Ruxandra Racoviță este una dintre marile personalități românești ale dansului contemporan. Balerină, partenera de scenă a lui Gigi Căciuleanu timp de aproape trei decenii, elevă a lui Miriam Răducanu, colaboratoare a Pinei Bausch și a Rosellei Hightower, profesoară la unul dintre Conservatoarele Parisului, Ruxandra poartă și azi, atunci când vorbește, în fiecare mișcare a încheieturii mâinii, geometria unui dans.

Este urmașa familiilor Carp, Suțu, Lahovary și Cantacuzino și locuiește în Franța de peste 50 de ani.

Ne-a primit în apartamentul său din capitala Franței și ne-a vorbit despre bucuria dansului și mai ales despre bucuria vieții.

“Pasiunea a venit în timp, dar total”

Ruxandra Racoviță locuiește în proximitatea Gării Saint-Lazare, alături de soțul său francez, iar casa lor emană iubirea pentru artă, fiind înțesată cu tablouri de artă contemporană și obiecte de ceramică.

Dansatoarea este șarmantă și caldă. Iar emoția unui interviu pentru presa din România este firească. Deși are în spate o carieră excepțională, viața sa nu a fost până acum documentată în profunzime. Ba chiar pe internet poți găsi informații greșite, cum că ar fi moștenitoarea familiei Cesianu-Racoviță. Nu este.

„Eu sunt născută la Iași, într-o casă care i-a aparținut lui Cuza. Bunicul meu a cumpărat-o de la Cuza. Dar am stat doar trei zile de la naștere la Iași. Apoi toată familia a plecat la București, pentru că a venit schimbarea, războiul.

Mama este nepoata de fiu a lui Petre P. Carp, prim-ministrul României. Mama ei, adică bunica mea, membră a familiei Suțu, a fost căsătorită cu primul băiat al lui Petre P. Carp. El s-a prăpădit în 1918 în război, pentru că Petre P. Carp era un mare patriot și și-a trimis toți băieții pe front.

Era o societate în care toată lumea se știa cu toată lumea, aceste familii erau împreună, înrudite. Era și o anumită cultură, mama a primit educație acasă.

Eu am făcut patru clase primare în Dorobanți și apoi am mers la Coregrafie.

La Școala de Coregrafie eu am ajuns întâmplător, pentru că făceam tenis.

Îmi plăcea la nebunie să joc tenis.

Apoi, la un moment dat, doamna care m-a crescut, guvernanta, m-a dus la dans.

Simțeați că vreți să faceți carieră din dans? Ați luat dansul în serios încă de la acea vârstă?

Nu, pasiunea a venit în timp, dar total.

A fost o evoluție evidentă, pentru că părinții mei nu țineau foarte mult să fiu balerină, dar la mine a devenit o certitudine că voi face asta.

Și am copilărit alături de Gigi Căciuleanu de la vârsta de cinci ani. Eram vecini, la colțul străzii.

Dansul clasic mi-a plăcut, dar apoi aveam o profesoară de clasic fete care nu-mi plăcea foarte mult și am făcut toate clasele mele de clasic cu băieții.”

Întâlnirea cu coregrafa Miriam Răducanu, Papa, așa cum îi spuneau elevii, avea să fie pentru ea, la fel ca pentru întreaga sa generație, o revelație.

„Pentru mine a fost o idee de libertate, vizavi de mișcare, și o inteligență extraordinară în ceea ce propunea, în funcție de ceea ce erai. Ea se acomoda în funcție de noi, că suntem foarte diferiți. Și a fost o plăcere enormă, ceva deloc conformist.

Când intram la ea, nu era neapărat o relaxare, cu Papa nu a fost niciodată o relaxare. Dar această pasiune a început să meargă din momentul ăla, pentru mine, spre dansul contemporan. La sfârșitul anului școlar, Papa mi-a creat un foarte bun solo, care a fost o mare reușită și după aia am intrat la Operă.

Mi-a plăcut toată viața să aduc rolurile la maximum în ceea ce zicea rolul, atât în sentimente, cât și în tehnică.

Și la Operă ați dansat balet clasic?

La Operă am fost cinci ani. Am dansat tot, eram în corpul de balet. M-au ajutat foarte mult antrenamentele de acolo.

În paralel am lucrat cu Papa, am făcut spectacole cu Papa, când ea a început să mai ia și alți dansatori, deci nu numai Gigi și ea. Și atunci m-a luat pe mine și pe încă vreo cinci colege. Plecam și la spectacole în străinătate.

Cum ați descrie acum dansul?

Pentru mine, dansul este arta mișcării în care intră sufletul. Mișcarea capătă o altă dimensiune în momentul în care sufletul intră în ea.”

În anii ’70, Ruxandra Racoviță și Gigi Căciuleanu au participat la un concurs internațional de coregrafie, în Germania. Gigi Căciuleanu a povestit experiența într-un interviu pentru Cultura la dubă, tot în cadrul seriei Săptămâna Franței.

Acum a venit rândul Ruxandrei Racoviță să spună propria variantă a acelei aventuri.

„Cu Gigi am plecat în ’71 în Germania, la primul concurs, am dansat pe Maria Tănase. Era foarte caraghios, era singurul concurs de coregrafie, noi nu știam nimic, nu înțelegeam, ne-am dus și am repetat, fără să știm că aia era, de fapt, proba eliminatorie. Și au spus: «Cu excepția cuplului Căciuleanu–Racoviță, care rămâne în concurs».

Noi am fost deziluzionați, triști, când, de fapt, am luat Premiul I.

Și în al doilea an ne-am întors cu Bolero-ul lui Ravel și cu prietenul nostru și marele om de teatru Dan Mastacan, și cu Raluca Ianegic. Și am luat Premiul I.

Gigi a rămas, eu m-am întors, că eram căsătorită pe atunci cu Vlad Georgescu, marele istoric român, un om excepțional.

Apoi, în ’73, Gigi m-a chemat să lucrăm cu Pina Bausch la un spectacol, am plecat și nu m-am mai întors. Fiindcă am cunoscut-o pe Rosella Hightower datorită concursului de la Köln. Ea ne-a audiționat, cred că am dansat pentru ea vreo oră. Și ne-a angajat imediat la Nancy.

Iar după un an Gigi a devenit director la Nancy, iar eu étoile (n.r. stea). Ea avea să aibă o influență extraordinară, fiindcă i-a dat lui Gigi posibilitatea să aibă un centru de dans contemporan, primul din Franța, la Rennes – fapt decis de Ministerul Culturii din Franța, ceea ce pentru noi, plecați din România, era ceva extraordinar.”

Pentru Ruxandra Racoviță a urmat o experiență de 20 de ani la Centrul de Dans Contemporan fondat la Rennes și spectacole cu Gigi Căciuleanu.

„Am călătorit cu dansul prin toată lumea. Pierre Cardin era susținătorul nostru și ne-a ajutat să călătorim.

Cum a fost întâlnirea cu Pierre Cardin?

„Era un om excepțional. Un om care a adorat întotdeauna ceea ce e valabil în artă. El, având un teatru, a putut să aducă acolo ce i-a plăcut. Un vizionar al modei. Un om riguros, extraordinar de precis.

V-a creat vreodată haine pentru spectacole?

Multe. Avea enorm de multe calități, enorm de multe calități. Nu vorbea despre ele. El a făcut enorm de mult bine din punct de vedere artistic pentru foarte mulți oameni.

Cu Pina Bausch ce fel de relație ați avut?

Eram de aceeași vârstă, vorbeam. Pina era un personaj și ce avea ea special era că reușea să extragă de la fiecare dansator ce avea mai bun, dar prin durere.”

Cum vă simțeați când dansați cu Gigi Căciuleanu?

„Foarte bine”, spune râzând. „Ceea ce era extraordinar este că suntem foarte diferiți, iar pe scenă ne completam perfect.”

Devenită celebră la Rennes, Ruxandra Racoviță a primit totodată șansa de a fonda o școală de dans acolo. Așa și-a început și cariera de profesoară.

„La Rennes m-am dus la primar și i-am zis: «Ce părere aveți să facem o școală?»

El a fost de acord și atunci eu am început să predau în paralel cu dansul. N-am știut la început că o să-mi placă. Pentru că eu eram o dansatoare de scenă, adică eu am adorat scena. Au fost cei mai fantastici ani din viața mea. Pe scenă, deodată devii altceva. E o comunicare extraordinară între artist și public, fără să vorbești.

Ce ați făcut pentru a vă menține corpul puternic în atâția ani de dans și de efort fizic?

M-am antrenat toată viața. Și acum mă antrenez zilnic. E o gramatică a corpului, pe care, dacă o neglijezi, atunci se pierde și se face mai rău.

La început spuneam că nu poți să faci dans contemporan fără clasic, pentru că noi veneam puțin din latura asta. Acum, cu timpul, îmi spun că poți să faci contemporan, dar trebuie să știi gramatica corpului. Iar gramatica corpului revine, totuși, la structura clasică.”

Și spuneați că mai faceți prin casă. Dansați zilnic sau faceți exerciții?

Exerciții, de fiecare dată altfel.

Dar relația cu dansul cum mai este acum? Vă mai vine să dansați pur și simplu?

Să dansez așa? Da, sigur, dar nu pe scenă.”

