Azi se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui George Enescu, iar cel mai mare eveniment cultural organizat de statul român, Festivalul Internațional George Enescu, debutează duminică seară cu un concert extraordinar susținut de Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”, sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, director artistic al festivalului.

Programul serii include o lucrare românească în primă audiție absolută – Concertul pentru orchestră de Dan Dediu, urmată de Concertul pentru vioară în re minor, capodopera compozitorului georgian Aram Haciaturian – solist Nemanja Radulović – și Poema Română de George Enescu. Concertul va integra proiecții multimedia în regia Nonei Ciobanu și a lui Peter Košir.

Cea de-a 27-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu se va desfășura sub tema „Aniversări / Celebrations” – un omagiu adus marilor muzicieni și momentelor de referință din istoria unor ansambluri de prestigiu.

Vor fi marcați 70 de ani de la moartea lui George Enescu, 150 de ani de la nașterea lui Maurice Ravel, 100 de ani de la cea a lui Pierre Boulez sau 50 de ani de la moartea lui Dmitri Șostakovici.

Festivalul Enescu celebrează și istoria unor ansambluri de renume: un secol de la înființarea Orchestrei Simfonice Naționale a Danemarcei, 80 de ani de activitate ai Philharmonia Orchestra din Londra, 70 de ani de existență ai Orchestrei Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, 45 de ani ai Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, și 75 de ani de la fondarea Corului Filarmonicii „George Enescu”.

Ediția din acest an devine astfel o veritabilă celebrare a muzicii, trecutului și viitorului ei, aducând împreună artiști, orchestre și ansambluri care au modelat istoria sonoră a lumii.

Se anunță o ediție monumentală, care reunește la București peste 4000 de artiști din 28 de țări, în peste 95 de concerte găzduite de Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Auditorium a MNAR, Sala Radio, Teatrul Odeon, MINA – Muzeul Artei Noi Imersive, precum și de Opera Națională București și Teatrul Național „I.L. Caragiale”.

Pe parcursul celor patru săptămâni, Bucureștiul va deveni gazda unor artiști de prim rang ai scenei internaționale: Martha Argerich, Anne-Sophie Mutter, Rudolf Buchbinder, Alexandre Kantorow, Bruce Liu, Isabelle Faust, Gautier Capuçon, Asmik Grigorian, Jennifer Holloway, Kristine Opolais, Kian Soltani, Alexandra Dariescu, Andrei Ioniță, Valentin Răduțiu, Leif Ove Andsnes, Jan Lisiecki, Jean-Yves Thibaudet, Valentin Șerban și mulți alții.

Vor concerta orchestre de top, printre care: Royal Concertgebouw Orchestra, Philharmonia Orchestra, Tonhalle-Orchester Zürich, Frankfurt Radio Symphony, Czech Philharmonic, Orchestre National de France, Chamber Orchestra of Europe, Academy of St Martin in the Fields, Budapest Festival Orchestra, Gustav Mahler Jugendorchester, Scottish Chamber Orchestra, WDR Symphony Orchestra Cologne, Les Siècles, Il Giardino Armonico, Accademia Bizantina, Mahler Chamber Orchestra, Sinfonia Varsovia, Orchestra of the Age of Enlightenment, Orchestra Națională Radio sau Filarmonica „George Enescu”.

Lucrări semnate de George Enescu vor fi prezentate în 45 de interpretări în cadrul Festivalului. Printre acestea se numără poemele simfonice Isis și Vox Maris, Pastorala-Fantezie, Rapsodiile Române, dar și Simfoniile sau Suita Sătească, o serie de bijuterii camerale și lucrări vocal-simfonice de referință. Momentul culminant va fi reprezentația monumentală a Oedip, montată la Opera Națională București, în viziunea regizorală a lui Stefano Poda, cu o distribuție de elită din care fac parte Ionuț Pascu, Ruxandra Donose, Ramona Zaharia și Vazgen Gazaryan.

