Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

Revolta aceasta a fost transpusă într-o petiție publică, inițiată de Carmen Lidia Vidu, regizoare premiată la UNITER în 2021 cu trofeul pentru cea mai bună regie.

Mai mulți semnatari cer juriului UNITER să revoce numele lui Andriy Zholdak de la categoria cel mai bun regizor.

În martie 2017, Andriy Zholdak a fost acuzat că ar fi lovit-o pe actrița Eva Imre, potrivit relatării TVR din acea seară:

“O actriţă a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca ar fi fost agresată de un regizor chiar în timpul premierei unui spectacol. Actrița ar fi fost pălmuită în pauza dintre acte. Regizorul ar fi fost nemulţumit de felul cum a jucat aceasta în prima parte a spectacolului. Colegii actriţei au sunat la 112 şi au chemat poliţia. Actriţa nu a depus plângere.“

“Consider că incidentul care s-a petrecut la premiera de vineri este un exces de zel din partea regizorului, dar nu cred că era necesară intervenţia Poliţiei, deoarece personalul Teatrului Maghiar putea să gestioneze situaţia. Din cate ştiu eu, la pauză, regizorul a mers foarte nervos la actori, a luat-o de umeri pe  actriţă, dar nu a pălmuit-o“, a declarat atunci pentru TVR directorul Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, Gábor Tompa.

Ulterior, Tompa a declarat că l-a sancționat pe regizor cu 5% din onorariu.

Acum, Andriy Zholdak este nominalizat la Premiile UNITER, la categoria cea mai bună regie, pentru regia spectacolului „Femeia mării” de Henrik Ibsen, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova.

Iată textul petiției:

“Anunțul nominalizărilor juriului UNITER din acest an ne-a surprins și ne-a afectat profund. Invizibilizarea tinerei generații de artiști care nu este reprezentată în categoriile „Cel mai bun spectacol” sau „Cea mai bună regie”, a teatrului independent, a diversității estetice care caracterizează teatrul românesc din ultimul timp, acordarea unui premiu pentru întreaga activitate lui Alexandru Repan, fost colaborator al Securității sunt câteva din punctele care ies în evidență.

Dar ceea ce ne șochează cel mai tare este prezența lui Andriy Zholdak la categoria „Cel mai bun regizor”, regizor care a comis de nenumărate ori abuzuri psihologice și fizice în timpul repetițiilor sale, punând în pericol sănătatea fizică și psihică a actorilor cu care a lucrat.

Anul acesta, care a fost marcat în teatrul românesc de o dezbatere profundă asupra abuzurilor, juriul UNITER nominalizează un regizor care a agresat în fața întregii echipe în seara unei premiere una din actrițele din distribuție. Acest act nu este o supoziție, un zvon și nu face parte din sfera privată, neatacând prezumția de nevinovăție așa cum se pretinde de multe ori în mod absurd în cazurile de abuz. Este un act recunoscut, în care au existat martori care au alertat poliția. La aproape fiecare proiect al acestui regizor același tip de comportament se repetă și el continuă să fie validat de instituțiile teatrale importante din România.

În solidaritate cu victimele abuzului din teatrul românesc și din dorința de a putea lucra în condiții normale și sigure în timpul repetițiilor, solicităm Senatului UNITER excluderea regizorului Andriy Zholdak la categoria „cel mai bun regizor”. Considerăm că un regizor bun trebuie în primul rând să știe să lucreze cu actorii fără violență psihologică sau vătămare corporală și să își respecte colaboratorii.“

Scrisoarea este semnată de mai mulți artiști cunoscuți, printre care Nicoleta Lefter, Florentina Țilea, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Virgil Aioanei, Mihai Călin, Katia Pascariu sau Richard Bovnoczki.

Zholdak este un regizor ucrainean născut în 1962. Potrivit unei prezentări de pe site-ul TNB, a studiat regia la Studioul Anatolii Vasyliev din Moscova. A fost Președintele Teatrului Academic din Harkov, unde a montat cinci spectacole, care au fost prezentate și la festivaluri europene de teatru. În 2005, după ce autoritățile din Harkov i-ar fi interzis montarea piesei „Romeo și Julieta. Un fragment”, Zholdak a părăsit teatrul. De atunci, locuiește la Berlin și lucrează în mari teatre din Germania, Rusia, România, Finlanda, Suedia și Elveția.

Cultura la dubă a solicitat UNITER un punct de vedere și va publica în curând un interviu amplu cu președintele UNITER, Dragoș Buhagiar.

Potrivit informațiilor noastre, UNITER va solicita juriului să rediscute nominalizarea lui Andriy Zholdak, iar Senatul UNITER va reanaliza și premierea actorului Alexandru Repan cu Premiul pentru întreaga activitate, în urma articolului publicat de Cultura la dubă, în care prezentăm pe larg calitatea acestuia de colaborator al Securității, potrivit deciziei definitive a Curții de Apel.

Juriul care a stabilit nominalizările de anul acesta a fost format din Doru Mareș (critic de teatru), Maria Miu (scenograf), Victor Scoradeț (critic de teatru), Iris Spiridon (regizor) și Carmen Stanciu (teatrolog).

Spectacolele care au intrat în atenţia juriului sunt cele care au avut premiera în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2022.

The post Mai mulți artiști cer retragerea regizorului Andriy Zholdak de pe lista nominalizărilor la Premiile UNITER appeared first on Cultura la dubă.

Irina Movilă este actrița Teatrului Național din București de 20 de ani. S-a remarcat în această profesie încă de când a absolvit facultatea, jucând sub îndrumările Cătălinei Buzoianu rolul Mașei din Pescărușul, la Teatrul Mic din București, sau în filmul lui Dan Pița, Pepe și Fifi (1993), pentru care a primit titlul de „Cea mai valoroasă speranţă a cinematografului european” și alte premii internaționale.

Aceste informații sunt, probabil, necunoscute de către generațiile mai tinere. În schimb, iubitorii de teatru au avut ocazia să o (re)descopere pe Irina Movilă anul acesta în Pescărușul lui Eugen Jebeleanu și în EXIL, regizat de Alexandra Badea, două spectacole care au avut premiera în 2022 și se joacă cu casa închisă, în Sala Mare a TNB.

Fie că vorbim despre rolul Arkadinei din Pescărușul, fie despre Agnes 2 din EXIL, prestațiile Irinei Movilă sunt remarcabile.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, actrița vorbește despre începuturile în actorie, precum și despre aceste două proiecte care au determinat-o să își reevalueze posibilitățile artistice.

***

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru actorie?

Pasiunea pentru actorie s-a născut mergând în sălile de spectacol. Tatăl meu era îndrăgostit de artele spectacolului, operă, balet, teatru, iubea să fie într-o sală de spectacol și ne lua cu el.

Fascinația asta a scenei, a poveștilor, luminilor, gândurilor și interpretărilor, nu de puține ori de excepție. Acesta a fost poate primul impuls.

Apoi, dorinta asta de a exista pe scenă a plecat, cred, și dintr-o timiditate exacerbată pe care o aveam când eram copil, o timiditate care mă împiedica adesea să mă exprim între copii și să relaționez cu profesorii.

Am găsit în această formă de comunicare pe care o realizează spectacolul, teatrul, un limbaj care m-ar fi putut ajuta să ajung mai aproape de ceea ce vreau să împărtășesc celor din jur.

E interesant că o persoană timidă s-a regăsit în teatru, unde trebuie să apari în fața publicului, în lumina reflectoarelor. Cum s-a născut curajul de a face asta?

Cred că, de fapt, lucrurile care ne împiedică la un moment dat să ne exprimăm ca persoană și care pot părea inițial o frână sunt sau pot fi și motorul care să pună în miscare acel mecanism sufletesc și mental care te poate ajuta să treci peste ele.

Foarte mulți actori sunt niște oameni timizi în realitate.

Dintre artiștii pe care i-ați văzut în vremea când mergeați cu tatăl dumneavoastră la spectacole, a fost cineva care v-a marcat în mod special?

Acum, poate pentru cei care au 18-19 ani numele acestea nu înseamnă mare lucru, dar eu am avut marele noroc să văd jucând mari actori ai acestei țări, de la Olga Tudorache,Valeria Seciu, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuță, Mircea Albulescu, Toma Caragiu, Ștefan Iordache, George Constantin.

În orice spectacol la care mergeam găseam un punct de reper de care să mă îndrăgostesc.

Cum a fost să îl aveți profesor pe Mircea Albulescu?

