Andrei Șerban, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru români, semnează un editorial pentru Cultura la dubă pe tema concursului de management al Teatrului Național București.

“Ce fel de comisie pentru concursul de management al TNB ar fi ideală? Nu am un răspuns edificator. În multe teatre din lume în care am lucrat – fie la New York, Londra, Paris sau, mai aproape, la Budapesta, managerii erau numiți pe criterii politice sau artistice. Eu însumi, în singura funcție directorială pe care am deținut-o, am fost numit de ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleșu.

Am auzit că Ion Caramitru a fost cel care a adus ideea concursului pentru TNB, după ce au existat numiri considerate extrem de arbitrare, părtinitoare sau direct necinstite. Din păcate, nici concursurile nu au rezolvat problema, nu au convins vreodată. Asta nu înseamnă că pledez pentru numiri, ci pentru concursuri corecte. În realitate, însă, ele nu sunt niciodată corecte, fiindcă în spatele lor e o autoritate care decide din umbră.

Nu cred că s-ar putea obține adeziunea generală, nici măcar cea a majorității, dar dacă membrii comisiei ar fi persoane cu competențe dovedite și cu discernământ în domeniul teatrului și al managementului teatral, cred că s-ar putea crea un curent favorabil, cel puțin.

Ministrul Culturii alege acum membrii comisiei. Este poate prea restrictiv. Dacă propunerile ar veni din mai multe surse ar fi șanse pentru o mai mare acceptabilitate.  E greu ca un singur om să inspire încredere în cinstea, inteligența, gustul și capacitatea sa, decât dacă el însuși ar fi un André Malraux sau, la noi, un Pleșu (nu pentru că m-a numit pe mine!). 

Ar fi capabil actualul ministru Andras Demeter să ne surprindă în bine? Avem urgent nevoie de surprize bune, că s-au adunat destule catastrofale. E important să fie aleasă o comisie  “la crème de la crème”, o elită de personalități (scuze progresiștilor) care, chiar în dezacord, să fie deschise și să lucreze ca o echipă. Ar fi oare posibil ca acest miracol să aibă loc?

Până azi, George Călin a fost managerul interimar al TNB, dar a demisionat și țin să-l felicit că a reușit să se concentreze pe calitatea și valoarea artistică a producțiilor, după mult timp în care acest cuvânt “calitate” dispăruse cu desăvârșire.

În ceea ce mă privește, îi sunt recunoscător și pentru că a fost singurul care m-a invitat să revin să lucrez la Național după o absență de peste 30 de ani.

Eu demisionasem atunci pentru că eforturile de a revitaliza instituția erau înăbușite din toate părțile. Azi am, totuși, speranța că lucrurile se pot mișca. Pe mine George Călin m-a convins că are capacitatea de a fi un foarte bun manager. Sper că se va prezenta la următorul concurs, dacă e adevărat că data viitoare comisia va fi serios aleasă, fără aceleași suspiciuni că totul e iar aranjat dinainte sau că va fi, de fapt, aceeași farsă fără umor.”

***

Andrei Șerban este unul dintre cei mai importanți regizori din istoria teatrului românesc și totodată o personalitate de calibru la nivel internațional. După Revoluția din 1989, a devenit primul director al Teatrului Național București într-o Românie proaspăt eliberată de sub regimul comunist.

Cu o carieră excepțională în America, Europa și Japonia, Andrei Șerban revenea atunci acasă, după o lungă perioadă în care arta a fost permanent cenzurată. Era prima dată când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

A plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit anul trecut ca regizor la Național, cu spectacolul Mary Stuart, care a primit ulterior 7 nominalizări la Premiile UNITER.

Ministerul Culturii va organiza un nou concurs pentru managementul Teatrului Național București pe 19 ianuarie 2026, după ce ultimul nu a avut finalitate. Cultura la dubă a scris pe larg AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Andrei Șerban: “La viitorul concurs TNB e important să fie aleasă o comisie “crème de la crème”, o elită.” appeared first on Cultura la dubă.

Adrian Titieni va prelua mandatul pe 1 ianuarie 2026. Conform legii, interimatul ar trebui să dureze 120 de zile, iar ministerul Culturii să organizeze un concurs public pentru postul de manager general.

Anunțul ministrului a fost făcut la începutul dezbaterii publice organizate azi, pe tema concursului de management organizat pentru TNB.

Actorul Adrian Titieni, fost rector al UNATC, a ocupat funcția de manager interimar al Teatrului Odeon, după ce Dorina Lazăr, în vârstă de 82 de ani, își încheiase mandatul pe 31 august 2023.

Adrian Titieni este actor angajat al Teatrului Odeon din anul 2017. Are 62 de ani, iar pe lângă cariera de succes în teatru și film, este unul dintre cei mai apreciați profesori români, specializați în Arta actorului.

În 2013 a fondat Școala de duminică a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, din 2016 a devenit profesor asociat la Universitatea București, iar din 2019 predă și la Universitatea „Ovidius” din Constanța.

Este membru fondator și vicepreședinte al Fundaţiei Române pentru Educaţie şi Educatori începând cu anul 1999. Între 2007 și 2008 a fost Consilier al Primului Ministru pe Probleme de Educație și Cultură, iar între 1996 și 1997, Consilier în cadrul Departamentului de Relaţii Publice, la Administrația Prezidențială.

În 2004 a primit de la Președintele României Medalia „Meritul pentru Învăţământ” clasa I, „pentru abnegația şi devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea şi promovarea cercetării ştiinţifice”.

George Călin a declarat la finalul mandatului său:

“După o perioadă în care am avut onoarea de a asigura interimatul conducerii Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, am decis, în mod unilateral, să închei acest mandat, din considerente personale, la finalul acestui an.

L-am informat pe ministrul Culturii, domnul Demeter Andras, în cadrul unei întâlniri, încă de acum o săptămână, asupra acestei decizii și a calendarului în care ea poate fi pusă în aplicare, astfel încât activitatea instituției să continue fără sincope.

Le mulțumesc colegilor mei — artiști, tehnicieni, personal administrativ, colaboratori — pentru profesionalismul și seriozitatea cu care își fac datoria. Mulțumesc publicului TNB pentru prezență și încredere, precum și partenerilor care au sprijinit proiectele teatrului în această etapă.

Iubesc Teatrul Național și rămân profund atașat de această instituție. Sunt convins că TNB va fi susținut în perioada următoare de cele mai bune decizii și intenții și că își va continua parcursul cu aceeași forță artistică și responsabilitate față de public.

Predau mandatul cu respect față de instituție și cu deplină încredere în echipa TNB. Noului manager intermar îi doresc mult succes și multă putere de muncă!”.

Noul concurs public pentru managementul Teatrului Național București va fi lansat pe 19 ianuarie 2026 și va avea o perioadă de 45 de zile dedicată elaborării proiectelor și depunerii candidaturilor.

Procedura de evaluare ar putea până la începutul lunii aprilie, potrivit ministrului Andras Demeter. Acesta a anunțat, de asemenea, că de acum încolo, la toate concursurile, candidații vor avea obligativitatea de a-și da acordul scris pentru publicarea ulterioară a proiectelor lor de management.