În 2025, opera și baletul revin in forță în programul Festivalului Enescu. Pe lângă Oedip, publicul va putea urmări și L’Heure espagnole de Maurice Ravel, în regia lui Tompa Gábor, spectacolul de dans Les Saisons al companiei Malandain Ballet Biarritz (Sala Mare a TNB) și creația coregrafică semnată de Gigi Căciuleanu, DinDor’NdoR, prezentată la Sala Studio a TNB de către Teatrul de Balet Sibiu. De asemenea, vor fi interpretate alte șapte opere în concert, printre care Lady Macbeth din Mțensk de Șostakovici.

trailer Les Saisons:

O componentă inovatoare a ediției 2025 este seria ENESCU – JTI IMMERSIVE EXPERIENCE, desfășurată la MINA – Muzeul Artei Noi Imersive. Aceasta propune concerte imersive care combină muzica clasică, dansul contemporan, inteligența artificială, animația și artele vizuale. Publicul este invitat în fiecare joi și vineri, la spectacole interdisciplinare precum Onirius de Gigi Căciuleanu, Ultima piesă – un concert cu interacțiune EEG în timp real, Bach in the Jungle (muzică de Bach și Piazzolla), dar și Klimt meets Bösendorfer – Ver Sacrum, cu pianista Alexandra Silocea, mezzosoprana Patricia Nolz și actrița Laëtitia Eïdo, interpretat pe un pian unicat Bösendorfer-Klimt.

Totodată, festivalul sprijină și promovează activ tinerii muzicieni laureați ai Concursului Internațional George Enescu, care vor urca pe scenă alături de orchestre importante ale lumii, printre care Orchestra WDR (la Cluj Napoca), Rotterdam Philharmonic, Orchestra de Cameră Radio, Orchestre de Chambre de Lausanne și Orchestra de Tineret Gustav Mahler sub conducerea muzicală a renumiților Cristian Măcelaru, Lahav Shani, Renaud Capucon, David Grimal sau Manfred Honeck.

În plus, continuă inițiativa lansată cu mare succes în 2023 – seria dedicată familiilor și copiilor – prin concerte speciale organizate la Teatrul Odeon, într-un format prietenos și interactiv.

Ca de fiecare dată, nu vor lipsi nici Concertele de la Miezul Nopții de la Ateneul Român, recunoscute pentru atmosfera lor aparte, recitalurile camerale de la Sala Auditorium a MNAR sau concertele extraordinare de la Sala Radio.

Festivalul Enescu este organizat de ARTEXIM, sub Înaltul Patronaj al Președintelui României și finanțat de Guvernul României prin Ministerului Culturii.

Biletele pentru concertele din cadrul Festivalului Internațional George Enescu se pot achiziționa atât online, din platforma Eventim.ro, https://www.cts.eventim.ro/artist/festivalul-george-enescu, cât și în format fizic, din rețeaua de hypermarketuri Carrefour și din lanțurile de librării Cărturești și Humanitas.

Despre Festivalul Internațional George Enescu

Festivalul Internațional George Enescu este unul dintre cele mai mari evenimente de muzică clasică la nivel mondial, organizat începând cu anul 1958. Cea de-a XXVII-a ediție are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. Tema din acest an este „Aniversări / Celebrations”, iar în program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, ce vor aduce în prim-plan atât moștenirea artistică a lui Enescu, cât și impactul său profund asupra muzicii clasice universale.

The post Peste 4000 de artiști vor sosi, începând de duminică, la Festivalul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Celebri artiști MIKA și James Bay vor concerta pentru prima dată la Timișoara. Pe scena din centrul orașului  vor mai urca Theo Rose și cunoscuta trupă Bajaga I Instruktori din Serbia.

