Gianina Cărbunariu este una dintre cele mai puternice voci ale teatrului românesc de 20 de ani încoace. Încă de când a terminat studiile (Facultatea de Litere și Facultatea de Teatru – Regie), s-a afirmat ca artist independent și a colaborat cu numeroase teatre din țară și din străinătate, refuzând să stea sub acoperișul apăsător al unui teatru național.

Scrie propriile piese de teatru și le regizează, aducând în fața publicului subiecte puternice precum Roșia Montană, fosta securitate, subfinanțarea sistemului educațional sau interzicerea dreptului la avort.

În 2014, spectacolul său “Solitaritate”, o co-producție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, a Festivalului Avignon și a Teatrului Național din Bruxelles, a fost prezentat în selecția oficială a Festivalului Avignon în 2014. A fost cel mai important moment al carierei sale, care i-a adus recunoașterea internațională.

Ar fi putut să se stabilească în Germania, Italia sau Spania, unde a lucrat cu teatre puternice, dar a ales să reconstruiască teatrul copilăriei sale – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Așa că în ultimii 7 ani, din funcția de manager, a adus acolo proiecte internaționale și a propus publicului un discurs artistic curajos, despre subiecte sensibile, care uneori au deranjat autoritățile locale. În vara aceasta a anunțat că renunță la mandatul care s-ar fi încheiat în ianuarie 2025 și ne-am întrebat de ce.

Ne-am întâlnit la o discuție în București, orașul care reprezintă casa sa, locul în care revine din călătorii și își dă, din când în când, reset.

Am aflat că nu este vorba despre o renunțare, ci despre încheierea unui capitol.

În interviul acordat pentru Cultura la dubă, Gianina Cărbunariu explică motivele plecării de la Piatra Neamț, vorbește despre cele mai recente spectacole ale sale, despre mișcarea feministă din teatrul românesc, experiența de profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Babeș Bolyai din Cluj, dar și despre nesfârșitele mandate interimate din teatrele românești, care sunt dincolo de lege și de moralitate.

***

Gianina, mandatul tău de la Piatra Neamț se termina în ianuarie 2025. De ce nu ai mai așteptat încă 6 luni și ai vrut să pleci mai devreme?

Au fost mai multe motive. În primul rând, ce am dorit eu să fac acolo am cam făcut, inclusiv cele două proiecte europene foarte mari.

În ceea ce privește publicul, eu cred că am reușit să ajung acolo unde trebuia. Și cifrele demonstrează asta, avem public și în festival și în stagiune.

Pe de altă parte, în februarie am primit un buget tăiat, cu care nu mai puteam organiza festivalul și nici o parte din stagiune. Și dacă nu sunt bani, nu pot să fac ceea ce am propus în proiectul meu inițial de management.

Întotdeauna am lucrat cu bugete modeste la Piatra Neamț, nu am avut vreodată bugete comparabile cu ale teatrelor din București sau cu ale teatrelor din orașe mari din țară. Am avut totuși un buget pe care mă puteam baza, dar când a dispărut și acel buget, nu am mai văzut niciun motiv să rămân.

Poate altcineva va veni și se va descurca așa.

Ce ai vrea să faci cu timpul care îți rămâne după renunțarea la mandat? Ai vrea să regizezi mai mult, să scrii mai mult sau poate te gândești la un mandat la un alt teatru?

Deocamdată vreau să dorm mult și să îmi organizez puțin programul, am multe propuneri ca artist și mă bucur pentru asta.

Cât am stat la Piatra Neamț, 7 ani, am renunțat la foarte multe proiecte personale, la invitații să lucrez în teatre din țară și din afară. Eram angajată și trebuia să îmi asum conducerea unei instituții.

Mă bucur că acum pot să spun da acolo unde până acum am spus nu.

Ai simțit vreodată că munca birocratică îți afectează creativitatea?

Cred că am învățat foarte multe lucruri făcând management. În primul rând, eu mă inspir foarte mult din realitate, în opera mea dimensiunea politică și cea socială sunt foarte prezente și atunci această experiență mi-a deschis ochii și mai mult. Am văzut cum funcționează lumea, ceea ce e foarte interesant. Nu am frustrări legate de asta. Dar, de la oboseală și de la stres, riști să nu mai ai aceeași energie când ajungi la scenă sau când faci documentare.

Nu aș spune că mi-a mâncat toată energia, dar nu a fost ușor să le împac pe ambele. Totuși, cred că am reușit. 

Într-un fel, proiectul de la Piatra Neamț a fost unul artistic, cum ar trebui să fie orice proiect de management, e un proiect de viziune, nu te duci doar să dai niște salarii.

Consideri că managerul unei instituții de cultură trebuie neapărat să fie artist?

Nu cred că e neapărat nevoie, există oameni cu o viziune extraordinară care pot fi manageri culturali, doar că trebuie să fi demonstrat asta înainte. Evident, să nu fie tot felul de oameni numiți politic. Deci sunt două posibile tipuri de curatoriat, iar eu cred în ambele.

Te gândești la un mandat la un teatru mai mare?

Deocamdată mă gândesc la vacanță, fiindcă nu am mai avut vacanță de vară de 7 ani, dat fiind faptul că Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se desfășura la început de septembrie și munceam toată vara. După vacanță o să văd. Nu am un răspuns.

„Poveștile bunicilor șoptite de mame fiicelor” este un spectacol pe care l-ai montat în Polonia și se bucură de critici foarte bune. Textul este scris de tine. Care este povestea pe care ai vrut să o transmiți?

Da, este un text scris de mine, în urma unei documentări făcute în paralel, în Polonia și în România. În ceea ce privește contextul românesc, evident că de mare ajutor mi-au fost cartea  „Politicile duplicității” de Gail Kligman, filmul lui Florin Iepan „Născuți la comandă. Decrețeii”, „Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu” de Corina Doboș, cercetările făcute de Centrul Filia la care am avut acces prin amabilitatea Andradei Cilibiu.  

În Polonia am lucrat împreună cu dramaturga Anna Mazurec, ea m-a ajutat să găsesc contactele persoanelor intervievate, mai ales din zona activistelor din Polonia și a fost și cea care m-a ajutat să înțeleg mai bine întregul context.

Deci ai vorbit cu femei care chiar au protestat în stradă, în Polonia, pentru dreptul la avort?

Da. Și am stat de vorbă și cu femei refugiate în Polonia din Ucraina.

Falimentul sistemului polonez s-a văzut și mai clar când acestea au ajuns în Polonia și au aflat că acolo, de exemplu, nu se dădea pastila de a doua zi decât cu prescripție de la doctor. Nu doar că era interzis avortul, dar și situația metodele contraceptive era problematică. Pentru ucrainence a fost un șoc. A fost un moment în care, cu ajutorul unor ONG-uri, au putut face avorturi la cerere în Cehia sau Slovacia fiindcă în Polonia era imposibil.

E greu de imaginat că în Polonia, în Uniunea Europeană, în secolul 21, se întâmplă lucrurile astea. Mai ales că, istoric vorbind, Polonia e una dintre primele țări din lume care au legalizat avortul la cerere. 

Textul se concentrează pe ceea ce se întâmplă în prezent în Polonia sau și pe poveștile mamelor noastre, din comunism?

Pe mine de aceea m-a interesat tema asta fiindcă voiam să reevaluez trecutul nostru, în paralel cu ce se întâmplă acum în Polonia și să citesc prezentul avînd în fundal dinamica unor mecanisme din trecut. Sunt epoci diferite, dar scenariile sunt similare. E incredibil că nu învățăm nimic din trecut, suntem țări cu experiențe istorice recente oarecum similare.

Cazul României, cu decretul 770 al lui Ceaușescu, e un exemplu de decizie catastrofală nu doar pentru generațiile de atunci, ci și pentru cele care au urmat – copii nedoriți, copii cu malformații crescuți în orfelinate, femei care au murit și au lăsat în urmă familii.

De fapt, cea mai mare problemă din Polonia este că, și dacă se descoperă în perioada de sarcină că există riscul unor boli sau malformații pentru copil, femeia este obligată să nască. Viața mamei nu poate fi salvată decît în momentul în care se constată decesul fătului, ceea ce a făcut să existe cazuri de decese dramatice în rîndul femeilor poloneze în ultimii ani.

Cum a reacționat publicul polonez la această temă, la spectacol?

Publicul a fost foarte receptiv și entuziasmat fiindcă, de fapt, societatea poloneză este împotriva acestei aberații. Nu avem două tabere: majoritatea, inclusiv oameni religioși practicanți trăiesc în secolul 21 și nu mai acceptă aceste extreme.

Pe mine m-a interesat și dimensiunea politică, mecanismul puterii. Cumva, lucrurile s-au schimbat, dar unele mecanisme funcționează și acum.

Foarte interesant e că dacă erai complice la avort, riscai atunci, în România, închisoare. Asta se întâmplă și în Polonia astăzi. Dacă dai un medicament avortiv cuiva, riști închisoare. Ceea ce e șocant.

Mie mi se pare că lucrurile au luat-o razna în toată lumea. Dacă ne uităm la Statele Unite este îngrijorătoare tendința de a priva femeile de dreptul de a deține controlul asupra propriului corp.