Eu îi voi rămâne recunoscătoare toată viața fiindcă a fost primul care a observat acest trac al meu, această emotivitate. Vedea că îmi tremură mâinile și mă oprea și îmi lua pulsul. Spunea: “dacă te mai prind cu pulsul ăsta, eu am să cer să fii exmatriculată.”

Eram atât de emotivă încât aveam și 150 pulsul.

Îmi spunea: “Te rog să te calmezi, să te eliberezi de presiunea asta pe care o pui asupra ta, fiindcă altfel nu te voi mai lăsa să faci sa faci profesia asta.”

Ca profesionist de clasă, ne-a învățat foarte multe lucruri. Spunea mereu că se afla  în fața noastră doar ca să ne învețe un meșteșug, că cel mai important este aportul nostru, ceea ce găsim noi în noi să aducem nou, viu, important. Dar eu îi iubeam tăcerile, pauzele, diversitatea gândului în cuvânt.

Cum a fost lucrul cu Cătălina Buzoianu? Ce a avut special această experiență?

Cătălina era un ghem viu de forță, de talent, de umor, de sarcasm. Mi se pare extraordinară cariera sa din acea perioadă, într-o lume preponderent a bărbaților.

Reușea să adune în jurul ei niște actori uriași, să-i seducă și să-i pună în valoare. Mă gândesc la „Maestrul și Margareta”, cu Ștefan Iordache, Valeria Seciu și Dan Condurache.

Iar pentru noi, care eram studenți pe atunci, întâlnirea cu ea a fost un moment definitoriu.

Am lucrat greu, dar foarte bine cu dansa, mi-a lăsat foarte multă libertate. Voia să nu cădem în clișee de personaj. Îmi spunea să caut în mine ce anume m-ar face pe mine să „exist” personal în acea partitură, respectiv Mașa din Pescărușul, de Cehov.

Atunci m-am gândit că nefericirea ca destin pe care și-l asumă un  tânăr poate fi un motor care generează acțiuni contradictorii. Mașa mea dansa, râdea, urla, se autoironiza, făcea șpagatul, era foarte puțin convențională.

19 ani mai târziu, jucați din nou în Pescărușul, de data asta în regia lui Eugen Jebeleanu și în rolul Arkadinei.

19 ani au trecut? Vai!

Eugen este un tânăr regizor care are un fler extraordinar și reușește, ca cei despre care am vorbit mai devreme, să găsească calea spre actor, calea de a te elibera de clișee și de acel „știu să fac” care, vrei, nu vrei, se așază în timp peste tine.

Reușește să scormonească și să ajungă la esență, să găsească formula de a ne face pe noi toți să funcționăm în același fluid, cu același limbaj.

Știe să te facă pe tine să te întorci la ceea ce era inițial neprăfuit în ființa ta.

Toți venim proaspeți în profesia asta, dar mintea, creierul, corpul, noi, pur și simplu, ne ducem uneori în locuri comune. Ca să poți să rămâi cu adevărat proaspăt, trebuie să ai această forță, să ieși din zona de confort.

Ați putea spune că experiența de la Pescărușul a fost un fel de restart pentru dumneavoastră?

Nu a fost un restart, dar a fost în mod cert o reevaluare a propriilor mele posibilități artistice. Din acest punct de vedere, eu consider un mare cadou întâlnirea cu Eugen.

Există propuneri regizorale diferite, la care tu trebuie să te supui, să intri într-o formă sau alta fără drept de apel, pentru că regizorul își dorește să arate o parte a lumii o anume imagine spectaculară a realității ori imaginarului.

Pe când aici, la Alexandra Badea și la Eugen Jebeleanu, noi, echipa, am căutat împreună forma acelei lumi pe care dorim să o înfățișăm publicului.

La Alexandra Badea, fiind și propriul său text, contemporan, avea nevoie de umanitatea noastră, de experiența fiecăruia dintre noi.

A și povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă că a luat din experiența fiecărui actor cu propria familie, experiența din comunism.

Da, exact. Când am aflat în teatru că va face un proiect la noi, textul nu era încă scris.

Cei care am vrut să participăm, am făcut un filmuleț în care ea ne-a rugat să alegem un fragment dintr-o piesă scrisă de ea și să povestim o întâmplare din viața noastră care ne-a marcat, să răspundem cumva la întrebarea dacă am dori să plecăm din România sau nu, dacă am dorit vreodată.

Și dumneavoastră ce ați răspuns legat de relația cu România?

Cât timp am fost tânără și am lucrat afară, am dorit să mă întorc aici și să fiu ceva aici, pentru România, oricât de „prețios” ar suna asta. Acum nu mai sunt chiar atât de sigură că am făcut bine.

Unul dintre motivele pentru care nu sunt foarte fericită este că nu există protecție pentru această profesie și profesioniștii săi.

Din ce cauză?

Din cauză că nu există niciun fel de protecție socială la nivelul muncii actorului. Nu există sindicate puternice, drepturi, există doar obligații.

Mulți lucrează pe contracte determinate sau nu sunt angajați deloc. Când s-a sistat tot în pandemie, cei neangajați nicăieri nu au avut din ce să trăiască. Nu există un sistem de sprijin și protecție pentru artiști. La orice rectificare noi cădem primii.

Revenind la spectacolul Alexandrei Badea, cum vi se pare că a ieșit, ce are special?

Cred că e special ce încearcă să trezească sau să găsească în publicul spectator. Evident, orice spectacol încearcă să atingă sufletul și mintea spectatorului, dar subiectul ăsta atât de delicat, al celui care nu are loc nicăieri, care nu se simte acasă nicăieri, care a încercat să plece dintr-un loc pentru că simțea că se sufocă acolo și a ajuns în alt loc unde și acolo se simte tot prins în capcană.

Astea sunt teme care ating publicul.

Spectacolul e o reușită din acest punct de vedere, dar și pentru că, la fel ca la Jebeleanu, suntem o echipă toți.

Am reușit să fim împreună, să ne simțim unii pe alții. Asta mi se pare important. Până la urmă, eu fac profesia asta pentru că îmi place să o fac, îmi place să exist în ea. Iar când tot ce se întâmplă în jurul tău pe scenă te ajută să ții vie această plăcere de a fi acolo, este minunat. Înseamnă că ne-am atins scopul.

Vorbind despre TNB ca instituție, aș vrea să vă întreb cum v-ați raportat dumneavoastră, ca angajat, la scandalurile din ultimii ani?

Eu mă consider un lider de opinie, dar atunci când ceva devine flagrant îmi spun părerea așa cum cred. Au existat multe discuții între actori și direcție care nu au fost neapărat benefice ca imagine, dar care au făcut ceva bun la nivelul raportului.

Eu nu voi putea niciodată să uit că unii oameni implicați în aceste discuții mi-au fost parteneri de scenă și prieteni de scenă. Voi căuta să susțin mereu dialogul și renunțarea la orgoliu sterp. Important este ca din orice polemică să se nască ceva bun pe mai departe.

Ce așteptări aveți de la viitorul manager al TNB?

Trebuie să spun foarte direct că eu sunt mulțumită cu manageriatul actual al TNB (n.r. manager general interimar Mircea Rusu & director artistic Marius Bodochi) și ceea ce aștept de la managerul TNB este ceea ce am așteptat de când sunt în acest teatru, să facă un proiect viabil pentru actori, să existe un dialog real între direcție, direcția artistică și actori, să putem să ne desfășurăm munca în condiții de civilitate demne de anul 2022 și de o instituție de cultură de marcă. Asta aștept.

Am vorbit doar despre teatru până acum. Dar care este relația pe care o aveți cu cinematografia în prezent?

Din păcate, momentan nu am proiecte de film și sunt ușor uimită, dar o să-mi treacă. (zâmbește)

În rest, mergeți ca spectator la alte spectacole, la alte teatre?

Da.

Ați putea să ne recomandați un spectacol care v-a plăcut și nu este de la TNB? Sau poate un film?

”Marmură” la Teatrul Bulandra, cu Victor Rebengiuc și Marian Râlea.

Legat de discuțiile din ultimii ani despre abuzurile din mediul artistic și mediul universitar vocațional, cum vă poziționați, le considerați necesare?

Nu sunt la curent cu povești concrete, însă pot să spun că e nevoie să discutăm deschis despre ce se întâmplă. Abuzuri în zona asta există și există nu de acum.

Voi nu știți. Noi candidam 625 de fete pe 4 locuri. Ăsta era un abuz. Criteriile, felul în care se alegea, până la urmă aleatoriu, la o asemenea presiune, era un abuz.