„Continuăm rețeta de succes de anul trecut, când peste 80.000 de timișoreni și vizitatori au fost la evenimentele și concertele dedicate creativității, pasiunii și energiei orașului. Anul acesta, evenimentul platformă Celebrarea orașului, parte din moștenirea programului de Capitală Europeană a Culturii Timișoara 2023 și Ziua Timișoarei vor avea loc împreună în weekendul 1-3 august și pe lângă numele mari care vor urca pe scenă, vom găzdui zeci de evenimente care vor transforma orașul, prin cultură și spirit comunitar” – a declarat Dominic Fritz, primarul Timișoarei.

Toate detaliile despre weekend-ul cu peste 120 de evenimente gratuite din Timișoara și ajutor pentru planificarea călătoriei pot fi găsite AICI.

Britanicul James Bay va urca pe scenă în această seară. Muzicianul e cunoscut pentru hit-uri precum „Hold Back the River” și  „Let It Go”.

MIKA în concert, sâmbătă, 2 august 2025

De la debutul său cu „Grace Kelly” în 2007 – o piesă care s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare și a dominat topurile din șapte țări – până la albume iconice precum Life In Cartoon Motion (cu hit-ul Relax, Take It Easy), MIKA a reușit să creeze un univers muzical plin de culoare, dramă și sinceritate.

Povești pe aripile Bufnițelor – călătoria continuă!

Bufnițele aduc magia cărților în comunitate! La evenimentul „Ziua Timișoarei | Timișoara City Celebration”,  echipa Asociației Culturale  La Două Bufnițe vine cu 6 ateliere interactive pentru copii și adolescenți – de la scris creativ și mitologie, la povești fantasy, explorări literare, backstage-ul cărților și evenimente muzicale dedicate legendelor rock. Număr maxim participanți/atelier: 20 copii

1 august, ora 16:00 – Atelier creative writing: Cuvinte care zboară – atelier de scriere creativă, Formator: Alexandru Higyed (poet, librar)

1 august, ora 18:00 – Atelier mitologie pentru copii: „Eroi, Monștri și Zei – Descoperă puterea poveștilor antice!”, Formator: Gabi Muntean (filolog, librar)

2 august, ora 14:00 – Atelier realizat cărți: „Cum se face o carte? De la idee la librărie”, Formator: Oana Doboși (manager cultural)

2 august, ora 16:00 – Atelier muzică și povești: „Legendele Rock pentru copii – ascultă povestea, simți muzica!”, Formator: Raluca Selejan (manager cultural)

3 august, ora 16:00 – Atelier literație: „Lectură cu Superputeri – De la pagini la idei uimitoare”, Formator: Alexandru Higyed (poet, librar)

3 august, ora 18:00 – Atelier povești fantasy: „Vrăjitori, dragoni și comori ascunse – Atelier de imaginație fără limite”, Formator: Gabriela Muntean (filolog, librar)

„Luna august este una dintre cele mai bune perioade pentru a descoperi orașul. Temperaturile sunt plăcute, aici e cea mai întinsă zonă pietonală din România și sperăm că toată lumea va profita de ocazia de a vedea artiști de calitate live, fără bilete, dar și de a explora Timișoara” – a declarat Laura Boldovici, managerul Visit Timișoara.

Peste 50 de alte locații din oraș vor fi activate cu mai mult de 120 de spectacole live, tururi ghidate, proiecții, workshop-uri și concerte. Programul complet al tuturor evenimentelor de Ziua Timișoarei este disponibil la https://celebrare-timisoara.ro/ro/editii/2025/program, iar intrarea va fi gratuită la toate evenimentele.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Concerte James Bay, MIKA și alte 120 de evenimente gratuite weekendul acesta, de Ziua Timișoarei appeared first on Cultura la dubă.

Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.

A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.

Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.

Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.

Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.

Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.

***

“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”

Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.

„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.

Povestea sa începe în 1968, la București.

“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.

Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?

Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!

După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.

Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.

Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.

Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”

A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”

Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.

“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.

Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.

Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.

Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”

Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.

“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”

Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.

“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.

Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?

Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.

Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.

Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?

Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.

Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.

Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”

Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.

“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”

Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.

“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.