Din anul 2000, Ministerul Culturii din Franța a deschis pentru Ruxandra Racoviță un curs de dans la Conservatorul de la marginea Parisului – Boulogne-Billancourt.

“Acest conservator are 120 de profesori de muzică. Și a fost pentru mine extraordinar. Dând 20 de ani cursuri acolo, la cel mai înalt nivel al muzicii clasice și contemporane, am atins toate domeniile muzicii și am format foarte mulți oameni.

Eu le-am dat încrederea că, fiind uman, poți să devii mai bun și în artă, și în tot.

Dar cum poți să-ți păstrezi umanitatea într-un mediu artistic competitiv, care uneori înseamnă orgolii puternice?

Un mare artist nu are chestia asta. Adică ai emoții, da. Eu întotdeauna am avut emoții, până la ultimul spectacol. Competiția e favorabilă, în sensul bun.

Dacă scoți din cineva ceea ce e mai bun, își dă tot ce vrei.

Odată stabilită aici, în Franța, ați început să vă simțiți mai degrabă franțuzoaică decât româncă?

Nu. E diferit. În Franța, când am venit la început, mi-a dat o libertate în plus. Libertate.

Deci asta este o filozofie și o poezie a vieții.

În momentul în care am venit în Franța, orice legătură cu un om, cu un poet cu care ne întâlneam, cu o pasăre care cânta, asta era viața. Eu am plecat cu ideea asta și rămân cu asta: că viața îți aduce foarte mult, chiar dacă lucrezi, chiar dacă ești extenuat în fiecare seară. Dar viața merită să o trăiești.”

Ce vă mai leagă acum de România?

Mă întorc întotdeauna în țară cu mare bucurie. Am un nepot cu cinci copii în România, iar aici, la Paris, am o nepoată pe care am crescut-o eu. Ea are doi copii.

Ceea ce constat acum, venind în România, este că teatrul face mari progrese. A fost întotdeauna bun – eu am fost pe scenă cu Clody Berthola, Rebengiuc și cu Liviu Ciulei. Eu aveam nouă ani și făceam figurație pe lângă ei, eram un pom.

Și când mă duc în România văd enorm de mult teatru.

Acolo unde te-ai născut, acolo ești. E o chestie de familie. Totuși, vin dintr-o familie puternică. Rămâi român pentru că te-ai născut acolo. Și când am să mor, tot acolo sunt.

De ce?

Așa e sentimentul omului, cred. Rămâne conectat la rădăcinile lui.”

În peste cinci decenii petrecute în Franța, Ruxandra Racoviță a format generații întregi de dansatori și profesori. A dansat pe marile scene ale lumii, a colaborat cu nume care au schimbat istoria dansului contemporan și a găsit, în pedagogie, o a doua vocație.

Dar, privind în urmă, vorbește mai puțin despre succes și mai mult despre disciplină, umanitate și bucuria de a trăi.

Poate că acesta este și secretul unei vieți dedicate dansului: tehnica se învață, performanța se construiește, dar arta începe abia atunci când sufletul intră în mișcare.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care este pasionat de dans și ar vrea să facă o carieră în dans?

Dacă ai talent și dacă vrei să-ți dai viața pentru asta, atunci fă-o! În spatele acestui talent este o muncă pe viață. Îți dai viața pentru dans. Dar eu zic că merită. Merită!

Însă talentul nu e peste tot. Într-o clasă poți să ai unul sau, într-o clasă, poți să n-ai pe nimeni.

Și, ca profesor, cum i-ați îndrumat pe cei pe care îi considerați mai puțin talentați?

Am tratat pe toată lumea la fel. Dar cel care are talent, acela zboară. Nu trebuie să faci tu efort, el vrea să facă efort.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Între rigoare și libertate, Ruxandra Racoviță și-a dansat viața: “Să trăiești cu bucurie este poezia vieții” appeared first on Cultura la dubă.

Considerat unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, dublu laureat al Premiilor Olivier, danezul Kim Brandstrup vine pentru prima dată în România cu un spectacol arătat în premieră la Festivalul de la Edinburgh, pe 20 august 2025.

“Breaking Bach” este o îmbinare între muzica lui Bach, interpretată de Orchestra of the Age of Enlightenment, și streetdance. Evenimentul va avea loc pe 11 septembrie, de la ora 17.00. Va fi, de altfel, pentru prima dată când niște dansatori de hip-hop vor dansa pe scena Ateneului Român.

Kim Brandstrup a colaborat cu companii de prestigiu mondial, precum The Royal Ballet, English National Ballet, Royal Danish Ballet, Rambert Dance Company, Birmingham Royal Ballet, English National Opera, Metropolitan Opera, Teatrul Scala din Milano. Kim este recunoscut drept unul dintre cei mai importanți coregrafi narativi ai generației sale.

A acceptat să acorde primul său interviu pentru o publicație din România pentru Cultura la dubă.

***

Este prima dată când veniți la Festivalul Enescu?

Oh, da, este chiar prima dată când vin în România!

Știu că ați colaborat frecvent cu balerina română Alina Cojocaru în trecut. Puteți să ne spuneți ceva despre asta?

Da, sigur. Cu Alina am lucrat acum mulți ani. Cred că prima dată când am lucrat împreună a fost în 2006, când era foarte tânără. Ea tocmai intrase în compania Royal Ballet. Și de atunci, am tot lucrat de-a lungul anilor și a fost mereu o plăcere. Ea este una dintre acele rare balerine care doar crește și crește. Acum este matură, dar este în continuare cu totul deosebită, e o imensă plăcere să lucrez cu ea fiindcă e grozavă atât din punct de vedere tehnic, dramatic, dar și muzical.

Vreau să spun că ea pur și simplu trăiește muzica și emoția oricărei piese pe care o interpretează. Asta este atât de frumos la ea!

Ați auzit de Festivalul Enescu înainte de a primi invitația aici?

Nu știam de el înainte, dar după aceea, desigur, am citit multe lucruri bune suntem foarte încântați să venim, sunt destul de entuziasmat.

Iar noi suntem entuziasmați să vă vedem spectacolul. Am citit despre el, am văzut câteva videoclipuri pe YouTube, dar ne puteți spune mai multe despre Breaking Bach? Cum a fost creat acest proiect și ce ați vrut să arătați lumii prin asta?

Dintotdeauna, de când eram adolescent, am fost atras de Bach. Chiar când nu eram atât de interesat de muzica clasică, Bach a ajuns cumva direct la nucleul meu și am simțit muzica lui, m-am întrebat ce este asta? Și asta a rămas cu mine.

Când am început să coregrafiez, de mai multe ori am ales muzica lui. A fost foarte frumos, dar unele aspecte au fost foarte complexe din punct de vedere al vitezei și ritmului. Cele mai de succes piese ale mele au fost cele realizate prin piese solo, precum Suitele pentru violoncel sau Variațiile Goldberg în care, de fapt, ai doar un singur instrument.

Dar imediat ce ai toate straturile în instrumentație, devine atât de dens și se întâmplă atât de multe lucruri, și mi s-a părut foarte greu să găsesc un limbaj de dans care să se potrivească cu ele.

Și apoi am mers la New York și mi-am petrecut șase luni acolo lucrând cu câțiva dansatori de balet clasic, dansatori contemporani și dansatori de hip-hop despre ritm. Și am descoperit că această nouă generație are un simț incredibil al ritmului și al micro-ritmului. Vreau să spun că ei pot număra toate subdiviziunile din muzică, iar uneori simt că balerinii sunt puțin reticenți să numere. Dansatorilor de hip-hop le place să simtă cu totul Bach, totul se întâmplă atât de repede încât trebuie să fii conștient. Este puțin ca Stravinsky.

Deci cred că s-a potrivit viteza lui Bach cu aceşti copii tineri care aveau ceva unic.

Cum ați ales dansatorii?

Am organizat audiții. M-am uitat în jur. Este un dansator cu experiență în hip-hop, cu care am lucrat 15 ani, Tommy Franzen. Din când în când intram în contact cu el, pentru că el avea aceste aptitudini specifice.

Dar am avut audiții deschise. Piesa a fost comandată de Orchestra of the Age of Enlightenment, care este într-un program de rezidențiat la o școală din nordul Londrei, care are un departament de dans foarte, foarte bun.

În școală era destul de mulți dansatori de hip-hop. Așa că i-am examinat și am găsit cinci dintre ei care erau într-adevăr buni. Deci folosesc acei cinci, plus opt profesioniști pentru care am organizat audiții deschise.

Și ați avut premiera recent la Festivalul din Edinburgh. Am văzut un clip de acolo, cu spectatorii care se declarau fascinați la final. Ce fel de feedback ați primit personal?

Am avut premiera chiar acum o săptămână în Edinburgh. Oamenii au fost uimiți de dansatori și de viteza lor, de precizia ritmică. Am văzut cu toții mult Bach dansat de-a lungul timpului, sigur că poți improviza în acest sens, iar totul arată foarte bine.

Dar cred că acești dansatori chiar au știut și au reușit să incorporeze complet muzica. Și cred că oamenii au fost foarte impresionați de asta și de faptul pentru că este o generație care poate că nu este atât de obișnuită cu muzica clasică. Așa că a fost o întâlnire interesantă între cele două lumi.