Sunt unii care spun “ce rost are să discutăm ce se întâmpla acum 30 de ani”…

Păi are rost fiindcă de acolo, dintr-un trecut mereu perpetuat, pleacă totul.

Oricine intră în această lume “artistică”, indiferent că e în România sau e în America, știe că e o zonă unde există abuzuri puternice.

Atâta vreme cât omul viitor sau actual artist este deschis compromisurilor pentru a își atinge țelul, el face loc și abuzului, îi deschide calea spre propria persoană și, din păcate, lasă deschisă această cale și către ceilalți participanți la “joc”.

Tăcerea și tolerarea abuzului nasc alte abuzuri.

Declarați frecvent și deschis că pentru dumneavoastră e importantă relația pe care o aveți cu divinitatea. A fost ceva anume care v-a declanșat această credință sau a fost ceva primit în familie?

Nu știu să spun exact. Bunica m-a învățat să spun rugăciuni, tata nu prea era apropiat de partea asta.

Această nevoie am găsit-o în mine de când mă știu, nu mi-a inoculat-o cineva. Și am funcționat cu ea pentru că așa cred eu că sunt mai puternică. Și că are mai mare valoare ce sunt și ce fac.

Lângă casă, pe strada unde am copilărit, e o biserică foarte frumoasă, Adormirea Maicii Domnului, pe Str. Pitar Moș. De fiecare dată când intram acolo, și mărturisesc că nu mă duc frecvent la slujbe, simțeam că primesc liniște, un anumit tip de transcendență și că mi se ordonează gândurile.

O lume fără Dumnezeu, pentru mine, este o lume mai săracă. E o lume care oferă mai puține rădăcini.

Când crezi că există o dimensiune deasupra ta, care te ajută să urci și nu să cobori; în momentul când simți că ești complet învins, la pământ, și ai puterea să crezi în Acel Cineva de Acolo Sus, în Înalt, asta e important!

Cu doar un plafon deasupra capului aș fi mai săracă și mai ușor de învins.

The post Irina Movilă, actriță: “Ca să poți să rămâi proaspăt în meseria asta, trebuie să ieși din zona de confort.” appeared first on Cultura la dubă.

Unul dintre cele mai așteptate spectacole de teatru ale anului, “Exil”, regizat de Alexandra Badea, are primele trei reprezentații pe 17 și 18 septembrie și pe 2 octombrie.

Piesa este scrisă de Alexandra Badea special pentru această colaborare cu Teatrul Național București și e inspirată din propria experiență de viață, dar și din cea a actorilor care fac parte din distribuție.

Autoarea este interesată de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Tema va fi atinsă în noul său spectacol – Exil – care urmărește trei generații de români.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

Alexandra Badea, dramaturg și regizoare de teatru

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.” – a declarat Alexandra Badea pentru Cultura la dubă.

Alexandra Badea este unul dintre cei mai apreciați tineri dramaturgi și regizori de teatru din Franța, precum și din România. Locuiește de 20 de ani la Paris, iar piesele sale au fost montate la Festivalul de la Avignon și la cele mai importante teatre din Franța.

În 2013 a primit Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare.

Cultura la dubă a vizitat-o recent în capitala Franței și v-a spus pe larg povestea ei AICI.

Biletele la spectacol costă între 20 și 70 de lei și pot fi achiziționate de AICI.

Distribuție EXIL

Regie: Alexandra Badea

Scenografie: Cosmin Florea

Asistent regie: Patricia Katona

Muzica originală: Călin Țopa

Regia tehnică: Adrian Ionescu

The post Spectacolul de teatru “Exil”, în regia Alexandrei Badea, are premiera la TNB pe 17 septembrie appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Simțeam o agresiune puternică din exterior, aveam nevoie să răspund și nu știam cum.“

Povestea Alexandrei Badea își are rădăcinile într-o Românie care a marcat pentru totdeauna generațiile crescute sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu și copiii acestora.

Născută la București în 1980, Alexandrei îi era prevăzut un plan de viață similar cu cel al tuturor tinerilor români de la acea vreme.

“În anii ‘90 era tendința să îți asiguri copiii. Erau câteva căi: Medicină, Drept, ASE și Politehnică.”  Părinții au insistat să aleagă unul dintre aceste drumuri.

Dar fiica lor descoperise universul fascinant al teatrului și simțea nevoia de a exprima prin artă sentimente pe care nu le putea transpune în calcule matematice.

“Făcând Școala Centrală din București, vedeam pe fereastră ce se întâmpla în curtea Teatrului Bulandra – Grădina Icoanei. Vedeam cum descărcau decorurile, actorii care mai repetau.

La un moment dat am chiulit cu o prietenă și am intrat efectiv în teatru, când se repeta, ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au făcut turul teatrului, am intrat la cabine, la atelierele de costume și m-a fascinat teatrul din afara sălii, ceea ce se întâmplă în culise.”

Era primul contact cu teatrul pentru o adolescentă care nu văzuse niciodată un spectacol.

“Primul spectacol la care am mers a fost “Patul lui Procust”, al Cătălinei Buzoianu. Era și un roman care îmi plăcuse și era în programa de bac.

A fost o întâlnire foarte puternică pentru mine, un șoc estetic și un spectacol pe care am ajuns să îl văd de cel puțin 10 ori în 2 ani de liceu.

Și așa am început să văd multe dintre spectacolele Cătălinei Buzoianu. La un moment dat, mi-am zis o chestie foarte stupidă: dacă ea poate să facă asta, pot și eu să fac asta.”

Dintotdeauna i se spusese că nu are talent la scris sau în vreun alt domeniu artistic și ajunsese să creadă și ea același lucru. Regia i s-a părut, totuși, o cale de a aduce laolaltă oameni talentați care să exprime în spectacol ceea ce ea nu putea altfel.

“De prin clasa a X-a simțeam nevoia să vorbesc despre niște lucruri pe care le simțeam, despre furie, despre tristețe, niște emoții puternice care îmi făceau rău. Erau un fel de răspuns la agresivitatea mediului în care trăiam, atât în școală cât și în societate.

M-am gândit că aș putea exprima în imagini și cuvinte ceea ce simt, să dau furia afară din mine.

Când am zis că aș vrea să fac jurnalism, am fost descurajată. Că jurnalism pot să fac cu orice, dar să am o facultate serioasă înainte. Apoi am zis de fotografie. “Ce să faci tu la Arte Plastice? Nu ai talent la desen.”

Tot revenea noțiunea asta de talent, pe care eu acum o resping, nu știu ce e talentul.

În Franța nici nu se vorbește despre talent. Fac des workshopuri cu studenții din școlile de teatru și dacă aș vorbi acolo despre talent, să spun că unul are mai mult talent decât altul, cred că aș fi dată afară. Această noțiune nu există.

Acolo se vorbește despre aptitudini, autenticitate, singularitate și muncă, nu despre talent. Școlile de teatru din Franța încearcă să formeze artiști, nu neapărat actori care să execute. Artiști care să își exprime o personalitate, să aibă curaj să își asume un punct de vedere – cred că pe asta ar trebui să se pună mai mult accent în școlile de teatru din România.

Noi, în Est, legăm talentul de ceva foarte religios, ceva dat, cu care te naști. Eu nu sunt de acord. Dacă e să vorbim despre talent, cred că e ceva care se educă.

Eu îl văd precum un mușchi pe care îl antrenezi prin tot ce vezi, prin discuții, prin cărți, prin filme, prin experiențele de viață.”

Conform unei înțelegeri pe care a făcut-o cu tatăl său, Alexandra a fost nevoită să intre întâi la ASE pentru a primi permisiunea de a da și admiterea la regie de teatru, la UNATC. Așa a ajuns să aibă și diplomă de economist și de regizor.

20 de ani mai târziu, Alexandra Badea este astăzi unul dintre cei mai apreciați regizori emergenți din Franța, dar și din România. Însă adevărata cale de expresie care a adus-o în elita culturală franceză a fost dramaturgia.

După cele două facultăți absolvite în România, a terminat Masterul „Teorie și estetică teatrală” la Sorbona și s-a stabilit, fără să își propună asta, la Paris.

A regizat primele sale spectacole la teatre mici din capitala Franței, cu bugete mici și prieteni care acceptau să repete fără remunerație.

“Am făcut un spectacol – Povești de familie – l-am jucat de câteva ori. Nu înțelegeam nimic din sistem. A fost foarte greu.

În Franța nu sunt trupe, regizorul are o companie a lui, ea aplică la subvenții de la stat și caută co-producători teatre instituționalizate, care au ca angajați doar tehnicieni și personal administrativ. Personalul artistic e pe proiect.”