La concursul anterior s-au înscris trei candidați: Alexandra Badea, Ada Lupu Hausvater și Radu Popescu. Niciunul dintre ei nu a primit nota de calificare la proba interviului. Cultura la dubă a scris despre acest caz AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Adrian Titieni este noul manager interimar al Teatrului Național București appeared first on Cultura la dubă.

Membrii comisiei sunt: Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național din Craiova, Chiriac Constantin – managerul Teatrului Radu Stanca din Sibiu, Răzvan-Ioan Dincă – președintele Radioului Public, Florin Estefan – managerul Operei Naționale din Cluj-Napoca, Ștefan Iordănescu – regizor, Anna Maria Popa – managerul Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, Erwin Șimșensohn – managerul Teatrului din Constanța, Vasile Șirli – compozitor și Marinela Țepuș – teatrolog.

Răzvan Ioan Dincă, până recent Președinte Director General al Radiodifuziunii Române, a fost consilierul lui Andras Demeter pe când acesta era șeful Radiodifuziunii. Cei doi au făcut parte din același dosar penal, care viza fapte de abuz în serviciu și conflict de interese, la Opera Națională București, condusă de Dincă în perioada 2012 – 2015.

Marinela Țepuș a fost dată afară de la Teatrul Nottara din București, în mandatul lui Nicușor Dan la Primăria Capitalei, fiindcă la evaluare a obținut sub nota 7, ceea ce duce automat la destituire.

***

Răzvan Ioan Dincă, condamnat la 6 ani de închisoare, achitat apoi pentru că faptele au fost dezincriminate

Potrivit unui articol publicat de G4 Media în 2021, în martie 2017 Răzvan Ioan Dincă a fost condamnat la Tribunalul București la 6 ani de închisoare pentru mai multe infracţiuni de abuz în serviciu şi conflict de interese. În 2018 a fost achitat pentru că abuzul în serviciu prin încălcarea de legislație secundară a fost dezincriminat prin decizia CCR nr. 405 din 2016, scrie G4Media, și pentru că în iulie 2017 PSD a dezincriminat în Parlament conflictul de interese în modalitatea obținerii unui folos patrimonial pentru o altă persoană cu care funcționarul public s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani – potrivit motivării deciziei de achitare din decembrie 2018 a Curții de Apel București.

Pe parcursul procesului, în 2015, Dincă ar fi încercat să influenteze inculpați și martori din dosar și să distrugă probe ale anchetei, potrivit Judecătoriei Sectorului 1, care a decis atunci punerea sa sub control judiciar.

Conform G4Media, din același dosar a făcut parte Andras Demeter, actualul ministru al Culturii. Demeter a fost trimis în judecată în 2015, sub aspectul comiterii infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, dar în martie 2017 a fost achitat, întrucât fapta pentru care fusese trimis în judecată fusese dezincriminată.

În noiembrie 2021, ca urmare a susținerii PSD-PNL, Răzvan Ioan Dincă a fost numit șeful Radioului Public, funcție deținută anterior de Andras Demeter. Răzvan Ioan Dincă va fi înlocuit zilele acestea din funcția de Președinte Director General al Radiodifuziunii Române cu Robert Cristian Schwartz, votat de Parlament.

Andras Demeter, ministrul Culturii, se află în proces cu Ministerul Culturii

În decembrie 2024, Andras Demeter voia să devină managerul Teatrului de Operetă “Ion Dacian” din București, instituție condusă de Răzvan Ioan Dincă în perioada 2006 – 2012. A pierdut concursul și a dat în judecată Ministerul Culturii. Ulterior, în martie 2025, a fost numit de Natalia Intotero (PSD) secretar de stat în Ministerul Culturii, funcție pe care o mai ocupase și în mandatul lui Lucian Romașcanu (PSD).

Într-un răspuns dat pentru Cultura la dubă pe 10 aprilie 2025, Ministerul Culturii, prin secretarul de stat Diana Baciuna, susținea că nu poate fi vorba despre conflict de interese dat fiind că departamentul juridic nu i se subordonează secretarului de stat Andras Demeter, dar și că în ipoteza unui potențial conflict de interese, ar fi de datoria acestuia să se abțină de la acte care ar genera un conflict.

Între timp, Andras Demeter a devenit ministrul Culturii, iar departamentul juridic îi este subordonat.

Procesul se află în continuare pe rol. Tribunalul București a amânat decizia până la următoarea ședință, care va avea loc în martie 2026. De profesie actor, Andras Demeter a ocupat în cei 35 de ani de carieră doar funcții publice.

Marinela Țepus, dată afară de la Teatrul Nottara după ce a primit 6.94 la evaluare

În aprilie 2022, Cultura la dubă scria că după evaluarea managerilor teatrelor aflate în subordinea Primăriei Capitalei, primarul Nicușor Dan schimba din funcție mai mulți manageri, ca urmare a notelor slabe obținute de aceștia. Dintre cei evaluați, Marinela Țepuș, care conducea Teatrul Nottara de 10 ani, a primit cea mai mică notă și a fost singura demisă direct, pentru că a obținut sub nota 7, ceea ce, potrivit legii, duce automat la destituire.

Chiar Marinela Țepuș a fost cea care a făcut publică nota, acuzând Primăria Capitalei de o “evaluare regizată sub forma unei execuții publice”. În timpul audierilor, acesteia i s-a reproșat numărul mic de spectatori și, implicit, încasările reduse, precum și orientarea artistică a instituției majoritar către spectacole bulevardiere. La rândul său, Țepuș a argumentat spunând că a încercat să aducă și altfel de spectacole decât comedie, dar că spectatorii ieșeau din sală.

Marinela Țepuș l-a dat în judecată pe Nicușor Dan și Primăria Capitalei, dar a pierdut în toate cele trei dosare judecate la Tribunalul București. Instanța a decis că cererile sale sunt nefondate.

Acum, ministrul Andras Demeter a ales-o, printre alții, pe Marinela Țepus, să evalueze viitorul manager al celui mai mare teatru din România, Naționalul din București.

Doi membri ai comisiei sunt direct subordonați ministrului Culturii

Managerii a două instituții publice de cultură, aflate în subordinea Ministerului Culturii, fac parte din comisia de evaluare conturată de ministrul Andras Demeter și echipa sa. Este vorba despre Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național din Craiova și Florin Estefan – managerul Operei Naționale din Cluj-Napoca.

Situația ridică semne de întrebare, în condițiile în care superiorul lor direct este chiar organizatorul concursului, ministrul Andras Demeter. Teatrele pe care le conduc depind anual de bugetul alocat de Ministerul Culturii.

Într-o scrisoare semnată de mai mulți angajați ai Teatrului Național I.L. Caragiale din București, publicată pe 24 octombrie 2025, aceștia îi cereau ministrului Andras Demeter ca acest concurs “să se desfășoare într-o manieră deschisă, transparentă și imparțială, cu o comisie care să garanteze selecția pe merit.”, precum și să fie organizat după schimbarea legislației aflate în vigoare.