În spectacol, am încercat să blurez cumva liniile de demarcație între ieri și azi, între România și Polonia, tocmai pentru a atrage atenția că e vorba despre o temă globală și despre o luptă continuă a femeilor pentru drepturile lor.

În acest context, ce relevanță consideri că are arta? Are puterea de a schimba ceva?

Depinde de artă. Peste noapte, arta nu poate să schimbe nimic. Dar pe termen lung, se mai pot schimba lucrurile.

Dau un exemplu de la Piatra Neamț. Un spectacol bun, făcut la început, nu a schimbat publicul. Însă o muncă susținută de o echipă timp de 7 ani a dus la această realitate – avem un public numeros și deschis la dialog. Asta se întâmplă în timp, trebuie să muncești mult ca să existe la un moment dat un impact.

Pe de altă parte, unii oameni contestă politizarea artei, în sensul că ea bifează teme populare în zilele noastre în mod intenționat.

Arta tot timpul a fost politică, inclusiv la Shakespeare este vorba despre putere și mecanismele ei. Nu văd cum ai putea să faci o artă cu totul desprinsă de contextul real. Mai mult, arta care încearcă să evite contextul politic, aceea e o artă politizată, în sensul complicității cu un anume status quo.

E o artă care spune clar: noi nu vrem să ne băgăm în așa ceva, fiindcă noi urmăm agenda puterii.

Dar, legat de întrebarea ta, dacă arta mai poate schimba ceva, cred că există mulți artiști care își asumă o poziție activistă. Inclusiv în cazul spectacolului din Polonia, la final, sub haina personajelor, actorii dau informații utile despre ce pot face femeile care se confruntă cu consecințele legii antiavort.

Iar dacă cineva are o problemă cu asta, răspundem: „dați în judecată personajele”. Pe de o parte, reprezintă un tip de activism, pe de altă parte pune Poloniei o oglindă în față, care spune: dacă am ajuns aici, să ne spunem părerile prin intermediul personajelor și al ficțiunii pentru a nu fi legal în pericol, înseamnă că în societatea asta lucrurile nu sunt chiar ok. Și că legea trebuie schimbată în funcție de realitate.

Ești activă civic doar prin arta ta și ți se pare suficient sau simți nevoia să te exprimi și altfel? De la social media, la proteste în stradă…

Temele pe care le abordez vin din interesul meu personal, nu îmi aleg teme la modă. E posibil să existe artiști care încearcă să se urce pe un val, dar eu îmi aleg ceva ce mă interesează pe mine. Nu toate temele pe care le documentez devin spectacole. Depinde și de circumstanțe uneori.

Cred că activismul și alegerea unor teme se suprapun. Pe de altă parte, atunci când fac un spectacol, merg mult pe teren, pun multe întrebări și, de obicei, nu mă duc singură, ci împreună cu alți colaboratori. La finalul documentării, uneori avem și mai multe întrebări. Realitatea nu îți dă întotdeauna răspunsuri, ci îți oferă și mai multe întrebări.

Spectacolele mele au o doză de activism, însă încerc să evit tezismul. Eu nu le spun oamenilor că lucrurile sunt așa, ci le propun să reflectăm împreună.

Iar dacă simt nevoia să mă exprim de urgență sau să protestez față de ceva în afara sălii de repetiții fac și acest lucru, evident.

Sunt curioasă cum te raportezi la ceea ce pare a fi conturarea unei mișcări feministe în teatrul românesc, care nu e neapărat feministă prin spectacole, ci prin afirmații directe, multe pe social media, în presă. De exemplu, cum a fost discuția de la nominalizările UNITER, de la care lipseau femeile regizoare.

Pe mine chiar nu mă interesează premiile. Când au venit, uneori le-am ridicat, alteori le-a ridicat altcineva în numele meu, nu asta e miza mea, să mă duc să ridic un premiu la Gala UNITER. Nu cred că e o platformă unde să îmi pot exprima anumite idei, dar respect opțiunile altor colege de a considera această gală o platformă.

Până la urmă, fiecare dintre noi are libertatea de a-și alege spațiile de exprimare și de acțiune, important e ca diferitele intervenții să se coaguleze și cred că lucrul acesta se întîmplă deja.

“Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus.”

Discuția a fost dincolo de nominalizări, s-a vorbit inclusiv despre ideea că femeile au mai puține șanse să intre în teatrele mari, atunci și mai puține șanse la nominalizări. Tu aderi la ideea că un manager de teatru ar trebui să includă în selecția unei stagiuni regizoare în mod intenționat sau să fie un procent egal, femei și bărbați?

Unii consideră că o astfel de împărțire ar încerca să compenseze sute de ani în care femeile au fost discriminate.

Eu cred că există regizoare foarte bune și cred că o astfel de raportare ar fi jignitoare. Managerii de teatru nu trebuie să fie forțați să invite femei artiste, ci realizările lor ar trebui să le impună de la sine pe toate regizoarele femei foarte bune, uneori chiar mult mai bune decât colegii bărbați. Este o realitate: sunt foarte multe regizoare femei care au discursuri artistice relevante.

Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus. M-ar deranja să aflu că am fost invitată să lucrez într-un teatru doar pentru că sunt femeie și trebuia să completez o cotă pentru ca managerul să obțină un punctaj favorabil.

Nu vreau să aud despre ideea de a „forța” intrarea femeilor într-un anumit domeniu. Știu că se discută în toată lumea, chiar și în politică, ideea de paritate. Ea, în sine, nu e o idee rea. Mi se pare ok să existe paritate, dar prin recunoașterea calităților femeilor, fie că e vorba despre artă, știință sau politică, să nu fie doar de fațadă ca să bifăm paritatea. Ni se cuvine recunoașterea, nu ni se face niciun favor.

Eu cred că un director de teatru din România, în acest moment, nu are nicio scuză să nu aibă regizoare femei în stagiune. Din acest punct de vedere, da, colegele mele au dreptate. Dar aș muta discuția în altă zonă, nu în cea a galei cu premii, cu coronițe. Discuția aceea se duce într-o zonă periculoasă, a orgoliilor, care nu mai poate fi controlată.

Spectacolul Două ore cu pauză este sold out la fiecare reprezentație. Cum s-a născut acest text, ce te-a interesat în mod special – statutul profesorului în România?

Eu am terminat și Litere, iar cele mai bune prietene ale mele sunt din perioada studenției la prima facultate.Ele îmi povestesc ce se întâmplă în sistemul educațional, unde probabil aș fi ajuns și eu, dacă nu făceam Regie.

Mă interesează foarte tare cum mai poți face educație în secolul 21, cum mai poți atrage pe cineva într-o zonă a dezbaterii, a cititului, a creativității.

Lucrurile s-au schimbat. Eu nu sunt genul care să spună că nu ar trebui să stea copiii cu ochii-n telefoane, că tehnologia este un lucru rău, nicidecum. Și asta am încercat să fac, să tatonăm ceea ce se întâmplă acum cu educația.

Iar în România, educația este subfinanțată. Dacă nu se schimbă ceva la nivel politic, până la urmă o să ne cadă șandramaua în cap. Sistemul e terminat. Tinerii absolvenți nu mai intră în sistem și au motive întemeiate: cu banii primiți, un debutant abia își plătește chiria.

Când am început documentarea nu începuseră încă protestele din educație. Am făcut multe interviuri în Piatra Neamț, Cluj, București, actorii au făcut și ei interviuri, de asemenea studenții de la Cluj cu care am lucrat. Deci am avut o paletă largă de opinii. Apoi, în repetiții, am urmărit ce se întîmpla la proteste și am și fost la protestul de la Cluj.

Interesul meu a apărut citind o carte de la Casa de Pariuri Literare, care se numește Prof de Română. E o antologie cu 5 volume, care cuprind aproape 100 de mărturii ale profesorilor și din rural și din urban, de vârste diferite.

Ce pași vezi tu necesari pentru schimbarea sistemului?

Cred foarte mult în încurajarea profesorilor tineri să meargă în zone defavorizate, cu niște salarii mult mai bune. Noi nu mai avem profesori în rural, iar asta ne costă pe noi toți, generații întregi.

Apoi, m-a interesat imaginea profesorului. Când ești plătit prost și viața ta este sub limita decenței, tu nu ai autoritatea necesară în fața elevilor sau a părinților. În sistemul de învățământ de stat pare că suntem la privat – părintele știe mai bine decât profesorul ce bibliografie trebuie să dea, ce note.

În acest context, ce te-a determinat pe tine să te întorci la catedră, la facultate?

Am predat la Masterul de Regie și am lucrat și cu studenți actori, iar anul trecut am luat anul 3 de Regie și am lucrat cu 3 studenți regizori.

Cred că în educație ar trebui să vorbim despre o libertate ghidată și despre o disciplină care te ajută să fii eficient. Mai cred că asta chiar poate fi o platformă în care pot fi exprimate și dezbătute niște principii despre societate și despre artă.

Încotro o apucă un tânăr care termină regie de teatru?

În independență. Eu asta am făcut, deși aveam invitații în teatre, am ales independența în mod conștient. În Cluj există spații unde poți face proiecte, poți aplica la AFCN.