“În Franța un regizor face maximum un spectacol pe an, dacă nu chiar unul la 2-3 ani. 70% din activitatea lui e administrativă.”

În total, s-au adunat 10 ani de eforturi, în care nu a trăit din teatru. A realizat reportaje pentru RFI, a lucrat cu copiii în școli, a dat lecții de teatru sau a câștigat burse.  

În paralel, a fost invitată de mai multe teatre din România să monteze spectacole pe texte deja existente. Dar simțea că ceva lipsește.

“În România mă simțeam outsider. În Franța oamenii mă întrebau de unde am accentul.

Dorința mea era să scriu ceva despre ce simt eu și nu găseam deja piesa care să exprime ce voiam eu.”

“Și s-a întâmplat într-o vizită în România, în perioada aceea stranie dintre Crăciun și Anul Nou. Era un text foarte autobiografic, un colaj de scene, de monoloage, de liste de instrucțiuni.

Vorbea despre imposibilitatea de a te adapta și într-o societate și în alta. Imposibilitatea de a asimila regulile din societate, care sunt impuse din familie.”

Textul respectiv avea să fie prima sa piesă de teatru, Mode D’Emploi ( Mod de întrebuințare), pe care apoi a trimis-o, prin poștă, la o celebră editură din Franța – Arche Editeur.

Abia un an mai târziu a fost contactată.

„M-au sunat să îmi spună că vor să mă întâlnească și să mă întrebe dacă am și alte texte. Au zis că vor să mă publice.

Când am plecat de la întâlnire nici nu am crezut, ziceam că sigur o să se răzgândească, așa cum îmi ziceau mulți că vin să îmi vadă spectacolele și nu veneau.”

În 2009, primele sale trei piese – Mode D’Emploi; Controle d’identité, despre refugiații veniți în Franța în 2005, în perioada lui Nicolas Sarkozy, și Burnout, despre condițiile de lucru din întreprinderi și multinaționale – au fost publicate într-un volum la Arche Editeur, iar textele au fost puse în scenă de diverși regizori la teatre din toate zonele Franței.

„A fost o eliberare. Chiar mi s-a schimbat viața concret. Ușile mi s-au deschis în teatre.”

Iar acesta avea să fie doar începutul. Tânăra căreia școala românească îi spusese constant că nu are talent la scris, a primit în 2013 Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare, publicată tot la Arche Editeur.

„Nu se aștepta nimeni să iau premiul ăsta. Nici eu nu mă așteptam. Eram în Mexic, nici nu am participat la decernarea premiilor.”

Pulverizare este o radiografie a societății franceze și a fost rezultatul unei munci de documentare de un an de zile, în care Alexandra Badea a intervievat mai mulți imigranți dintr-o micuță localitate de la marginea orașului Lyon.

„Documentarea e o etapă importantă. Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.

Am întâlnit primii muncitori algerieni care s-au instalat aici, acum stau în niște cămine în condiții precare, lucrează pe bani foarte puțini și și-au sacrificat viața ca să-i întrețină pe cei de acasă.

Am întâlnit soțiile muncitorilor veniți în anii ‘70, ele doar au crescut copiii și acum la 60 de ani erau în niște cursuri de alfabetizare și încercau să învețe limba franceză.”

“Am înțeles globalizarea și cum o decizie luată aici influențează viața unor oameni de peste tot din lume.”

Piesa a fost tradusă în engleză, germană, română sau portugheză și a devenit cel mai jucat text al său.

A scris apoi două romane (Zone d’amour prioritaire, 2014; Tu marches au bord du monde, 2020) și scenarii de film, regizând la rândul său primele sale scurtmetraje.

„Mi-am dat seama că ritmul meu de scris este mult mai rapid decât ritmul de a face un spectacol. Cea mai mare plăcere o am când scriu, mă simt liberă, nu am blocaje administrative.”

Propriul său statut incert într-o țară străină, relația tensionată cu țara natală, dar și interesul față de poveștile nespuse ale istoriei, au dat naștere unei scriitoare curajoase, remarcată în Franța drept autoare de teatru politic, pe teme legate de multinaționale, globalizare, colonizare sau supraveghere.

Iar dorința Alexandrei Badea de a spune astfel de povești a crescut și mai mult în 2013, după ce a devenit cetățean francez.

“A fost o ceremonie de naturalizare în care ni s-a spus că din acest moment trebuie să vă asumați istoria acestei țări, cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră.”

“Și că poate la un moment dat, în caz de război, veți fi nevoiți să vă luptați împotriva propriei voastre țări.”

A fost momentul în care a decis să citească mai mult despre colonizare și post-colonizare. Iar prin arta sa a adus la iveală episoade mai puțin cunoscute din istoria Franței.

Wajdi Mouawad, un cunoscut regizor care a montat anul trecut opera Oedipe de George Enescu, i-a dat șansa uriașă de a monta pentru prima dată la unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța – Teatrul La Colline din Paris, pe care îl și conduce.

Iar Alexandra Badea a ales să pună în scenă o trilogie inspirată din istoria Franței. În timp ce a lucrat la acest proiect, s-a plimbat mult în Cimitirul Père Lachaise, aflat chiar lângă Teatrul La Colline.

„Prima parte e despre un masacru al soldaților senegalezi, veniți în al Doilea Război Mondial în Franța și care chiar au eliberat teritorii. La sfârșitul războiului, statul francez le datora solda de război, li s-a dat o parte și li s-a spus că partea cealaltă o veți primi în țările voastre.

Când s-au întors acolo și și-au cerut drepturile, au fost împușcați, a fost un masacru. Nu se știe câți oameni au murit și nu se știu numele lor, au fost aruncați la gropi comune.

Toată lumea a fost uluită, povestea nu era cunoscută.”

A doua parte a avut premiera chiar la prestigiosul Festival de Teatru de la Avignon, aducând la iveală un episod despre mai mulți algerieni care au fost aruncați în Sena, după ce și-au cerut drepturile, iar a treia parte a vorbit despre copiii unor imigranți, aduși să repopuleze zonele rurale din Franța.

Trilogia s-a jucat inclusiv în spectacole integrale și s-a bucurat de un succes răsunător, având numeroase reprezentații.

Pe Alexandra, eleva de liceu care s-a strecurat în culisele Teatrului Bulandra, am găsit-o acum în culisele unuia dintre cele mai importante teatre din Franța, ca regizoare franceză de origine română.

La câțiva pași de teatru, în vitrina unei librării sunt așezate chiar câteva dintre volumele sale, multipremiate.

Însă dincolo de premii, textele și spectacolele Alexandrei Badea înseamnă mai mult decât prestigiu. Ele dau voce unor oameni invizibili în societate.

În România a scris despre Pogromul de la Iași în piesa Perfect compus, montată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.

Și este interesată în egală măsură de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Despre asta va vorbi și în viitorul său spectacol – Exil – care va avea premiera în această toamnă la Teatrul Național din București.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.”

Alexandra Badea e stabilită la Paris de aproape 20 de ani și, cel puțin momentan, nu se vede locuind în altă parte.

„Eu nu mă consider emigrantă. Efectiv a fost o experiență la care m-am oprit. Dar sunt în mișcare, nu stau doar într-un loc.”

“Mă hrănesc foarte mult din toate influențele culturale, stau într-un cartier lângă Gare de l’Est, sunt frizerii africane, e o zonă care se numește Mica Turcie, apoi e o zonă asiatică. Când sunt în București, îmi lipsește melanjul ăsta, mai ales în plan artistic.

Paris e unul dintre puținele orașe din lume în care poți vedea în materie de film, teatru, expoziție, cam tot ce se face oriunde în lume – un film independent din Camerun, Guatemala.

Mă hrănesc din asta ca om, nici măcar ca artist. Am nevoie de energia asta. Paris e o sursă de energie.”

Este Cavaler al Artelor și Literelor în Franța, țara care i-a deschis porțile către o cultură universală, dar revine constant în țara natală, cu care încearcă să se reconcilieze prin teatru.

“Vreau să vorbesc și publicului din România. E important, chiar vital pentru mine.”

“Nu pot să-mi explic de ce. Nu știu dacă e nevoie de mine, dar eu am nevoia asta de a face ceva în România.

Am zis că dacă vorbesc despre poveștile ascunse din istoria Franței, trebuie să vorbesc și despre poveștile ascunse din istoria României.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Alexandra Badea, scriitoare și regizoare: “Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Eu nu am avut acces la teatru profesionist, am avut acces la teatrul lumii. Venea în oraș circul, eram fascinat de bâlci, de clovni, de film, de tradițiile de la țară, nunți, botezuri, care pentru mine erau un fel de spectacole.

