pasionat dintotdeauna. Și jucam și eu cu el!

Nu am avut pasiunea asta de la început, dar apoi mi-a plăcut și mie.

Și el cu ce echipă ținea?

După ce a plecat din România, el percepea Germania ca a doua patrie pentru că l-a acceptat și l-a lansat. Și el ținea cu Germania, iar eu cu Franța. Când era meci Franța-Germania era întotdeauna o rivalitate foarte mare, eu eram foarte dezamăgit că el ținea întotdeauna cu Germania, apoi cu Bayern München Și nu prea eram de acord cu asta, haha.

Dar spunea întotdeauna: n-am uitat că Germania a contat foarte mult pentru mine, venind din afară. Germania m-a acceptat, m-a lansat și mi-a dat întotdeauna condiții să fac muzică.

Când a fost invitat la München, au construit o sală numai pentru el.

Spuneați că ați avut niște discuții în Germania când ați început lucrul la film. Care este acum viziunea lor asupra lui Sergiu Celibidache? Mă refer la cei de la Berliner Philharmoniker sau de la München.

Îl văd controversat, cum a fost el. A fost iubit de oameni și pentru că el critica toată Academia de Muzică, școlile, critica absolut tot, dar a fost iubit și urât în același timp.

Se lupta pentru orchestră și pentru el la stat, la primărie pentru bani, să fie buget consecvent, să nu facă compromis. Bineînțeles că erau niște discuții aprinse și foarte dificile. În același timp, n-a vrut să facă altceva decât să ridice numele München Philharmonic, să fie exact cum a fost Berlin, adorat de public și detestat de stat. Spunea că muzica o întâlnești în alt loc, nu la școală.

Bineînțeles că atunci când întâlnești sistemul, este o problemă. A vrut să facă mult mai mult și pentru România, dar nu l-au lăsat să vină. A vrut să participe mult mai mult, să facă lucrurile altfel în România, chiar și în comunism, dar a fost blocat, bineînțeles.

Ce vă povestea despre România?

Avea un dor fără sfârșit, eu am înțeles mai târziu asta. Când a murit, a venit la înmormântare vărul meu Radu Macovei de la Galați, iar el a observat: “măi, cât de românească e casa asta, nu pot să cred, este o replică de o casă românească.”

Și, dacă te uiți cu atenție, atât la Moară, cât și la casa de la Lipari, vezi tot felul de detalii românești. Că e o carte despre România acolo, că este o ie, că e un lemn românesc vechi. Deci el a avut un dor de nedescris și cred că, pe unde a avut o casă, a recreat un univers românesc.

În familie vorbeați limba română?

Mama și tata da, ei vorbeau mereu în română, ei îi auzeam. Dar mama a decis de când eram mic ca eu să învăț direct franceză, ca nu cumva să sufăr la școala din cauza accentului românesc. Și îmi aduc aminte că pe la 18 ani tata a zis: “Dar tu, din toată familia românească, numai tu nu vorbești un cuvânt, nici un cuvânt nu spui.

Și, la 18 ani v-ați apucat să învățați româna?

Nu, deloc, deloc. Am venit aici, în România, în 1996, când era Constantinescu la putere. Venisem cu filmul meu documentar, “Grădina lui Celibidache”, aveam vreo 28 ani, tata murise de câteva luni. Și nu știam un cuvânt de română. Atunci am realizat că trebuie încet-încet să-nvăț.

E trist că nu vorbesc limba cum ar trebui. Tata, fiind perfecționist, poate că ar râde sau ar plânge cumva dacă m-ar auzi vorbind. Am niște lacune irevocabile cred, dar uite că mă descurc să vorbim în română. La citit, citesc încet, ca un copil de 12 ani.

Să vorbim puțin despre cartea scrisă de Ioana Celibidache, mama dumneavoastră. Fiind relansată acum, în aceeași perioadă cu filmul, pare că vine în completarea lui, citind-o mi-am dat seama că  ne ajută să înțelegem mai bine omul, dincolo de artistul Sergiu Ceribidache. Pare că mama dumneavoastră a încercat să-l umanizeze prin această carte. Care-i povestea ei? Când a apucat mama să scrie aceste texte?

A scris după plecarea lui și a lansat-o acum ceva ani, a fost o lansare mai discretă. Regăsim în carte niște aspecte din viața privată, unele apar și-n film. Cred că acum cartea vine la timpul potrivit. Ea a avut un acces privilegiat la tata și e păcat să nu înțelegi un om doar pentru că vezi doar nebunie, scandaluri, deoarece omul în spate a avut o generozitate rară și dacă nu ai acces la asta, ratezi foarte mult povestea lui.

În carte sunt foarte multe exemple de situații în care el ajuta oameni pe care nu îi cunoștea, oameni din sate în care călătorea. Ați asistat și dumneavoastră la astfel de scene?

Da, non-stop. Fiecare zi altă poveste, altă nebunie. Cumva nu putea să facă altfel decât să ajute oamenii.

El venea la mine și la mama și ne întreba: Ai nevoie de ceva? Mama poate zicea ce trebuie cumpărat, eu ziceam nu. Bun. Peste câteva zile, 95% din câștigurile sale plecau către 30 de oameni în India sau de unde vrei tu, susținea multe cauze. Pentru el, banii nu erau de ținut.

Nu putea să trăiască altfel.

Eram odată la casa din Lipari, Sicilia. Am mers la farmacie să iau ceva și când am vrut să plătesc, a vânzătorul a văzut cardul meu și mi-a spus: aveți o legătură cu maestrul Celibidache? Da, sunt băiatul lui.

Nu plătiți nimic.

De ce? Nu, să vă plătesc. A salvat-o pe fiica mea, i-a plătit operația la ochi, acum vede, are o familie. Pentru jumătate din insula a făcut câte ceva.

Credeți că avea generozitatea asta și din nevoia sau, mai degrabă, din neputința de a face ceva pentru România?

La asta nu m-am gândit, dar așa este, e foarte interesantă întrebarea. A ajutat și familia lui în România. Dar n-a putut să facă atât cât a vrut el.

Totuși, cred că e vorba despre felul lui de a fi. Cred că asta depășește partea românească. De exemplu, de la elevi n-a luat niciodată bani, iar dacă îl vedea pe unul dintre ei cu un pantof rupt, a doua zi îi aducea pantofi noi.

E o poveste amuzantă în carte, când și-a dat seama, înainte de un concert, că a uitat pantalonii de la costum acasă. Iar mama dumneavoastră a venit cu ideea de a lua pantalonii unui chelner. Și a dirijat în pantalonii chelnerului.

Da, asta este în film, e o parte cu umor.

Simțiți acum, privind filmul, că ați reușit să nu faceți ce se temeau ceilalți, că o să-i ridicați un piedestal?

Da. Eu cred că am reușit să-l umanizez, cum spuneai și tu despre carte. El este un om cu un talent deosebit, dar are și limitele lui, are și problemele lui, asta se vede, se simte și-l vezi cum cade, nu e un drum ușor. Nu cred că e un film piedestal.

Cred că focusul este pe relația asta dintre el și tatăl lui. El a suferit mult, dar n-a vorbit niciodată depre asta. Și avea și el o pudoare enormă. Explozia asta în familia lui a sacrificat și relația cu mama și cu tata. Nu trebuie să fii muzicolog sau muzician ca să intri în poveste.

Este o poveste despre o ruptură așa de violentă, încât nu mai are nicio legătură cu succesul sau insuccesul. Când am adunat toate informațiile, am găsit că firul cel mai important e acolo, legătură cu tatăl lui. Asta explică tot.

În interviul pe care l-am făcut acum câțiva ani, ați mărturisit că v-ați lovit de severitatea lui, de pretenția lui de a fi perfect în tot ce făceați. Dar și de absența lui, fiindcă era plecat foarte mult timp. Ca să ajungeți să faceți acest film și să înțelegeți mai bine personajul, într-un mod obiectiv, a trebuit, în primul rând, să înțelegeți relația dumneavoastră cu el, ca tată? Să-l iertați, poate, pentru anumite lucruri?

Am ajuns la concluzia asta la finalul filmului. Atunci am înțeles de ce l-am făcut. Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.

A fost un tată bătrân, cu părul alb, a fost extrem de dur, dar m-a și format și este bine cumva.