ISTORIC – Cine a condus TNB în ultimii 56 de ani

În timpul regimului Ceaușescu, în perioada 1969 – 1990, directorul Teatrului Național București a fost Radu Beligan. La scurt timp după Revoluția din 1989, regizorul Andrei Șerban, care deja se bucura de o carieră internațională, a acceptat invitația ministrului Culturii Andrei Pleșu de a prelua conducerea Teatrului Național din București.

Acesta a montat în mandatul său celebra Trilogie Antică, dar a plecat după doar 3 ani. Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă la 35 de ani de la Revoluția, Andrei Șerban povestea:

“În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România. Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii. E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.“, spunea Andrei Șerban pentru Cultura la dubă în decembrie 2024.

Între 1993 – 1996, TNB a fost condus de Fănuș Neagu, succedat în perioada 1996 – 2001 de Ion Cojar și între 2001 – 2004 de Dinu Săraru. Ion Caramitru a preluat teatrul din 2005 și l-a condus până a decedat, în 2021. După dispariția lui Ion Caramitru, manager interimar a devenit Ioan Onisei, fost director adjunct. Dar și acesta s-a stins din viață la scurt timp, în 2022.

Mircea Rusu a fost numit interimar. În 2022, ministrul Lucian Romașcanu a organizat concursul pentru postul de manager al TNB, dar acesta a avut, în premieră, un rezultat surprinzător – concursul a fost anulat înaintea probei interviurilor fiindcă niciun candidat nu ar fi avut un proiect de management demn de Teatrul Național București. Candidații de atunci au fost:

• Mircea Rusu, actor și interimarul de atunci al TNB
• Liviu Lucaci, rectorul UNATC
• Adrian Găzdaru, actor, fost manager general al Teatrului Excelsior, înlăturat la finalul celor 4 ani de mandat după ce a primit nota 7.18
• Ada Lupu Hausvater, regizoare și manager general al Teatrului Național din Timișoara din 2005 până în prezent
• Andrei Grosu, regizor și co-fondator al teatrului independent Unteatru

Ulterior, Mircea Rusu a fost înlocuit cu interimarul George Călin, care conduce instituția și în prezent.

La o distanță de 3 ani de la încercarea nereușită a lui Romașcanu, ministrul Andras Demeter a anunțat pe 23 octombrie 2025 organizarea unui nou concurs. Zilele acestea, între 24-26 noiembrie, are loc selecția dosarelor.

Următoarele etape sunt:

• 27.11-08.12.2025, analiza proiectelor de management – prima etapă;

• 09.12-10.12.2025, susținerea proiectelor de management în cadrul interviului – a doua etapă.

• în termen de 24 de ore de la încheierea etapei a doua – aducerea la cunoștința candidaților și la cunoștința publică, a rezultatului concursului și afișarea acestuia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Răzvan Ioan Dincă, fost condamnat penal pentru abuz în serviciu, și Marinela Țepus, demisă de la Nottara după ce a primit sub nota 7, evaluează noul manager al Teatrului Național București appeared first on Cultura la dubă.

Pe Botond Nagy l-am descoperit atunci când a fost invitat prima dată ca regizor la TNB, punând în scenă piesa lui Matei Vișniec – Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals. Avea doar 29 de ani, iar asta mi-a atras atenția. M-am întrebat: cum ajunge un regizor atât de tânăr să monteze la cel mai mare teatru din România?

Regizase până atunci și la alte teatre importante, cum ar fi Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu sau Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, și primise o nominalizare la Premiile UNITER pentru „Cea mai bună regie” cu spectacolul „Nora” de Henrik Ibsen. În luna ianuarie, într-un interviu pe care îl făceam cu Ofelia Popii, am aflat că e în repetiții la un nou spectacol al lui Botond Nagy la TNB, după un text care abordează tema fanatismului religios – Proorocul Ilie.

Premiera a avut loc la mijlocul lunii februarie, cu o scenografie realizată de arhitecta Irina Moscu și distribuție excepțională, Richard Bovnoczki, Ofelia Popii, Florentina Țilea făcând roluri memorabile. În timpul spectacolului am realizat că nu mai văzusem nimic atât de curajos pe vreo scenă a Teatrului Național București și părea doar o chestiune de moment până când cineva se va arăta revoltat în spațiul public. Era evident că se va întâmpla asta, nu pentru că spectacolul ar fi o blasfemie, ci pentru că societatea românească este atât de previzibilă. Avem antecedente în încercarea de a corupe libertatea în artă, sub pretextul credinței – în 2018, proiecția filmului „120 de bătăi pe minut”, de la MȚR, a fost întreruptă de protestul unor extremiști cu icoane în mână, iar în 2023 Arhiepiscopia Sibiului a cerut interzicerea filmului “Arsenie. Viața de apoi”, regizat de Alexandru Solomon.

Proorocul Ilie nu ironizează în niciun moment simbolurile religioase, ci fanatismul unor săteni fără educație, ușor de manipulat. Sub pretextul credinței, sunt aproape de a-l ucide pe Ilie, în speranța că acesta va învia și îi va mânui pe toți.

Montarea acestui spectacol la TNB marchează mai multe aspecte importante. Este pentru prima dată când conducerea teatrului acceptă un subiect atât de actual și de riscant din punct de vedere politic. Modul în care Biserica Ortodoxă Română s-a raportat la el nu face altceva decât să adâncească această instituție stat în stat în gaura neagră în care se află, deconectată de la drepturi fundamentale ale omului. Iar felul în care Ministerul Culturii va decide să “soluționeze” acest “incident nefericit”, după cum l-a numit Natalia Intotero, ne va spune mai multe despre orientarea guvernului Ciolacu, dacă apără cu adevărat valorile europene sau se alătură valului extremist condus de partidul AUR (care a cerut interzicerea spectacolului și demiterea conducerii TNB).

Și, nu în ultimul rând, Proorocul Ilie este creat de reprezentantul unei noi generații de regizori români, de 25-35 de ani, care readuce în teatrul românesc curajul.

Botond Nagy are acum 31 de ani și ne povestește, în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă, cum a fost parcursul său, din fața blocului din Brașov până la scena de teatru.

***

Botond, hai să mergem puțin către copilăria ta. Cum era locul în care ai crescut?

Eu m-am născut la Brașov și am copilărit în cartierul Steagul, unde și acum mai este un loc pe care se află un graffiti din copilăria mea, pe o cazemată. Mesajul acelui graffiti este “viața fără belele este frumoasă”, hahaha.

Am copilărit în fața blocului, jucând v-ați ascunselea ore întregi, am avut norocul că erau 7 scări în blocul nostru și la fiecare scară erau 1-2 copii de vârsta mea. Aveam gașca noastră cu care mergeam la furat struguri, pere, mergeam la fotbal. Țin minte că atunci când s-a deschis primul hypermarket de la noi, un Selgros, am mers la Selgros, nu mai știu cum am intrat, că era cu cardul. Eram fascinați că puteam să degustăm unele mâncăruri.

Mi se pare fascinantă acea perioadă în care era totul nou. Era ceva incredibil, cu bomboane de coca-cola, e o perioadă foarte dragă mie.