Pe de altă parte, față de acum 20 de ani, există proiecte dedicate tinerilor regizori, festivaluri precum Debutantul de la Sfântu Gheorghe, TNT la Craiova, proiectul 9 G la TNB. Oportunități apar. Evident, din punct de vedere financiar nu vei trăi ca un corporatist. Sunt niște riscuri pe care ți le asumi, dar nu înseamnă că la un moment dat nu vei putea să te susții.

Este un mit ideea artistului sărac. Uneori, ca și în cazul profesorilor, este susținută această imagine a precarității care cică te înnobilează. Nu e chiar așa. Aș încerca să îi încurajez pe studenți să chestioneze astfel de prejudecăți. În orice meserie este greu, dar depinde care sunt prioritățile și valorile tale.

“Trebuie organizate urgent concursurile de management în teatre”

În teatrele bucureștene, inclusiv la Excelsior, se văd niște schimbări în abordarea artistică, au fost numiți mulți manageri interimari tineri. Dar sunt curioasă ce crezi despre sistemul în care se întâmplă asta, acela în care nu au mai fost organizate concursuri, așa cum prevede legea, iar în multe teatre există interimate de 4 ani sau și mai mult.

Eu văd lucrurile așa: trebuie făcute urgent concursurile. Un concurs câștigat impune o relație corectă între ordonatorul de credite și manager, precum și între manager și angajați. De acolo se poate construi, pe baza unui plan de management, aprobat de ordonatorul de credite, în care managerul își asumă să construiască ceva, ordonatorul să susțină financiar, iar echipa de angajați să funcționeze conform unui scenariu clar.

Un observator, cum e presa, poate spune că un manager a făcut sau nu a făcut, poate face un bilanț. Dar dacă vorbim despre un interimar, el nu își asumă nimic, nici ceilalți nu prea au de ce să te critice, iar asta cred că e în defavoarea tuturor, inclusiv în defavoarea ordonatorului de credite.

De ce și în defavoarea ordonatorului?

Sunt niște probleme legale acolo și poate fi suspectat de rea credință. Nu există un motiv real pentru care să nu organizeze concursuri.

E important să existe un program și o relație corectă între părți. Acum fiecare face cam ce se poate.

La concursul pentru postul de manager al TNB, comisia a decis că niciun candidat nu a prezentat un proiect suficient de bun. Cum ți s-a părut acea concluzie?

Nu mai țin minte exact cine a candidat, eu eram plecată pentru un proiect în Germania atunci. Nu am văzut proiectele de management, nu pot să spun ceva în privința lor.

Ministrul Culturii a spus că va organiza un alt concurs. Au trecut peste 2 ani de atunci și nu a mai organizat nimic. Ce spune situația de la TNB despre teatrul românesc?

Că este un haos total. Interimatul, cârpeala fără sfârșit, nu folosește nimănui, nici măcar politicienilor. Ok, urmează alegeri și nu vrei să faci asta la final de mandat, înțeleg. Dar când ești la începutul mandatului, asumă-ți și organizează.

În plus, în fiecare an există o evaluare anuală. Există instrumente prin care managerul poate fi trimis acasă, dacă la evaluare se constată că nu își face treaba.

Ți-a trecut prin cap să participi la acel concurs?

TNB este o structură imensă, greoaie. Nu știu dacă s-ar potrivi neapărat cu tipul meu de gândi teatrul. Nu mi-a trecut prin cap, eram implicată în alte proiecte.

Dacă totuși mi-ar trece vreodată prin cap, modelul după care m-aș ghida, nu ar fi acesta al unui teatru total închis în acea clădire. Cred că un teatru național ar trebui să fie foarte deschis, cu antene în foarte multe direcții, cu oameni noi în secretariatele literare. Acești oameni sunt sau ar trebui să fie creierele teatrelor. Există și exemple pozitive: la TNB, Cristiana Gavrilă face o treabă foarte bună, ea a coordonat ani de zile proiectul 9G.

E importantă libertatea în creativitate.

De când cunosc eu Teatrul Național, mi se pare o structură rigidă care, dacă mai funcționa încă acum 10 ani, acum nu prea mai văd cum ar putea să funcționeze așa. E nevoie de curaj și de aer proaspăt.

“Modelele de teatre naționale s-au schimbat în toată lumea.“

Către ce tind aceste modele?

Către o deschidere mult mai mare către public. Clădirea în sine rămâne un centru care iradiază către alte cartiere, către alte zone. Teatrul Național București nu e doar al Bucureștiului, nici nu e subvenționat de București. El ar trebui să transmită semnale de schimbare către întreg sistemul teatral.

Poate ministrul Culturii gândește că, totuși, merge bine rețeta de acum, iată, spectacolele sunt sold-out, se epuizează biletele online în câteva minute. De ce ar schimba ceva?

În ultimul an sălile din București sunt cam sold-out peste tot. Eu mă bucur foarte mult de acest interes al publicului pentru teatru, mi se pare foarte tare.

Și atunci, de ce ar schimba ceva ordonatorii de credite?

Fiindcă tot timpul ceva merge bine pentru o anumită perioadă, iar tu trebuie să fii cu un pas înainte, să anticipezi, să nu ajungi să nu mai ai public. Publicul trebuie mereu reînnoit. De aceea se schimbă manageri, se schimbă direcții, se reinventează instituții peste tot în lume.

Trebuie reinventat inclusiv conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?

E o întrebare pe care trebuie să și-o pună fiecare manager. Ce reprezintă cultura națională într-un context internațional, într-o lume a colaborărilor interdisciplinare?

Eu în Madrid am lucrat cu o scenografă din Berlin, în Germania am invitat un muzician bulgar. În teatre naționale din afară se întîlnesc echipe internaționale. Noi ne blocăm în aceleași nume de regizori, de actori, în aceleași formule.

Dincolo de lumea teatrului, ce îți place să faci?

Să citesc, să văd filme, să cunosc oameni noi. Uneori am impresia că, dacă vrei să fii creativ, trebuie să ieși din mediul în care activezi și să vezi altceva. Asta îmi doresc și eu, să ies un pic din bula asta care uneori îmi dă senzația de irespirabil.

Pentru mine, Bucureștiul, deși e casa mea, a fost un nod între Piața Neamț și alte locuri. Aș vrea inclusiv să stau acasă, să mă revăd cu prieteni din București, să ies puțin din contextul teatral, să am momente în care să dau un reset.

Între atâtea experiențe internaționale, ce te-a făcut să rămâni în București?

Mie îmi place foarte mult Bucureștiul, am o relație de love & hate cu el. M-am gândit de câteva ori să plec. Pe de altă parte, circul foarte mult, și că am casa aici sau la Berlin nu e chiar așa o mare diferență, dacă sunt mai mult pe drumuri decât acasă.

Ca simplu cetățean, nu te-a apucat furia și dorința de a pleca?

Ba da, și furia și spaima. De aia am și vrut uneori să plec. Dar, de fapt, prin natura meseriei, nu stau prea mult într-un singur loc. Nu mă împac cu lucrurile definitive. Faci tot ce poți acolo unde ești la un anumit moment dat. Și pleci când simți că e momentul să pleci.”

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Gianina Cărbunariu, regizoare: “Trebuie reinventat conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?” appeared first on Cultura la dubă.

Editura Nemira a lansat aseară integrala pieselor de teatru scrise de dramaturgul româno-francez Eugène Ionesco. Evenimentul a avut loc la Institutul Francez din București și s-a bucurat de prezența fiicei autorului – Marie-France Ionesco și de cea a actorilor Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc.

Integrala a fost publicată în două volume, în traducerea lui Vlad Russo și a lui Vlad Zografi, în colecția Yorick – singura colecție din țară dedicată exclusiv artelor spectacolului.

Vorbind despre opera tatălui său, Marie France Ionesco a povestit: „Eugène Ionesco se înscrisese la Sorbona, la o teză de doctorat cu tema păcatului și a morții în poezia franceză, de la Baudelaire încoace. Teza nu a fost terminată niciodată, în locul ei s-au născut piese de teatru.”

Într-o declarație pentru Cultura la dubă, Marie-France Ionesco l-a descris pe scurt, pe tatăl său: “Îmi este dificil să vorbesc despre el ca tată. În orice caz, îi mulțumesc cerului pentru că l-am avut ca tată. A fost un om care a păstrat în el spiritul copilăriei, m-a îndrumat către primele mele lecturi, am trecut prin toate pasiunile lui, cu el am fost într-o permanentă descoperire. A fost un ghid extraordinar.”

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, protagoniștii spectacolului Regele Moare, regizat de Andreea și Andrei Grosu la Teatrul Național București, au vorbit la rândul lor despre șansa de a interpreta personajele lui Ionesco la finalul carierei lor.

“Regizorii m-au dorit pe mine în acest rol. Evident că am acceptat pentru că era vorba de Eugen Ionescu, un autor aplaudat pe o mare suprafață din globul pământesc, niciun alt autor român nu a reușit să facă o asemenea performanță. Mie nici acum nu îmi este foarte clar ce înseamnă teatru absurd. Sunt absurd în momentul în care spun chestia asta.