Este o lovitură, deci dacă te pui în locul lui, nu ai nimic de judecat.

El a apucat să vă vadă mergând pe calea regiei? Și cum se face că nu v-a îndrumat spre muzică?

Eu iubeam pianul. Când aveam vreo 10 ani, cântam la pian și tata m-a încurajat să cânt și jazz, să improvizez. Când intra în casă și eram la pian, venea la mine și spunea: “E foarte bine ce ai făcut, dar de ce nu faci și asta și asta?” Și, fără să vreau, asta îmi provoca un complex de inferioritate absolut abominabil. Am înțeles foarte repede că n-am să mă dezvolt, n-am să mă găsesc așa. Era o umbră așa de mare…

Muzica era prima mea iubire, fără îndoială, dar ca să merg pe drumul meu, având numele lui, doar puțin schimbat, în cel mai bun caz putea să fie o imitație, o fotocopie black and white, fără farmec, fără nimic.

Și a fost foarte bine că m-am trezit cu un nume puțin diferit din întâmplare.

Și atunci a doua iubire a fost cinemaul, unde am încă ceva de spus, cu sunet. Validarea din partea lui a venit la sfârșit. Celebram ziua lui de naștere, 84 de ani, doar cu câteva zile înainte să plece dintre noi.

Eu atunci făceam montajul filmului “Grădina lui Celibidache”, îmi lipsea o tranziție și eram extrem de frustrat. Și am găsit cumva tranziția asta, fiind acolo cumva de la început, dar a fost nevoie să fac puțină ordine ca să găsesc echilibrul.

Am avut o discuție cu el și i-am spus, am găsit unitatea în creație și nu pot să tai o imagine din film, chiar dacă îmi plătesc un milion de dolari, nu pot să scot imaginea asta, fiindcă ea aduce echilibrul.

Și s-a uitat la mine, țin minte, pentru prima dată în viața lui cu o privire de mândrie. Prima dată!

N-am să uit privirea asta. La două zile distanță, a plecat…Mama mi-a povestit după că el a spus atunci, după discuția noastră: Miki va fi ok. Miki este porecla mea din copilărie.

De ce vă spuneau Miki?

Că eram super fan Mickey Mouse, cred. De atunci am fost Miki pentru toată familia, pentru prietenii apropiați.

Și în filmul apare Miki, trebuia să mă văd acolo și să mă gândesc ce face Miki. Asta a fost puțin suprarealist. Dar și acolo am văzut niște lucruri foarte interesante. A fost o sesiune extrem de interesantă.

Abia ați terminat acest film, urmează să fie lansat și vine reporterul și vă întreabă: la ce altceva lucrați? Aveți în minte vreun proiect prin care urmează să vă desprindeți de povestea familiei?

Haha, da, vreau în primul rând să mă odihnesc. Apoi, eu am un vis ascuns de mulți ani, l-am și scris, dar nu e gata.

Aș vrea să continui să fac filmuri frumoase despre România și avem o colecție de lucruri interesante de spus. Dar vreau să simt că sunt binevenit și susținut. Nu vreau să merg contra curentului. Oamenii se uită deja la mine cu alți ochi și e foarte important. Nu sunt numai numele tatălui meu, din care a fost foarte greu să ies, mai ales aici, unde e un nume atât de mare. E aproape imposibil.

Dar, încet încet, culmea, cu un film despre el, o să vedeți că nu e despre el, este despre noi, asta-I partea fascinantă.

E mult mai universal decât ne așteptăm. Asta a fost scopul și cred că rămâne ce am reușit cel mai bine: să fie un film despre relația noastră cu părinții noștri, cu copiii noștri. Acolo este nodul cel mai interesant, cred eu.

E interesant și că, făcând un film pornind de la povestea lui, apropo de căutarea propriei identități, reușiți să vă maturizați propria identitate, cea pe care ați căutat-o mai bine de 40 de ani. Ați dus la bun sfârșit un proiect complex.

Da, total, așa este. Și partea profesională și partea personală. A fost o experință bogată cu totul.

***

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman în 1912 și a murit în Franța în 1996. El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Serge Celebidachi: “Am avut nevoie de 40 de ani ca să definesc cine sunt eu cu adevărat.” appeared first on Cultura la dubă.

Cu un nou volum lansat la Gaudeamus, Radu Paraschivescu se menține în topul celor mai bine vânduți autori români. Brățară pe glezna ta a fost cea mai vândută carte la standul Humanitas.

“Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman.

Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.”

Iată top 3 vânzări la Humanitas:

1. Radu Paraschivescu, Brățară pe glezna ta

2. Ana Blandiana, Se face liniște în mine

3. Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Am inventat Păltinișul

Humanitas Fiction

1. “Viata e mai dreaptă decât moartea”, de Narine Abgarian

2. “Cafeneua cu pisici”, de Anna Sólyom

3. “Rivala”, de Eric-Emanuel Schmitt

Humanitas Junior

1. “Bunicul de ciocolată” de Narine Abgarian și Valentin Postnikov, ilustrații de Marina Puzirenko, traducere din rusă de Elena Drăgușin-Richard

2. “Împăratul muștelor” de William Golding, adaptare și ilustrații de Aimée de Jongh, traducere din engleză de Radu Paraschivescu;

3. “Comoara lui Harap-Alb” de Mihai Mănescu, ilustrații de Bianca Bratu;

La Editura Polirom, preferatul cititorilor a fost scriitorul japonez Haruki Murakami, cu volumul Oraşul şi zidurile sale incerte.

„Uimitor, misterios și halucinant cum doar Murakami poate fi. Una dintre cele mai încântătoare povești ale sale.” (Kirkus Reviews)

„Mai mult decât orice alt autor de la Kafka încoace, Murakami apreciază stranietatea autentică a lumii noastre.” (San Francisco Chronicle)

„Niciun alt scriitor nu combină obișnuitul, fantasticul și ezotericul în nuanțe atât de ciudat de fascinante.” (Financial Times)

„Murakami e un maestru al povestirii și știe să ne țină captivați.” (The Sunday Times)

Polirom

1. Haruki Murakami, “Oraşul şi zidurile sale incerte“

2. Yuval Noah Harari, “Nexus. Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA“

3. Tracy Chevalier, “Sticlăreasa“

La Curtea Veche, istoricul Adrian Cioroianu, director al Bibliotecii Naționale, a lansat volumul “Noul Război Mondial al vechilor orgolii”, iar acesta se regăsește pe primul loc în topul editurii.

1. “Noul Război Mondial al vechilor orgolii”, Adrian Cioroianu

2. “Țup. Regăsirea”, Alex Donovici

3. “Rusia mea”, Mihail Șișkin

Românul Igor Bergler rămâne autorul preferat al cititorilor la Editura LITERA.

“Această a doua parte a Minciunii lui Michelangelo, un roman care a doborât toate recordurile de vânzări, începe ca un spin-off al primei părți și prezintă acțiunea din perspectiva detectivului Columbus Clay. Foarte repede însă, povestea se transformă și o ia în cu totul altă direcție, devenind și mai spectaculoasă, și mai misterioasă.”

1. Templul umbrelor. Minciuna lui Michelangelo, de Igor Bergler

2. Ruperea Blestemului. Revoluția română din decembrie 1989, de Cătălin Ranco Pițu

3. Patriot. Memorii, de Aleksei Navalnii

Editura Arthur (7-12 ani)

1. „Descoperim cu Apolodor furnicile și lumea lor”, Florin Bican, ilustrații de Dan Ungureanu, Colecția Apolodor Explorator

2. „Jurnalul unui puști 19: Haos total”, Jeff Kinney, traduceredin limba engleză de Ioana Vîlcu

3. „Dani G. și castelul celor trei măgăruși”, Alex Moldovan, ilustrații de Andrei Măceşanu

Editura Nemira

1. “Dune. Comunitatea surorilor” – Brian Herbert și Kevin J. Anderson

2. “O iarnă la New York”– Josie Silver

3. “Sonny Boy” – Al Pacino

Gaudeamus a avut loc între 4 – 8 decembrie la Romexpo.

The post Cele mai vândute cărți la Gaudeamus: “Brățară pe glezna ta”, de Radu Paraschivescu, “Templul Umbrelor”, de Igor Bergler, “Oraşul şi zidurile sale incerte”, de “Haruki Murakami” appeared first on Cultura la dubă.