Aveai în familie oameni pasionați de artă? Sau cum ai luat prima dată contact cu teatrul?

Prima dată când am intrat într-un teatru s-a întâmplat în clasa a 9-a, la Teatrul din Sfântu Gheorghe. Eu nu eram bun la matematică, la biologie, iar în Brașov singura variantă era să dau la limbi străine. Mama văzuse că se dă admitere la un liceu din Sfântu Gheorghe, la Liceul de Artă, cu specializarea teatru. Eu nu știam ce e aia teatru.

Bunica mea făcea un bol mare de cartofi prăjiți și ne uitam cu toții la televizor, la reality show-uri ungurești. Iar eu credeam că mă voi face prezentator.

Când am mers prima dată la teatru, a fost un click destul de interesant. Am văzut Pescărușul, cu Alfréd Nagy, am zis că ne cheamă la fel, era ceva special. Apoi, în timpul spectacolului a aruncat ceva către public și a căzut la mine în brațe. Acum nu știu ce să zic, dacă a fost să fie așa, dar cu siguranță pentru mine a fost ceva special.

Apoi am început să văd spectacolele lui Radu Afrim și am început să simt ceva incredibil, Afrim chiar este un geniu, iar pe mine, fiind încă un copil, m-a prins foarte tare universul lui.

Și a urmat Facultatea de Teatru?

Da, am dat la regie de teatru la Târgu Mureș, unde pentru prima dată luase clasă László Bocsárdi. Eu intenționam să merg la UNATC inițial, dar am mers la Târgu Mureș pentru el, era un eveniment ca el ia o clasă de regie. La sfârșitul facultății deja aveam două invitații să montez la Sfântu Gheorghe și la Teatrul din Gheorghieni.

Cum apar aceste invitații pentru un student la regie sau un proaspăt absolvent, cum te-ai remarcat?

Cred că încă de pe atunci, eu nu mi-am pus limite. La licență am montat un Hamlet în fosta fabrică de textile Mureșul, de la Târgu Mureș, într-un mod de gherilă. Am lucrat cu studenții români de la actorie și repetam noaptea, iarna, la -15 grade, iar așa a ieșit acest Hamlet Rework. Am invitat colegi, profesori, directori de teatre. S-a dus cumva vestea spectacolului.

Apoi am făcut în același spațiu Ultima bandă a lui Krapp, acolo aveam un geam imens, iar eu am calculat în cât timp apune soarele, care intra în spațiu, și am pus ora spectacolului astfel încât să fie fix la apus. Atunci m-a văzut directorul de la Gheorghieni. Iar domnul Bocsárdi îmi văzuse deja toate examenele. Așa am ajuns să primesc invitația la Sfântu Gheorghe. După care m-am dus să fiu ospătar la Sibiu.

Cum așa?

A fost o situație în familia mea, destul de toxică, la care revin acum la Târgu Mureș, cu spectacolul Caninul, o adaptare după Dogtooth, de Yorgos Lanthimos. Acum am retrăit cumva acele amintiri bolnave.

Am plecat, așadar, la Sibiu. Eram înscris la master la Târgu Mureș, dar nu se făcea serios, iar eu trebuia să fac ceva, să câștig bani. Cunoșteam pe cineva care avea un frate la Sibiu, cu o cafenea – Espresse.

Nu aveam voie să fim parfumați, să folosim telefoane, stăteam doar în picioare, lucram cu mulți oameni, aveam vreo 20 de mese doar eu.

Cât timp ai lucrat acolo?

Aproape 3 luni. După care m-am dus la Târgu Secuiesc, am făcut acolo Frumoasa călătorie a urșilor Panda, de Vișniec. Apoi a fost întâlnirea cu Reactor, din Cluj, cu spectacolul All over your face – și zic eu că asta m-a propulsat în sfera teatrală românească, pe care eu o consider ca o mama adoptivă. Dacă nu ar fi fost breasla românească, probabil acum aș fi fost șomer. Nu prea lucrez în teatre maghiare, în afară de Cluj.

Am mers cu spectacolul de la Reactor la FITS, acolo am primit invitația să montez la Teatrul Radu Stanca și am făcut anul următor Hedda Gabler, apoi m-a invitat constant Tompa Gabor la Cluj, unde am semnat 4 spectacole.

Cum a venit prima invitație la TNB?

Prin Matei Vișniec. Făcusem la Suceava Întoarcerea acasă, care a fost selectat în FNT. Apoi Matei Vișniec m-a pus în legătură cu Mircea Rusu, pe atunci interimar la TNB. Iar Matei Vișniec mi-a propus textul Cuvântul progres rostit de mama. Și am vrea să mai facem împreună un al treilea text, tot pe tema războiului, să conturăm astfel ceea ce noi am numit Trilogia brutalității.

Cum este pentru tine, fiind atât de tânăr, să lucrezi cu cel mai important dramaturg român în viață, Matei Vișniec?

Sincer? Extraordinar de firesc și de organic. Îl simt de parcă am fi copilărit împreună în fața blocului, la cazemata mea. Avem o chimie incredibil de frumoasă. Ne-am plimbat noaptea prin Brașovul meu și povesteam, era ca un scenariu scos din filmele lui Sorrentino. Cred că amintirile astea îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte.

La spectacolul Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals ai lucrat cu doi actori foarte cunoscuți, Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Cum a fost raportul de lucru cu ei?

Am avut emoții. Eu, de obicei, fac niște workshopuri înainte să încep efectiv repetițiile. Iar domnul Bodochi mi-a spus că doamna Maia ar vrea să mă cunoască și că o să vină la workshop. Eu am zis “uau!”.

A intrat Maia Morgenstern la workshop și a fost un moment, parcă toată sala a înghețat. Ea și-a dat haina jos și a intrat efectiv în lucru. Are o modestie incredibilă. Se aruncă în muncă cu energie totală. A fost una dintre cele mai importante experiențe să lucrez cu ea.

Ți-a dat asta mai multă încredere în tine, ca regizor, în lucrul cu actorii? Mai mult curaj?

Nu, curajul nu mi-a lipsit niciodată. Mă simt foarte safe în teatru. Niciodată nu am avut rețineri. Am fost atât de norocos încât am putut face peste tot ce am vrut eu.

Dar întâlnirea cu doamna Maia și domnul Bodochi mi-a dat cumva o responsabilitate, am realizat pentru prima dată cum este să lucrezi cot la cot cu un artist imens, cu o personalitate atât de complexă și atât de profesionistă. Doamna Maia este una din cele mai profesioniste și crazy artiste cu care am lucrat vreodată. Știa textul, nu doar al ei, ci și al partenerilor ei, încă din prima săptămână. Citește enorm.

Iar când atmosfera de lucru e sănătoasă, lucrurile astea se uită, raportul este egal.

Ajungem acum la spectacolul Proorocul Ilie, a doua ta colaborare cu TNB. De ce ai ales să montezi acest text?

La finalul spectacolului Cuvântul progress rostit de mama sună teribil de fals, mă uitam la actori și mi-am amintit de acest text, ca un fulger. Actorii m-au inspirat. Vorbisem cu George Călin, care mă invitase din nou să lucrez, aveam în minte ceva, pe care vreau să îl fac la un moment dat, romanul lui Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă.