De ce ați ales muzica lui Schumann?

Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.

Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”

Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.

De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.

“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”

Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.

“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.

La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.

De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.

În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.

Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.

Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.

Cum ați defini talentul și cum îl identificați?

Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.

Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.

Și acest talent se poate identifica la un copil?

Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”

Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.

Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?

Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”

Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.

A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.

Cum vă simțiți când cântați la pian?

Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.

E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.

Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?

Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Marea pianistă Dana Ciocârlie: “Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât.” appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va fi deschis de „The Phoenician Scheme”, cel mai nou film semnat de Wes Anderson, prezentat recent în premieră mondială la Festivalul de la Cannes, unde a fost ovaționat de publicul prezent. „The Phoenician Scheme” este, potrivit presei internaționale, unul dintre cele mai ambițioase și rafinate proiecte, din ultimul deceniu, ale cineastului american, avându-i în roluri principale pe Benicio del Toro și pe Mia Threapleton, fiica actriței Kate Winslet, care oferă o interpretare remarcabilă. Din distribuție mai fac parte Tom Hanks, Scarlett Johansson, Michael Cera, Tilda Swinton, Bill Murray, Willem Dafoe.

Proiecțiile din București vor avea loc la Cinema Elvire Popesco și Cinema Muzeul Țăranului, iar programul include titluri premiate la marile festivaluri internaționale și filme ale unor regizori emblematici, proiectate în premieră în țara noastră.

În primul weekend de festival (6-8 iunie), în curtea Cinema Muzeul Țăranului va fi organizat un hub al AIFF, cu foodtruck-uri, spații de socializare și concerte live susținute de COMA și Mihail, precum și karaoke – toate cu intrare liberă.

Joi, 6 iunie, de la ora 21:30, va avea loc concertul trupei COMA, una dintre cele mai iubite formații de rock alternativ din România, cunoscută pentru piese precum „Cel mai frumos loc de pe pământ”, „Document” sau „Chip”.

Vineri, 7 iunie, de la ora 21:00, Mihail va susține un concert acustic special, într-o atmosferă intimă. Artist, compozitor și producător, Mihail este unul dintre puținii artiști români care au reușit să-și construiască o carieră internațională cu un stil muzical atipic, îmbinând influențe pop, funk, alternative și electronice.

Sâmbătă, 8 iunie, programul serii va fi dedicat karaoke în aer liber, o invitație la relaxare, improvizație și interacțiune, care va închide într-un ton festiv primul weekend al AIFF #9.

Această inițiativă face parte din demersul de a construi nu doar un festival de film, ci și un adevărat hub cultural și social – un loc unde iubitorii de cinema se pot întâlni, se pot bucura de artă și pot crea amintiri împreună.

De la Sundance la A24: surprizele din programul AIFF 2025

Sorry, Baby, scris și regizat de Eva Victor, este un film care explorează procesul de vindecare al unei profesoare universitare după o agresiune sexuală. Cu o distribuție remarcabilă, inclusiv Naomi Ackie și Lucas Hedges, filmul a avut premiera la Sundance 2025 și a fost recent prezentat în selecția Quinzaine des Cinéastes de la Cannes. În România filmul este distribuit de CAY Films, iar lansarea în cinematografe este programată pentru luna septembrie 2025.

Lurker, regizat de Alex Russell, este un thriller psihologic ce urmărește povestea unui angajat din retail care ajunge să se apropie periculos de mult de anturajul unei vedete pop în ascensiune. Filmul, cu accente tensionate și observații sociale fine, a avut premiera la Sundance 2025.

Dìdi, debutul regizoral al lui Sean Wang, este o dramă de maturizare care îl urmărește pe Chris Wang, un adolescent taiwanez-american de 13 ani, în vara anului 2008. Filmul a fost apreciat pentru portretizarea sinceră a adolescenței și a relației cu familia, câștigând Premiul Publicului și Premiul Special al Juriului pentru cea mai bună distribuție la Sundance 2024. La Independent Spirit Awards 2025, Dìdi a obținut recunoaștere importantă, câștigând premiul pentru Cel mai bun debut în regie.