Așa cred că m-am îndrăgostit de teatru.”

În inima frumoasei Bucovine, pe care azi o numește “centrul lumii” sale , un adolescent descoperea farmecul artei, ca formă de salvare spirituală în vremea regimului comunist. Își petrecea zile întregi la cinematograful și la biblioteca din Rădăuți și afla că universul poate fi complet diferit de România lui Nicolae Ceaușescu.

Cărțile lui Sartre, Camus sau Proust l-au apropiat de limba și cultura franceză, dar textele lui Caragiale și Beckett au fost revelațiile care aveau să îi schimbe întreaga viață.

“Când l-am citit prima dată pe Beckett, am rămas uluit de noutatea punerii în pagină a unui text literar. Atunci am realizat că a scrie teatru este o formă de literatură altfel, nu sub formă de poezie sau proză, ci sub formă de replici. Și mi-a plăcut enorm.”

După ce a citit, și-a dorit din ce în ce mai mult să vadă teatru. Și cum în Rădăuți nu exista un teatru, s-a urcat în tren și a oprit acolo unde știa că va găsi ceea ce caută.

“Când eram în liceu, am fugit de acasă ca să văd teatru la București. După aceea, în fiecare vacanță mergeam să văd teatru la București. Eram singur și stăteam la bunica unei colege de școală.”

Matei Vișniec este astăzi unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai lumii, iar piesele sale sunt jucate în teatre din zeci de țări și la cele mai mari festivaluri.

Președintele Franței i-a acordat anul trecut titlul de Cavaler al Ordinului Național al Meritului, iar în 2018, Ministerul Culturii din Franța l-a decorat cu titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor.

Spune frecvent că România i-a dat rădăcini și Franța i-a dat aripi. Iar aripile sale au început să crească în 1987, atunci când pășea pentru prima dată la Gara de Est din Paris.

“Tata a venit la București, m-a pus pe tren, nu credeam că voi putea trece granița, nu îmi venea să cred că mi se împlinește un vis. Aveam bani doar ca să merg până la Viena, cu trenul. Aveam dreptul să schimb 100 de dolari și am cumpărat un bilet la Viena. Acolo erau doi foști colegi care m-au ajutat să ajung apoi la Paris.”

Plecarea sa norocoasă a venit în urma unei invitații primite de la o fundație de într-ajutorare intelectuală europeană, care i-a oferit și o bursă de 5000 de franci pentru a sta o lună în capitala Franței.

Și a avut șansa de a primi viza într-un context în care România risca să piardă Clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA, astfel că regimul de la București a permis mai multor intelectuali să plece, pentru a arăta americanilor că românii sunt liberi.

“Ajuns la Paris, prima dată m-am dus la Europa Liberă, unde erau liderii exilului românesc – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma. Iar câteva zile mai târziu mi-am depus cererea pentru a primi azil politic.”

La Paris a găsit o diasporă românească formată doar din intelectuali. A primit loc într-un cămin de imigranți, cu 8 persoane în cameră și era un om fericit.

“Aveam bursa de 5000 de franci și nu puteam să țin banii la cămin. Mi i-a ținut Virgil Ierunca la el acasă, ne întâlneam o dată pe săptămână și îmi dădea 100-200 de franci.

Aveam masa de dimineață și masa de seară asigurate, un pat, birou, dar eram obligați ca la 8.30 să părăsim căminul și să ne căutăm de muncă. Puteam să ne întoarcem după 18.30.

Eu mă simțeam foarte bine acolo, ieșeam pe esplanada Invalizilor, mă simțeam ca un rege, mergeam direct la bibliotecă și citeam toată ziua, coboram la prânz și îmi luam un sendviș de câțiva franci, urcam înapoi la bibliotecă.

Aveam acces la cărți, presă, filme, muzică, era fabulos. Toată ziua stăteam acolo.”

În doar câteva zile, un alt român i-a făcut cunoștință cu fiica lui Eugène Ionesco, Marie-France Ionesco și astfel a ajuns chiar în casa familiei Ionesco.

“Intrând în casă la Eugen Ionesco m-am simțit ca într-un templu. M-am uitat la cărți, la mobilă, la scaunele de acolo.”

Marie-France Ionesco i-a făcut cadou invitații la spectacolele Cântăreața cheală și Scaunele. Era pentru prima dată când tânărul Vișniec vedea teatrul lui Ionesco.

“Am rămas stupefiat, era ca un fel de teatru burghez, dar cu un text care strălucea prin nonconformisul lui.”

Nu l-a cunoscut pe marele dramaturg, fiindcă acesta era plecat în Elveția, dar a mers, în schimb, la o conferință susținută de Emil Cioran.

“Pe Cioran l-am cunoscut, dar nu am insistat să mă apropii de el, avea deja o vârstă. Iar oamenii aceștia îmi dăruiseră deja atât de mult lucruri extraordinare, încât nu puteam să le mai cer ceva.”

Iar Vișniec avea propriul drum de parcurs. A început cu piesele de teatru deja scrise în România, dar pe care nu îndrăznise să le ia în bagaj, de teama de a nu fi confiscate.  

“L-am rugat pe tata să îmi trimită piesele mele, sub formă de scrisori, cam câte 5 pagini pe scrisoare. Începeau cu “Dragă Matei” și continuau cu textele mele. Am primit o mulțime de piese în felul acesta, prin poștă.”

A început să le traducă în franceză și câțiva prieteni francezi l-au ajutat cu corectura. Apoi, prima piesă scrisă în franceză a ajuns pe mâinile unor actori francezi, iar astfel i s-a deschis calea către teatrele mici, independente, din Paris. Acelea au fost primele care i-au înțeles, apreciat și montat piesele.

Între timp, a primit două propuneri de muncă – la Europa Liberă München și la BBC Londra.

A fost curios să descopere teatrul britanic. În 1988 a plecat acolo ca jurnalist, unde relata despre actualitatea internațională și despre ceea ce se întâmpla în Romania cu abuzurile lui Ceaușescu. Ca să nu aibă probleme cu securitatea, semna materialele sale cu pseudonimul Andrei Sireteanu.

“Ceaușescu devenise un dement total și presa internațională scria mult despre el.”

Obținuse un contract de 4 ani la BBC, dar a plecat după mai puțin de un an, fiindcă nu s-a regăsit în Anglia ca dramaturg.

“Teatrul meu era mai avangardist, mai fantastic, mai absurd, era altceva decât teatrul realist pe care îl caută englezii. Eram privit ca un alien. Și am zis că nu e țara cea mai bună. În 6 luni mi-am dat seama că nu acolo erau șansele mele.

Anglia este o țară care a evoluat în afara avangardei europene, este o insulă din toate punctele de vedere. Cu un teatru extraordinar, dar eu m-am simțit mai bine la Paris.”

A revenit la Paris în octombrie ’89 și a început un doctorat. În decembrie, comunismul cădea în România și Matei Vișniec nu mai era un exilat politic, ci un om liber. A primit propunerea de a reveni în România, ca director al Teatrului de Stat din Constanța, însă știa că teatrul său și-a găsit deja locul în Franța.

“S-a întâmplat ceva fabulos. Din 1991 am început să fiu jucat la Festivalul de Teatru de la Avignon, aveam câte 2-3 piese, 5-6 spectacole.”

A continuat să scrie timp de 30 de ani teatru în franceză și poezii și romane în limba română.

“Limba franceză m-a ajutat să scriu teatru și proză scurtă, fiindcă am scris mai scurt, mai concis, cu puține cuvinte, dar cu multe efecte.”

De 25 de ani, multe dintre textele sale iau naștere la cafeneaua Contrescarpe, unde obișnuiește să își petreacă fiecare dimineață. Aflată într-o piațetă intimă dintr-o zonă centrală a Parisului, aproape de casa sa, cafeneaua tipic pariziană îi oferă liniște și inspirație. Acolo ne-a dat și nouă întâlnire.

“Când am venit în Paris, veneam des la Biblioteca Sorbonei și apoi vagabondam pe străzi. Așa am descoperit piațeta asta, îmi luam o cafea cu 1 franc 50 și stăteam și citeam. Întâmplarea e că atunci când s-a născut fiica mea, acum 25 de ani, m-am mutat în acest cartier. Mă simt bine în locul ăsta fiindcă văd și fantomele scriitorilor care au trecut pe aici.

Aici a stat Hemingway, aici a scris primul său roman, era și un cabaret în zonă, unde probabil el mergea des. Toate cârciumile pe care le vedeți aici probabil au fost frecventate de Hemingway.