Uite ce coincidență! Este exact ceea ce citesc eu acum.

Uau, ce frumos! Este fix copilăria noastră, din fața blocului. Mi se pare unul dintre cele mai puternice texte pe care le-am citit. Este și o provocare mare de a-l dramatiza. Asta m-a făcut să mai aștept puțin, să nu îl grăbesc.

Îi spusesem lui George Călin și de textul Proorocul Ilie, îmi plăcea că e amuzant și tragic totodată, îndrăzneț. Împreună am luat decizia de a-l monta. Eu aveam rețineri dacă va zice da sau nu la acest text.

A fost un gest incredibil de puternic al lui George Călin care a spus: da, trebuie să faci acum acest text. Iar asta se întâmpla înainte să apară alegerile horror cu Călin Georgescu.

Dar valul extremist era deja printre noi, se manifestase încă din perioada COVID. Trăiam în atmosfera asta.

Da, exact. Și eu simțeam că trebuie făcut acum. Tot contextul socio-politic cerea acest lucru. Faptul că TNB își asumă, în sfârșit, după atâția ani de liniște, o direcție atât de actuală și asumată, e un alt act de curaj extraordinar.

Cu siguranță este curajos și totodată riscant. Pare că stârnește reacții la extreme, ori oamenii sunt încântați și spun că e un spectacol foarte necesar, ori spun că este o blasfemie.

E firesc ca o lucrare artistică să stârnească astfel de reacții.

Ai avut în minte preocuparea de a nu leza cumva credința, religia cuiva? Ți-ai impus niște limite, ținând cont că lucrezi cu un subiect atât de sensibil cum este credința?

Evident că am ținut cont de sensibilitatea subiectului. Respect religiile tuturor. Pentru mine toate religiile conțin adevăr, sunt fluvii ce curg înspre același ocean.  Uneori mai întrebam actorii dacă li se pare că am mers prea departe și ei ziceau nu. Era important pentru mine să fim în acord. În același timp, îmi place să merg în biserici, îmi plac bisericile goale. Mă simt foarte mic, dar în siguranță, cumva ca în pântecul mamei mele. Îmi pun mereu întrebarea dacă credința mea este una pe bune sau nu, iar asta deja îmi dă o curiozitate destul de mare încât să mă apropii de teme de acest fel.

La repetiții, uneori am senzația că se întâmplă ceva ce nu e neapărat mâna mea, ci o energie care leagă lucrurile foarte frumos.

Trebuie să fii foarte rău intenționat ca să citești acest text o blasfemie. Până la urmă, are foarte mult umor. Iar repetitivitatea unor cuvinte creionează personajele, nu am introdus eu înjurăturile.

Cum te simți acum, când se revarsă contra ta numeroase atacuri la persoană și chiar amenințări cu moartea?

Sunt un profesionist. Mi-am făcut treaba și îmi voi face treaba în continuare la cel mai înalt nivel posibil. Sufletul îmi este împăcat, nu am provocat pe nimeni cu absolut nimic și sunt conștient că nu am făcut niciun rău.

Dar nu doresc nimănui să treacă prin asta, nici măcar celor de la care am primit amenințările. Sunt băiat de cartier, știu cum funcționează lucrurile acestea, dar arta m-a învățat să mă focusez pe dialog, nu pe conflict. Din păcate acest scandal nu e despre teatru, nici despre credință- ci despre putere, fiindcă e vorba despre încercarea extremei de a captura statul.

Cum comentezi comunicatul Bisericii?

Biserica mai întâi ar trebui să vadă și după aceea să emită comunicate. La fel este valabil și oamenilor care nu au văzut spectacolul cap-coadă. Că nici eu și nici altcineva nu judecă slujba niciunui preot după două minute de stat la liturghie. În această poveste, din păcate, Biserica nu este victima, ci călăul. Le reamintesc tuturor articolul 30 din Constituția României care spune: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt INVIOLABILE”. Iar când e nevoie să ne aducem aminte unii altora că România e un stat laic, înseamnă că există o bubă!

Biserica, în acest moment, și-a făcut un deserviciu. Iar toată povestea asta a unit oamenii care cred în libertatea de exprimare și într-o Românie ce trebuie să rămână un stat modern, cu destin european unde cenzura artei n-are ce căuta.

Tu ce ți-ai dorit să punctezi cu acest spectacol, în actualul context politic și social?

Mi-am dorit să trag un fel de semnal de alarmă. Nu sunt adeptul spectacolelor politice la modul direct, dar acesta cred că este cel mai politic și social spectacol pe care l-am făcut la modul asumat. 

Simțeam că trebuie să vorbesc din punctul de vedere al unui cetățean al acestei țări, în care nu mă mai simt în siguranță, nu mă simt bine. Începusem să mă gândesc la plecare din ce în ce mai des, chit că este un gând neplăcut, inconfortabil, deoarece ador România în aceeași măsură și mă simt norocos că m-am născut aici.

Perioada alegerilor a fost plină de anxietate. Stăteam cazat în cartierul Tineretului și vedeam de la geam clădirea Parlamentului. Beam cafeaua și mă uitam la ea, mă întrebam cum am ajuns să trăim această glumă proastă. Mergeam cu metroul la teatru, la repetiții, și după ziua primei runde de alegeri era o liniște monumentală în metrou, în care ne uitam suspect unii la alții și ne întrebam: oare tu pe cine ai votat?

Am niște prieteni regizori, unul în Cehia și unul în Grecia. Le-am zis că în caz de forță majoră, o să am nevoie de ajutorul lor, să plec.

Eu iubesc românii, atmosfera balcanică face parte din viața mea. Dar senzația derutantă de cum ar fi să plec m-a afectat. Iar spectacolul a fost acum ori niciodată.

Ce înseamnă teatrul pentru tine acum?

A devenit un stil de viață din momentul în care am pășit pentru prima dată în teatru. Până în clasa a 9-a, eu eram microbist, știam toate echipele, mă uitam la fotbal. Și s-a făcut trecerea aproape de pe o zi pe alta. Din acel moment nu m-a mai interesat fotbalul, poate doar foarte rar.

Fac teatru în primul rând pentru bucuria mea, poate pentru a exprima niște frici, niște monștri, niște bucurii. Fac teatru instinctual. Uneori mă uit la scene și mă întreb: oare nu e prea mult? E prea amuzant? E prea agresiv? Eu mă consider o persoană amuzantă și depresivă în același timp, poate uneori mai puțin depresivă. Când fac teatru, mă gândesc la o senzație care poate să ofere o experiență teatrală unică. Asta e menirea mea, job-ul meu în lumea asta. Și sunt foarte bucuros când văd atâția oameni care se pot conecta la temele pe care le aleg. În cea mai mare parte, singurătatea și moartea sunt temele care mă vizitează.

Revenind puțin la Proorocul Ilie, crezi că teatrul are puterea să zdruncine niște idei puternic împământenite, mai ales în contextul actualelor mecanisme de manipulare și de fake news? Sau crezi că puterea de manipulare a devenit atât de mare încât acei oameni atât de vehemenți în susținerea ideilor lor sunt de nerecuperat?