Gaudeamus, cel mai mare târg de carte din România, se va desfășura între 4-8 decembrie la Pavilionul B2 de la Romexpo. Deschiderea oficială a ediției cu numărul 31 va avea loc miercuri, la ora 12.00, la standul Radio România din incinta târgului.

Președintele de onoare al acestei ediții va fi unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani, Mircea Cărtărescu. Cititorii săi îl vor putea întâlni vineri, între 14.00-15.00, la standul Humanitas.

Tot editura Humanitas vă dă întâlnire cu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Thierry Wolton, Ioana Nicolaie, Carlo Vecce, Stere Gulea, Oana Pellea, Sabina Fati, Carmen Uscatu, Radu Paraschivescu, Stefano Bottoni, Tatiana Niculescu, Andreea Răsuceanu, Augustin Cupșa și alți scriitori.

Toate cărțile Humanitas vor avea o reducere de 10%, cărțile pentru copii vor putea fi cumpărate cu 15% reducere, iar cele peste 150 de titluri publicate în ediții de colecție vor fi disponibile la prețuri speciale.

Programul complet al grupului Humanitas poate fi consultat AICI.

Polirom îi va aduce în fața cititorilor pe Gabriela Adameșteanu, Radu Aldulescu, Magda Cârneci sau Radu Vancu.

O carte mult așteptată – Paul Cornea, Jurnal (1933-2017), va fi prezentată la această ediţie a târgului.

Vor fi lansate cele mai recente titluri publicate în colecția „Biblioteca Polirom”, aparținând unor scriitori consacrați din literatura universală, precum și unor autori contemporani de prim rang: Albert Camus, Haruki Murakami, Dubravka Ugrešić, Cormac McCarthy, Serge Joncour, Maryse Condé, Philippa Gregory, Donatella Di Pietrantonio, Tezer Özlü, Claire Kilroy, Sandra Newman, Colin Barrett.

Vineri, 6 decembrie, Polirom a pregătit, în colaborare cu elevii Școlii Generale Nr. 311 din București, un atelier de lectură & dezbatere, care are în centru cele mai recente apariţii din colecția „Junior”.

Într-o perioadă marcată de frământări politice şi sociale fără precedent, Editura Litera aduce în prim-plan două cărţi eveniment cu valoare simbolică pentru sănătatea societăţii, lansate în sincronicitate cu piaţa internaţională: Patriot. Memorii, de Aleksei Navalnîi şi Libertate. Amintiri 1954 – 2021, de Angela Merkel.

Vocea veritabilă a disidenţei ruseşti din secolul XXI se face din nou auzită în volumul Patriot. Aleksei Navalnîi a început să-şi scrie memoriile după tentativa de asasinat a cărui victimă a fost în 2020. Cartea lui oferă o perspectivă profund emoţionantă asupra culiselor vieţii sale, în care politicul, familia, activismul, riscul cu privire la siguranţa personală, ideologia şi libertatea îşi dispută acelaşi teren al umanităţii, al vulnerabilităţii şi al curajului. O mărturie profundă care impresionează prin autenticitate.

Angela Merkel face în cartea sa o retrospectivă a vieţii trăite în cele două state germane – în RDG până în 1990 şi în Germania reunificată, începând din 1990. Cum a reuşit, ca femeie din Est, să devină lider al CDU şi prima femeie-cancelar din Germania reunificată? Şi cum a reuşit să fie recunoscută drept unul dintre cei mai puternici şefi de guvern din lumea occidentală? Sunt întrebări ale căror răspunsuri le oferă această carte.

Târgul va aduna peste 200 de participanți, sute de evenimente editoriale și zeci de mii de titluri, multe dintre ele prezentate în premieră.

Programul de vizitare este zilnic, între orele 10.00 si 20.00.

The post Târgul de carte Gaudeamus se deschide azi la Romexpo. Mircea Cărtărescu este președintele onorific appeared first on Cultura la dubă.

Consiliul Concurenței a sancționat 6 companii și o asociație care activează în piața de carte pentru participarea la o presupusă înțelegere anticoncurențială. Este vorba de amenzi în valoare totală de aproape 1,2 milioane de euro, aplicate asupra editurilor Curtea Veche, Humanitas, Nemira, Publica, Libăriillor Cărturești și Librăriilor Humanitas, precum și asupra Asociației Editorilor din România.

Asociația Editorilor din România susține că editurile au avut doar demersuri publice, inclusiv în instanță, în încercarea de a opri un sistem care ocolește plata drepturilor de autor.

Potrivit Consiliului Concurenței, entitățile menționate mai sus “și-au coordonat strategiile comerciale și au limitat comercializarea de carte către entitățile care gestionau biblioteca Bookster, în perioada 2017 – 2020. Bookster achiziționa cărți de la edituri și librării, care apoi erau puse la dispoziția abonaților în baza unui abonament plătit de companiile angajatoare ale cititorilor. Editurile și Librăriile, sprijinite în demersurile lor de către AER au considerat că activitățile desfășurate de Bookster nu se circumscriu unei biblioteci publice și că aceasta nu respecta regulile de pe piața furnizării de carte și nu plătește suficient pentru drepturile de autor.”

Bookster nu este o bibliotecă publică, ci o companie privată care furnizează, sub formă de împrumut contra-cost, cărți către marile companii, care oferă abonamente angajaților. Astfel, o carte cumpărată de Bookster poate fi împrumutată de sute de ori, dar dreptul de autor plătit o singură dată, la achiziție.

Plângerea la Consiliul Concurenței a fost depusă de Asociația Educație pentru Toti Copiii, în calitate de deținătoare a bibliotecii Bookster. Dar brandul Bookster neagă acum implicarea.

”Bookster Experience SRL (“Bookster” sau “noi”), companie parte a grupului OCTRA, este o societate care acționează ca intermediar între biblioteci și oamenii care iubesc lectura.
Nu avem astăzi nicio legătură cu Asociația Educație pentru Toți Copiii. Am achiziționat brandul Bookster de la aceasta acum aproximativ 4 ani.

Drept urmare, nu avem nicio legătură cu plângerea împotriva editurilor și investigația derulată de Consiliul Concurenței.“, au transmis deținătorii Bookster.

Asociația Editorilor din România a reacționat azi printr-un amplu comunicat de presă, susținând că acțiunile sale au fost tot timpul publice, ba chiar au existat demersuri în instanță, contra Bookster.

“Asociația Editorilor din România (AER) a luat act cu dezamăgire de decizia Consiliului Concurenței de a sancționa AER pentru o presupusă faptă de participare la un cartel care viza eliminarea din piață a unui serviciu de închiriere de carte.

Acțiunile AER au fost tot timpul publice și ele fac parte din încercările de a stăvili diverse forme de piraterie și de încălcare a drepturilor de autor, misiune cuprinsă în Statutul Asociației.

Consiliul Concurenței a ignorat informații publice disponibile chiar de la data începerii investigației, inclusiv faptul că entitatea care a depus plângerea privind presupuse fapte anticoncurențiale era deja reclamată în instanță, încă din 2019, exact pentru fapte de concurență neloială, de către zece edituri membre AER.

Bookster a fost înființat în 2013, fără formele legale necesare, dar a creat un întreg sistem de subterfugii prin care s-a declarat mai întâi bibliotecă publică cu acces gratuit (fals, companiile plătesc contracte de circa 50 de euro anual pentru fiecare angajat), apoi ”bibliotecă de drept privat”, iar acum ”platformă de intermediere”, totul pentru a nu recunoaște natura juridică de închiriere a serviciilor prestate, conform Directivei 2006/115/EC, și a nu achita drepturile de autor aferente activității de închiriere de carte.