Romanul pe care îl scot acum a fost scris aici. Se numește “Un secol de ceață” și are vreo 800 de pagini. Și Teatru vag a fost scris aici. Mai sunt și altele. Pe mine nu mă deranjează lumea care e prezentă aici, dimpotrivă. Iar când ies de la cafenea, de obicei pe la 12.30, văd studenții care vin și își iau un sendviș și îmi amintesc de perioada mea de studenție.”

Casa lui Hemingway este la doar câțiva pași de cafenea, urmată de imobilul în care a locuit filosoful René Descartes. Ajungem imediat și la casa din care filosoful româno-francez Benjamin Fondane a fost ridicat de naziști și trimis în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a murit gazat.

Un întreg univers plin de istorie pe care Matei Vișniec și-a pus, la rândul său, amprenta. În același cartier, ne arată apoi Jardin des Plantes, o grădină botanică în care a găsit, de asemenea, inspirație.

“Haideți să vă arăt șobolanii mei!”

Într-un țarc stau câțiva șobolani-canguri, o specie rară de animale, care nu sunt nici șobolani, nici canguri, dar se aseamănă cu aceștia. Caracteristica lor unică în lume este că sunt singurele animale care pot supraviețui fără să bea apă.

“Sunt cele mai bizare animale, care pot oferi niște momente fabuloase de tandrețe între mamă și pui. Einstein spunea că dacă șobolanii ar cântări 30 de kilograme, ar putea conduce lumea. Ei, iată șobolanii de 30 de kilograme.”

Așa au apărut șobolanii în scrierile lui Matei Vișniec – “Regele, Bufonul și Domnii Șobolani”, “Șobolanul Rege”, dar mai ales “Dezordinea preventivă”, care analizează valoarea umană în raport cu cea a șobolanilor.

Dramaturgul Matei Vișniec dă și numele unui nou teatru din Suceava, fondat în 2016 de municipalitate. Vine constant în România pentru a-și vizita familia, participă la Festivalul de Teatru de la Sibiu sau ține conferințe.

Din păcate, vizitele în România nu îi oferă tot timpul bucurii. Una dintre durerile sale este că multe biblioteci din țară au fost închise ori sărăcite. Chiar biblioteca din Rădăuți, care i-a deschis drumul către cultură, a fost recent în mijlocul unei situații nefericite, în care autoritățile au decis să taie din bugetul alocat instituției de cultură.

“E o rușine că în vremea comunismului Biblioteca din Rădăuți era mai bogată și la îndemâna publicului, era în centru, acum e la un etaj, trebuie să o cauți, fiindcă jos s-a făcut un magazin.

Bibliotecile nu trebuie lăsate de izbeliște, ci trebuie reimaginate, reorganizate, iar bibliotecarii pregătiți pentru o nouă strategie de atragere a cititorilor.

De exemplu, în Franța există de 20 de ani un festival care se numește Să citim cu voce tare, la care participă vreo 20.000 de oameni benevol. Și ce fac ei? Se duc în școli și în alte instituții și citesc cu voce tare, ceea ce creează o cu totul altă experiență decât dacă îi spui unui copil să citească, se întâmplă un miracol. E doar un exemplu despre cum poți să-i scoți pe copii din telefoanele lor mobile.

Iar bibliotecile trebuie să devină un spațiu de socializare. În plus, în Franța bibliotecile nici nu se mai numesc biblioteci, se numesc mediateci, fiidcă acolo sunt și filme, muzică și alte activități.

Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.”

“Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.”

Franța continuă să fie un model al unei societăți care respiră cultură și “o țară generoasă cu străinii”, așa cum o numește dramaturgul român. De exemplu, acum, pentru prima dată în istorie, Festivalul de Teatru de la Avignon a numit un director străin, un portughez.

În România nu doar că nu sunt invitați directori străini, dar directorii români rămân în funcție și 20 de ani, astfel că șanse de reconstrucție nu prea se întrevăd momentan.

“Aici se întâmplă așa doar dacă un regizor își creează teatrul lui, finanțat cu bani publici, dar poate rămâne în funcție pe viață dacă el a pus temelia. În schimb, teatrele naționale își schimbă directorii constant, o dată la 4 ani sau cu posibilitate de prelungire pentru încă 4 ani.

Cred că marea tragedie pentru teatrul românesc nu este că un om rămâne în funcție ani de zile. 

Adevărata dramă pentru teatrul românesc este că nu se creează teatre noi, teatre independente finanțate cu bani publici.

Sălile mici, de 100 de locuri, sunt cele mai minunate ocazii de lansare a unor autori noi. Eu am fost jucat la început doar în săli mici. Într-o sală mare, investiția este mai mare, până se joacă acolo se întreabă de 15 ori directorii dacă vor avea sau nu succes, te programează peste 3 ani. În timp ce în teatrele mici există o mobilitate extraordinară. Te întâlnești azi cu un regizor, îi dai un text, îî place și peste două luni l-a montat.

Ar trebui dată acum o lege de subvenționare a inițiativelor artistice private și o lege a sponsorizării, prin care acești oameni să poată lua bani de la companii.”

Plecat de 34 de ani din țara natală, Matei Vișniec este azi cetățean francez și a rămas cetățean român. Prin textele sale este, însă, universal. Visează la un plan salvator al Uniunii Europene, prin care milioanele de români plecați la muncă peste hotare, “în condiții umilitoare”, să aibă șansa revenirii acasă și a unui loc decent de muncă.

De altfel, cuvântul întoarcere ocupă un loc aparte în cartea sa “Cabaretul cuvintelor”.

“Când plec în călătorie, iau cu mine în valiză un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.

Când te văd plecând, îți strecor pe ascuns în buzunarul mantoului un singur cuvânt: cuvântul întoarcere. (…)

Când te întorci tu și îmi spui “m-am întors”, nu pe tine te sărut imediat, sărut înaintea ta cuvântul întoarcere.

Când sunt întrebat “dar te întorci din când în când să-ți vezi părinții? Spun “da, este singurul loc în care crește cuvântul întoarcere.” (…)

Când va fi să mor, îmi voi da sufletul în schimbul unui singur cuvânt: cuvântul întoarcere.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Matei Vișniec, cavalerul român al teatrului francez appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

„Eu cred că sunt român, evreu, francez și pentru că am mers peste tot, sunt și un pic universal. Americanii numesc oamenii ca mine Mid-Atlantic people, ca și cum ne-am fi născut în mijlocul oceanului.”

Născut la București, în 1958, Radu Mihăileanu a plecat definitiv din România pe când avea doar 22 de ani. Părăsea regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu și începea o viață nouă la Paris, unde avea să devină un important regizor de film.

Ne-a primit în apartamentul său dintr-un cartier burghez și liniștit al Parisului, în care s-a mutat de mai puțin de un an. A luat cu el toată colecția de cărți, dvd-uri, discuri sau fotografii ale familiei, ce creează acum un mic muzeu al experiențelor personale și al lucrărilor de artă care l-au ajutat să devină omul și artistul de azi.

Pe rafturile bibliotecii remarcăm clachetele de la celebrele sale filme –  Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens sau La source des femmes. Lângă ele, pe perete, este așezat tabloul tatălui său, Ion Mihăileanu, ținând în mână clacheta cu titlul „Le Concert”.

„La filmele mele aveam o tradiție, ca tata să țină un discurs în fața echipei chiar la începutul filmărilor. Discursul se învârtea tot timpul în jurul ideii că iubirea este sursa vieții și că fără iubire nu vom putea face nimic.”

Tatăl său a fost un celebru jurnalist și traducător român. Pe numele real Mordechai Buchman, a reușit să evadeze dintr-un lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind din acel moment Ion Mihăileanu. A scris scenariul primului film realizat de Lucian Pintilie, Duminică la ora 6, o poveste de dragoste inspirată chiar din viața părinților lui Radu Mihăileanu.

„Îmi aduc foarte bine aminte că atunci când Pintilie și tata lucrau în biroul lui tata, noi nu aveam voie să intrăm.”

“Eram mici, fratele meu și cu mine apărem într-o secvență din film. Tata și Pintilie se vedeau des, apoi l-am revăzut și eu la Paris, iar filmul meu Trahir (Trădarea) a fost co-produs în România de casa lui Pintilie.”

Un prieten al tatălui l-a ajutat, de altfel, pe tânărul Radu Mihăileanu, să ajungă și să se stabilească la Paris. Este vorba chiar despre marele scriitor francez André Malraux, pe atunci ministrul Culturii în Franța.