Și la București va fi foarte special pentru că spectacolul va avea loc într-o sală de muzică, monument istoric, Ateneul Român. Iar contrastul dintre dansul de stradă și acest tip de loc va fi foarte interesant.

Credeți că această îmbinare a artelor, muzica clasică cu dansul contemporan va atrage un nou tip de public spre muzica clasică?

Întotdeauna spun că de îndată ce acești dansatori sau tineri înțeleg faptul că ritmul era înainte la fel de important ca oricare dintre muzica pe care o ascultă ei, cu atât mai ușor se vor conecta la Bach.

Noi numim spectacolul Breaking Bach, desigur, se referă la breakdance, dar și la spargerea unui cod. Pentru că uneori cred că, în orchestrare, linia melodică a viorilor poate aliena publicul mai tânăr.

În timp ce, dacă asculți într-adevăr violoncelul și asculți linia de bas, chiar auzi ce fac ele în relație unul cu celălalt, iar este cu adevărat provocator din punct de vedere ritmic.

Și cred că astfel poți deschide ușa către muzică, în profunzimea ei.

Ați învățat ceva de la dansatorii de breakdance?

Cu siguranță. Ei sunt cu 40 de ani mai tineri decât mine. Sunt preocupați de anumite aspecte. Am învățat, la fel cum au descoperit și ei, după cum am spus mai devreme, că dansatorii de dans clasic nu sunt interesați să analizeze cu adevărat muzica sau să o numere. Acești tipi au cerut să numere. Ei au vrut să știe absolut tot, unde stă atunci când intră, dacă așteaptă jumătate de bătaie. A trebuit să fiu foarte articulat în a le transmite ceea ce voiam să facem împreună, iar asta a fost minunat.

Deci, cu siguranță a fost o colaborare perfectă mine și dansatori și mine.

Vorbind puțin despre cariera dumneavoastră, de ce ați vrut să vă creați propria companie de dans și ce impact a avut asta asupra carierei dumneavoastră?

Ei bine, momentul în care am creat propria mea companie, acum ceva timp, care se numea Art Dance Company, acela a fost cu adevărat începutul carierei mele. A fost găsirea limbajului meu, într-un fel, și am avut foarte mult noroc în acel moment. Exista deja un grup de dansatori care au vrut să lucreze cu mine. Așa că era un sentiment de colegi, știi, eram de aceeași vârstă. Am lucrat împreună în primii 20 de ani.

Mă interesa foarte mult să găsim limbajul nostru în domeniu, eu am studiat filmul și eram interesat de povestire, iar la vremea respectivă erau lucruri pe care nu le regăseai la marile companii. Voiam să explorez asta, așa că m-am gândit că aș putea face asta cu compania mea. Deci am făcut asta timp de 20 de ani, iar apoi companiile de balet au început să fie interesate de ceea ce făceam, pentru că era legat de muzică și de povestirea narativă.

Și, deodată, ușa s-a deschis către balet, acolo am întâlnit-o și pe Alina Cojocaru și mulți alți dansatori fabuloși. Și mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu ei, știi, în parte datorită muzicalității înnăscute a acelor mari dansatori.

Simțiți că în prezent baletul a început să se schimbe datorită dansului contemporan?

Simt asta foarte mult. Atunci când am început să lucrez cu companiile de balet, în anii ’90, trebuia să mă încadrez în niște limite, să le cer să facă ceea ce deja puteau să facă, ceea ce le era cunoscut.

Simt că în baletul ultimilor 15 ani companiile s-au schimbat într-adevăr și sunt dispuse să facă orice.

Credeți că puteți exprima mesaje politice prin dans?

Cred că există probabil modalități mai bune de a face lucrul ăsta. Vreau să spun că există o viață internă a corpului, iar asta este dincolo de cuvinte. În dans poți exprima tot ce nu poți spune prin cuvinte. Cred că aceasta este puterea dansului și a baletului.

Cred că există multe probleme politice care sunt foarte importante, dar cred ar trebui luptat mai bine pentru ele în alt mod. Nu cred că dansul este formatul ideal.

Dar, desigur, în ceea ce privește înțelegerea empatiei fizice, subtilitatea emoțională pe care o poți obține prin dans, ea este foarte puternică și are o imagine sau un mesaj foarte puternic.

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebrul coregraf Kim Brandstrup aduce Bach și hip-hop pe scena Ateneului, la Festivalul Enescu, în spectacolul “Breaking Bach” appeared first on Cultura la dubă.

Numele Gigi Căciuleanu se confundă cu dansul contemporan, atât în România, cât și la nivel mondial. A construit, alături de profesoara sa, Miriam Răducanu, forme de expresie prin mișcare într-o vreme în care libertatea le lipsea românilor. Și a uimit apoi nume uriașe ale dansului precum balerina sovietică Maya Plisetskaya sau dansatoarea și coregrafa germană Pina Bausch.

A fondat la Rennes primul Centru Național al Dansului Contemporan din Franța și a condus Baletul Național Santiago de Chile.

Locuiește la Paris de 50 de ani, dar și-a pus amprenta și asupra dansului contemporan din România, atât înainte, cât și după Revoluție.

L-am întâlnit în capitala Franței, în cartierul Montmartre, unde locuiește, și am descoperit povești fascinante, de la plecarea din România și perioadele de nesiguranță financiară, în care a mâncat doar gem pe pâine uscată timp de trei luni, până la întâlniri care i-au marcat cariera, cu Pierre Cardin, Astor Piazzolla, Jean Michel Jarre sau Maya Plisetskaya.

***

În iunie 1940, când România a fost somată să elibereze Basarabia, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, bunicii și părinții lui Gigi Căciuleanu au prins ultimul tren spre București.

 “Bunica nu a luat nicio bijuterie, nimic, a luat doar Biblia și un cactus. Dacă am să-mi scriu toate memoriile, o să pun titlul Biblia și cactusul. Biblia o avea încă din 1900, ne citea din ea când eram copii și ținea la ea foarte mult. Felul în care ne citea bunica făcea Biblia să pară o carte de aventuri.

Am locuit cu toții în subsolul unei case de pe strada Eremia Grigorescu, iar eu am avut noroc să cresc între cele două grădini, Icoanei și Ioanid. Pe vremea mea, Ioanid se numea Parcul Pușkin. Acolo ne scăldam în baltă.”

Gigi Căciuleanu a intrat în contact cu dansul pe când avea doar 4 ani. Se întâmpla la o școală de balet de pe Strada Frumoasă din București, în apropierea casei lui George Enescu.

“Dacă ți s-ar întâmpla să te uiți prin gaura cheii, în Țara Minunilor a lui Alice, ai vedea ceva. Știi că e țara minunilor, dar nu știi exact cum e. Dansul nu e doar dans, este necesitate. E o necesitate viscerală, așa cum poezia e o necesitate. Și la mine sunt foarte legate poezia cu dansul și trasatul liniilor.

Mama m-a dus la balet din două motive: unu – eram teribil de neastâmpărat și doi – mama ar fi vrut să fie balerină, dar nu se cădea la vremea aceea în familia noastră ca o fetiță să fie balerină, balerinele erau considerate neserioase. Neputând să fie balerină, mama a devenit botanistă. Era foarte amorezată de plante. Planta este dans. E linie care este dezvoltă, înflorește, are o poveste. Un firicel de iarbă are și o forță extraordinară, iese din asfalt fără nicio problemă. Bagă-mă pe mine sub asfalt să văd dacă pot ieși. Nu! Firicelul de iarbă nu știu cum străbate.

Dansul m-a fascinat în sensul în care mi-a tras o lovitură-n cap, m-am speriat foarte tare pentru că erau tot felul de domnițe care știau mult mai multe decât mine. Eu aveam 4 ani, ce știe un copil la 4 ani? Am început să plâng și o doamnă profesoară blondă, superbă, foarte inteligentă, Nuți Dona, m-a luat în brațe, iar eu am cerut-o de nevastă. Haha. Apoi a început să mă dreseze.

Mi-a zis: <lasă figurile și uite: eu sunt cu tine aici, tu ești pe un maidan, te joci cu o minge, spargi un geam, iese vecinul căruia i-ai spart geamul și te ceartă, tu îi răspunzi și ești între minge și ăla care te ceartă. Tu dansezi cum vrei.> Eu nu știu ce i-am dansat, dar mi-a plăcut foarte mult ideea. Asta era libertatea.”

A continuat apoi să meargă la școala de dans, iar întâlnirea care avea să îi marcheze decisiv traseul artistic a fost cea cu dansatoarea și coregrafa Miriam Răducanu. 

“Miriam a devenit profesoara noastră când am intrat în ciclu 2, adică la 14 ani. Și deodată mi s-au adăugat niște materii, dintre care una se numea Arta Actorului. Mi-a plăcut foarte mult, la un moment dat voiam să las dansul și să mă fac actor, îmi dădeam seama că puteam să fac mai multe lucruri ca actor și mi-a plăcut foarte mult ideea.