Din portofoliul prestigiosului studio A24 vin în premieră la AIFF două dintre cele mai așteptate titluri ale anului:

Death of a Unicorn, o comedie neagră regizată de Alex Scharfman, îi are în rolurile principale pe Paul Rudd și Jenna Ortega. Un tată și fiica sa accidentează mortal un unicorn în drum spre un o vacanță de weekend, eveniment care atrage atenția miliardarului lor șef (Richard E. Grant), dornic să exploateze presupusele proprietăți miraculoase ale creaturii. Filmul combină satira corporatistă cu fantezia grotescă, într-un stil vizual inconfundabil.

Opus, scris și regizat de Julian Higgins, o aduce în prim-plan pe Ayo Edebiri în rolul unei tinere scriitoare invitate în izolata reședință a unei legende pop (John Malkovich), dispărută misterios cu trei decenii în urmă. Încercând să afle adevărul, protagonista se trezește prinsă într-un joc de oglinzi și manipulări, alimentat de fanii devotați ai starului și de mass-media oportunistă. Un thriller psihologic despre mituri, influență și cultul celebrității.

Pentru proiecțiile din București și de la Castelul Bran, biletele pot fi achiziționate de AICI. În Timișoara, biletele sunt disponibile pe site-ul Cinema Timiș și la casierie. În Iași, biletele se găsesc pe site-ul Cinema Ateneu și la casierie. Pentru celelalte orașe, biletele vor fi puse în vânzare în curând.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “The Phoenician Scheme”, noul film al lui Wes Anderson, deschide American Independent Film Festival la București (6–12 iunie) appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul Internațional “Enescu și muzica lumii”, aflat la a 23-a ediție, va avea loc la Sinaia, între 9 august – 2 septembrie, intrarea fiind liberă.
Principalul loc de desfășurare va fi Casinoul din Sinaia, dar vor avea loc concerte și la Muzeul Sinaia,
Parcul Dimitrie Ghica sau Casa memorială George Enescu.
Festivalul se va deschide pe 9 august cu un concert în aer liber susţinut de Ansamblul Filarmonicii „George Enescu” sub titlul Nemuritorul Johann Strauss, în Parcul Dimitrie Ghica din Sinaia,

Concertele simfonice programate în sala Casino-ului din Sinaia vor fi susţinute de Orchestra Junior, dirijată de Andrei Stănculescu pe 10 august, sub genericul Familii de compozitori – Bach şi Haydn, urmat de Orchestra Română de Tineret dirijată de Gabriel Bebeşelea, solistă Suyoen Kim cu un program Brahms, Enescu, Joseph Joachim.
Tot la Casinoul din Sinaia, dar si la Casa memorială George Enescu vor putea fi ascultați pe 17 august Laureaţii Concursului Internaţional George Enescu, mai precis un recital de trio Valentin Şerban – vioară, Ştefan Cazacu – violoncel, invitat Cătălin Răducanu – pian.
De ziua lui George Enescu, pe 19 august, la Casa memorială George Enescu, va avea loc în aer liber, de la ora 17, recitalul „Enescu la el acasă” cu Ştefan Aprodu – vioară şi Cătălin Răducanu – pian.

Pe 2 septembrie, festivalul va fi încheiat de Orchestra Naţională de Tineret a Franţei, dirijor Alexandre
Bloch, solistă violonista Sarah Nemţanu, cu un program Berlioz, Lalo, Lili Boulanger, Maurice Ravel.

The post Festivalul “Enescu și muzica lumii” va avea loc între 9 august și 2 septembrie la Sinaia appeared first on Cultura la dubă.

Maestrul Radu Lupu, unul dintre cei apreciați pianiști din întreaga lume, a dispărut dintre noi, a transmis în această seară pagina oficială de facebook a Festivalului Internațional George Enescu.