„Romanul lui Malraux,  La Condition humaine (Condiția umană), a fost pentru prima dată tradus în limba română de către tata. Și nu oricum, ci de mână, cu creionul. Povestea și mai tare este că manuscrisul lui tata s-a pierdut, așa că l-a mai tradus încă o dată, tot cu creionul pe hârtie. Apoi i-a scris o scrisoare lui Malraux, iar acesta, extrem de impresionat, l-a invitat în Franța, să îl cunoască.”

Printre cărțile din biblioteca familiei, aduse la Paris de Radu Mihăileanu, se numără și o carte semnată de Malraux pentru Ion Mihăileanu.

Deși stabilit de 40 de ani la Paris, Radu Mihăileanu povestește în detaliu amintiri din România, dar mai ales contextul în care a părăsit țara.

Își amintește perfect că era 14 noiembrie 1980 când mama și fratele l-au condus la aeroport. Pleca în Israel sub pretextul de a-și vizita bunicul din Tel Aviv, profitând de un context politic special, în care Ceaușescu, din dorința de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, permitea unui număr de evrei să viziteze Israel, primind chiar bani de la Statele Unite ale Americii.

Știa că părăsește țara pentru totdeauna și trăia cu teama că oricând familia poate păți ceva.

„În România era noiembrie, era zăpadă, în Israel erau 23 de grade, eu știam că trebuia să ajung și să trăiesc cu puțini bani la Paris, unde era iarnă. Deci trebuia să iau cât mai multe haine de iarnă, nu de Israel.

În valiză am pus doar haine de vară. Dar aveam norocul ca în România să fie iarnă, așa că am plecat cu paltonul pe mine. Pe dedesubt aveam 3 pulovere și două bluze și mă rugam să nu mă dezbrace. Și s-au uitat numai în valiză.”

Vizibil emoționat, cu vocea tremurândă, Radu Mihăileanu retrăiește momentul despărțirii de familie.

„Eram la Otopeni, la punctul de control și mă despărțea o ușă de ei. Din când în când o vedeam pe mama care apărea, dispărea și nu înțelegeam de ce. După ani de zile mi-au povestit că ea plângea, fiindcă își închipuia că nu o să mă mai vadă niciodată.

Iar fratele meu îi spunea „nu poți să plângi, că oficial pleacă pentru două săptămâni, iar dacă te văd ăștia că plângi, o să înțeleagă că nu se întoarce.”

După peripeții trăite în Israel, unde a primit viza pentru Franța doar prin intervenția unui bun prieten al lui Malraux și al tatăului – Jean Houdart, a ajuns pe 4 decembrie 1980 la Paris, unde fusese acceptat la IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), cea mai prestigioasă școală de film din Europa.

„Cu părinții aveam un cod, când ajungeam la Paris, ei trebuia să mă certe, ca să îl protejeze pe fratele meu. Așadar, tata m-a certat foarte tare, spunând „nu mai ești fiul meu, de ce nu ne-ai spus?”, totul ca să pară că ei nu au știut nimic și să nu aibă de suferit acolo.”

“Și scriam multe scrisori, care știam că sunt citite. De multe ori, ne scriam întrebări și răspunsuri, care nu mai erau valabile, fiindcă ajungeau într-o lună de la Paris la București. Dacă scriam că sunt trist, ei mă întrebau peste două luni de ce ești trist, iar eu deja nu mai eram trist.”, povestește acum cu zâmbetul pe buze.

„Totul era în decalaj, dar era nostim. Totul era absurd.”

O absurditate specifică poporului român, care s-a regăsit apoi și în filmele sale. Azi este unul dintre cei mai cunoscuți regizori din Franța ultimilor 30 de ani și face parte dintr-un grup de lucru care va schimba statutul Premiilor César.

Până să ajungă aici, a cunoscut, însă, viața de emigrant.

Ajuns la Paris, niște prieteni ai tatălui i-au găsit o boxă de bloc, unde i s-a permis să locuiască, însă la pachet cu îngrijirea scării de bloc, ca om de serviciu. Acolo a spălat scările și s-a ocupat de distribuirea scrisorilor.

„Era o cămăruță mică, o sală de baie, am transformat-o în dormitor, care devenise exact cât dimensiunile patului. Acolo aveam salonul, bucătăria, iar wc-ul era în curte.

Dar eram studenți și eram aproape toți săraci, acolo am dus și fete, am avut și petreceri. Aveam 2 metri pătrați și făceam chefuri, nu era o problemă.”

“Mai lucram în dreapta-stânga ce puteam. Ba la un laborator de fotografie, ba spălam scările, ca orice student. Aici e normal.”

A ajuns să facă filme „dintr-un accident”. Inițial, în România, fascinat de dansatoarea Miriam Răducanu, a vrut să devină și el dansator.

„Dar mi-am dat seama că e greu, fizic trebuia să muncesc mult, iar eu eram un puturos. Am zis dansator nu, atunci actor, că e mai ușor. Dar tata a zis că eu nu învăț poeziile de la școală, că nu stau bine cu memoria.”

Trebuia să intre la o facultate, ca să poată emigra, iar tatăl l-a îndrumat către un profil tehnic, chiar dacă el nu voia să aibă de-a face cu matematica, fizica sau chimia, ci voia sa lucreze cu cuvintele, în artă. Apoi, era presiunea armatei. Daca nu intra la facultate, făcea armata de 1 an și patru luni, dar dacă intra la facultate, făcea doar 9 luni de armată.

„Dacă făceam armata lungă, era posibil să fiu trimis să lucrez la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar acolo oamenii mureau.”

“Deci m-am uitat pe listă, unde era facultatea cu media cea mai mică și am găsit Hidrotehnica. Așa am intrat printre ultimii la Hidrotehnică și am făcut armata scurtă.

La armată erau dormitoare cu 50 de paturi, unde toți plângeau că iubitele îi părăseau, iar eu am început să-i fac să râdă, făceam pe clownul, mai erau unii care cântau la chitară. Și aveam impresia că pot să fiu, totuși, actor.”

În armată a trebuit să pregătească un moment pentru Cântarea României.

„Eu nu știam poezii patriotice, nu știam nimic patriotic. Și am făcut un spectacol de pantomimă în care îl ironizam pe Ceaușescu, intram în perete, în sală colegii mureau de râs. Securistul m-a remarcat și atunci mi-am dat seama că am făcut o tâmpenie, am zis că sunt gata.”

“Colonelul era un tip nemaipomenit, m-a chemat la el în birou și mi-a dat premiu pentru interpretare, dar mi-a zis: „să nu mai faci așa ceva niciodată în viața ta. Securistul vrea să te bușească, ca să te iert, îmi pregătești tu echipa regimentului, să mergem mai departe la Cântarea României.

I-am zis că fac ceva nepolitic, dar l-am rugat să mă lase să fac și un spectacol doar pentru noi, să înveselesc colegii, care erau foarte triști.

Și așa am început să scriu spectacole pentru noi, ca să fie atmosfera bună. Și colonelul a fost așa de mulțumit, încât ne-a lăsat să facem un spectacol la liceul de fete de la Turnu Măgurele. Ăsta pare un film de Milos Forman:

“Era unitatea noastră, în față aveam liceul fetelor și cimitirul lângă. Deci, de multe ori, aveam povești de dragoste care se petreceau la cimitir.”

Când s-a întors din armată voia să se retragă de la facultate, dar decanul nu i-a permis. L-a forțat să mai stea un an și să pregătească trupa facultății pentru Cântarea României. Așa a început să scrie piese și a pus bazele unei trupe ilegale, formată din studenți la Hidrotehnică și foști colegi de armată.

Mergeau prin amfiteatrele universitare și aveau reprezentații spontane. Poveștile erau tot timpul despre un rege și o regină din Anglia, secolul 15, dar, de fapt, erau niște simboluri pentru Elena și Nicolae Ceaușescu. Securitatea a început să îi interogheze și acela a fost momentul în care tatăl său i-a pregătit plecarea din țară. Voia să facă regie de teatru, dar în Franța era disponibilă doar școala de film.

„La școala de film din Paris am început să fac poze, să văd câte 3 filme pe zi, ca să recuperez diferența față de colegi. Eu văzusem filme rusești, cehești, dar în rest nu știam nimic.”

“Așa m-am îndrăgostit de cinema și de gros-plan, pe care nu îl aveam la teatru.”

În 2018 a montat primul său spectacol de operă, Carmen, chiar la invitația Operei din Paris. Ion Caramitru l-a invitat, la rândul său, să regizeze un spectacol la TNB, dar spune că nu a găsit încă textul care să i se potrivească și nici timp să scrie el unul.