Ea ne dădea cursuri de dans, dar nu era voie să se spună dans modern, jazzul era prost văzut, ca fiind muzică modernă. Ea ne-a zis: <uite, aveți voie să improvizați, dar nu halandala, ci cu niște sarcini foarte precise, așa cum fac muzicienii de jazz, deja a pronunțat cuvântul jazz, care era tabu. Sau cum fac muzicienii de foarte mare talent într-o simfonie de Mozart, au un moment de libertate în care pleacă de la simfonia scrisă și au voie să adauge niște nuanțe care sunt ale lor. Eu vreau să lucrez aceste nuanțe cu voi, în care aveți dreptul să fiți liberi, dar trecând prin experiența improvizării cu niște sarcini foarte precise.>

Cu Miriam mi-am dat seama că dansul cu arta actorului nu se exclud una pe alta, ci se îmbină foarte bine. Ea a fost primul dans-actor pe care l-am cunoscut. 

Cei doi au construit împreună celebrele spectacole nocturne, care aveau loc la Teatrul Țăndărică din București, la sfârșitul anilor ‘60. Nocturnele îmbinau muzica, dansul, poezia și actoria, construcția interdisciplinară fiind ceva revoluționar la vremea respectivă.

“Ea a lucrat foarte mult cu teatrul, cu Gina Patrichi, cu Virgil Ogășanu. Virgil Ogășanu a făcut parte din primul nocturn pe care l-am făcut. El a interpretat un monolog din Revizorul, de Gogol, pe care îl lucrase cu Andrei Șerban.

Foarte multe din dansurile pe care le-am făcut cu Miriam au ieșit din improvizație. Înainte de nocturne am dansat foarte mult la oameni acasă. Cine avea un salon mai măricel, ne primea. Oamenii se așezau pe scaune ca la teatru.

Cum a fost posibilă această libertate în acel regim în care exact libertatea le lipsea românilor?

Românii sunt români, pe noi ne-au salvat bancurile, nu uitați că suntem într-o țară de bancuri, chiar dacă unii te turnau pe chestia asta. Noi am râs întotdeauna de multe lucruri și românii au fost mereu foarte latini. Oricât ar încerca să ne strunească, tot latini rămânem. 

Miriam, inspirată de Brâncuși, făcuse la un moment dat un dans care se numea Zborul, era foarte static, doar pe o oscilație, corpul doar avea niște înclinări. Și a fost criticată de colegii ei de la operă, că ce zbor e ală, la zbor se fâlfie din brațe. Și eu m-am dus la ea și am zis: <doamnă, să știți că sunt foarte mâhnit de ceea zic oamenii despre dansul dumneavoastră.>

Și ea mi-a zis: <tu întreabă-i pe ei unde sunt penele la Pasărea lui Brâncuși. Nu te certa cu ei, prezintă doar argumente artistice.> Miriam e foarte diferită de mine. Miriam își cizela dansurile, așa cum Brâncuși își cizela sculpturile. Iar eu eram foarte pe momentul imediat, puteam să schimb un dans în trei secunde. În vremea nocturnelor am spus întotdeauna că ea era covrigul, iar eu dansam, mă strecuram printre găurile covrigului.”

Când Nocturnele, spectacolele de teatru, concertele și spectacolele de opera luau sfârșit, tinerii bucureșteni interesați de zona curajoasă a artei, se adunau la Preoteasa, Casa de Cultură a Studenților. Acolo, mari artiști români dădeau frâu liber imaginației și improvizau într-un mod cuceritor pentru public.

“Improvizam nebunește, veneau tot felul de muzicieni de jazz, frații Berindei, Jancy Korossy, Johnny Raducanu, era un dialog în care nu îmi păsa de felul în care cântau și cum se numește asta în muzică, iar lor nu ne păsa cum se numește mișcarea pe care o făceam noi. La asta, publicul venea în draci. Foarte mulți tineri veneau.”, povestește acum Gigi Căciuleanu.

Alături de Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu a participat la primele festivaluri internaționale. Când Teatrul Bulandra, cu Liviu Ciulei director, prezenta Hamlet la Festivalul de la Edinburgh, Gigi Căciuleanu dansa în undergroundul festivalului: “ne-am pomenit într-o zi că intră Marin Sorescu cu Ion Caramitru și se bagă peste noi, în sensul frumos, și își fac un moment în cadrul spectacolului nostru. A fost spontan și s-a potrivit perfect.”

Poezia, pictura și dansul au avut mereu ecouri în dansul lui Gigi Căciuleanu. S-a îndrăgostit de picturile lui Kandinsky și de cele ale lui Aivazovsky, care i-au dat curajul de a nu-și impune bariere, de a construi forme în mișcare continuă, fără contur.

“Ce ea coreografie? Este o îmbinare de mișcări pe care o inventezi. Inventezi mișcările și îmbinarea lor. Eu fac foarte mult diferența între coreograf și aranjeur. E ca și în muzică, există oameni care inventează niște lucruri și alții care aranjează. Foarte mulți coreografi se autonumesc coreografi nefiind coregrafi. Iau de colo-colo și le lipesc.”

Gigi Căciuleanu a părăsit România în 1973 și s-a stabilit în Franța, după un periplu prin Rusia, Germania, Grecia sau Belgia, refuzând o invitație de a se muta în America.

Întâlnirea cu marea dansatoare și coregrafă germană Pina Bausch i-a dat încredere că o poate lua de la capăt într-o lume nouă.

“Tot ieșind cu Miriam din țară, eu mi-am zis că nu mai pot să așteptăm niște vize, nu știu câtă vreme. Sunt convins că am ceva de spus și nu pot să o spun la operă, unde trebuia să fac ce mi se dădea. La Moscova eu nu voiam să merg, dar Miriam mi-a zis <du-te, băiatule, la ruși, și învață carte!>

Și ați fost la Teatrul Bolșoi?

Da, am stat o stagiune, dar mi-a ajuns, a fost o ucenicie tehnică extraordinară. Era dans clasic, academic, dar cu mai multă libertate. Am avut trei profesori extraordinari, dacă se făcea o săritură dublă, noi o făceam triplă. Mi-a plăcut la nebunie acest challenge tehnic. Și aveam posibilitatea să intrăm pe furiș la soliști, deschideam ușa și ne strecuram. Acolo erau Maia Plisetskaya, Ekaterina Maximova, Vladimir Vasiliev, nici nu te puteai atinge de ei.”

Nu a fost interesat să rămână la Moscova și a continuat să vadă lumea prin intermediul concursurilor internaționale, alături de partenera sa de dans, Ruxandra Racoviță.

“Am câștigat în Germania singurul concurs de coreografie contemporană în acele vremuri. Am câștigat o dată, m-am întors în România și Ruxandra mi-a zis: <Căciu, hai să mai facem un concurs, să mai ieșim, ne mai vede lumea.>

Și am făcut un moment Bolero românesc, noi doi cu un al treilea personaj actoricesc,  Dan Mastacan, care avea niște pasaje actoricești și Raluca Ianegic, care prezenta un fel de flamenco, de simbol al morții, eu citindu-l foarte mult pe Lorca atunci. Acel moment de dans a luat premiul întâi, a doua oară. Niciodată nu se pomenise ca într-un concurs să ia aceiași de doi ani la rând.

Pina Bausch a fost laureata aceluiași concurs cu câțiva ani înainte.Eu am zis că dacă am luat și a doua oară premiul, o să rămân acolo. Dan Mastacan a plecat la Paris imediat și a făcut o carieră extraordinară în lumea filmului.

Eu am rămas în Germania pentru că Pina m-a invitat să vin la ea în companie. Ea era directoarea Școlii de Arte de la Essen. Mi-a propus să lucrez coregrafii cu oamenii pe care îi avea, elevii ei, unii aveau să devină apoi foarte cunoscuți. Era Susanne Linke acolo. 

Am avut șansa extraordinară să lucrez cu acei oameni, am făcut zece creații cu ei. Și acele producții s-au dat prin turnee. Pina le-a combinat cu momente ale ei și momente ale mele. Deci eu aveam momente în care nu dansam și mă uitam ce făcea ea și ea invers. 

Atunci am văzut ce mare dansatoare era Pina și mă duceam de fiecare dată și ziceam: Pina, ești o dansatoare divină, cu toate că era ca un animal, o combinație de dinozaur și de girafă în flăcări a lui Salvador Dalí.

Între timp am făcut-o pe Ruxandra să revină în Germania Și am plecat cu ea în Grecia. Am luat două bilete de vapor, fără să avem ce să mâncăm.”

Proiectele din Grecia nu s-au concretizat, așa că Ruxandra Racoviță s-a întors în România, dar Gigi a mai rămas 3 luni în Grecia, pe insula Hydra de lângă Atena, unde o româncă pe care o întâlniseră deținea o casă. 

“Pe o căldură de 40 de grade, am mâncat timp de trei luni numai biscotte uscate cu marmeladă de portocale, pe care le avea doamna Ralu Manu în casă, ea fiindcă plecată în vacanță. Efectiv i-am exterminat dulapul ăla cu biscotte – niște felii de pâine uscată. Și marmelada o ungeam un pic ca să trag de ea. De atunci, eu nu suport să văd biscotte, nu pot…”

A reușit să ajungă, până la urmă, la Paris, oraș care continuă să îl cucerească și azi, după 50 de ani. 

“Când am ajuns la Paris în iunie-iulie, numai de America nu îmi ardea mie. Am și dormit și de multe ori pe bănci pe malul Senei, atunci se putea, nu e ca acum. Dan Mastacan era plecat, făcea un film în Germania si nu aveam unde să stau. Dar am zis că eu nu plec de aici.”