Dar am primit rolul și mi-a plăcut. Am privit personajul ca pe un om care îmbătrânește, știu din experință asta, și care încă ar mai vrea să trăiască. Dar dorința lui este scurt oprită pentru că i se spune: vei muri.

Mie îmi place la această piesă omagiul care i se aduce omului, în general. Pentru mine, Regele a fost un om și l-am jucat ca pe un om. Aș vrea să țină acest spectacol la fel ca cele care se joacă la Paris de zeci de ani. Dar probabil va trebui schimbată distribuția.”, a povestit Victor Rebengiuc.

Printre invitații prezenți în public s-au aflat regizorul Silviu Purcărete, scenograful Dragoș Buhagiar – președintele UNITER și compozitorul Vasile Șirli.

Simbol al culturilor franceze și române deopotrivă, Eugène Ionesco a influenţat fundamental cultura europeană, rămânând în memoria colectivă, alături de William Shakespeare, A.P. Cehov sau Samuel Beckett, drept unul dintre cei mai mari dramaturgi din istoria lumii.

Eugène Ionesco s-a născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina. Când avea doi ani, părinții lui au părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde trăia familia maternă.

Întors în România după 1922, a învățat limba română și s-a înscris la Liceul Sf. Sava, unde, peste câțiva ani, a devenit profesor de limba franceză. A debutat ca poet în anul 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi. În 1934, a publicat primul său volum de eseuri critice, Nu!, care, prin stilul acid și ireverențios, a devenit una dintre cele mai controversate publicații ale vremii.

În 1950, a debutat ca dramaturg, cu piesa Cântăreața cheală, montată la Théâtre des Noctambules, în regia lui Nicolas Bataille, căreia i-au urmat Lecția, Scaunele și alte piese care l-au transformat într-unul dintre cei mai mari dramaturgi francezi.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI sau poți face o donație pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Marie-France Ionesco, fiica lui Eugène Ionesco: “Tata respingea denumirea de teatru absurd.” appeared first on Cultura la dubă.

Cele două volume au fost publicate concomitent, în condiții grafice excelente, în colecția Yorick – singura colecție din țară dedicată exclusiv artelor spectacolului.

Vorbind despre opera tatălui său, Marie France Ionesco dezvăluie că: „Eugène Ionesco se înscrisese la Sorbona, la o teză de doctorat cu tema păcatului și a morții în poezia franceză, de la Baudelaire încoace. Teza nu a fost terminată niciodată, în locul ei s-au născut piese de teatru.”

 „Din insucces în insucces, piesele lui Eugène Ionesco s-au succedat și-au devenit succese. Nu putea să nu scrie, era vocația lui, sa raison d’être, și atunci scria” – completează Marie-France Ionesco.

 „Prin teatrul său, Ionesco a încercat să înțeleagă niște imagini care îi apăreau în vis, sondând limitele lucidității și producând astfel spectacolul. Ni s-a părut important ca fiecare piesă să fie însoțită de un scurt fragment în care autorul oferă o cheie de interpretare care uneori schimbă total perspectiva sau traiectoria prin care încercăm să decodăm un limbaj fascinant. Întâlnim în piesele lui de teatru, reunite integral în cele două volume publicate simultan, personaje decuplate de la realitate, îmbolnăvite de speranțe, niște clovni triști, care, prin paradoxurile cu care se confruntă, trec dincolo de aparență, dincolo de realitate, ajung până în structura intimă a materiei și ne vorbesc în cheie absurdă despre tot ceea ce cunoaștem sau suntem pe cale să cunoaștem: umanitate, iubire, păcat, credință, iertare, supliciu” – declară Irina Cerchia, coordonatoarea colecției Yorick.

Simbol al culturilor franceze și române deopotrivă, Eugène Ionesco a influenţat fundamental cultura europeană, rămânând în memoria colectivă, alături de William Shakespeare, A.P. Cehov sau Samuel Beckett, drept unul dintre cei mai mari dramaturgi din istoria lumii. Eugène Ionesco s-a născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina. Când avea doi ani, părinții lui au părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde trăia familia maternă. Întors în România după 1922, a învățat limba română și s-a înscris la Liceul Sf. Sava, unde, peste câțiva ani, a devenit profesor de limba franceză. A debutat ca poet în anul 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi. În 1934, a publicat primul său volum de eseuri critice, Nu!, care, prin stilul acid și ireverențios, a devenit una dintre cele mai controversate publicații ale vremii. În 1950, a debutat ca dramaturg, cu piesa Cântăreața cheală, montată la Théâtre des Noctambules, în regia lui Nicolas Bataille, căreia i-au urmat Lecția, Scaunele și alte piese care l-au transformat într-unul dintre cei mai mari dramaturgi francezi. Odată stabilit în Franța, intră în lumea culturală și deschide catedra „Mihai Eminescu” la Nisa. Până astăzi, ghidurile despre Paris îi îndeamnă pe turiști să vadă Turnul Eiffel, Teatrul Huchette și Ionesco – a devenit un monument, o curiozitate, mai mult decât Comedia Franceză.

Începând cu data de 20 martie, integrala dramaturgiei lui Eugène Ionesco este disponibilă la comandă pe nemira.ro și în librăriile din toată țara.

Despre colecția Yorick

Colecția Yorick de la Editura Nemira este locul unde artele și cititorii se întâlnesc. Aici sunt cărțile care au schimbat fundamental modul în care este înțeleasă azi arta. Cărțile care au format generații de profesioniști ai scenei. Cărțile prin care descoperi culisele artei și cele mai mari secrete ale artiștilor de pretutindeni. Cărțile care te poartă spre noi lumi, în care valoare este principalul criteriu. Cărțile care au marcat istoria artei.Colecția Yorick este alcătuită din nume răsunătoare din sfera teatrului și a filmului și are o prezență unică, de peste 10 ani, pe piața editorială. Aceasta cuprinde cărți de teorie teatrală, care au schimbat fundamental modul în care este înțeleasă azi arta teatrală, dar și modul în care este redată pe scenă. Totodată, cuprinde jurnale/ memorii ale marilor creatori, care au inspirat generații de actori, regizori și alți profesioniști ai scenei (Charles Chaplin, Anthony Quinn, Ingmar Bergman etc.).

The post La 30 de ani de la moartea lui Eugène Ionesco, Editura Nemira lansează integrala pieselor de teatru appeared first on Cultura la dubă.

Remarcabil este că premiul a fost acordat pentru întreaga sa operă, la doar 43 de ani.

“Academia Franceză acordă Premiul pentru Teatru întregii opere dramaturgice semnate de doamna Alexandra Badea. Dramaturg și romancier de origine română, Alexandra Badea locuiește în Franța din 2003 și scrie în franceză din 2008. Impactul pe care căderea regimului Ceaușescu l-a avut asupra micuței Alexandra și ceea ce a experimentat plecând din țară, ca tânără femeie, care a primit naționalitatea franceză în 2013, dar și faptul că a descoperit că fenomenul migrației în țara libertății nu e așa cum și-a imaginat ea, ei bine, toate acestea, au îmbogățit opera ei dramaturgică și cea de regizoare. Între 2008 și 2021, opera ei a subliniat punctele sensibile ale istoriei Franței coloniale.”, este un fragment din motivația citită de juriu în cadrul ceremoniei.

Alexandra Badea este născută și crescută la București, iar pasiunea pentru scris și-a descoperit-o la maturitate, după ce în școala românească i s-a spus că nu are talent la scris. Cultura la dubă a vizitat-o la Paris și v-a spus povestea ei, pe larg, AICI.

The post Alexandra Badea a primit Premiul Academiei Franceze pentru Teatru appeared first on Cultura la dubă.

Unul dintre cele mai așteptate spectacole de teatru ale anului, “Exil”, regizat de Alexandra Badea, are primele trei reprezentații pe 17 și 18 septembrie și pe 2 octombrie.

Piesa este scrisă de Alexandra Badea special pentru această colaborare cu Teatrul Național București și e inspirată din propria experiență de viață, dar și din cea a actorilor care fac parte din distribuție.

Autoarea este interesată de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Tema va fi atinsă în noul său spectacol – Exil – care urmărește trei generații de români.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

Alexandra Badea, dramaturg și regizoare de teatru

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.” – a declarat Alexandra Badea pentru Cultura la dubă.

Alexandra Badea este unul dintre cei mai apreciați tineri dramaturgi și regizori de teatru din Franța, precum și din România. Locuiește de 20 de ani la Paris, iar piesele sale au fost montate la Festivalul de la Avignon și la cele mai importante teatre din Franța.

În 2013 a primit Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare.

Cultura la dubă a vizitat-o recent în capitala Franței și v-a spus pe larg povestea ei AICI.

Biletele la spectacol costă între 20 și 70 de lei și pot fi achiziționate de AICI.

Distribuție EXIL

Regie: Alexandra Badea

Scenografie: Cosmin Florea

Asistent regie: Patricia Katona

Muzica originală: Călin Țopa

Regia tehnică: Adrian Ionescu

The post Spectacolul de teatru “Exil”, în regia Alexandrei Badea, are premiera la TNB pe 17 septembrie appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Simțeam o agresiune puternică din exterior, aveam nevoie să răspund și nu știam cum.“

Povestea Alexandrei Badea își are rădăcinile într-o Românie care a marcat pentru totdeauna generațiile crescute sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu și copiii acestora.