Radu Lupu își anunțase retragerea din activitate în 2019.

El va rămâne unul dintre marii pianiști pe care România i-a dat muzicii clasice internaționale. În 2016 el a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic, pentru servicii aduse muzicii.

Radu Lupu s-a născut la Galați, pe 30 noiembrie 1945. A început să studieze pianul la 6 ani, iar la 12 ani interpreta deja muzică de pian compusă chiar de el.

A studiat mai întâi la Galați, apoi la Școala Popolară de Artă din Brașov și la București, unde le-a avut profesoare pe celebrele Florica Musicescu și Cella Delavrancea.

La doar 16 ani, a primit o bursă la Conservatorul din Moscova, unde a rămas timp de 2 ani. Ulterior, a câștigat în 3 ani 3 concursuri prestigioase:Concursul de pian “Van Cliburn” de la Fort Worth, Texas, Concurs Internaţional „George Enescu” (1967) şi Concursul internaţional de pian de la Leeds, Marea Britanie (1969).

Odată cu premiul din Marea Britanie a început, de fapt, cariera sa internațională. În 1969 a debutat la Londra și a cucerit publicul și presa de specialitate britanică. “A adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experienţă de viaţă, cu alternanţele sale de dezolare şi mândrie. Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire”, a titrat atunci The Times.

În 1978, Radu Lupu concerta alături de Berliner Philharmoniker și dirijorul Herbert von Karajan la Festivalul de la Salzburg.

De altfel, de-a lungul carierei, Radu Lupu a concertat alături de cele mai mari orchestre și cei mai importanți dirijori, având o relație profesională specială cu Daniel Barenboim. Cei doi au câștigat Premiul Grammy în 1995 pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu Sonata în Si bemol major și Sonata în La major de Franz Schubert (la patru mâini).

A înregistrat 20 de discuri, fiind cunoscut drept un interpret extraordinar al muzicii lui Beethoven, dar și Brahms, Grieg, Mozart, Schubert sau Schumann.

În 2013, Radu Lupu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București.

El era stabilit în Elveția, la Lausanne, și, dincolo de aparițiile pe scenă, refuza să acorde interviuri în presă, de “teama de a nu fi neînțeles”. De asemenea, nu era de acord ca recitalurile sale de pian să fie transmise la radio.

Radu Lupu s-a stins din viață la 76 de ani.

The post Dispariția unui geniu. Pianistul Radu Lupu s-a stins din viață la 76 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Aceasta va urca pe scenă pe 12, 14, 18, 20 și 22 august, într-o serie unică pentru un artist în România, care depășește inclusiv recordul de concerte stabilit de violonistul Andre Rieu la București.

Beth Hart nu este la prima sa vizită în țara noastră. Din 2015, de când a urcat pe scena de la Sala Palatului, artista a tot revenit pentru mai multe evenimente.

Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără Caught out in the rain, Your heart is as black as night sau I’ll take care of you.

Artista americană a lansat în 1999 primul album solo –  ,,Screamin ‘for My Supper”, iar cu single-ul ,,LA Song – Out of This Town” a devenit nr. 1 în Noua Zeelandă.

La începutul carierei a cântat și pe străzile din Los Angeles. Așa l-a cunoscut pe managerul său, David Wolff, cel care i-a făcut cunoștință cu chitaristul Joe Bonamassa. Cei doi au scos primul lor album de blues clasic – ,,Don’t Explain”, care a ajuns pe locul 3 în Bilboard Blues Album Chart.

Alături de Joe Bonamassa, în 2013, a lansat albumul ,,Seesaw”, nominalizat apoi la Grammy.

În 2016 a câștigat la European Blues Awards premiul pentru cel mai bun album – ,,Fire on the Floor” , apoi în 2017 a câștigat premiul pentru cea mai bună vocalistă feminină.

Biletele la concertele Beth Hart pot fi achiziționate aici.

The post Beth Hart va susține cinci concerte la Brezoi appeared first on Cultura la dubă.