Acum ne-a dat întâlnire în cartierul Montmartre, lângă biserica Sacre Coeur, în apropierea căreia locuiește. Are 78 de ani, iar dansul, pisicile și poezia reprezintă acum principalele sale interese. Își amintește perfect aventura instalării în Franța, fără să aibă vreo sursă de venit, încercând să lucreze la un cabaret, în timp ce tocmai ceruse azil politic. 

Ruxandra Racoviță i s-a alăturat în această nebunie, iar marea balerină americană Rosella Hightower, directoare a Teatrului din Nancy, le-a dat o șansă: “ne-a spus că are un singur post de dansator, dar îl taie în două și împărțim salariul. Așa am ajuns la Nancy, unde apoi, mi-a dat direcția baletului de acolo. Dan Mastacan mi-a fost asistent. Iar Ruxandra dansatoare – stea.

Am stat 5 ani acolo. Din acea companie de 30 de oameni, am selectat 10 cu care lucram noaptea și făceam apoi turnee prin Franța. Neplătiți, așa voiam noi. Așa ne-a cunoscut ministerul Culturii francez. Și, la un moment dat, am zis, doamne, eu vreau foarte mult să fac numai asta, nu mă interesează să mai fac încă baletele alea pe care, de fapt, nici nu știam să le fac.

Ministerul Culturii mi-a oferit Rennes ori Montpellier. Eu am vrut Rennes, că e mai aproape de Paris. Eu tot la Paris trag. Eu iubesc Parisul, cum o fi el. Am ajuns la Rennes și am stat acolo 15 ani. Acolo am înființat primul Centru Național de Dans Contemporan.”

Prin actorul Dan Mastacan, care devenise asistentul celebrului designer și om de cultură Pierre Cardin, Gigi Căciuleanu a primit de la Cardin propunerea de a face un turneu în toată lumea. 

 Aveam turneu cu un spectacol la Londra, iar Pierre Cardin a intrat în teatru și m-a văzut. A zis că mă vrea. Am venit cu autobuzul și i-am arătat lui Pierre Cardin ce lucram noi noaptea, în mod clandestin, la Nancy, el a zis: vă iau cu acest spectacol. Și așa ne-a făcut turnee prin toată lumea, Japonia, China, în Statele Unite, în America de Sud foarte mult.”

Tot Pierre Cardin l-a pus în legătura cu una dintre cele mai mari balerine sovietice din istorie, Maya Plisetskaya, pe care tânărul Gigi o umărise doar pe ascuns, la Teatrul Bolshoi din Moscova. 

 “Mă sună Pierre Cardin și îmi zice: <nu vrei să o întâlnești pe Maya Plisetskaya? Aș vrea să ți-o prezint și să te vadă dansând>. Și zic, sigur, iau trenul imediat. Mă duc, ajung la Paris la teatru și dansez pe muzică de Ray Charles. Mayei îi place foarte mult, a și scris în jurnalul ei <am întâlnit un român genial>. Ea zice: <nu vrei să mă înveți niște mișcări>? Zic: <doamnă, mișcările astea nu se învață așa, în trei secunde, după o ușă.>

Au trecut ani de atunci și m-a sunat din nou Pierre Cardin: <vreau neapărat să-i facem Mayei un spectacol cadou și m-am gândit la tine.> Dintre titlurile propuse, am ales Nebuna din Chaillot, mi se părea că se potrivește cel mai mult cu personalitatea mea și a ei. Urma să punem spectacolul la teatrul lui, Espace Cardin, în buricul Parisului, pentru mine era o chestie enormă. Și eu am zis, dar cum? Și el a zis: <vine Maya la Rennes și lucrați acolo.> Și a venit Maya.

 Eu am întârziat la gară. Rennes e spre ocean, la 80 km de ocean, deci erau mulți pescăruși.

Ajung la gară, peroanele erau goale, ca în picturile lui Delvaux (n.r. pictorul Belgian suprarealist Paul Delvaux), care desenea niște gări cu semafoare, în care sunt niște doamne goale.

<Maya, vă rog frumos să mă scuzați, am avut repetiții, haideți să vă ajut cu bagajul.> Ea tace, nimic, rămâne așa cu pletele în vânt. Apoi zice <Știu cum este. Dar vă rog să-mi arătați mișcările pe care le-ați gândit pentru mine.>

Și iar începe improvizația, normal. Tu vii gâfâind, transpirând, că e ditamai vedeta acolo și tu întârzii? și încep să-i trasez pe acea gară, nu aveam absolut nimic pregătit, dar, în fine, aveam  școala lui Miriam Raducanu. Am pus banda cu Nebuna din Chaillot și i-am dansat. Ea n-a zis nici pâs. M-a lăsat să mă ia mama naibii pe cheiul ăla, am oprit la un moment dat, că nu mai puteam, și zice: <Da, mi-a plăcut. Dar am o singură pretenție. Să nu cumva să mă lăsați să fac altfel decât cum ați făcut-o dumneavoastră aici.

Ați mai știut să reproduceți apoi?

Pe dracu! Nu, dar nici n-a mai contat. Ea n-a vrut să vadă ce am. Ea a vrut să vadă că mă țin balamalele, că altfel putea să urce-n trenul următor și să plece.

Am făcut spectacolul la Balșoi, l-am făcut în Japonia. Când am ajuns la Balșoi era fix ziua în care ardea Casa Albă a rușilor, sediul guvernului era în flăcări, totul se închidea pe străzi la 9, iar  Elțin a dat o dispensă extraordinară ca spectacolul Mayei să se poată face la ora 4.”

În 1993 a înființat compania Gigi Căciuleanu la Paris, alături de Dan Mastacan și Ruxandra Racoviță.  În paralel s-a întors pe tărâm românesc ca invitat și a contribuit la creșterea unor noi generații de dansatori români. 

 “Vava Ștefănescu, Răzvan Mazilu, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Lari Georgescu – toți au făcut parte din compania mea și acum toți sunt ceva.

I-am învățat în primul rând că trebuie să fie ei însuși. Că oricât de strictă ar fi coreografia, eu lucrez foarte strict pe coregrafie, coregrafiile sunt scrise tocmai pentru ca din această scriere să poți țâșni afară când vrei. Dar trebuie să ai o bază gândită. Luați o simfonie de Mozart. La Yehudi Menuhin nu se vede geniul pentru că interpretează altceva, ci că o cântă cum o cântă. Să fii liber să fii cum ești tu, asta este marea artă.

Să fie neaoș, mi se spunea chiar domnul Neaoș, fiindcă foloseam cuvântul des. 

Coreografia mării e scrisă. Sunt niște legi fizice. Nu te joci cu ele. Dar uitați-vă la mare, puteți sta ziua întreagă și nu te saturi să o privești. Sau focul din cămin. Și, totuși, sunt legi fizice foarte clare care regizează acele lucruri. Asta ar fi coreografia.

Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Eu nu fac diferență între România și Franța. Dacă am rămas la Paris, e din cauză că semăna al dracului cu România. Mi s-a părut că am nimerit acasă.

Dar care erau asemănările? 

Există o anumită libertate de gândire. Erau și legăturile noastre cu Franța, Cioran, Ionesco, Enescu. Și mi s-a părut o legătură teribil de firească, iar franceza vorbeam de foarte mic.

Românii sunt foarte francezi, de fapt, și francezii sunt foarte români. Sunt diferențe pentru că am avut alte destine.”

***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Gigi Căciuleanu, o viață dedicată dansului: “Dansul nu este doar dans. E o necesitate viscerală.” appeared first on Cultura la dubă.

Productia filmului SEEN s-a realizat cu sprijinul PNRR prin Investitia 7 “Accelerarea digitalizarii productiei si distributiei de filme”. Despre toate acestea am vorbit cu Octavian Strunilă, producătorul filmului. Pe lânga cariera sa de actor, Octavian Strunilă a regizat filmul Complet necunoscuți în 2021.

***

Octavian, cum s-a născut ideea unui film despre spectacolul de dans SEEN și la ce să ne așteptăm, ce fel de film este?

În pandemie, când toată lumea căuta soluții dincolo de sălile de spectacol, Batsheva Dance Company, o companie de dans israeliană, a lansat YAG the movie, după spectacolul cu același nume, de Ohad Naharin. Așa s-a născut ideea filmului SEEN. Spectacolul era creat, iar Oanei i s-a părut o provocare să-l transforme în film. SEEN este un film de dans, un mediu-metraj de dans, despre realația dintre om și telefon.

Ce a presupus munca ta de producător?

Tot ce nu se vede pe film, dar este esențial în realizarea lui. Contracte, angajări, finanțare, program. Pe scurt, toate activitățile mai puțin fascinante dintr-un proiect artistic. Din fericire, îmi place să produc, să organizez, să pun în mișcare un mecanism care naște un produs artistic.

În ce a constat procesul de obținere a unor fonduri din PNRR pentru producția filmului? A fost integral finanțat din asta sau ați avut și alte surse de venit? Care a fost bugetul total de producție?

E primul proiect cu finanțare europeană pe care îl facem, dar cred că procesul e  similar tuturor apelurilor de proiecte. Dosar, aplicat, câștigat. Apelul vizează sprijinirea inițiativelor culturale de accelerare a digitalizării producției și distribuției de filme – Investitia 7, PNRR. Finanțarea nerambursabilă pe care am obținut-o este de 441053,25 lei și include, pe lângă producția filmului și dotarea casei de producție pe care o deținem, Ecart Studio, cu echipamente de post-producție.