Editurile, prin intermediul AER, au somat Bookster, în iunie 2017, prin intermediul unei case de avocatură, să înceteze practicile ilegale, care prejudiciază direct autorii operelor închiriate. 𝐀𝐜𝐞𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚̂𝐧𝐝, 𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐢𝐭 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐢𝐥𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐨𝐧𝐜𝐮𝐫𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐢𝐚 𝐧𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐚𝐬̦𝐚-𝐳𝐢𝐬𝐮𝐥 ”𝐜𝐚𝐫𝐭𝐞𝐥” 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐬𝐭𝐢𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐳𝐞𝐜𝐞 𝐞𝐝𝐢𝐭𝐮𝐫𝐢, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚 𝐢̂𝐧 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭𝐞 𝐯𝐢𝐧𝐨𝐯𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐚𝐭𝐫𝐮, 𝐜𝐚̆𝐫𝐨𝐫𝐚 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐢𝐥𝐢𝐮𝐥 𝐥𝐞-𝐚 𝐚𝐝𝐚̆𝐮𝐠𝐚𝐭 𝐬̦𝐢 𝐝𝐨𝐮𝐚̆ 𝐥𝐚𝐧𝐭̦𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐢𝐛𝐫𝐚̆𝐫𝐢𝐢.“, se arată în comunicatul de presă AER.

Conflictul ar avea implicații mai vechi, afacerea Bookster fiind deschisă de fostul deținător al librăriilor falimentare Diverta, foste concurente ale Librăriilor Cărturești sau Humanitas.

“Una e să împrumuți cărți gratis. Dar pe bani, și fără să dai nimic proprietarului drepturilor de autor e imoral…Și de-a dreptul ilegal!”

Artistul vizual Radu Oltean, unul dintre cei mai apreciați autori de carte istorică ilustrată, a reacționat pe pagina sa de facebook:

“Bravo Statule! Ai cei mai puțini cititori din UE, dar lovești în industrie fiindcă aceștia s-au opus unei firme care închiriază cărți pe bani. Condusă de fostul patron Diverta care a falimentat de 4 ori. Și a afectat și așa enorm o grămadă de edituri prin aceste falimente.

Bookster e o afacere pusă pe picioare de fostul patron de la Diverta. Marile firme fac abonament la Bookster, iar ăia aduc cărți cu duba, să citească corporatiștii.

Acum pe bune, cum ar fi să apară unul care să-mi cumpere câte o carte de-a mea și să înceapă (la o tonetă fancy din stația de autobuz) să mi le închirieze pe 5 lei. De zeci și poate de sute de ori! Sau imaginați-vă că nu-s autor de cărți, ci de film. Bookster cumpără un DVD de la librărie, și începe să îl închireze pe bani. Fără să dea nimic, editurii/casei de producție sau mie. Fără să îmi ceară acordul!

4-5 lei iau eu la fiecare carte vândută, drept de autor. Ca să câștig 100 euro trebuie să mi se vândă 100 de exemplare. La un Târg de Carte, precum Gaudeamus, mi se vând 20-30 cărți! Teoretic, Bookster poate câștiga din cărțile mele, mai mult decât mine, autor!

Una e să împrumuți cărți gratis. Dar pe bani, și fără să dai nimic proprietarului drepturilor de autor e imoral…Și de-a dreptul ilegal!!”, a scris Radu Oltean.

Toate entitățile implicate au transmis public dezacordul cu această decizie și unele dintre ele au anunțat că o vor ataca în instanță.

Filosoful Gabriel Liiceanu, fondatorul și deținătorul grupului Humanitas, a publicat azi pe Hotnews discursul susținut în fața Consiliului Concurenței. Iar Humanitas a anunțat că va contesta decizia în instanță.

“Am editat în acești 34 de ani 4.538 de titluri într-un total de 32.646.000 exemplare (imaginați-vă că aceste exemplare, puse unul lângă altul, ar reprezenta o banderolă întinsă pe 6600 kilometri de șosea) din toate domeniile științelor umaniste, literaturii universale și autohtone, zeci de colecții.

Cea mai cutremurătoare îmi pare colecția de memorii scrise de cei care au trăit comunismul, cea mai înnoitoare, colecția de istorie, iar cea mai solidă, colecția de știință care acoperă cam tot spectrul cunoașterii de la fizică și biologie până la neuroștiințe. Și multe altele. În câteva cazuri am reușit să creăm cele mai frumoase ediții ale marilor autori ai culturii universale. Ediția Eseurilor lui Montaigne în română, de pildă, se pare că a depășit în frumusețe edițiile franceze. În portofoliul Humanitas se află mari prozatori, poeți, filozofi, politiologi, istorici, arheologi, hermeneuți ai religiei, ai artei din țară și din străinătate. Am fost numiți de partenerii străini „Gallimard”-ul României.

Pentru acest bilanț pe care mi l-ați prilejuit cu ocazia investigației dumneavoastră nu pot decât să vă mulțumesc. Mi-ați  oferit, la prețul de 400.000 de euro, prilejul să-mi sfârșesc cursa vieții împăcat cu mine. Nu e puțin lucru. M-ați făcut să aflu că nu am trăit degeaba.

Stimate doamne consilieri, stimați domni consilieri,

Pentru ce a făcut și a însemnat Humanitas în cei 34 de ani de existență n-am așteptat nicio distincție. Locul I acordat prin votul publicului, primit an de an din 1997 până astăzi la Târgul de Carte «Gaudeamus», a însemnat mai mult decât orice premiu. N-am așteptat, așadar, în tot acest răstimp recompense de la nicio instituție a statului român.

Dar, sincer să fiu, nici nu am crezut că dăruirea noastră pentru cultura română se va solda cu o amendă de, iată, aproape 400.000 de euro. Aș fi fost oricând capabil de a recunoaște că Humanitas a greșit. Dar n-am reușit să aflu cu ce anume ne-am făcut vinovați.

De ce ne-am aflat în fața judecății dumneavoastră, doamnelor și domnilor consilieri de la Consiliul Concurenței?“

Editura Curtea Veche a reacționat, de asemenea, împotriva amenzilor date de Consiliul Concurenței:

“Curtea Veche Publishing consideră amenda anunțată de Consiliul Concurenței una nemeritată și abuzivă și trădează o profundă neînțelegere a industriei de carte de către Consiliului Concurenței. Avem toate motivele să considerăm că am respectat întotdeauna legile concurenței. Ne rezervăm dreptul de a contesta această amendă.

Întregul comunicat tratează edituri și librării din România drept entități care se asociază în înfăptuirea unor fapte care pun la îndoială libera concurență în România. Respingem vehement decizia rezultată din comunicatul Consiliului Concurenței. Editura noastră nu a folosit niciodată practici concurențiale neloiale. Suntem pedepsiți pentru o faptă care nu a existat. Respectăm toate regulile economice, toate regulile liberei concurențe, fără să prejudiciem vreun partener din lumea editorială.”

Lanțul de librării Cărturești, amendat cu 800.000 de euro

Iată și punctul de vedere transmis de Cărturești, amendat cu cea mai mare sumă – peste 800.000 de euro.

“Cărturești a avut o contribuție esențială în dezvoltarea pieței de carte, conștientizând importanța sprijinirii întregului ecosistem cultural prin acțiuni etice și transparente. S-a implicat activ în promovarea literaturii și a scriitorilor români
printr-o serie de inițiative și evenimente precum: burse și rezidențe pentru scriitori, premii pentru industria cărții de copii din România, festivaluri de literatură, lansări de carte, însumând astfel peste 1000 de evenimente anual în toată țara.

Mai mult, Cărturești a sprijinit și sprijină zeci de librării independente prin furnizare de carte deoarece concurența și diversitatea generează o piață de carte sănătoasă în beneficiul cititorilor.

Astăzi, însă, Consiliul Concurenței consideră că lanțul de librării Cărturești ar fi folosit practici neconcurențiale și este sancționat.

O decizie uluitoare și revoltătoare, care nu doar că este în contradicție cu practicile și valorile Cărturești, ci și una care va afecta semnificativ și pe termen lung piața de carte din România, oricum fragilă.

Cărturești respinge fără rezerve concluziile și declarațiile publice fără substanță, temei legal și competență prin care Consiliului Concurenței susține pretinsa încălcare a regulilor în domeniul cultural. Justiția ne va da dreptate, însă, până atunci, efectele intervenției Consiliului Concurenței în spațiul cultural și educațional vor fi distructive.

Cărturești nu a inițiat nicio acțiune alături de Asociația Editorilor din România (AER), nu a avut cunoștință de natura lor și, în consecință, nici nu le-a susținut și nici nu a participat la nicio întâlnire legată de acțiunile privind un „model de business”.
Rolul de membru afiliat în organizația mai sus menționată era fără drept de vot și pur formal.”