Teatrul, din păcate, mereu e un lux. Nu ai cum. Asta e marea mea întrebare în ceea ce privește teatrul. Cum aduci omul din fața blocului și al tik-tok-ului la teatru? Eu am ajuns dintr-o întâmplare extraordinar de fericită în teatru. Eu făceam sendvișuri cu maioneză și muștar și aruncam în autobuze. Asta era copilăria mea. Îi mulțumesc destinului că am ajuns la teatru.

Să plătească 80 de lei pe un bilet când preferă să-și ia trei pachete de țigări de banii ăia? Îmi dau seama că este o utopie și aici intervine educația. Doar prin educația la vârste fragede poți forma o societate sănătoasă.

Crezi că teatrul ajunge doar la privilegiați?

Da, categoric. Foarte puține inițiative punctează clasele vulnerabile (n.r. Centrul de Teatru Educațional Replika, Studiourile Ferentari). Din păcate, nici educația nu merge mână-n mână cu cultura, ceea ce este foarte grav. Acum am realizat mulți că este extraordinar de grav.

Micile mele câștiguri sunt când, de exemplu, am făcut cadou vânzătoarei de la casa de marcat, de la Petroșani, două bilete la teatru, care este chiar lângă magazinul unde lucrează ea. Și a venit! În capul meu, lucrurile așa ar trebui să funcționeze.

Problema este că noi, în România, avem senzația că trebuie prin emancipare să ajungem la om. Marea populație din România nu este emancipată. Nu ajungi la om prin programe europene, prin nu știu ce skilluri pe care le-ai dobândit la Facultatea de Comunicare, pe care ai studiat-o din banii părinților. Mi se pare că suntem încă o societate crudă, unde trebuie să îl iei de mână la propriu pe celălalt și să îl duci la teatru.

Sistemul nu poate face asta, e nevoie de un intermediar mai apropiat de om, cum ar fi ONG-urile sau alte inițiative.

Spuneai că te-ai tot gândit la plecarea din țară. Chiar iei asta în considerare? Poate și ca artist, să experimentezi proiecte pe afară?

Ca artist am mai avut experiențe afară, în luna mai o să încep un Trei surori la Teatrul din Novi Sad. Mai mult nu m-am gândit.

Să încep viața de la zero undeva, nu spun că nu aș putea, sunt tânăr, am energie, dar cred că cel mai mult mă pot adresa publicului din România. Aici am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.  Asta o simt visceral. Acum așa văd lucrurile.

Ai vreun regret care te bântuie?

Zilele acestea simt pe pielea mea din sutele de mesaje primite, cât de importantă este solidaritatea. Că ne spunem că “Sunt cu tine! Suntem alături, suntem lângă tine!” Astea ar fi, cred, și gândurile acelui Dumnezeu în care eu cred și care nu țipă, nu bârfește, nu amenință, nu trosnește, ci zâmbește. Iar prin asta le mulțumesc tuturor pentru aceste mesaje care și pe mine m-au făcut să zâmbesc. Regret poate că a fost nevoie să treacă aproape 32 de ani pentru ca abia azi să învăț cât de important este să ne spunem mai des unii altora “Sunt alături de tine! Nu ești singur!”

Dar un vis?

Nu știu să cânt și, totuși, mă bântuie un vis; să pot cânta cât de cât ok la un karaoke melodia lui Robbie Williams: Angels, hahaha.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Botond Nagy: “În România am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.” appeared first on Cultura la dubă.

Era pentru prima dată după o lungă perioadă întunecată, în care arta a fost permanent cenzurată, când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

Dar a plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

“Ceea am încercat în cei 3 ani ca director a fost să transform spiritual Teatrul Național. Și nu am reușit.”, spunea acesta într-un text publicat în 2005 în Revista 22.

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit în acest decembrie ca regizor la Național.

Și a făcut-o la înălțime. Spectacolul său, Mary Stuart, după o adaptare a tânărului regizor și dramaturg britanic Robert Icke, este o impresionantă demonstrație teatrală care reușește să aducă un text clasic în actualitate.

Cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de trei actrițe, pe rând – Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. În formula Ofelia Popii și Raluca Aprodu, se dă cu banul la începutul spectacolului, iar soarta decide ce rol interpretează fiecare, pe când Nicoleta Lefter, actrița Teatrului Odeon, interpretează doar rolul Mary Stuart.

Personajele masculine sunt, de asemenea, impresionante: Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Emilian Oprea, Tudor Cucu Dumitrescu sau Ștefan Mihai joacă exceptional în jurul celor două regine.

L-am întâlnit pe Andrei Șerban în urmă cu câteva zile, la TNB. A venit la interviu însoțit de câinele său din New York, Rocco, poreclit așa după filmul Rocco și frații săi, cu Alain Delon în rolul lui Rocco. Cei doi formează o imagine cât se poate de caldă. Prezența lui Rocco ne amintește, de fapt, că dincolo de realizările sale ca artist, Andrei Șerban este cât se poate de pământean, la fel ca noi.

La 81 de ani continuă să creadă în puterea teatrului de a trezi emoții în oameni. Chiar dacă realitatea societăților în care trăim se simte uneori ca un “tsunami” prin care trecem ca “somnambulii”.

***

Domnule Șerban, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum ați regăsit TNB după 30 și ceva de ani?

Cu totul schimbat, în primul rând datorită renovării, care îl face mult mai spectaculos, mai convingător. Sălile dotate sunt un mare plus, în 1990 era în semi-paragină.

Apoi, diferit e managementul.

Chiar și interimar, George Călin e primul manager care a avut curajul să mă invite după ce am plecat.

Sigur că îi mulțumesc pentru asta. Mădălina Ciupitu a avut grijă de spectacol și este un manager excepțional. Și nu în ultimul rând, actorii, o grupă care s-a sudat foarte bine în jurul celor trei regine. Pentru bărbații actori nu a fost ușor, fiindcă fiecare dintre cele trei regine dorea să repete. E un fel de supliciu pentru ei că au repetat aceeași scenă de zeci de ori.

Iată că am ajuns la final și mă bucur enorm pentru succesul pe care îl au. Sper că spectacolul se va juca mult timp, fiindcă e o piesă politică foarte importantă.

Mi-a zis cineva după una dintre reprezentații că ceea ce se întâmplă pe scenă e exact ce s-a întâmplat în politica românească în ultimele zile. Deci iată ce impact are o piesă scrisă în 1800. E formidabil de actuală.

Ați spus că George Călin a fost primul manager care a avut curajul să vă invite. De ce ar fi avut nevoie de curaj un manager al TNB ca să vă invite?

Pentru că din momentul în care mi-am dat demisia acum 30 și ceva de ani, deoarece mi se puneau foarte multe obstacole, pentru că nu eram comod cu regimul Iliescu, aveam opinii destul de deschise și nu prindeau bine acolo sus, ei bine, de atunci fiecare director a considerat că e mai bine să mă lase în pace decât să mă aducă înapoi.