Filmul abordează tema consumului de social media. Cum te raportezi tu la ceea ce se întâmplă acum online? Cum îți gestionezi timpul petrecut online?

Cred că nouă, ăstora de ne-am născut pe vremea telefonului fix, ne e tare dificil să acceptăm felul în care suntem “aspirați” de telefoanele moderne. Sunt multe studii care explică felul în care telefoanele afectează incredibil de multe aspecte ale vieții, de la somn, la abilitățile sociale și emoționale. Știm cât e de nociv, dar tot nu-l lăsăm din mână.  Nu-i mai dăm nicio pauză creierului. Pe de altă parte, folosit corect, e un instrument util. Ai acces la informații, evenimente, îți faci auzită vocea.

Noi ne-am creat reguli, ca să reducem timpul în online. Fără telefon până nu bem cafeaua, fără telefon la masă, fără telefon în pat și fără verificat obsesiv după notificări, mailuri, whatsapp.

Cu toate astea tot mă surprind uneori blocat într-un scroll d’ăsta inutil. Și mă enervez că iar m-a „aspirat” telefonul.

Care crezi că sunt pericolele acestui mediu?

Bulele. Multe, mici, mari, din ce în ce mai izolate și mai vehemente. Toți algoritmii ăștia te aruncă într-o bulă care reflectă interesele tale și exclude opiniile diferite. Așa ajungem să avem doar convingeri, fără „loc de întors”.

Și izolarea. Îi spune socializare digitală, dar e, mai degrabă, o însingurare digitală. Ai sute, mii de prieteni în online, dar cred că a devenit atât de automatizată reacția la postări încât relația de prietenie e o iluzie.

Înțeleg că proiectul s-a născut de la o poezie. Cum, mai exact?

Oana Strunilă: „ S-a suprapus poezia cu un eveniment. Postasem o poză de la premiera filmului Complet Necunoscuți, în care eram produsul muncii unor oameni foarte buni în domeniul lor : machiaj, hair style, stilist și au început să curgă like-urile ca niciodată. Asta m-a enervat puțin. De ce nu există aceeași reacție și la pozele din drumeții? .. or, să fie evident că aprecierile sunt pentru premiera filmului și pentru echipa care a muncit la look-ul meu, pentru că omul din rochie e același care e și în pantaloni de drumeție. Eram cu gândurile astea în cap când am început să citesc un articol despre Emily Dickenson, care m-a dus spre poezia „ Eu sunt nimeni”, care se potrivea perfect cu gândurile mele.”

Octavian, tu ești la al doilea film în calitate de producător, la primul ai și regizat. Cum a fost pentru tine trecerea de la actorie la două munci diferite?

Trecerea de la actorie la regie și producție s-a petrecut încet. În prima fază am fost nevoit să-mi montez singur spectacole după textele scrise de mine, apoi am văzut că îmi place, apoi am zis să fac un master și apoi a devenit ocupație principală.

Producția a venit din aceeași necesitate, poate nu sunt neapărat un producător în adevăratul sens al cuvântului, nu vânez deocamdată succesul financiar și acesta este un minus pentru un producător, dar am tot interesul ca filmul regizat de mine să arate cât mai bine din toate punctele de vedere și să ajung în cea mai bună formă la spectatori.

Te-ai lovit de idei preconcepute?

Da. E greu să schimbi mentalitatea celor cu care ai lucrat în trecut din postura de coleg actor.

De multe ori oamenii au impresia că un actor trebuie să rămână actor și să lase meseria de regizor pentru cei care s-au pregătit pentru asta. Eu, însă, am avut niște povești de spus și nu am putut să mă țin departe de a le vedea pe scenă ori pe ecran.

Crezi că există o scindare a industriei de film românești, între cei care fac filme de artă și cei care fac filme comerciale? Există o cale de mijloc?

Film înseamnă industrie iar industria are nevoie de bani. Cred că există o cale de mijloc și cred că aceasta e pe cale să se nască.

Filmul comercial poate fi și un film de calitate, cu o partitură actoricească bună și cu un scenariu echilibrat, cu adevăr și bine pus pe ecran.

 Ce alt proiect de film mai ai în lucru?

Am depus un proiect la CNC. Este un film care pleacă de la ideea unui spectacol de teatru cu care am bătut țara în lung și-n lat.

Am făcut o adaptare pentru film și cred că, dacă voi obține fonduri, va fi un pariu bun pentru filmul comercial de calitate, pentru acea cale de mijloc.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filmul SEEN, regizat de Oana Strunilă și produs de Octavian Strunilă, explorează prin dans tema dependenței de telefoane appeared first on Cultura la dubă.

La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Anul acesta este unul aniversar pentru Centrul Național al Dansului București. CNDB își propune să sărbătorească prin evenimente speciale.

În ianuarie și februarie, CNDB găzduiește în cadrul proiectului MODINA rezidența artiștilor Sarah Fdili Alaoui, John Sullivan, Bartosz Ostrovski și Léo Chédin. Cei patru lucrează deja la piesa intitulată „For Patricia”, o creație în onoarea uneia dintre pionierele postmodernismului în dans, Trisha Brown.

În „For Patricia”, compoziția coregrafică și cea muzicală sunt generate în timp real cu ajutorul inteligenței artificiale și prin interacțiunea cu publicul.

Proiectul „Mișcare, inteligență digitală și public interactiv” (MODINA) își propune să extindă posibilitățile creative ale spectacolelor de dans contemporan și să sporească experiența publicului cu ajutorul tehnologiei digitale – cu accent pe explorarea inteligenței artificiale (AI) și a interacțiunii cu publicul, la fața locului și online. Partenerii proiectului sunt 3 instituții academice și 5 centre de dans, din 6 țări.

Prezentarea publică a lucrării dezvoltate în cadrul rezidenței va avea loc vineri, 1 martie, de la ora 19:30.

În 10 februarie, la ora 11:00, este programată o reprezentație specială a spectacolului „Iluzionistele”, dedicată copiilor. „Iluzionistele” este o piesă inspirată de ludicul copilăriei, în care patru performere lucrează cu iluzia și joaca generatoare de lumi noi, speciale, diferite de realitatea cotidiană.

În 25 februarie, de la ora 19:30 este programat „Bad Mamma”, un spectacol poetic despre experiența întâlnirii între diferite identități și despre condiția artistelor. Spectacolul, un solo cu și de Valentina de Piante este a treia parte din Trilogia „Singing Bodies”, un performance de dans contemporan în trei părți, care încapsulează experiențele kinestezice și senzoriale a trei coregrafi, în raport cu orașul în care trăiesc. Trilogia a luat naștere în urma unor procese colective de cercetare și creație esfășurate atât în spațiul public, cât și în sala de repetiție.

În 10 și 23 martie (ora 19:30) sunt programate reprezentații ale spectacolului „MANual”, coregrafia Sergiu Diță, un atac asupra reprezentării masculinității. Spectacolul este configurat prin tehnica manifest-colaj-recitativ ce presupune expunere critică a subiectului, colaj de citate, clișee socio-culturale și text într-o structură de triptic. Cinci corpuri schimbă haine, identități, devin obiecte, unelte manuale de lovire.

În 19 și 22 martie (ora 19:30), spectatorii CNDB pot vedea cea mai recentă producție, „Bodies on the Line”, spectacol care a avut premieră la finalul anului trecut. „Bodies on the Line” explorează teritorii fragile, între confesiuni intime și statement-uri artistice, plasând corpurile performerilor în spații deopotrivă de siguranță
și incertitudine, din care își pot articula anxietățile, speranțele și nevoia de apartenență la o colectivitate care să
facă puțin mai suportabilă lupta de zi cu zi pentru supraviețuire.

„Coreomaniacii” este prezentat în 29 martie. Spectacolul, în coregrafia Simonei Deaconescu, este un docufiction performativ, care urmărește cronologic evenimentele care au marcat Epidemia de Dans din vara anului 1518, în Strasbourg. Denumită de-a lungul timpului „Dansul Sfântului Vitus”, „Chorea Lasciva”, „mania dansului” sau „coreomanie”, documentația acestui fenomen este infuzată puternic de ideile Bisericii Creștine ale sfârșitului de Ev
Mediu.

Mai multe informații despre evenimentele aniversare și spectacole găsiți pe site-ul CNDB.

The post Centrul Național al Dansului București împlinește 20 de ani de activitate appeared first on Cultura la dubă.

A 29-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) a început pe 24 iunie. În jur de 800 de evenimente vor fi organizate până pe 3 iulie în cadrul celui mai mare festival de teatru din Europa Centrală și de Est. Tema din acest an a festivalului este „Frumusețe”.

„În numele frumuseții ne întâlnim în acest an cu unele dintre cele mai mari companii de artele spectacolului care există pe glob. FITS readuce libertatea, miracolul și creația într-un oraș care a dovedit cu prisosință că este casa artelor spectacolului și a teatrului în lume”, a transmis Constantin Chiriac, președinte FITS și directorul general al Teatrului Național „Radu Stanca”, într-o conferință de presă.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu prezintă în premieră, în cadrul celei de-a 29-a ediții, o secțiune dedicată realității virtuale. Spectacolul ”TrioMix” permite publicului să pătrundă în spațiul de dans, iar în spectacolul ”Turnul #următorulnivel” personajele pierd contactul cu lumea lor şi ajung să realizeze că nu se mai au decât unul pe celălalt.