„Mi-a rămas microbul teatrului, visul e tot acolo, să revin într-o zi și să fac teatru. Aș vrea să scriu o piesă și să vin cu nebunia mea în teatru. Dar îmi trebuie timp să scriu.”

Relația cu scrisul a început încă din adolescență și îl macină în continuare.

„Scriam multe poezii stupide și proaste. Ion Caraion, prieten bun cu tata, era tot timpul la noi acasă, filmul meu Trahir e inspirat mult din viața lui, mama l-a acoperit când el a ieșit din închisoare, fiindcă el nu avea voie să scrie. Semna altcineva pentru el și lua Caraion banii.

Tata i-a zis: uite, băiatul meu scrie poezii, dacă vrei să te uiți. Și Caraion a zis (râde), nu o să uit niciodată: „Sunt foarte proaste, dar nu te opri.”

A vrut să spună că poate nu voi fi niciodată un mare poet, dar a văzut că îmi place să scriu și dacă vreau să fac asta, trebuie să învăț să scriu scriind. Și scriam mult, în fiecare zi. A fost un sfat foarte bun. Încă mai scriu poezii, mai mult pentru mine, dar am scris și teatru, că eram înnebuniți pe atunci de teatru.

Tata era prieten cu toți marii regizori de teatru, eu îi vedeam acasă pe oamenii ăștia, pe Ciulei, Pintilie. Eu nu o să uit niciodată „Furtuna” lui Ciulei, cu Rebengiuc, e o capodoperă, nu am văzut în viața mea Shakespeare atât de puternic. Printre liniile lui Shakespeare, noi citeam regimul dictatorial al lui Ceaușescu.”

Un regim care și-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra vieții sale. Politica, dictatura, istoria umanității au devenit componente esențiale în toate filmele sale, nominalizate și multipremiate la cele mai importante festivaluri de film: Cannes, Berlin sau Veneția.

Radu Mihăileanu redă personajelor sale demnitatea, după o luptă pentru supraviețuire și reușește să le înnobileze cu sentimentul despre care tatăl său vorbea la începutul filmărilor – iubire.

„Când trăiești într-o dictatură, virusul e pe viață. Da, te eliberezi, mergi la cafenele, citești ziarele, ești în democrație, dar virusul e acolo, te obsedează.”

“Ce e frumos în artă e că o parte o gândim, e conștientă, dar o parte e inconștientă, intră în scriitură și în ceea ce facem, fără să ne dăm seama.

Și îmi place să spun politică printr-o poveste foarte umană, naturală. Idolii mei sunt Chaplin, Costa-Gavras, cineaști politici care trec prin povești simple, normale. Acolo se simte adevărata consecință. Și Pintilie cu Reconstituirea, pe timpul ăla, ne-a lovit cumplit.”

La rândul său, a influențat regizorii care au făcut istorie pentru România, în ultimii 25 de ani. Regizor secund la Train de Vie (Trenul vieții), i-a fost Cristian Mungiu.

„Mungiu era foarte riguros, nu vorbea mult. La sfârșitul filmărilor mi-a arătat că făcuse și el un scurtmetraj, apoi a venit la Cannes cu un alt scurtmetraj. Și, bineînțeles, apoi a luat Palme d’ Or. Cristi era foarte timid, tăcut, lucra foarte bine, însă nu prea vorbea.”

Mungiu nu a fost singurul nume de viitor regizor de succes, care a intrat în contact cu arta lui Mihăileanu.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: „Nu vă supărați, am și eu un băiat, are 18 ani, dar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?”

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: „Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.”

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: „Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Mihăileanu este acum bun prieten cu Corneliu Porumboiu, dar mai ales cu Mungiu, alături de care lucrează la politica culturală europeană.

Prieten a rămas și cu colegii de armată și de la Facultatea Hidrotehnică, pe care îi revede de fiecare dată când revine în România. În țara natală i-a dus și pe cei doi fii ai săi, din dorința de a le arăta acestora rădăcinile familiei.

De altfel, familia și prietenii ocupă un loc special într-una dintre camerele apartamentului său. Fotografiile cu bunicii, părinții sau verișorii săi, precum și cele cu prietenii, recompun un arbore genealogic și social, esențial în viața artistului.

„Sunt român. Filmele mele sunt absurde, sunt comedie neagră. Asta e ceva specific românesc, nu francez. Și un pic evreiesc, cu un umor mai senin.

Sunt francez pentru că m-am civilizat un pic și poate prea mult. Eu prefer să rămân, totuși, un pic sălbatic, barbar, cum e Le Concert.

Eu sunt întâlnirea acestor identități.”

“Nu pot să spun că sunt român ca voi, pentru că nu mai trăiesc acolo și nu simt aceleași zguduituri și aceleași fericiri. Dar sunt român pentru că asta îmi curge în vene.”

Ca francez, a adoptat stilul de viață boem și savurează din plin ieșirile la cafenele și întâlnirile cu prietenii. În 90% din timp merge doar cu bicicleta pe străzile Parisului, uneori folosește metroul, iar o dată pe săptămână, duminica, ia mașina. Face asta când merge să joace tenis cu fiii săi, undeva la marginea orașului, pentru că nu poate lua pe bicicletă geanta cu rachete.

A fost pasionat de sportul alb încă de când era mic, jucând tenis la Clubul Steaua. Acolo l-a întâlnit și pe Ilie Năstase, deja un superstar mondial al tenisului, pe care îl idolatrizau cu toții.

„Noi voiam să joace și cu noi tenis, când venea la Steaua, dar el avea chef să joace fotbal, să se distreze. Iar noi îi făceam pe plac.”

Acum, la intrarea în apartamentul său din Paris stă chiar o rachetă care i-a aparținut lui Ilie Năstase.

La fotbal a renunțat să mai țină cu România după generația lui Hagi și a suferit recent la eliminarea Franței de la EURO 2020. La meciurile de la EURO se strânge cu prietenii acasă, gătesc mâncare specifică țărilor care joacă, beau vin și se simt bine.

Dincolo de momentele în care îi place să fie singur, să scrie, să citească sau să se uite la filme, Radu Mihăileanu se bucură din plin de contactul cu oamenii.

„De ziua mea, care a picat în izolare, pe 23 aprilie, ne-am strâns 200 de oameni pe zoom, fiecare avea o prăjitură, o lumânare, șampanie, vin, am pus muzică, am dansat, am înregistrat, ca să am amintire.”

Se declară un ecologist convins și credea că pandemia va provoca o schimbare profundă în oameni.

„Speram că pandemia ne va face mai ecologici, că o să restabilim anumite valori ale vieții, dar când s-a deschis totul oamenii au făcut coadă la Zara. Eram complet decepționat.”

“Din punct de vedere al ecologiei, ceasul nu se mai oprește. Cu cât noi întârziem mai mult, cu atât va fi ireversibil. Planeta Pământ va rămâne, ea nu se mișcă. Omenirea va dispărea, nu planeta.”

De asemenea, a fost profund întristat de mesajele antisemite primite de prietena sa, Maia Morgenstern și se arată îngrijorat de revenirea mișcărilor politice de extremă dreapta.

„Am făcut un salt uriaș în ultimii 80 de ani, în spațiu, tehnologie, medicină, dar nu putem evolua în ceea ce privește mentalitatea umană, fascismul și ura care revin.”

Cu toate acestea, în ciuda unei istorii cumplite pe care a simțit-o pe propria piele, respiră prin toți porii iubirea pentru viață și umanitate.

„- Credeți că natura umană este mai degrabă frumoasă sau urâtă?

– Frumoasă. Dacă nu, m-aș sinucide. Îl iubesc pe Cioran, dar rămân un om pozitiv. Viața și tot ce ne înconjoară e un miracol. Nașterea e un miracol. Ne întrebăm de ce am venit noi pe lume și care e sensul nostru, când sunt atâția la coadă, care așteaptă să se nască și se întreabă când le vine și lor rândul.

Suntem în viață, înconjurați de lucruri extraordinare. Mă duc jos, iau ziarul, stau la cafenea și apoi mă uit la oameni. E un miracol. Ați luat avionul din România, sunteți la Paris și noi vorbim. Miracol.

Mergem la restaurant și avem o uimire legată de cum a fost preparată mâncarea. Sunt 1000 de miracole. Dar apoi le uităm, asta e problema.

Uităm că trăim miracole perpetue.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Radu Mihăileanu, regizor: „Uităm că trăim miracole perpetue.” appeared first on Cultura la dubă.