Născută la București în 1980, Alexandrei îi era prevăzut un plan de viață similar cu cel al tuturor tinerilor români de la acea vreme.

“În anii ‘90 era tendința să îți asiguri copiii. Erau câteva căi: Medicină, Drept, ASE și Politehnică.”  Părinții au insistat să aleagă unul dintre aceste drumuri.

Dar fiica lor descoperise universul fascinant al teatrului și simțea nevoia de a exprima prin artă sentimente pe care nu le putea transpune în calcule matematice.

“Făcând Școala Centrală din București, vedeam pe fereastră ce se întâmpla în curtea Teatrului Bulandra – Grădina Icoanei. Vedeam cum descărcau decorurile, actorii care mai repetau.

La un moment dat am chiulit cu o prietenă și am intrat efectiv în teatru, când se repeta, ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au făcut turul teatrului, am intrat la cabine, la atelierele de costume și m-a fascinat teatrul din afara sălii, ceea ce se întâmplă în culise.”

Era primul contact cu teatrul pentru o adolescentă care nu văzuse niciodată un spectacol.

“Primul spectacol la care am mers a fost “Patul lui Procust”, al Cătălinei Buzoianu. Era și un roman care îmi plăcuse și era în programa de bac.

A fost o întâlnire foarte puternică pentru mine, un șoc estetic și un spectacol pe care am ajuns să îl văd de cel puțin 10 ori în 2 ani de liceu.

Și așa am început să văd multe dintre spectacolele Cătălinei Buzoianu. La un moment dat, mi-am zis o chestie foarte stupidă: dacă ea poate să facă asta, pot și eu să fac asta.”

Dintotdeauna i se spusese că nu are talent la scris sau în vreun alt domeniu artistic și ajunsese să creadă și ea același lucru. Regia i s-a părut, totuși, o cale de a aduce laolaltă oameni talentați care să exprime în spectacol ceea ce ea nu putea altfel.

“De prin clasa a X-a simțeam nevoia să vorbesc despre niște lucruri pe care le simțeam, despre furie, despre tristețe, niște emoții puternice care îmi făceau rău. Erau un fel de răspuns la agresivitatea mediului în care trăiam, atât în școală cât și în societate.

M-am gândit că aș putea exprima în imagini și cuvinte ceea ce simt, să dau furia afară din mine.

Când am zis că aș vrea să fac jurnalism, am fost descurajată. Că jurnalism pot să fac cu orice, dar să am o facultate serioasă înainte. Apoi am zis de fotografie. “Ce să faci tu la Arte Plastice? Nu ai talent la desen.”

Tot revenea noțiunea asta de talent, pe care eu acum o resping, nu știu ce e talentul.

În Franța nici nu se vorbește despre talent. Fac des workshopuri cu studenții din școlile de teatru și dacă aș vorbi acolo despre talent, să spun că unul are mai mult talent decât altul, cred că aș fi dată afară. Această noțiune nu există.

Acolo se vorbește despre aptitudini, autenticitate, singularitate și muncă, nu despre talent. Școlile de teatru din Franța încearcă să formeze artiști, nu neapărat actori care să execute. Artiști care să își exprime o personalitate, să aibă curaj să își asume un punct de vedere – cred că pe asta ar trebui să se pună mai mult accent în școlile de teatru din România.

Noi, în Est, legăm talentul de ceva foarte religios, ceva dat, cu care te naști. Eu nu sunt de acord. Dacă e să vorbim despre talent, cred că e ceva care se educă.

Eu îl văd precum un mușchi pe care îl antrenezi prin tot ce vezi, prin discuții, prin cărți, prin filme, prin experiențele de viață.”

Conform unei înțelegeri pe care a făcut-o cu tatăl său, Alexandra a fost nevoită să intre întâi la ASE pentru a primi permisiunea de a da și admiterea la regie de teatru, la UNATC. Așa a ajuns să aibă și diplomă de economist și de regizor.

20 de ani mai târziu, Alexandra Badea este astăzi unul dintre cei mai apreciați regizori emergenți din Franța, dar și din România. Însă adevărata cale de expresie care a adus-o în elita culturală franceză a fost dramaturgia.

După cele două facultăți absolvite în România, a terminat Masterul „Teorie și estetică teatrală” la Sorbona și s-a stabilit, fără să își propună asta, la Paris.

A regizat primele sale spectacole la teatre mici din capitala Franței, cu bugete mici și prieteni care acceptau să repete fără remunerație.

“Am făcut un spectacol – Povești de familie – l-am jucat de câteva ori. Nu înțelegeam nimic din sistem. A fost foarte greu.

În Franța nu sunt trupe, regizorul are o companie a lui, ea aplică la subvenții de la stat și caută co-producători teatre instituționalizate, care au ca angajați doar tehnicieni și personal administrativ. Personalul artistic e pe proiect.”

“În Franța un regizor face maximum un spectacol pe an, dacă nu chiar unul la 2-3 ani. 70% din activitatea lui e administrativă.”

În total, s-au adunat 10 ani de eforturi, în care nu a trăit din teatru. A realizat reportaje pentru RFI, a lucrat cu copiii în școli, a dat lecții de teatru sau a câștigat burse.  

În paralel, a fost invitată de mai multe teatre din România să monteze spectacole pe texte deja existente. Dar simțea că ceva lipsește.

“În România mă simțeam outsider. În Franța oamenii mă întrebau de unde am accentul.

Dorința mea era să scriu ceva despre ce simt eu și nu găseam deja piesa care să exprime ce voiam eu.”

“Și s-a întâmplat într-o vizită în România, în perioada aceea stranie dintre Crăciun și Anul Nou. Era un text foarte autobiografic, un colaj de scene, de monoloage, de liste de instrucțiuni.

Vorbea despre imposibilitatea de a te adapta și într-o societate și în alta. Imposibilitatea de a asimila regulile din societate, care sunt impuse din familie.”

Textul respectiv avea să fie prima sa piesă de teatru, Mode D’Emploi ( Mod de întrebuințare), pe care apoi a trimis-o, prin poștă, la o celebră editură din Franța – Arche Editeur.

Abia un an mai târziu a fost contactată.

„M-au sunat să îmi spună că vor să mă întâlnească și să mă întrebe dacă am și alte texte. Au zis că vor să mă publice.

Când am plecat de la întâlnire nici nu am crezut, ziceam că sigur o să se răzgândească, așa cum îmi ziceau mulți că vin să îmi vadă spectacolele și nu veneau.”

În 2009, primele sale trei piese – Mode D’Emploi; Controle d’identité, despre refugiații veniți în Franța în 2005, în perioada lui Nicolas Sarkozy, și Burnout, despre condițiile de lucru din întreprinderi și multinaționale – au fost publicate într-un volum la Arche Editeur, iar textele au fost puse în scenă de diverși regizori la teatre din toate zonele Franței.

„A fost o eliberare. Chiar mi s-a schimbat viața concret. Ușile mi s-au deschis în teatre.”

Iar acesta avea să fie doar începutul. Tânăra căreia școala românească îi spusese constant că nu are talent la scris, a primit în 2013 Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare, publicată tot la Arche Editeur.

„Nu se aștepta nimeni să iau premiul ăsta. Nici eu nu mă așteptam. Eram în Mexic, nici nu am participat la decernarea premiilor.”

Pulverizare este o radiografie a societății franceze și a fost rezultatul unei munci de documentare de un an de zile, în care Alexandra Badea a intervievat mai mulți imigranți dintr-o micuță localitate de la marginea orașului Lyon.

„Documentarea e o etapă importantă. Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.

Am întâlnit primii muncitori algerieni care s-au instalat aici, acum stau în niște cămine în condiții precare, lucrează pe bani foarte puțini și și-au sacrificat viața ca să-i întrețină pe cei de acasă.

Am întâlnit soțiile muncitorilor veniți în anii ‘70, ele doar au crescut copiii și acum la 60 de ani erau în niște cursuri de alfabetizare și încercau să învețe limba franceză.”

“Am înțeles globalizarea și cum o decizie luată aici influențează viața unor oameni de peste tot din lume.”

Piesa a fost tradusă în engleză, germană, română sau portugheză și a devenit cel mai jucat text al său.

A scris apoi două romane (Zone d’amour prioritaire, 2014; Tu marches au bord du monde, 2020) și scenarii de film, regizând la rândul său primele sale scurtmetraje.

„Mi-am dat seama că ritmul meu de scris este mult mai rapid decât ritmul de a face un spectacol. Cea mai mare plăcere o am când scriu, mă simt liberă, nu am blocaje administrative.”

Propriul său statut incert într-o țară străină, relația tensionată cu țara natală, dar și interesul față de poveștile nespuse ale istoriei, au dat naștere unei scriitoare curajoase, remarcată în Franța drept autoare de teatru politic, pe teme legate de multinaționale, globalizare, colonizare sau supraveghere.

Iar dorința Alexandrei Badea de a spune astfel de povești a crescut și mai mult în 2013, după ce a devenit cetățean francez.