Printre spectacolele de teatru care vor fi puse în scenă în cadrul celor 10 zile de festival se numără ”Faust”, ”Povestea prințesei deocheate”, ambele în regia lui Silviu Purcărete, ”3 surori” regizat de Luk Perceval, ”Iubire” regizat de Pippo Delbono, ”Rosto” regizat de Alexandru Dabua, ”Scaunele” regizat de Gabor Tompa și ”Regele moare” regizat de Claus Peymann.

Cu prilejul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, actrița franceză Laetitia Casta va veni pentru prima dată în România, invitată pe scenă cu spectacolul “Clara Haskil, Preludiu și Fugă”. În urmă cu câteva luni, Laetitia Casta a acordat în exclusivitate un interviu pentru Cultura la dubă în care a vorbit despre acest one woman show, despre cariera sa în modă și în cinematografie, dar și despre experiențele sale de mamă și de femeie.

Prin intermediul unui parteneriat cu TikTok, FITS va transmite pentru prima dată live un spectacol de teatru pe această platformă. Este vorba despre producția ”#acedesiguranță@tiktok”, în regia lui Bobi Pricop, cu un scenariu semnat de Ionuț Suciu. Spectacolul regizat de Bobi Pricop întregește o serie de cinci evenimente artistice care vor fi transmise, live, de la FITS, pe platforma TikTok.

Un alt element de noutate cu care vine cea de-a 29-a ediție a FITS este Festivalul Statuilor Vivante, care va oferi publicului 40 de reprezentații ale celor cinci spectacole din cadrul Proiectului „Moștenirea”, realizat de Mihai Mălaimare. Creațiile vor fi prezentate pe Pietonala Nicolae Bălcescu din Sibiu, dar și în localitățile din Mărginimea Sibiului – la Săliște și Gura Râului.

Totodată, pe scenele FITS vor mai urca și companii de dans din Israel, Spania, Germania, Franța și Italia, cât și muzicieni din Germania, Japonia, Marea Britanie, Portugalia, Italia, Polonia și Franța.

Aleea Celebrităților de la Sibiu se va completa în acest an cu nume precum Sasha Waltz, Krzysztof Warlikowski, Götz Teutsch, Éric-Emmanuel Schmitt, Claus Peymann și Ion Caramitru.

Programul și biletele pentru toate evenimentele FITS se găsesc pe site-ul www.sibfest.ro.

The post A început Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu appeared first on Cultura la dubă.

Iată descrierea evenimentului:

“Mersul este ceva obișnuit, însă cu fiecare pas înaintea celuilalt mișcarea devine automată, nereflexivă și tindem să uităm de potențialul ei de a crea. Te invităm să profiți de acest mers și să îl înțelegi ca pe un dans. Mersul, un lucru concret, cotidian, devine atunci abstract, pentru că dansul îl deschide posibilului.

În ideea că fiecare mișcare a corpului este expresivă, chiar și mersul, veți petrece împreună o oră în care vei fi atent la corp, vei explora ce se întâmplă și cum te simți atunci când aduci intenționalitate în mișcările pe care le faci.În plimbarea pe care ți-o propunem împreună cu un dansator, te invităm să îți lași corpul să fie ca un sit de cercetare a unei lumi înțelese prin dans. Î

ți propunem o întâlnire care să îți aducă atenția către atitudine, postură și felul în care te simți. Un dancing-walk despre lucrurile care îți schimbă energia în corp prin mișcări obișnuite.

O oră despre lucrurile care transformă mișcarea în dans, despre gândurile care apar atunci când ai conștiența corpului și despre tehnicile pe care le poți folosi să te simți bine.Un dancing-walk nu arată neapărat neobișnuit – din exterior arată ca o simplă plimbare.

Cel mai important este că devii prezent în corpul tău, iar din ceva atât de simplu, dansul îți deschide o nouă lume, al cărei creator te invităm să devii.

 Cum se întâmplă un dancing-walk?

1. Te întâlnești și faci cunoștință cu un dansator într-o loc liniștit, pe care îl stabiliți împreună.

2. Alegeți un traseu în care să vă plimbați timp de o oră.

3. Cum te simți când te miști? Pornind de la această întrebare, descoperiți împreună cum să îți asculți mai bine corpul și ce relație e între ceea ce simți și unde te afli.

4. Practica mea, practica ta. Dansatorul îți împărtășește o practică pe care o folosește să se simtă mai bine, iar dacă ai și tu una, le explorați pe ambele împreună.

5. Wrap-up. Încheiați întâlnirea discutând despre lucrurile pe care le-ați observat și pe care le-ați descoperit în plimbarea voastră.

Proiectul este inițiat de Centrul Național al Dansului București în parteneriat cu: AREAL – Spațiu de dezvoltare coregrafică (București), Bezsán Noémi (Târgu Mureș), Colectiv A (Cluj-Napoca), Contact Bucharest Festival (București), Delazero (București), Developing Art (București), Fundația Gabriela Tudor (București), I Dance You (Brașov), Indie Box (București), PETEC (București), LINOTIP Centru Independent Coregrafic (București), M Studio (Sfântu Gheorghe), Tangaj Collective (București), Teatrul din Stejar (Iași), Unfold Motion (Timișoara).

Artiști participanți:Oana Băluță (Contact Festival Bucharest), Denis Bolborea (Areal, București), Catrinel Catană (Fundația Gabriela Tudor, București), Simona Dabija (Tangaj Collective, București), Alexandra Gîrbea (Indie Box, București), Ana Maria Guguian (I dance you, Brașov), Antonia Itineanț (Unfold Motion, Timișoara), Szekrényes László (M Studio, Sfântu Gheorghe), Irina Marinescu (Developing Art, București), Oana Mureșan (ColectivA, Cluj), Virginia Negru (PETEC, București), Bezsán Noémi (Târgu Mureș), Alexandru Radu (Teatrul din Stejar), Arcadie Rusu (Linotip, București), Beatrice Tudor (Delazero, Timișoara).

Proiectul se desfășoară în aer liber, în format unu la unu. Fiecare entitate parteneră decide asupra zilelor de desfășurare ale proiectului, în funcție de reglementările în vigoare din fiecare oraș. Măsurile de protecție și normele legale impuse împotriva răspândirii CO-VID19 vor fi respectate pe toată durata întâlnirilor.”

Aflați detalii AICI.

The post De Ziua Internațională a Dansului, publicul e invitat la dancing walks, plimbări individuale cu un dansator appeared first on Cultura la dubă.

Videoclipul realizat de Dragoș Ometiță este filmat dintr-un singur cadru și o aduce în centrul atenției pe balerina Irina Stinghe.

Pentru a realiza albumul în izolare, cei 4 membri ai trupei au locuit împreună 15 zile, timp în care au compus șase piese despre stările pe care le-au experimentat de la începutul pandemiei.

“Bune și rele, de la frică și incertitudine, la tihnă și recunoștință pentru timpul dat. Este o invitație în universul personal al trupei în care publicul va descoperi și vulnerabilitate și siguranță și revoltă și deznădejde, într-un discurs sincer, extrem de diferit stilistic de la o piesă la alta. Un indie rock cu o mulțime de influențe, de la alternative și post rock, la disco și electro pop.” – se arată într-un comunicat de presă transmis de trupă.

“Toată perioada aceasta a fost ca un dans cu stările și cu sentimentele noastre. A fost un timp cu noi înșine din care am încercat fiecare să învățăm câte ceva. Să trecem de la lamentare și deznădejde, la o perspectivă nouă de reevaluare a lucrurilor importante, de regăsire a unor bucurii uitate sau devenite între timp mai puțin importante.

A fost un timp de respiro după o lungă perioadă de fugă permanentă după ceva, un timp căruia dacă reușim să îi găsim un sens personal poate să reprezinte ceva decisiv în evoluția noastră ca indivizi.” – a declarat solistul Doru Pușcașu, omul căruia se datorează apariția acestei trupe.

Om la lună a început în mai 2018 ca un demers de poezie cântată de Doru Pușcașu, în care chitara sau pianul completau versurile sale. Ulterior, acestuia i s-au alăturat muzicienii Dragoș Strat, Cătălin Constantin și Adrian Maraloiu, iar din septembrie 2019 există oficial trupa om la lună.

Primul lor album complet era programat să fie lansat în aprilie 2020, dar a fost amânat pentru toamna aceasta.

În perioada de izolare, om la lună a lansat single-ul Pace, iar videoclipul a fost realizat de imagini adunate de la fanii trupei.

The post Om la lună, trupa născută din poezie cântată, a lansat videoclipul Dans. Urmează și albumul compus în izolare. appeared first on Cultura la dubă.

Artiștii ONB, atât cei de la opera, cât și cei de la balet, s-au împărțit atunci în două tabere: cea a românilor, conduși la proteste de dirijorul Tiberiu Soare și cea a coregrafului Johan Kobborg și a balerinei de rang mondial, Alina Cojocaru, cei doi fiind susținuți atât de balerini străini, pe care îi aduseseră la ONB, cât și de balerini români.