Dacă aveți obiceiul să mergeți la concerte în București, sunt șanse foarte mari să apăreți măcar într-o fotografie surprinsă de Miluță Flueraș. Este unul dintre cei mai apreciați fotografi de eveniment de la noi, un om care își pune în aplicare pasiunea cu profesionalism și rigurozitate.

Nu a lăsat camera din mână nici măcar la teribilul incendiu din Colectiv, celebrele imagini cu focul de artificii declanșat fiind surprinse chiar de el.

Fotografia de concert e cea cu care a început și de la care a ajuns apoi la portret. A experimentat și fotografia de arhitectură sau de evenimente sportive. După o experiență de mai bine de zece ani, spune că a încercat cam toate tipurile de fotografie, măcar la un nivel începător. 

Pentru interviu, ne-am întâlnit într-o zi de luni, la o terasă liniștită din București. Când am ajuns, el era deja la masă, cu un zâmbet prietenos pe față. Am început să discutăm ca doi prieteni care nu s-au mai văzut de ceva vreme, deși abia ne cunoșteam. Dincolo de atitudinea deschisă, era parcă o urmă de timiditate, specifică celor obișnuiți să stea în spatele camerei. 

„Din pasiune am început și din pasiune o fac în continuare.”

Miluță a început să facă fotografie când avea 22 de ani. Cum a prins un loc de muncă stabil, a făcut un credit și și-a luat prima cameră. Nu era chiar necunoscător, așa că a investit într-o cameră bună și a început ca orice fotograf:

„Fotografiam chestii din pasiune, banale. Momentul zero al fotografiei: flori, peisaje. ”

Și-a dorit rapid să îmbine noua pasiune cu una mai veche, mersul la concerte. Îi plăcea să stea în față, de unde îi observa pe fotografii de după gard. Îi trecuse prin minte că ar putea face ce fac ei, ba chiar s-o facă mai bine. În 2008 și-a făcut un site, o revistă online alături de câțiva prieteni. Ei scriau materiale, iar Miluță se ocupa de imagini – așa a început să facă fotografie de concert. 

„La început, când nu ești fotograf oficial al unui eveniment, ai foarte puțin timp. Ai acele 3 piese în care trebuie să prinzi totul. Mi-am dat seama destul de timpuriu că sunt foarte importanți și oamenii de la concerte, așa că am început să fac și portrete.

Uneori galeriile sunt mai bogate în stări decât artiștii de pe scenă. Îmi place că este un tip de fotografie destul de solicitant, nu ai cum să te plictisești. Și îmi place că există interacțiunea asta între fotograf și artist, atunci când există, nu există mereu. Și între public și fotograf.“

“Practic, unii dintre noi am crescut împreună. Sunt oameni cu care mă văd de mulți ani la evenimente și suntem aproape ca o familie.”

Dacă pentru majoritate un concert înseamnă o ocazie de relaxare, de a se bucura de o trupă dragă live, pentru Miluță înseamnă câteva ore de muncă, de concentrare totală. Ca să nu permită rutinei să intervină, el rămâne exigent cu propria persoană și dedicat. 

„Eu, dacă am ocazia să fotografiez un concert în totalitate, sunt 100% conectat până la final. Nu iau pauze lungi. Sigur, îmi iau niște timp pentru mine. Dar vreau să fotografiez tot ce se poate fotografia pentru că sunt și foarte critic și prefer să am o bază foarte mare din care să aleg la final. Încerc să fac chestii cât mai diverse.

Uneori ajută să gândești puțin în afara tiparelor. Chiar când vine vorba de fotografie de concert. Poți să faci lucrurile atât de diferit încât cineva care privește să poată vedea întreaga dimensiune a evenimentului: de la cadre super largi în care se vede tot publicul până la detalii pe mâna cuiva. E destul de provocator să faci asta. Ține de un mindset al tău pe care îl formezi în timp.”