“A fost o ceremonie de naturalizare în care ni s-a spus că din acest moment trebuie să vă asumați istoria acestei țări, cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră.”

“Și că poate la un moment dat, în caz de război, veți fi nevoiți să vă luptați împotriva propriei voastre țări.”

A fost momentul în care a decis să citească mai mult despre colonizare și post-colonizare. Iar prin arta sa a adus la iveală episoade mai puțin cunoscute din istoria Franței.

Wajdi Mouawad, un cunoscut regizor care a montat anul trecut opera Oedipe de George Enescu, i-a dat șansa uriașă de a monta pentru prima dată la unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța – Teatrul La Colline din Paris, pe care îl și conduce.

Iar Alexandra Badea a ales să pună în scenă o trilogie inspirată din istoria Franței. În timp ce a lucrat la acest proiect, s-a plimbat mult în Cimitirul Père Lachaise, aflat chiar lângă Teatrul La Colline.

„Prima parte e despre un masacru al soldaților senegalezi, veniți în al Doilea Război Mondial în Franța și care chiar au eliberat teritorii. La sfârșitul războiului, statul francez le datora solda de război, li s-a dat o parte și li s-a spus că partea cealaltă o veți primi în țările voastre.

Când s-au întors acolo și și-au cerut drepturile, au fost împușcați, a fost un masacru. Nu se știe câți oameni au murit și nu se știu numele lor, au fost aruncați la gropi comune.

Toată lumea a fost uluită, povestea nu era cunoscută.”

A doua parte a avut premiera chiar la prestigiosul Festival de Teatru de la Avignon, aducând la iveală un episod despre mai mulți algerieni care au fost aruncați în Sena, după ce și-au cerut drepturile, iar a treia parte a vorbit despre copiii unor imigranți, aduși să repopuleze zonele rurale din Franța.

Trilogia s-a jucat inclusiv în spectacole integrale și s-a bucurat de un succes răsunător, având numeroase reprezentații.

Pe Alexandra, eleva de liceu care s-a strecurat în culisele Teatrului Bulandra, am găsit-o acum în culisele unuia dintre cele mai importante teatre din Franța, ca regizoare franceză de origine română.

La câțiva pași de teatru, în vitrina unei librării sunt așezate chiar câteva dintre volumele sale, multipremiate.

Însă dincolo de premii, textele și spectacolele Alexandrei Badea înseamnă mai mult decât prestigiu. Ele dau voce unor oameni invizibili în societate.

În România a scris despre Pogromul de la Iași în piesa Perfect compus, montată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.

Și este interesată în egală măsură de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Despre asta va vorbi și în viitorul său spectacol – Exil – care va avea premiera în această toamnă la Teatrul Național din București.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.”

Alexandra Badea e stabilită la Paris de aproape 20 de ani și, cel puțin momentan, nu se vede locuind în altă parte.

„Eu nu mă consider emigrantă. Efectiv a fost o experiență la care m-am oprit. Dar sunt în mișcare, nu stau doar într-un loc.”

“Mă hrănesc foarte mult din toate influențele culturale, stau într-un cartier lângă Gare de l’Est, sunt frizerii africane, e o zonă care se numește Mica Turcie, apoi e o zonă asiatică. Când sunt în București, îmi lipsește melanjul ăsta, mai ales în plan artistic.

Paris e unul dintre puținele orașe din lume în care poți vedea în materie de film, teatru, expoziție, cam tot ce se face oriunde în lume – un film independent din Camerun, Guatemala.

Mă hrănesc din asta ca om, nici măcar ca artist. Am nevoie de energia asta. Paris e o sursă de energie.”

Este Cavaler al Artelor și Literelor în Franța, țara care i-a deschis porțile către o cultură universală, dar revine constant în țara natală, cu care încearcă să se reconcilieze prin teatru.

“Vreau să vorbesc și publicului din România. E important, chiar vital pentru mine.”

“Nu pot să-mi explic de ce. Nu știu dacă e nevoie de mine, dar eu am nevoia asta de a face ceva în România.

Am zis că dacă vorbesc despre poveștile ascunse din istoria Franței, trebuie să vorbesc și despre poveștile ascunse din istoria României.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Alexandra Badea, scriitoare și regizoare: “Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Eu nu am avut acces la teatru profesionist, am avut acces la teatrul lumii. Venea în oraș circul, eram fascinat de bâlci, de clovni, de film, de tradițiile de la țară, nunți, botezuri, care pentru mine erau un fel de spectacole.

Așa cred că m-am îndrăgostit de teatru.”

În inima frumoasei Bucovine, pe care azi o numește “centrul lumii” sale , un adolescent descoperea farmecul artei, ca formă de salvare spirituală în vremea regimului comunist. Își petrecea zile întregi la cinematograful și la biblioteca din Rădăuți și afla că universul poate fi complet diferit de România lui Nicolae Ceaușescu.

Cărțile lui Sartre, Camus sau Proust l-au apropiat de limba și cultura franceză, dar textele lui Caragiale și Beckett au fost revelațiile care aveau să îi schimbe întreaga viață.

“Când l-am citit prima dată pe Beckett, am rămas uluit de noutatea punerii în pagină a unui text literar. Atunci am realizat că a scrie teatru este o formă de literatură altfel, nu sub formă de poezie sau proză, ci sub formă de replici. Și mi-a plăcut enorm.”

După ce a citit, și-a dorit din ce în ce mai mult să vadă teatru. Și cum în Rădăuți nu exista un teatru, s-a urcat în tren și a oprit acolo unde știa că va găsi ceea ce caută.

“Când eram în liceu, am fugit de acasă ca să văd teatru la București. După aceea, în fiecare vacanță mergeam să văd teatru la București. Eram singur și stăteam la bunica unei colege de școală.”

Matei Vișniec este astăzi unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai lumii, iar piesele sale sunt jucate în teatre din zeci de țări și la cele mai mari festivaluri.

Președintele Franței i-a acordat anul trecut titlul de Cavaler al Ordinului Național al Meritului, iar în 2018, Ministerul Culturii din Franța l-a decorat cu titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor.

Spune frecvent că România i-a dat rădăcini și Franța i-a dat aripi. Iar aripile sale au început să crească în 1987, atunci când pășea pentru prima dată la Gara de Est din Paris.

“Tata a venit la București, m-a pus pe tren, nu credeam că voi putea trece granița, nu îmi venea să cred că mi se împlinește un vis. Aveam bani doar ca să merg până la Viena, cu trenul. Aveam dreptul să schimb 100 de dolari și am cumpărat un bilet la Viena. Acolo erau doi foști colegi care m-au ajutat să ajung apoi la Paris.”

Plecarea sa norocoasă a venit în urma unei invitații primite de la o fundație de într-ajutorare intelectuală europeană, care i-a oferit și o bursă de 5000 de franci pentru a sta o lună în capitala Franței.

Și a avut șansa de a primi viza într-un context în care România risca să piardă Clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA, astfel că regimul de la București a permis mai multor intelectuali să plece, pentru a arăta americanilor că românii sunt liberi.

“Ajuns la Paris, prima dată m-am dus la Europa Liberă, unde erau liderii exilului românesc – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma. Iar câteva zile mai târziu mi-am depus cererea pentru a primi azil politic.”

La Paris a găsit o diasporă românească formată doar din intelectuali. A primit loc într-un cămin de imigranți, cu 8 persoane în cameră și era un om fericit.

“Aveam bursa de 5000 de franci și nu puteam să țin banii la cămin. Mi i-a ținut Virgil Ierunca la el acasă, ne întâlneam o dată pe săptămână și îmi dădea 100-200 de franci.

Aveam masa de dimineață și masa de seară asigurate, un pat, birou, dar eram obligați ca la 8.30 să părăsim căminul și să ne căutăm de muncă. Puteam să ne întoarcem după 18.30.

Eu mă simțeam foarte bine acolo, ieșeam pe esplanada Invalizilor, mă simțeam ca un rege, mergeam direct la bibliotecă și citeam toată ziua, coboram la prânz și îmi luam un sendviș de câțiva franci, urcam înapoi la bibliotecă.

Aveam acces la cărți, presă, filme, muzică, era fabulos. Toată ziua stăteam acolo.”

În doar câteva zile, un alt român i-a făcut cunoștință cu fiica lui Eugène Ionesco, Marie-France Ionesco și astfel a ajuns chiar în casa familiei Ionesco.

“Intrând în casă la Eugen Ionesco m-am simțit ca într-un templu. M-am uitat la cărți, la mobilă, la scaunele de acolo.”

Marie-France Ionesco i-a făcut cadou invitații la spectacolele Cântăreața cheală și Scaunele. Era pentru prima dată când tânărul Vișniec vedea teatrul lui Ionesco.

“Am rămas stupefiat, era ca un fel de teatru burghez, dar cu un text care strălucea prin nonconformisul lui.”

Nu l-a cunoscut pe marele dramaturg, fiindcă acesta era plecat în Elveția, dar a mers, în schimb, la o conferință susținută de Emil Cioran.

“Pe Cioran l-am cunoscut, dar nu am insistat să mă apropii de el, avea deja o vârstă. Iar oamenii aceștia îmi dăruiseră deja atât de mult lucruri extraordinare, încât nu puteam să le mai cer ceva.”