Românii îl acuzau pe Kobborg că favorizează artiștii străini, iar susținătorii săi spuneau că niciodată baletul din România nu ajunsese la un nivel atât de înalt precum cel impus de coregraful danez. Scandalul cu tentă rasistă a ajuns în atenția marilor publicații din lume, care au scris la acea vreme că marea balerina Alina Cojocaru era huiduită în propria țară, ceva de neînțeles pentru orice iubitor de balet, care e conștient de valoare incontestabilă a balerinei române.

După o perioadă cu greve, spectacole anulate, intervenția ministrului culturii și câteva conduceri schimbate, Alina Cojocaru și Johan Koborg au părăsit definitiv România, fiind urmați de mai mulți balerini.

Printre aceștia se numără și Marina Minoiu.

Marina dansează acum în corpul de balet la Royal Danish Ballet. Îi este dor de casă, dar rămâne departe, pentru că departe de normalitate este și mentalitatea românească față de artă și de aprecierea valorilor.

Marina, cum și când a început povestea ta de balerină?

Cariera mea a început o dată cu oportunitatea de a merge la ONB cu sora și mama mea să vizionăm  baletul „Giselle”. În acel moment s-a născut o dorință, o bucurie care m-a urmărit în toți anii care au urmat până la prima lecție de balet. Și poate că din momentul primei ore de balet , am stiut că asta vreau să fac.

Ca  atunci când te îndrăgostești de ceva, de cineva. Vrei să faci numai acel lucru sau să fii doar cu persoana respectivă. A fost prima mea dragoste. Iar, cu anii, această pasiune nu s-a diminuat, a ramas la fel de vie, a crescut și a dobândit maturitate.

În prezent, în România, din ce în ce mai mulți părinți își îndrumă copiii, în special pe fete, către balet. Ce ai avea să le spui acestora despre ce îi așteaptă dacă vor să ajungă la profesioniști?

Mă bucură faptul că tot mai mulți copii sunt îndrumați către artă și către dans. În România potențialul este unul foarte mare. Suntem un popor pasional, harnic și care dorește să se bucure de arta frumosului.

Însă  cariera de balerin profesionist constă în multă muncă zilnică, permanentă, pentru că vorbim despre lucrul cu corpul uman în calitate de instrument al nostru.

Această profesie constă în a fi dedicat, pasionat de această formă de artă, care înseamnă și a lăsa orgoliile deoparte pentru a face loc valorilor umane adevărate.

 Drumul unui balerin profesionist este unul presărat cu bucurii, dezamăgiri, frustrări, accidentări, momente de vis pe care poate nici nu și le-a imaginat vreodată.

Dar ce este foarte important este să știi ce vrei să faci, unde vrei să ajungi și ce fel de dansator vrei să fii. Viața îți va îndruma pașii către ceea ce iți este menit atât timp cât rămâi dedicat, onest cu tine însuți și mai ales încrezător.

Sfatul meu pentru părinții care își îndrumă copiii către balet este să evalueze sau să identifice dacă există pasiune către o viitoare profesie și apoi să poată identifica la timp dacă exista oportunitatea dezvoltării unei cariere în acest domeniu.

Sunt multe situații în care baletul rămâne la nivel de hobby, ceea ce este un lucru bun. Copiii pot să ia contact chiar și așa cu anumite elemente care să îi dezvolte pe zonă artistică.

A face balet ca hobby înseamnă ceva, iar a fi balerin profesionist este cu totul altceva. Atunci când alegi a doua variantă trebuie să știi că nu este vorba numai de premii la competiții sau sclipici și costume frumoase. Acestea sunt elemente care apar ulterior în cariera de balerină.

Desigur, îndrumarea și sprijinul unui profesor sunt esențiale.

Mi-ar plăcea să văd un pic mai multă pregătire sau educație către esență la cei tineri, maturitate și calitate și mai putină înclinație către comercial și superficial.

Care e cel mai dificil lucru într-o viață de balerină? Ai avut momente când ai vrut să renunți?

Relația dintre minte și corp este un lucru dificil, iar eu îi acord o atenție deosebită și permanentă. Relația aceasta poate fi destul de provocatoare, însă aici intervin noțiunile de echilibru interior, credință și acceptare.

Da, am avut momente când am vrut să renunț. Momente în care am avut sentimentul că nu este drumul meu. Dar viața mi-a arătat că nu a fost așa, m-a întors din drumul negării, m-a învățat că și în momentele mai puțin bune trebuie să învăț să las lucrurile să se intample.

Imi place să cred că ceea ce este potrivit pentru mine se va întâmpla.

Ai avut o carieră lungă la Opera Națională București și ai plecat de acolo în urma acelui nefericit scandal din 2016. Ce a însemnat pentru tine perioada petrecută cu coregraful Johan Kobborg acolo?

Anii petrecuți la ONB vor rămâne mereu pentru mine anii de însemnătate foarte mare.

 În primul rând, acolo m-am format ca artist și nu pot șterge cu buretele această etapă, indiferent de evenimentele petrecute.

Uitându-mă înapoi știu că am învățat câte ceva din toate experiențele pe care le-am trăit acolo. Tot pe scena ONB mi-am văzut dorințe împlinite, am dansat roluri la care nu visasem vreodată, am învatat despre mine însămi, am plâns, am râs. O parte a vieții mele la care adeseori mă regăsesc gândidu-mă cu bucurie, dar și cu nostalgie.

Anii în care am lucrat cu Johan Kobborg au însemnat o creștere profesională importantă pe drumul carierei mele ca și balerină.  Au reprezentat o redecoperire a mea, a anumitor părti ale mele, atât ca om cât și ca artist, de care nu eram conștienta. Provocarile au fost permanenete, în ideea de a da tot ce este mai bun pe scenă.

Ce reprezintă pentru tine balerina Alina Cojocaru?

Atât Alina Cojocaru cât și Johan Kobborg reprezintă pentru mine doi artiști de elită care au marcat și au schimbat lumea dansului prin viziunea lor și prin felul în care văd baletul. Au inspirat și continuă să inspire oameni, artiști, generații de dansatori. Atât timp cât am avut ocazia să lucrez cu amandoi la București am avut de învațat foarte multe .

Unul dintre lucrurile care mi-a ramas în minte și în suflet este acela că au avut încredere în oameni și că au putut să vadă dincolo de aparențe sau titulaturi.

Amândoi ne-au încurajat permanent să ne desoperim pe noi înșine, să avem curaj și încredere în a fi autentici.

Cum ai ajuns la Royal Danish Ballet și ce a însemnat pentru tine această schimbare?

La Royal Danish Ballet am ajuns în urma plecării mele din țară. A fost o schimbare foarte mare pentru că am lăsat totul în urmă și am luat-o de la zero. Într-o țară nouă, cu o cultură diferită, într-o companie nouă.

In primele 6 luni am simțit că nu reușeam să găsesc stabilitate în mai nimic. Dar atât sprijinul și dragostea familiei mele, cât și credința în Dumnezeu m-au ajutat să îmi regăsesc stabilitatea, fiind departe de casă.

Te-ai lovit de reacții neplăcute din partea colegilor pentru că veneai din România?

Colegii m-au primit foarte frumos, iar colaborarea a fost una placută încă din primele zile.

Cum este viața în Danemarca?

Nivelul de viață aici este unul foarte ridicat. De multe ori m-am simțit foarte răsfățată venind din România. Cu timpul, te obișnuiesti cu stilul de viată, însă există diferențe culturale și sociale pe care le simt inevitabil.

 Cu ce nu mă pot obișnui este vremea și întunericul în timpul iernii.

Cred, însă, cu tărie că atât timp cât ești deschis și încrezător vei întâlni oamenii potriviți, de care ai nevoie.

A… și înca ceva, patiseria daneză este absolut irezistibilă!

Raportul dintre câștiguri și cheltuieli iese pe plus, față de cum era în România?

Aș spune că da , însă referindu-mă strict la perioada în care am fost în țară. Știu că lucrurile s-au schimbat în bine în acest sens în Romania și m-am bucurat să aud asta. În același timp, este greu de comparat pentru că sunt două țări aflate în etape diferite ca și dezvoltare.

Te gândești să te stabilești acolo?

Greu de zis acum…

Îți e dor de România? Daca da, de ce anume îți este dor?

Da, absolut! Imi este dor de frumusețea locurilor din România, de energia pe care o simt cand ma aflu acasa . Imi este dor de prietenii mei, de finul meu -un mic  artist in devenire, de catelusa mea Sasha, de bisericile noastre si  cel mai mult imi este dor  de familia mea.

Ce te-ar putea face să revii ca balerină la ONB?

Schimbarea mentalității și susținerea dezvoltării acestei profesii .

Ai mai fost să vezi spectacole de balet la ONB?

De când am plecat nu am mai fost.

Daca ar fi să o iei de la capăt, ai mai face balet?

Probabil că da, nu stiu. Îmi place să cred că avem un scop în viață, călătoria noastră aici, ca oameni, ne este daruită pentru a ajunge undeva. Pentru mine această destinatie a însemnat și înseamnă calea dansului, deși atunci când eram mică îmi doream să devin judecătoare și, mai apoi, arheolog.

The post Marina Minoiu. Povestea unei prim-balerine nevoite să părăsească România și să o ia de la capăt în Danemarca appeared first on Cultura la dubă.