Punct de vedere transmis de Nemira:

“Până la momentul publicării acestui comunicat, Consiliul Concurenței nu a transmis către Nemira decizia de sancționare, care trebuie să cuprindă motivele și raționamentul pentru această sancțiune. Prin urmare, motivele
care au determinat autoritatea de concurență să aplice sancțiunea nu sunt încă integral cunoscute. Decizia
Consiliului Concurenței nu este definitivă, iar Nemira intenționează să o conteste în instanță, urmând ca aceasta
să hotărască, printr-o hotărâre definitivă, legalitatea și temeinicia acestei decizii în privința Nemira, care își
exprimă convingerea că instanțele competente vor constata nevinovăția acesteia.

Nemira Publishing House este o editură independentă și o afacere de familie cu capital integral românesc, care
are ca misiune să aducă constant cititorilor povești puternice și idei provocatoare. Nemira traduce unii dintre
cei mai populari și îndrăzneți scriitori din toată lumea și în același timp încurajează generațiile noi și emergente
de scriitori români. De 33 de ani suntem în legătură permanentă cu cititorii noștri și ne lăsăm călăuziți
de plăcerea lecturii. Nemira este o editură orientată spre inovare. În 2009 a lansat primele ebook-uri pe piața
din România, iar în 2021 primele cărți în format audiobook digital.

Credem în literatură și în puterea educației de a salva vieți. Libertatea de gândire, diversitatea, egalitatea și
empatia sunt aliații noștri cei mai de preț pentru un viitor mai bun. De aceea încurajăm constant noi generații
să citească și luptăm pentru a crește nivelul de educație în România prin campanii de social awareness validate
de rezultatele obținute.“

Amenzile aplicate de Consiliul concurenței au fost distrubite astfel, fără explicații legate de împărțirea lor, de ce o editură a fost amendată cu o anumită sumă și o altă editură cu o sumă diferită sau de ce unele edituri anchetate au fost scutite de amendă:

• Curtea Veche Publishing S.R.L. – 422.220,85 lei

• Nemira Publishing House S.R.L. – 324.636,37 lei

• Humanitas S.A. – 365.718,84 lei

• Publica Com S.R.L. – 174.677,34 lei

• Direct Client Services S.R.L. (Librăriile Cărturești) – 3.982.290,66 lei

• Librăriile Humanitas S.A. – 582.362,94 lei

• Asociația Editorilor Din România 115.696,04 lei

The post Gabriel Liiceanu, după decizia Consiliului Concurenței de a amenda editurile și librăriile cu 1,2 milioane de euro: “Este o lovitură mortală.” appeared first on Cultura la dubă.

Până acum, PNL a cheltuit pe panourile răspândite prin toată țara 2 milioane de euro și, potrivit snoop.ro, până la finalul anului, va cheltui 4 milioane de euro, cu pretextul promovării acestei cărți, în afara campaniei electorale.

În același material jurnalistic, Rareș Bogdan, prim-vicepreședintele PNL, a declarat: „Faptul că vorbim despre o carte pe mine mă bucură. După mult timp, de la Cățeluș cu părul creț și Capra cu trei iezi, unii vor mai ține, în sfârșit, mâna pe o carte”.

Dacă PNL alocă 4 milioane de euro cărții lui Nicolae Ciucă, prin comparație, Raluca Turcan, ministru PNL al Culturii, a alocat anul acesta doar 600.000 de euro pentru achiziția de carte nouă pentru toate bibliotecile publice din țară, România având aproximativ 8500 de biblioteci naționale.  

Cultura la dubă a cerut un punct de vedere de la directorul general al Grupului Editorial RAO, Ovidiu Enculescu. RAO a mai publicat în trecut și volumele lui Dan Voiculescu și Adrian Năstase, după ieșirea acestora din închisoare, precum și cărți semnate de foștii directori ai SRI, Virgil Măgureanu și George Maior.

“În primul rând, vă rog să ne spuneți cum s-a născut această colaborare, dintre fostul premier Ciucă, în calitate de autor, și Editura RAO?

A apărut foarte simplu. O persoană din stafful dânsului mi-a pus întrebarea dacă sunt de acord să public această carte, o carte. I-am spus să vedem despre ce carte e vorba și, de ce nu?

Despre ce este, mai exact, această carte? Cum vi s-a părut dumneavoastră, ca editor de carte, oportunitatea de a publica volumul?

Cum mi s-a părut, ca editor de carte? Foarte interesant, pentru că orice tip de informație furnizată de un om care la un moment dat a contat în istoria țării noastre, prin funcție, prin poziție, prin acțiuni, merită să fie ascultat, să își scrie gândurile, amintirile, memoriile în legătură cu o etapă sau alta, iar acest lucru poate fi de interes pentru publicul românesc și pentru istoriografie, în general.

Cartea este scrisă chiar de către Nicolae Ciucă sau de către un editor care a gestionat volumul?

Cartea e scrisă, semnată, de domnul Ciucă.

În ce stadiu se află procesul de publicare?

Încă se mai lucrează la text. În principal, autorul vrea să mai lucreze puțin la text.

Alte informații despre volum ne puteți da? Câte pagini va avea, care va fi costul lui?

Până când nu este gata, e greu să spun că va avea 200-300-400 de pagini.

Dar puteți să ne spuneți cât avea când ați primit primul draft?

N-aș putea să vă spun, nu știu, știu editorii care s-au ocupat.

Ați avut în minte exemplul lui Klaus Iohannis, care a lansat cartea sa imediat după ce a devenit președinte? V-ați gândit că ați putea repeta scenariul?

Orice editor pe lumea asta își dorește un succes. Evident că dacă discutăm despre o persoană publică, se mizează inclusiv pe notorietatea persoanei, pe potențiala atractivitate a poveștii pentru publicul nostru.

În linii mari, ați putea să ne spuneți, totuși, despre ce e vorba?

Să avem puțină răbdare. Pe scurt, e povestea domnului Ciucă.

Din copilărie până în prezent?

Nu cred că e din copilărie până în prezent. Pasajele pe care le-am văzut eu sunt legate în special de participarea în teatrele de război.

Dar aș vrea să adaug ceva.

Țara este în campanie, noi nu suntem în nicio campanie, ca editură. Ca editură suntem în campanie de supraviețuire, ca toate editurile din România. Dar este puțin păcat că acest obiect, de care noi ne ocupăm de peste 30 de ani, ajunge să fie o miză într-un război care e ca o furtună într-un pahar cu apă. Azi se pornește, mâine se termină alegerile și se uită.

Impactul asupra publicului s-ar putea să fie rău, în sensul ca obiectul carte să nu cumva să fie pus la zid degeaba. Mă refer strict la obiectul carte, care e păcat să fie terfelit. Orice carte.

Nu terfelim noi, jurnaliștii, o carte. Este vorba despre o cheltuială a banilor publici pe o campanie de partid pentru promovarea cărții unui politician.

Asta chiar nu aș putea să comentez eu.

O ultimă întrebare. În mod normal, potrivit politicii editoriale RAO, o persoană care vrea să publice o carte, trebuie să autosusțină financiar tipărirea cărții sau editura, dacă este vorba despre un volum cu valoare literară, preia aceste cheltuieli și își asumă lansarea?

Ambele situații sunt posibile. Dacă o editură își dorește un anumit volum, și-l asumă, cheltuiește, face o investiție și speră să recupereze investiția.

Presupun că asta se întâmplă cu autorii consacrați sau cu potential literar, nu?

Nu numai literar, ci și potențial comercial.

Și în acest caz cum se va întâmpla?

Lucrurile nu sunt încă stabilite.”

Cultura la dubă a solicitat un punct de vedere și din partea Asociației Editorilor din România, dar conducerea organizației nu a dorit să comenteze.

În 2017, când la Târgul de Carte Gaudeamus au fost lansate la RAO cărțile foștilor deținuți Dan Voiculescu și Adrian Năstase, mai mulți editori și-au exprimat dezacordul față de publicarea volumelor respective și lansarea lor la cel mai important târg de carte din România. Humanitas, Lidia Bodea, a demisionat din Comitetul Director al Asociației Editorilor din România în semn de protest.

La Bookfest 2024, în plină campanie electorală, Sebastian Burduja, candidatul PNL la Primăria Capitalei, a lansat la Editura Litera volumul Planul pentru București. Spre finalul târgului, cartea era oferită vizitatorilor gratuit și a fost zărită la câteva coșuri de gunoi.