Locuiesc la New York și e un privilegiu că pot să vin în România și să spun ce vreau. Evident că aceste opinii nu plac tuturor și nici nu mă miră.

În mod ciudat, până și Caramitru, care a făcut mult bine refâcând sălile acestui teatru, din punct de vedere artistic ori nu a agreat cu stilul meu de a face teatru, ori nu știu de ce, dar până și el, un fost prieten, a evitat să mă invite, ceea ce bineînțeles mie mi-a adus tristețe.

V-a adus bucurie această invitație?

Mi-a adus bucurie pentru că e normal să revin pe prima scenă a țării, unde în 1990 am creat cu Trilogia Antică un fel de mini revoluție, asta nu o spun eu, ca laudă de sine, ci este adevărul, a intrat în istoria teatrului românesc, a simbolizat trecerea din comunism la libertate. De atunci, nu știu să mai fi existat un astfel de spectacol, nu am văzut tot, dar nu cred.

Deci a fost ca o revenire acasă, dacă mai poate exista acest cuvânt – acasă, fiindcă nicăieri nu mai suntem acasă. Nici acasă la noi, nici la New York, suntem într-o lume confuză, dementă, nu știm ce se va întâmpla mâine.

Iar la începutul piesei, șansa – aruncarea banului – decide cine va fi regină.

Cum ați ajuns la această soluție, ca actrițele să dea cu banul pentru a decide rolul din fiecare seară?

Robert Icke a făcut prima dată asta, când a montat piesa la Londra, fiindcă a considerat că cele două regine se aseamănă, de fapt, sunt amândouă prizoniere.

Elisabeth se teme că Mary este o invadatoare care vrea să îi ia coroana și o închide 19 ani în temniță. Elisabeth, ea însăși se simte o prizonieră fiind în putere. De ce? Toți politicienii din jurul ei fac presiuni pentru a o manipula în interes propriu, iar ea se simte ca această frază superbă din text “coroana regală e ca o celulă de închisoare plină de bijuterii.”

Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi în putere, femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă desprece înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest, nu este ușor.

Exact când aveați avanpremierele acestui spectacol, în România se discuta despre posibilitatea de a avea o femeie președinte. Cum ați văzut această posibilitate?

Ar fi fost frumos să fie așa, de ce nu, de ce să nu aibă o femeie această capacitate? Dar România este încă o țară dominată de machism, așa că nu știu cât de manipulată ar fi fost această doamnă dacă ar fi avut șansa de a deveni președinte. Dar uite că nici nu a avut șansa.

Sunt schimbări în societate, în lumea teatrului e un curent puternic spre feminism. Se discută destul de militant situația femeii, dar depinde către ce se îndreaptă această mișcare.

În America, după mișcarea woke și cancel culture e un dezastru. Nu o spun pentru că nu sunt femeie, ci o spun în numele artei. Această mișcare distruge arta.

Teatrul e folosit ca o tribună pentru propagandă și militantism. Unde mai este arta? Mergem la teatru ca să fim îndoctrinați politic? Suntem îndoctrinați tot timpul, nu e nevoie să mergem la teatru pentru asta.

Deci aici am o dispută foarte clară cu acest gen de feminism, ceea nu înseamnă că nu mă bucur că femeile devin puternice în teatru, în artă. Sunt foarte multe femei regizoare în lume, și în România, foarte bune, am o părere foarte bună despre femeile care fac artă.

Am văzut în interviurile pe care le-ați mai dat că vorbiți frecvent despre cultura woke din America și despre faptul că nu vă regăsiți în ceea ce promovează ea. În acest context, în ce măsură vă mai regăsiți în America, acolo unde locuiți în cea mai mare parte a timpului?

De aceea am abandonat Columbia University, unde am fost profesor 27 de ani și am fost șef al catedrei de teatru, am plecat exact din cauza asta. Mi se impunea să iau ca studenți tineri de culoare, ceva cu care nu am nicio problemă, am lucrat toată viața mea cu tineri de orice culoare, Teatrul La MaMa era teatrul experiențelor universale, actori din toate țările, de toate culorile veneau.

Dar nu sunt de acord să fiu obligat să iau pe cineva doar pentru că este de culoare, când nu are talent. Am vociferat foarte tare și nu am fost pe placul conducerii Universității Columbia, care este foarte politizată de cultura woke.

De asemenea, obligația de a lua profesori în corpul profesoral doar dacă sunt de culoare sau dacă sunt femei, femei gay, chiar dacă nu corespund profesional. Eu cred în meritocrație, dacă au valoare, calitatea de a inspira tinerii studenți, dacă au o viziune despre lumea teatrului, atunci da. Dar doar dacă ne referim la criteriul politic, este ceea ce se întâmpla în România pe vremuri, când am crescut în epoca stalinistă.

Eu aveam părinți burghezi și am intrat cu greu în liceu, aveam un dosar pătat. Nu eram negru, ci eram pătat social. Exact asta se întâmplă acum în America și asta m-a făcut să mă retrag.

Îmi place să locuiesc la New York, e un oraș extraordinar pe care îl ador, am locuit majoritatea vieții mele acolo, peste 50 de ani, e un oraș minune, al contrastelor, unde mă simt bine. Sunt acolo ca cetățean al lumii, nu ca artist, nu mai lucrez ca artist acolo, lucrez foarte mult în România și îmi place să o fac atât timp cât lucrez ca artist liber, fără niciun fel de propagandă.

Asta vă place acum în România, că aveți libertatea artistică pe care nu o mai aveți în America?

Da.

Culmea, ați plecat de aici pentru a fi liber și după 50 de ani vă simțiți mai liber aici.

Da, exact, am plecat din comunism în America pentru a gusta libertatea la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70 și acum revin în România ca să găsesc libertatea pe care n-o mai am în America. E foarte interesant, e ca un vodevil.

Revenind la spectacol, cum ați ajuns la formula aceasta de distribuție?

Am făcut un casting foarte riguros și la un moment dat erau cinci regine, erau încă două actrițe din TNB care mi-au plăcut foarte mult. Dar și trei erau foarte multe. Robert Icke a lucrat cu două la Londra.

Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.

Niciodată nu știi dacă cineva e potrivit pentru un rol sau nu până nu îl vezi la probă. Nu suntem toți potriviți pentru orice. Și eu, ca regizor, sunt potrivit pentru un anumit gen de teatru.

De exemplu, în America mi s-a propus să lucrez pe Broadway, dar m-am întrebat când voi putea eu să fiu la fel de bun regizor pentru musical, un gen care s-a născut în America? Acolo ești de mic copil educat, crești cu cântece din musicaluri, pe când eu, venind din Europa, nu aveam musicalul în sânge.

Orice actor crede că poate juca orice. Nu e adevărat. Toți avem o anumită tipologie. De aceea, sunt foarte atent când aleg la un casting.

Deci, cu Raluca a fost mai ușor. Apoi am deschis și către actori din afara teatrului. Ofelia Popii, regina Teatrului din Sibiu, tocmai plecase de acolo și era disponibilă. Și cu Nicoleta Lefter lucrasem la un spectacol la Odeon, este o prietenă, a venit și a dat o audiție foarte bună.