Iar Vișniec avea propriul drum de parcurs. A început cu piesele de teatru deja scrise în România, dar pe care nu îndrăznise să le ia în bagaj, de teama de a nu fi confiscate.  

“L-am rugat pe tata să îmi trimită piesele mele, sub formă de scrisori, cam câte 5 pagini pe scrisoare. Începeau cu “Dragă Matei” și continuau cu textele mele. Am primit o mulțime de piese în felul acesta, prin poștă.”

A început să le traducă în franceză și câțiva prieteni francezi l-au ajutat cu corectura. Apoi, prima piesă scrisă în franceză a ajuns pe mâinile unor actori francezi, iar astfel i s-a deschis calea către teatrele mici, independente, din Paris. Acelea au fost primele care i-au înțeles, apreciat și montat piesele.

Între timp, a primit două propuneri de muncă – la Europa Liberă München și la BBC Londra.

A fost curios să descopere teatrul britanic. În 1988 a plecat acolo ca jurnalist, unde relata despre actualitatea internațională și despre ceea ce se întâmpla în Romania cu abuzurile lui Ceaușescu. Ca să nu aibă probleme cu securitatea, semna materialele sale cu pseudonimul Andrei Sireteanu.

“Ceaușescu devenise un dement total și presa internațională scria mult despre el.”

Obținuse un contract de 4 ani la BBC, dar a plecat după mai puțin de un an, fiindcă nu s-a regăsit în Anglia ca dramaturg.

“Teatrul meu era mai avangardist, mai fantastic, mai absurd, era altceva decât teatrul realist pe care îl caută englezii. Eram privit ca un alien. Și am zis că nu e țara cea mai bună. În 6 luni mi-am dat seama că nu acolo erau șansele mele.

Anglia este o țară care a evoluat în afara avangardei europene, este o insulă din toate punctele de vedere. Cu un teatru extraordinar, dar eu m-am simțit mai bine la Paris.”

A revenit la Paris în octombrie ’89 și a început un doctorat. În decembrie, comunismul cădea în România și Matei Vișniec nu mai era un exilat politic, ci un om liber. A primit propunerea de a reveni în România, ca director al Teatrului de Stat din Constanța, însă știa că teatrul său și-a găsit deja locul în Franța.

“S-a întâmplat ceva fabulos. Din 1991 am început să fiu jucat la Festivalul de Teatru de la Avignon, aveam câte 2-3 piese, 5-6 spectacole.”

A continuat să scrie timp de 30 de ani teatru în franceză și poezii și romane în limba română.

“Limba franceză m-a ajutat să scriu teatru și proză scurtă, fiindcă am scris mai scurt, mai concis, cu puține cuvinte, dar cu multe efecte.”

De 25 de ani, multe dintre textele sale iau naștere la cafeneaua Contrescarpe, unde obișnuiește să își petreacă fiecare dimineață. Aflată într-o piațetă intimă dintr-o zonă centrală a Parisului, aproape de casa sa, cafeneaua tipic pariziană îi oferă liniște și inspirație. Acolo ne-a dat și nouă întâlnire.

“Când am venit în Paris, veneam des la Biblioteca Sorbonei și apoi vagabondam pe străzi. Așa am descoperit piațeta asta, îmi luam o cafea cu 1 franc 50 și stăteam și citeam. Întâmplarea e că atunci când s-a născut fiica mea, acum 25 de ani, m-am mutat în acest cartier. Mă simt bine în locul ăsta fiindcă văd și fantomele scriitorilor care au trecut pe aici.

Aici a stat Hemingway, aici a scris primul său roman, era și un cabaret în zonă, unde probabil el mergea des. Toate cârciumile pe care le vedeți aici probabil au fost frecventate de Hemingway.

Romanul pe care îl scot acum a fost scris aici. Se numește “Un secol de ceață” și are vreo 800 de pagini. Și Teatru vag a fost scris aici. Mai sunt și altele. Pe mine nu mă deranjează lumea care e prezentă aici, dimpotrivă. Iar când ies de la cafenea, de obicei pe la 12.30, văd studenții care vin și își iau un sendviș și îmi amintesc de perioada mea de studenție.”

Casa lui Hemingway este la doar câțiva pași de cafenea, urmată de imobilul în care a locuit filosoful René Descartes. Ajungem imediat și la casa din care filosoful româno-francez Benjamin Fondane a fost ridicat de naziști și trimis în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a murit gazat.

Un întreg univers plin de istorie pe care Matei Vișniec și-a pus, la rândul său, amprenta. În același cartier, ne arată apoi Jardin des Plantes, o grădină botanică în care a găsit, de asemenea, inspirație.

“Haideți să vă arăt șobolanii mei!”

Într-un țarc stau câțiva șobolani-canguri, o specie rară de animale, care nu sunt nici șobolani, nici canguri, dar se aseamănă cu aceștia. Caracteristica lor unică în lume este că sunt singurele animale care pot supraviețui fără să bea apă.

“Sunt cele mai bizare animale, care pot oferi niște momente fabuloase de tandrețe între mamă și pui. Einstein spunea că dacă șobolanii ar cântări 30 de kilograme, ar putea conduce lumea. Ei, iată șobolanii de 30 de kilograme.”

Așa au apărut șobolanii în scrierile lui Matei Vișniec – “Regele, Bufonul și Domnii Șobolani”, “Șobolanul Rege”, dar mai ales “Dezordinea preventivă”, care analizează valoarea umană în raport cu cea a șobolanilor.

Dramaturgul Matei Vișniec dă și numele unui nou teatru din Suceava, fondat în 2016 de municipalitate. Vine constant în România pentru a-și vizita familia, participă la Festivalul de Teatru de la Sibiu sau ține conferințe.

Din păcate, vizitele în România nu îi oferă tot timpul bucurii. Una dintre durerile sale este că multe biblioteci din țară au fost închise ori sărăcite. Chiar biblioteca din Rădăuți, care i-a deschis drumul către cultură, a fost recent în mijlocul unei situații nefericite, în care autoritățile au decis să taie din bugetul alocat instituției de cultură.

“E o rușine că în vremea comunismului Biblioteca din Rădăuți era mai bogată și la îndemâna publicului, era în centru, acum e la un etaj, trebuie să o cauți, fiindcă jos s-a făcut un magazin.

Bibliotecile nu trebuie lăsate de izbeliște, ci trebuie reimaginate, reorganizate, iar bibliotecarii pregătiți pentru o nouă strategie de atragere a cititorilor.

De exemplu, în Franța există de 20 de ani un festival care se numește Să citim cu voce tare, la care participă vreo 20.000 de oameni benevol. Și ce fac ei? Se duc în școli și în alte instituții și citesc cu voce tare, ceea ce creează o cu totul altă experiență decât dacă îi spui unui copil să citească, se întâmplă un miracol. E doar un exemplu despre cum poți să-i scoți pe copii din telefoanele lor mobile.

Iar bibliotecile trebuie să devină un spațiu de socializare. În plus, în Franța bibliotecile nici nu se mai numesc biblioteci, se numesc mediateci, fiidcă acolo sunt și filme, muzică și alte activități.

Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.”

“Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.”

Franța continuă să fie un model al unei societăți care respiră cultură și “o țară generoasă cu străinii”, așa cum o numește dramaturgul român. De exemplu, acum, pentru prima dată în istorie, Festivalul de Teatru de la Avignon a numit un director străin, un portughez.

În România nu doar că nu sunt invitați directori străini, dar directorii români rămân în funcție și 20 de ani, astfel că șanse de reconstrucție nu prea se întrevăd momentan.

“Aici se întâmplă așa doar dacă un regizor își creează teatrul lui, finanțat cu bani publici, dar poate rămâne în funcție pe viață dacă el a pus temelia. În schimb, teatrele naționale își schimbă directorii constant, o dată la 4 ani sau cu posibilitate de prelungire pentru încă 4 ani.

Cred că marea tragedie pentru teatrul românesc nu este că un om rămâne în funcție ani de zile. 

Adevărata dramă pentru teatrul românesc este că nu se creează teatre noi, teatre independente finanțate cu bani publici.

Sălile mici, de 100 de locuri, sunt cele mai minunate ocazii de lansare a unor autori noi. Eu am fost jucat la început doar în săli mici. Într-o sală mare, investiția este mai mare, până se joacă acolo se întreabă de 15 ori directorii dacă vor avea sau nu succes, te programează peste 3 ani. În timp ce în teatrele mici există o mobilitate extraordinară. Te întâlnești azi cu un regizor, îi dai un text, îî place și peste două luni l-a montat.

Ar trebui dată acum o lege de subvenționare a inițiativelor artistice private și o lege a sponsorizării, prin care acești oameni să poată lua bani de la companii.”

Plecat de 34 de ani din țara natală, Matei Vișniec este azi cetățean francez și a rămas cetățean român. Prin textele sale este, însă, universal. Visează la un plan salvator al Uniunii Europene, prin care milioanele de români plecați la muncă peste hotare, “în condiții umilitoare”, să aibă șansa revenirii acasă și a unui loc decent de muncă.

De altfel, cuvântul întoarcere ocupă un loc aparte în cartea sa “Cabaretul cuvintelor”.