România este în continuare pe ultimul loc din Uniunea Europeană la consumul de carte. Potrivit datelor transmise de INS în 2024, 11 milioane de români nu au citit nicio carte în ultimul an. Printre motive invocate sunt lipsa de timp sau de interes pentru lectură.

The post Directorul Editurii RAO despre publicarea cărții lui Nicolae Ciucă: “O persoană din stafful dânsului m-a întrebat dacă sunt de acord să public această carte. I-am spus să vedem despre ce e vorba și, de ce nu?” appeared first on Cultura la dubă.

Mircea Cărtărescu a devenit azi primul autor român câștigător al premiului acordat de orașul Dublin pentru literatură, anul acesta în valoare de 100.000 de euro. Premiul este oferit de consiliul general al orașului și se împarte astfel: 75.000 de euro merg către autor și 25.000 către traducător.

“Având pasaje de o mare frumusețe, Solenoid este opera unui mare scriitor european, care, totuși, este prea puțin cunoscut cititorilor în limba engleză.”, se arată în comunicatul juriului.

Juriul mai precizează că traducerea realizată de Sean Cotter păstrează precizia lirică a originalului și deschide opera lui Cărtărescu către un nou univers de cititori.

Anunțul a fost făcut în cadrul Festivalului Internațional de Literatură Dublin.

Cărțile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse până acum în 23 de limbi și se bucură de un succes special printre vorbitorii de spaniolă și franceză.

El a mai câștigat în ultimii ani celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

The post Mircea Cărtărescu a câștigat prestigiosul Dublin Literary Award pe 2024, pentru romanul “Solenoid” appeared first on Cultura la dubă.

Ediția aniversară 30 a târgului de carte Gaudeamus s-a încheiat aseară la Romexpo, după 5 zile cu sute de evenimente și zeci de mii de titluri vândute. Marile edituri au transmis topurile vânzărilor, după cum urmează:

Humanitas

1. Ce vrăji a mai făcut pisica mea, de Radu Paraschivescu
2. De-a dacii și romanii, de Dan Alexe
3. Înapoi la argument, de Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici
4. Trei zile nemaipomenite, de Ioana Pârvulescu
5. Mai-mult-ca-trecutul, de Ana Blandiana

Humanitas Fiction

1. Provocarea Ierusalimului, de Eric Emmanuel Schmitt
2. Librăreasa din Paris, de Kerri Maher
3. Fii ca râul care curge, de Paolo Coelho
4. Pasagerul, de Comarc McCarthy
5. Întoarcerea acasă, de Kate Morton

Humanitas Junior

1. Trei zile nemaipomenite, de Ioana Pârvulescu
2. Două furnici și un elefant de la un capăt al Lumii la celălalt, de Augustin Cupșa
3. Poveștile bufniței. Elefantul care nu respecta nimic, de Eric Emmanuel Schmitt
4. Magia realității, de Richard Dawkins
5. Poveștile bufniței. Insula libertății, de Eric Emmanuel Schmitt

Polirom – autori români

1. Putin împotriva occidentului. Războiul din Ucraina și noua dezordine mondială, de Armand Goșu
2. Chiajna din Casa Mușatinilor, de Simona Antonescu
3. Mai puțin decât dragostea, de Bogdan Crețu
4. Stela, de Simona Goșu
5. Linia Karman, de Andreea Răsuceanu

Polirom – autori străini

1. Lecții, de Ian McEwan
2. Crossroads, de Jonathan Franzen
3. Orașul victoriei, de Salman Rushdie
4. Sira, de María Dueñas
5. Povestiri despre femei, de Ivo Andrić

Nemira

Nemi

Litera

1. Bătălia pentru viitorul României, de Mircea Geoană
2. Cronicile nesăbuinței. Adevăruri istorice în trilogia Charles Baker, de Igor Bergler
3. Fetele disparute, de Claire Douglas
4. Nu mă poți rani, de David Goggins
5. Impostorul, de Zadie Smith

Litera pentru copii

1. Disney. Calendar de Advent. Set cu 24 de carticele
2. Disney. Dorința. Povestea filmului
3. Enciclopedia copiilor. Cartea care explică totul, DK
4. Seria Julia Donaldson
5. Marea carte a Crăciunului

Curtea Veche

1. Ține-ți copiii aproape, de Gabor Maté, Gordon Neufeld
2. Când corpul spune nu, de Gabor Maté
3. Învață să înveți. Cum să ai rezultate la școală în mod eficient, de Barbara Oakley, Terrence Sejnowski, Alistair McConville
4. Efectul Gashlight. Cum să recunoști manipularea și să-i reziști, de Dr. Robin Stern
5. Creierul fericit. Obiceiuri pentru a crește nivelul se serotonină, dopamină, oxitocină și endrofină, de Loretta Graziano Breuning

The post Cele mai vândute cărți la Gaudeamus: “Ce vrăji a mai făcut pisica mea”, “Putin împotriva occidentului”, “Provocarea Ierusalimului”, “Bătălia pentru viitorul României”, “Holly” appeared first on Cultura la dubă.

În deschiderea Galei, violonistul Valentin Șerban, violoncelistul Ștefan Cazacu și pianistul Dragoș Dimitriu vor interpreta nocturna Adagio op.post.148 D897 de Franz Schubert.

Apoi, veți putea fi martorii unui dialog dintre Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici, pe tema Despre memorie ca datorie, urmat de decernarea Premiului „Monica Lovinescu“ de către președinta juriului, Ioana Pârvulescu, și de lansarea Albumului centenar Monica Lovinescu: o viață, o voce, un destin, o biografie ilustrată realizată de Cristina Cioabă.

Partea a doua a evenimentului va cuprinde Concertul nr. 3 în do minor pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven, în interpretarea pianistului Florian Mitrea și a Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Gabriel Bebeșelea. Biletele pot fi achiziționate AICI.

Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 în București, într-o familie formată din intelectuali. Tatăl său a fost criticul literar Eugen Lovinescu, iar mama ei profesoara Ecaterina Bălăcioiu.

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a lucrat apoi ca asistentă la seminarul de Artă Dramatică condus de Camil Petrescu.  Apoi a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez.

Și-a dedicat viața și opera luptei împotriva regimului comunist și a fost vocea unei generații care a crescut în frică și a supraviețuit prin speranță și rezistență.

Despre Monica Lovinescu aflați mai multe AICI.

The post Gala Monica Lovinescu va avea loc pe 19 noiembrie la Ateneul Român appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Mungiu a scris o carte despre bunica sa. Știrea nu avea cum să nu stârnească interes, fiindcă orice demers artistic creat de unul dintre cei mai importanți regizori români de film, câștigător al Palme d’Or în 2007, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pornește din start sub premisa unui act cultural de valoare.

Mai mult decât atât, volumul “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, ne permite să descoperim rădăcinile familiei din partea mamei și o relație emoționantă dintre o bunică și nepotul său, poate chiar sursa unor trăsături care îl caracterizează azi pe regizor – calm, ordonare, echilibru.

Cartea se bazează pe relatările bunicii Tania Ionașcu, numită de nepot Buca, consemnate de acesta în anii 90, într-un caiet studențesc, de la copilăria bunicii până la traumele dezrădăcinării provocate de război, când a fost nevoită să plece din Basarabia ocupată de ruși și să se desprindă pentru totdeauna de o parte a familiei. Dar cuprinde și un capitol esențial scris de autorul Cristian Mungiu, la persoana l, din perspectiva copilăriei sale alături de bunici.

“Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.”, povestește regizorul în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

Mungiu vorbește și despre moștenirea imaterială pe care o are de la bunicii săi, Tania și Petre Ionașu, pasiunea pentru grădinărit sau gătit, ceea ce a reușit să transmită și copiilor săi. De asemenea, descoperiți mai jos cum se raportează regizorul la lectură, în general, ce ar vrea să mai publice în viitor și de ce crede că “au cam intrat la apă viețile noastre”.

***

Spuneți în deschiderea cărții “Încep să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie -, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

Ce simțiți acum, după publicare, a ajutat în procesul de acceptare a zădărniciei vieții?

Bunica îmi povestise de multe ori prin ce trecuse în tinerețe. Nu se plângea niciodată de viața ei, doar regreta. Așa fusese să fie. Familia se împrăștiase în toate vânturile în urma întâmplărilor istorice de necontrolat și a hotărârilor lor luate pe negândite.