Iată, așa am ajuns să lucrez cu ele trei și nu cu altele, deși și altele ar fi meritat, dar nu puteam, erau prea multe.

De ce alegeți dramaturgia lui Robert Icke? e deja al treilea spectacol pe care îl realizați după o adaptare a lui, după Oedip la Bulandra și Doctorul la Odeon.

Pentru că Robert Icke, ca și mine, e interesat de teatrul clasic. Ia o piesă scrisă acum 200-300 de ani sau mai mult, 2000 de ani, și găsește că acea piesă a fost foarte actuală la timpul ei și e foarte actuală și azi. Iar ceva care rezistă după atâta timp merită să îi dai atenție, poate chiar mai mult decât unei piese scrise ieri, pentru că o piesă scrisă ieri nu trece dovada timpului. O piesă care e foarte veche și încă rezistă, înseamnă că e ceva universal valabil în ea.

Și asta mă interesează – universalitatea teatrului. Imediatul și universal. Faptul că vorbește despre noi acum este imediat, dar în același timp nu suntem buricul pământului.

Teatrul s-a născut cu mult timp înainte noastră. Viața celor de atunci este la fel de importantă pentru a învăța ceva de la ei.

Am un imens respect pentru tradiție, la fel cum am un mare interes să fac ceva care corespunde azi.

Icke aduce aceste piese în contemporan fără să trădeze sursa, pe Sofocle – marele autor antic în Oedip sau pe Schiller – marele autor german al secolului 19. El îi aduce în prezent și în același timp este o punte spre trecut.

Cum ar putea acest teatru să ajungă la un public mai larg, la oameni care nu merg în mod normal la teatru și nu fac parte din elita culturală? Este acest tip de teatru unul elitist? Ne uităm la ceea ce se întâmplă în societate și vedem cât de mare nevoie avem de latura emoțională a teatrului.

Eu nu cunosc societatea românească atât de bine și părerea mea e neavizată. Dar, ați folosit cuvântul emoție.

Ceea ce cred adânc este că teatrul este făcut pentru emoție, nu pentru intelect. Vibrația emoției este ceea ce contează în teatru. Mergi la teatru să simți, nu să gândești.

Cei care consideră teatrul politic atât de important vor să te facă să gândești: a, viața este astfel pentru că sunt cei care ne domină și noi suntem victimele lor. Teatrul politic vrea să te opui celor care te opresează. Ok, interesant, just, politic corect, dar asta nu te face să simți adânc ce înseamnă să fii ființă umană.

Ca să răspund la întrebarea cum putem face și un altfel de public să vină, nu știu. Eu fac ceea ce pot. Eu vreau ca actorii, într-o repetiție, să mă convingă, atunci când sunt unicul spectator. Eu mă consider un om normal, dacă mă conving pe mine, cred că îi pot convinge și pe alții.

Problema e că unii încearcă să aducă teatrul la un nivel foarte jos, crezând că atunci vor veni oameni care nu merg la teatru niciodată. Li se dă o comedie foarte trivială, crezând că asta place publicului. Nu. Asta e o crimă – să crezi că aduci lumea la teatru dacă te cobori foarte jos.

Un public, chiar și un public neavizat, un public necultural, când vine la teatru are o sete pe care nu o recunoaște, nu o știe. Dorește ceva mai inteligent, mai sensibil decât viața lui. Spectatorul nu știe de ce vine la teatru, dar este atras spre ceva. Să îi dai o mâncare prost făcută sau de la fast-food-ul cel mai infect, nu este soluția.

Soluția este să-l ridici la un alt nivel. Nu să îl sperii, nu să faci un teatru pentru snobi, ci să faci un teatru al emoției umane. O căutăm cu toții și nu o găsim întotdeauna. Pentru mine asta contează, să găsesc acea emoție universală.

Foarte multă lume se întreabă ce vă dă energie să continuați în teatru, după ce ați montat atât de multe spectacole și ați cunoscut deja succesul la cel mai înalt nivel. De ce o faceți?

Sunt ceea ce spun americanii – workaholic. Sunt sclavul muncii. Sunt sclavul teatrului. Ceea ce nu e o expresie foarte plăcută pentru mine. Aș vrea să-mi trăiesc mai mult viața în viață, dar viața în teatru mi se pare mai interesantă, mă inspiră.

Și lucrez și pentru a încerca să fac bine altora, actorilor. Sunt foarte interesat în actori, ceea ce nu se întâmplă la orice regizor, și simt că am și o responsabilitate față de spectatori.

Mă bucur că toate spectacolele pe care le-am făcut se joacă ani mulți, pentru că nu sunt făcute pentru festival. Unii regizori lucrează pentru festivaluri, fac spectacole poate avangardiste, originale, dar care nu sunt pentru publicul mare.

Când eram tânăr, am făcut multe spectacole pentru festivaluri cu Teatrul La MaMa, am fost în 30 de țări, la cele mai mari festivaluri, și mi-a plăcut. Dar acum am ajuns la o vârstă la care nu mă mai interesează asta.

Vreau să fac spectacole pentru sufletul oamenilor.

Pentru că suntem la TNB, în Piața Universității, și pentru că se împlinesc zilele acestea 35 de ani de la Revoluție, nu pot să nu vă întreb cum ați primit în acele zile vestea a ceea ce se întâmpla acasă?

În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România.

Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii.

E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.

35 de ani mai târziu, în acest decembrie încă ne punem problema democrației în România. Alegerile au fost anulate, suntem martori la ascensiunea unui val de extremism, poate că dumneavoastră aveți o privire mai obiectivă, din afară. Ce credeți că se întâmplă aici?

E uluitor ce s-a întâmplat cu alegerile și cumva teama de ceea ce e posibil dacă se ajunge la extremism este o teamă mondială. E peste tot. Eu spun banalități acum, România nu mai e deloc diferită de ceea ce se întâmplă în alte părți.

Plecăm în două săptămâni înapoi la New York și îmi e teamă să mă gândesc la ceea ce va fi la momentul „încoronării” lui Trump, habar nu am ce va fi din ziua aceea, dacă neofascimul se va instaura sau nu.

Sper că nu, dar atât de mulți democrați, până și foști colegi woke de la Universitatea Columbia, cu care eu am intrat în conflict, exact aceiași oameni acum îl pupă în fund pe Trump. Iată cât de lași putem fi. Suntem lași în România, în America, peste tot.

În același timp suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul. În acest moment e un tsunami al planetei.

Dar cum credeți că am ajuns în situația asta, de a ne teme de un val înfricoșător de extremă dreapta, la aproape 80 de ani distanță de când credeam că el a murit?

Cred că niciodată nu ne-am trezit dintr-un fel de somnolență, în fiecare zi mergem cu valul și trecem prin situațiile astea ca niște somnambuli. Nu există o trezire adevărată a conștiinței. Nu reacționăm la ceea ce ni se întâmplă.

***

Spectacolul „Mary Stuart” se reia la TNB în ianuarie 2025, dar toate reprezentațiile programate sunt deja sold out.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Șerban: “Suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul.” appeared first on Cultura la dubă.