“Când plec în călătorie, iau cu mine în valiză un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.

Când te văd plecând, îți strecor pe ascuns în buzunarul mantoului un singur cuvânt: cuvântul întoarcere. (…)

Când te întorci tu și îmi spui “m-am întors”, nu pe tine te sărut imediat, sărut înaintea ta cuvântul întoarcere.

Când sunt întrebat “dar te întorci din când în când să-ți vezi părinții? Spun “da, este singurul loc în care crește cuvântul întoarcere.” (…)

Când va fi să mor, îmi voi da sufletul în schimbul unui singur cuvânt: cuvântul întoarcere.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Matei Vișniec, cavalerul român al teatrului francez appeared first on Cultura la dubă.

Matei Vișniec este cel mai apreciat dramaturg român contemporan, la nivel internațional, piesele sale fiind jucate frecvent în teatre din peste 30 de țări și la cele mai mari festivaluri. A primit numeroase distincții literare importante, locuiește la Paris și, în același timp, este jurnalist la Radio France Internationale.

A reușit să plece din România în 1987, la Paris, cu o viză turistică, dar, în timp ce se afla acolo, piesa sa “Caii la fereastră” este interzisă de regimul comunist de la București, chiar înainte de premiera spectacolului, astfel că dramaturgul cere azil politic și se stabilește în Franța.

Colaborează cu postul de radio britanic BBC între 1988-1989, de la Londra, dar se întoarce la Paris, unde primește o bursă de studii pentru a scrie o lucrare despre “Rezistența culturală în Europa de răsărit sub regimurile comuniste”.

30 de ani mai târziu, l-am întâlnit la București și l-am întrebat cum privește acum țara din care a fost nevoit să plece.

Domnule Vișniec, se împlinesc 30 de ani de la Revoluția din 1989, cum arată România la 30 de ani de atunci, care este diferența între în ce își doreau românii să devină România și ce este ea la 30 de ani distanță?

Există foarte constraste și foarte multe decepții la 30 de ani după căderea comunismului, dar nici nu trebuie aruncat totul în pubela disperării, pentru că trăim într-o Românie cu totul și cu totul diferită față de cea în care unii dintre noi ne-am irosit primii ani ai tinereții.

Să nu uităm că, totuși, este o perioadă de pace în această zonă a Europei, este o democrație care, de bine, de rău, funcționează, există o libertatea de circulație, de a pleca, de a reveni, nimeni nu este arestat la ieșirea dintr-un restaurant sau într-un apartament unde l-a criticat pe președinte sau a criticat guvernul și n-am auzit să fi fost oameni ridicați dimineața la ora 4 și duși la interogatoriu pentru că au criticat regimul. Deci, să nu uităm perioadele cu adevărat negre din istoria recentă a României.

În rest, sigur că putem încerca să facem bilanțul realizărilor, care sunt pline de contraste.

Poate că România putea să meargă mai repede pe drumul prosperității, poate că România, dacă ar fi avut o clasă politică mai atașată de interesele obștești decât de interesele proprii, ar fi avut șansa de a se apropia mai mult de Occident, de a se apropia de nivelul de viață de acolo. Poate ar fi avut mai multe oportunități și ar fi atras mai mulți investitori dacă nu ar fi existat atâta corupție.

Deci, există mulți astfel de poate și dacă.

Nu mi se pare cel mai fericit tablou nici faptul că 3-4 milioane de români lucrează în străinătate, ceea ce înseamnă o scurgere a materiei cenușii, a forței de muncă și a forțelor vii ale națiunii.

Ar trebui ca politicienii de azi să imagineze un plan de reatragere a diasporei înapoi în țară, de creare de oportunități, pentru ca românii care au avut o experiență importantă în occident, să revină cu experiența lor în România.

Așadar, nici nu e totul pierdut, dar nici nu am fost 100% câștigători.

În raport nu cu visele, ci cu iluziile din decembrie 1989, sigur că putem spune că există mari decepții. Dar și atunci oamenii erau într-o ecuație de entuziasm, iar deseori visele erau făcute dintr-o proastă cunoaștere a mecanismelor economice și a modului în care se instalează și funcționează democrația.

Toți oamenii au crezut că există o relație de la cauză la efect între democrație și prosperitate, dar nu există. Prosperitatea vine cu alte reguli, alte legi, decât vin libertatea și democrația.

Iată portretul României, după 30 de ani.

“Mâinile Occidentului și ale Franței s-au întins mereu spre România. Nu au știut întotdeauna românii să prindă aceste mâini.”

Matei Vișniec

Cum este privită România din Franța, unde locuiți dumneavoastră?

România continuă să aibă un capital de simpatie în Franța și să fie din când în când apreciată pentru ceea ce face și deseori criticată pentru ceea ce nu face, e o privire obiectivă. De câte ori au existat cazuri de corupție grave în România, presa străină a vorbit.

În primii 15 ani, imaginea României a fost mai degrabă negativă, în ultimii 10 ani s-a ameliorat pentru că românii și-au dat și unele șanse. România a asigurat președinția Uniunii Europene, a existat un sezon cultural Franța – România, în prezent există un fel de expoziție emblematică pentru România, la Bruxelles, expoziție Brâncuși, în cadrul festivalului Europalia.

Aș spune că mâinile Occidentului și ale Franței s-au întins mereu spre România. Nu au știut întotdeauna românii să prindă aceste mâini, după cum nu au știut românii să utilizeze fondurile europene ca să creeze ceea ce aș fi numit eu – unitatea prin economie, prin infrastructură.

Unitatea României prin infrastructură ar fi fost un lucru extraordinar, care nu s-a realizat.

Unitatea românilor este asigurată prin limbă, prin cultură, religie, liberă circulație, dar faptul că în toți acești ani nu s-au creat autostrăzi între regiunile istorice, că nu se poate merge pe autostradă între București – Suceava sau București – Timișoara – este o vină istorică a tuturor politicienilor care s-au perindat la putere.

Eu am călătorit în Portugalia, Spania, Grecia, la ora la care aceste țări foloseau din plin banii Uniunii Europene și duduiau șantierele. Românii au rămas în afara acestor șanse și în continuare sunt divizați, pentru că de la Timișoara îi e mai ușor omului să meargă la Budapesta, decât la București.

Iată un exemplu de gravă eroare de judecată și de acțiune.

În același timp, România are un capital cultural asigurat, sunt multe lucruri formidabile care se întâmplă în România din punct de vedere al festivalurilor, al creativității.

“Astăzi, ministra sportului în Franța e româncă și unii spun: ah, ești român ca Roxana Mărăcineanu! Acum, deseori mi se întâmplă să stau de vorbă cu oameni, cu artiști și să spună: ah, și fata care se ocupă de maică-mea de 3 ani, și e așa de bună, tot româncă este.

Românii slujesc Europa, mătură, curăță, șterg la fund persoane în vârstă, muncesc din greu…și asta e o imagine a României. “

Matei Vișniec

Vorbeați, însă, despre expoziția Brâncuși din cadrul Europalia. Pare, totuși, o formă de ipocrizie din partea autorităților, pentru că se mândresc cu Brâncuși peste hotare, însă în țară s-au făcut foarte puține pentru memoria lui Brâncuși și pentru promovarea lui. Un singur exemplu e chiar Cumințenia Pământului, pe care statul a refuzat să o cumpere, dar acum ea este expusă la Bruxelles.

Să ne amintim, totuși, că Brâncuși s-a afirmat în străinătate, în Franța, că francezii i-au conservat atelierul lângă Georges Pompidou și dacă nu pleca din România, nu realiza ceea ce a realizat, nu devenea părintele artei moderne.

Și pe mine mă doare că unii artiști care au plecat din România și care au devenit imaginea României în străinătate, nu sunt la fel de apreciați în țară. Există încă acest complex că trebuie întâi să te afirmi în străinătate ca să fii recunoscut în interior.

Dar, în același timp, Brâncuși este o imagine a României.

După cum, deseori mă întâlnesc cu oameni în străinătate, fiecare exclamă altceva: ah, ești român! Cioran! alții spun: ah, ești român, Hagi, alții spun Năstase sau Nadia, alții Tristan Tzara.

Pentru fiecare categorie socio-profesională, România are o imagine.

De pildă astăzi, ministra sportului în Franța e româncă și unii spun: ah, ești român ca Roxana Mărăcineanu!

Acum, deseori mi se întâmplă să stau de vorbă cu oameni, cu artiști și să spună: ah, și fata care se ocupă de maică-mea de 3 ani, și e așa de bună, tot româncă este.

Sigur, românii slujesc Europa, mătură, curăță, șterg la fund persoane în vârstă, muncesc din greu…și asta e o imagine a României.

Imaginea e plină de constraste. Atuurile sunt pacea, democrația, faptul că România face parte din Uniune e un salt gigantic, nimeni nu își imagina în 89 că se va putea.

Și, în același timp, e o Românie care a fost maltratată de interesele personale ale clasei politice, care poartă principala vinovăție a faptului că timpul nu s-a transformat în civilizație mai repede.

The post Cum arată România la 30 de ani de la Revoluție? – Matei Vișniec appeared first on Cultura la dubă.