Bunica voise mult să se întoarcă în Basarabia și, când s-a putut, după 90, am însoțit-o, însă ce a găsit a dezamăgit-o și mai tare. Casele „trainice” pe care și le amintea păreau, 50 de ani mai târziu, cocioabe pricăjite, orașul „prosper” părea un târg prăfuit, străzile se înălțaseră și lăsaseră casele mici, cimitirul fusese strămutat, până și biserica din centru era acum înghesuită de blocuri – iar puținii cunoscuți pe care i-a mai regăsit erau astăzi moși și babe – îi recunoștea după nume căci îi lăsase adolescenți.

N-a mai vrut să se întoarcă vreodată înapoi bunica, fiindcă abia atunci toate amintirile ei au devenit dureroase. Pentru că trecuseră 50 de ani – și asta era la fel de greu de suportat ca și drama familiei.

Ce se putea face? Nimic.

Bunica părea să aibă înțelepciunea să se bucure de cafeaua ei de dimineață și de rutina vieții ei lipsită acum de evenimente, tot ce mai aștepta era s-o sunăm noi, copiii plecați de acasă, să vorbească cu noi și să ne vadă, de Crăciun și de Paște.

Sigur, nu vorbești deschis cu cei mai în vârstă lucrurile astea, dar la un moment dat, iluzia că viata lor va fi avut mai mult sens dacă nu se pierde imediat în uitare, ci rămîne o vreme în amintirea celor apropiați, le face bine.

Am așternut lucrurile astea pe hârtie pentru ea, dar și pentru mine. Mereu m-a framântat ideea că dacă le-aș face vreodată publice ar fi, din păcate, pentru orgoliul meu și contra spaimelor mele – ori asta scade cu mult valoarea gestului.  Tot ce încerc să fac este să nu mă iluzionez despre mine însumi, să nu fiu fățarnic măcar într-o situație ca asta.

Privind către copilăria dumneavoastră, ați putea spune care sunt primele amintiri pe care le aveți?

Nu mai sunt sigur care sunt primele, nici care sunt adevărate și pe care mi le-am țesut eu mai târziu din povestiri – și nici nu știu cât mai contează. Prețuiesc astăzi amintiri care își iau libertatea să nu aibă niciun sens, nicio relevanță.

Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Le ziceam “Buca și Bucu”, iar cartea m-a ajutat să îi recuperez ca oameni tineri, deși despre bunici ai de la început sentimentul că au fost mereu bătrâni și nu ți-i închipui ușor la alte vârste.

De ce o carte despre bunica și nu despre oricare alt membru alt familiei? De ce nu despre mama?

N-a fost urmarea vreunui moment în care să-mi zic: ce-ar fi să scriu o carte despre un membru al familiei – ia să vedem despre care?  Pur și simplu povestea cumva tragică a bunicii m-a însoțit toată copilăria.

Știam că-și pierduse familia, casa, că pornise fără nicio țintă spre alte zări de tânără, că se luptase și bunicul să răzbată în viață și să aibă familia o casă în care să locuiască. Poveștile bunicilor nu sunt contemporane cu tine, sunt ca niște basme din vechime.

Astăzi aș putea spune, pesemne, și povestea mamei, însă nu știu dacă aș avea puterea să mi-o asum ca pe o poveste biografică, pentru că nu este foarte glorioasă.

Povestea bunicii, dacă vrem, are și un fel de pildă: ai grijă în ce valori investești în viață căci într-o zi va veni un moment de cumpănă când va trebui să decizi. Și, deși crezi că ești liber să hotărăști oricum, de fapt, decizia e luată de mult, de când ai hotărît ce e important pentru tine în viață.

Pare că pentru străbunica mea lucrurile erau mai importante decât oamenii, iar înclinația asta a distrus familia – și cred că e bine ca fiecare să se gândească la asta în raport cu viața lui.

Cum o priveați pe bunica atunci când erați copil și cum o priviți acum, când ea nu mai este și au rămas doar amintirile?

Am trăit în aceeași curte cu bunicii, îi vedeam în fiecare zi, erau parte din familie, cât și părinții. Bunica ținea la noi necondiționat – și o vreme am presupus că asa e în toate familiile, că așa sunt toți bunicii. Părinții au datoria să te educe, să fie autoritari, să stabilească limite, vreme ce bunicilor le e permis să repare cu afecțiune răutăți ale copiilor, pe care pedepsele nu le-au îndreptat, să alinte. 

Acum ce fac e să încerc să le povestesc copiilor mei despre toți ai noștri care s-au dus, hazlii și umane, să nu îi transform în icoane, ci să rămână oameni.

În ce măsură a contribuit bunica la conturarea personalității dumneavoastră? Ați putea identifica trăsături moștenite de la ea?

Bunica era blândă, răbdătoare și cumpănită și în multe momente așa sunt și eu – poate că o fi de la ea, dar cine poate ști lucrurile astea? Era ordonată, până după 80 de ani se urca pe taburet și își dădea jos perdelele înainte de sărbători, să le spele, la ea era mereu ordine, duminica ardea mereu două lumânări pentru tatăl și fratele ei, nu uita vreodată, nu se plângea vreodată și nu era obosită, deși toată viața ei, de când știu, consta în a face de mâncare pentru toată familia, a așterne și strânge masa, a deretica și a ține totul îngrijit.

Pe vremea bunicilor noștri nu exista confortul de a spune mie nu-mi place viața mea, pa, am plecat să mai încerc și altceva.

Poveștiți în carte cum, în copilărie, o ajutați să prepare mâncarea pentru sărbători. Ați păstrat această plăcere ulterior, în viața de adult? Mai aveți ceva din acele obiceiuri acum?

Sigur că da. Și, din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți.

Facem turte (pelincile domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun, eu și copiii – și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște.

Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca. Am încă rețete de la bunica scrise de mână și când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Relația cu bunicul cum a fost?

Ne iubea și el mult, deși era mai sobru – așa credea că se cade, fiindcă fusese militar. Sădea copăcei pentru noi în grădină, ne aducea cu bucurie toate fructele pământului din pomii pe care îi aveam în curte, trăgeam cu el la zdrobitor și la teasc, iar seara ieșea în pragul ușii și ne striga că ‚e ceva bun „la televizor’ – eveniment care pe vremea aia nu trebuia ratat.

Ai mei avuseseră o viziune modernă pentru timpul lor, deciseseră să nu aibă televizor, așa că noi, copiii, mergeam ‚în față’ la bunici, un apartament cu intrare separată în lunga noastră casă.

Doar că Bunicul s-a prăpădit mult mai repede, aveam 16 ani și cam odată cu asta s-a sfârșit prima copilărie, căci după ce unii dintre ai tăi trec de partea cealaltă, lucrurile nu mai sunt la fel.

Mărturisiți „îi plăcea foarte mult pământul Bunicului, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.” Încă mai aveți această plăcere? Aveți o grădină pe care o îngrijiți?

Am, da, o mică grădină, mă bucur că e plină de păsări, florile pe care le îngrijesc au fost ale mamei sau ale bunicii, mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei (dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu).

Mă îngrijesc încă pe cât pot (de la distanță) de casa și grădina părintească de la Iași, care e tot plină de pomi și flori, iar mama și bunica au recuperat în anii 90 pământul de la Miroslava, după ani și ani de procese și proceduri.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului – însă mai probabil e să fac poate, la un moment dat, un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească în casă părintească de la Iași – care încă adăpostește cea mai mare colecție particulară – sute și mii de oale (și ulcele).

Însă am o vârstă, Iașiul e departe pe autostradă, rațional îmi dau seama că nu mai timp pentru toate, așa că am început procesul de transferare a planurilor spre copii, căci casele și locurile au un rost atâta vreme cât au viață și e cineva care să se bucure de ele.

Bunica a apucat să vă vadă filmele? Dacă da, ce spunea despre ele, despre cariera dumneavoastră de regizor?

Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea).

A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine.

Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.

Aveți și înregistrări video cu bunicii? Ar putea să se concretizeze într-un film documentar?

Am, da, și de multe ori m-am gândit că ‘deocamdată încă filmez’ și la un moment dat poate am să editez din tot materialul ceva. Tata a filmat pe 8 mm, dar n-am știut cum să conservăm rolele, iar eu am filmat în fiecare vacanță de vară, iarnă și primăvară, de când am avut prima cameră VHS, de prin anii 90. Sunt foarte repetitive: câinii, pisicile, cei care trăiau atunci, ritualurile din casă. Pesemne că sunt zeci de ore care, în general, documentează cum îmbătrânesc oamenii.

Însă am înregistrat-o pe bunica și povestind despre tinerețe, apoi le-am filmat și pe Liza și Lucica, sora și vara ei. Totuși, scrisul îmi dă mijloacele să le evoc mai bine decât imaginile. Am și sute de diapozitive de la tata, le-am scanat și îmi permit să reconstitui multe momente ale copilăriei.

A avut vreo latură terapeutică pentru dumneavoastră procesul de scriere a cărții?

Sigur. Și ar fi de dorit ca în fiecare familie cineva să își ia timp și să-și îndemne bătrânii să scrie despre cele prin care au trecut, și să consemneze vorbind cu ei ce își mai amintesc. Fiecare are o poveste, doar trebuie să știi să asculți.

Însă un declanșator trist al deciziei de a publica cartea a fost începutul războiului din Ucraina. Am simțit atunci un gol în stomac. Mi-am închipuit că cam așa trebuie să se fi simțit și bunicii și străbunicii în 28 iunie 50 – doar că mult mai rău.

Povestea bunicii e scrisă în anii 90 – din perspectiva bunicii. Acum, recent, am scris doar textul care evoca copilăria mea alături de bunici – încât întreaga poveste să poată fi făcută publică – ca o carte. Ca orice scriere, e terapie, însă rostul terapeutic principal al procesului era pentru bunica – vorbitul cu ea despre tinerețea ei era însănătoșitor – odată ce mă interesam de date, nume, amănunte, scuturam povestea tinereții ei de tristețe, de disperare, de neșansă, o transfiguram cumva. 

Am scris la un moment dat și un scenariu de lung metraj după carte – care ar fi despre ziua dinaintea celei mai importante zile din viața ta, când încă nu ai habar că va veni și te porți ca și cum ai avea tot timpul din lume – dar mai degrabă cred că povestea ar putea fi punctul de plecare al unei serii: micile traiuri ale oamenilor care se agață de viețile lor ca de un pai purtat de ape, într-un tărâm vecin cu un imperiu, în care Marea Istorie mișcă granița ca un șuvoi, încolo și încoace, de-a lungul primei jumătăți a secolului XX.

Care este relația dumneavoastră cu cărțile? Cum ați descoperit plăcerea cititului și cât de mult vă dedicați lecturii?

Acasă, când eram copil, îndată ce mă vedea că nu fac ceva anume, toți ai mei strigau la mine: ce faci, de ce stai, pune mâna pe o carte și citește!

Însă n-am citit niciodată cât ar fi trebuit, deși am trecut inclusiv printr-o facultate de filologie. Sper doar că am citit cât de cât destul încât să pot scrie.

Acum citesc dezolant de puțină literatură. Am început un mic roman de Pavese în avionul care mă ducea să promovez RMN în Danemarca, în februarie, și l-am terminat în avionul care mă întorcea de la promovarea din Italia, în iulie – căci în zbor a fost timpul meu cel mai tihnit.

Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre deopotrivă.

Diferența e doar că noi măcar avem plăcerea, răbdarea și uneori curiozitatea să mai citim, în vreme ce la tineri se va pierde în curând de tot.

Recomandați-ne o carte.

Pentru copiii cărora încă le citesc părinții, În casa Bunicilor, de Teodoreanu, pentru adolescenții care fac pasul spre a deveni ei înșiși Cărarea Pierdută / Le Grande Meaulnes de Fournier, iar pentru tinerii care își într-un un moment busola în viață, The Catcher in the Rye, de Sallinger.

Pe viitor, să ne așteptăm și la un volum de ficțiune? V-a deschis această carte apetitul de a vă îndrepta mai mult către literatură?

Apetitul l-am avut cumva întotdeauna, iar când am decis să mă apuc de filme, am considerat că încep cu o pauză de la scris și că va fi vreme mai încolo, când se adună lucruri de povestit. Doar că pauza mea a durat 40 de ani – atât a trecut de când am publicat primele texte de așa zisă proză în revista Cronica, ca adolescent.  O mare prostie, căci am uitat multe dintre amănuntele unor întâmplări pe care voiam să le povestesc.

Am scris, însă, în perioada asta sute de pagini de ficțiune, ca scenarii, și multe pagini de realitate ficționalizată, ca articole.

Mă gândesc să public într-o zi scenariile care sunt destul de citibile ca texte în sine, căci așa le-am scris.

Am acum și un editor francez la povestea bunicii – versiunea franceză urmează să apară toamna asta – iar el tot îmi dă ghes să continui să povestesc în scris, dar să vedem ce va fi. Nu prea e o vreme în care să îți faci multe planuri.

*** Lansarea volumului “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” va avea loc pe 12 septembrie, ora 19.00, la Humanitas Cișmigiu. Vor vorbi Cristian Mungiu, Radu Paraschivescu și Lidia Bodea. Intrarea este liberă și se face în baza unei rezervări AICI. Discuția va fi urmată de o sesiune de autografe.

The post Cristian Mungiu: “Au cam intrat la apă viețile noastre. Tehnologia a accelerat nu doar viețile celor tineri, ci și pe ale noastre.” appeared first on Cultura la dubă.

Anul acesta, aproximativ 200 de participanți expun la Gaudeamus și organizează peste 600 de evenimente editoriale – lansări de carte, dezbateri, sesiuni de autografe, conferințe.

În premieră, în incinta târgului au fost amenajate două spații dedicate activităților interactive pentru copii, alături de Opera Comică pentru Copii și Asociația Versus.

Concursul Național de Lectură Mircea Nedelciu, adresat liceenilor, care va reuni concurenți din
întreaga țară, se va desfășura în acest an într-o formulă inedită, pe bază de eseuri transmise în format
video; tema concursului este „Centenar Marin Preda. 100 de ani de la naștere.”

Editura Humanitas aduce anul acesta în prim-plan cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu – Theodoros, lansat în luna noiembrie și aflat pe primul loc în topul vânzărilor editurii luna trecută.

În centrul atenției se află și lansarea volumului “Podul Diavolului”, de Radu Paraschivescu sau “Invizibilii”, de Ioana Pârvulescu.

Toate cărțile Humanitas vor avea o reducere de preț de 10%, cărțile pentru copii vor putea fi cumpărate cu 15% reducere, iar pentru cele peste 150 de titluri publicate în ediții de colecție vor avea prețuri speciale. Programul complet AICI.

Humanitas Fiction lansează la târg “Anihilare”, de Michel Houellebecq sau „Cetatea cucului din nori“, de Anthony Doerr, deja bestselleruri la nivel internațional. Programul complet AICI.

Polirom lansează “Panorama postcomunismului în România”, de Liliana Corobca și “Putin. Obsesia imperiului”, de Armand Goșu. De asemenea, reunește volumele publicate de scriitoarea Gabriela Adameșteanu, care va veni în fața publicului sâmbătă, de la ora 15.00. Programul complet al editurii poate fi văzut AICI.

Editura All prezintă două albume de mitologie ca principale noutăți – Mitologie. Povești nemuritoare despre zei și eroi, un volum despre vechile mituri ale Europei, repovestite de Edith Hamilton și Mitologia clasică de la A la Z – o lucrare de popularizare a culturii antice.

Curtea Veche lansează duminică, de la 13.30 volumul Dan Perjovschi. The Horizontal Newspaper. A School of Text and Image, de Gloria Luca & Dan Perjovschi, eveniment la care va participa și artistul.

Un alt eveniment mult așteptat la această editură este lansarea volumelor „Țup și Influențerii Binelui” și „Învățătorii de Grijă. Rocky”, semnate de autorul de literatură pentru copii – Alex Donovici.

Câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură 2023, scriitoarea franceză Annie Ernaux, poate fi citită în limba română la Editura Pandora M, care lansează volumul ce cuprinde două romane – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei.

Programul complet al târgului poate fi găsit AICI.

The post A început Târgul de Carte Gaudeamus. Vedeți care sunt cele mai așteptate lansări appeared first on Cultura la dubă.