Totuși, fotografia nu este principala ocupație a lui Miluță. De 16 ani lucrează la Centrul Național de Cartografie, unde administrează un serviciu național de poziționare. Tot timpul liber și concediile de la job se duc în fotografie, așa că cele două coexistă. Anul trecut, cum evenimentele au fost mult mai puține, s-a concentrat pe dezvoltarea personală:

„Mi-am făcut ordine în arhive, am multe cursuri pe care am reușit să le parcurg. Am reușit să-mi scriu teza de disertație, pe care ar fi trebui s-o termin acum șase ani.”

Un moment de cotitură în cariera și viața lui a fost incendiul din Colectiv. Deși Miluță a fost foarte deschis până în acel punct al discuției, în continuare îmi era teamă să deschid acest subiect. Totuși, mi-am făcut curaj să-l întreb cum a reușit să se întoarcă la activitatea de fotograf după acel moment:

„Am reușit foarte ușor să mă întorc. Nici nu mă recuperasem, practic. M-am întors la vreo 3 săptămâni după ce am ieșit din spital.”, mi-a spus pe un ton calm, la fel de senin ca până atunci. 

Prima ieșire ca fotograf după colectiv a fost la o galerie de artă, unde mulți s-au mirat că îl văd înapoi la muncă atât de rapid. Trecuse prin 42 de zile de spitalizare, câteva operații și terapie intensivă. Nu era complet recuperat: nu-și putea mișca prea bine mâna stângă iar pielea lui era încă sensibilă. Însă la puțin timp după, a revenit chiar într-un club, pentru a fotografia un concert:

„Îmi doream asta din momentul în care eram în spital. Nu mi-am pus niciodată problema că mi-ar fi frică, că nu m-aș mai întoarce.”

Când eram în spital toată comunitatea, mai ales din zona de rock și metal mi-a fost alături. Au organizat evenimente caritabile, m-au vizitat, nici nu se punea problema să nu mă întorc. Era greu pentru că încă nu eram complet recuperat.”

La mai puțin de două luni de la tragedia din Colectiv, Miluță Flueraș a publicat pentru prima dată fotografiile suprinse în acea noapte, imagini cu un puternic impact emoțional. Mulți dintre tinerii suprinși în instantaneele lui Miluță în prima parte a concertului, nu mai erau în viață.

Colectiv a lovit brutal și diferit zeci de familii și sute de apropiați ai lor. Ca victimă a incendiului, Miluță a aplicat propria terapie pentru a depăși trauma – întoarcerea la viața pe care o cunoștea înainte de Colectiv.

A încercat să se bucure de atenția și sprijinul prietenilor și să aprecieze faptul că e în viață. E un om care încearcă să găsească niște aspecte pozitive, să se agațe de ele și, astfel, să nu rămână blocat. Totuși,  realitatea românească se încăpățânează să îl dezamăgească și la 6 ani distanță de la Colectiv. 

„Niște schimbări au fost, cel puțin pe termen scurt. Dar s-au cam diluat în timp. Dau un exemplu foarte recent, deși nu vreau să fac remarci legate de politică. Am văzut o postare a lui Piedone care avea câteva sute de mii de like-uri în mai puțin de o zi, pentru că a protejat o bătrână care vindea zarzavaturi sau ceva similar. Știi, genul de cheap PR. Acum nu zic că e unul din principalii vinovați. 

Totuși, dacă judecăm acțiunile recente când nu s-a prezentat la tribunal, sau cele mai timpurii când spunea că nu se mai întoarce în politică niciodată și apoi a candidat… Nu e o senzație prea plăcută. 

Lumea încet, încet, a uitat.”

The post Miluță Flueraș, fotograf și supraviețuitor Colectiv: „Nu mi-am pus niciodată problema că mi-ar fi frică.” appeared first on Cultura la dubă.

Începând din data de 31 mai 2021, se pun în vânzare biletele pentru concertele ce se vor derula în luna iunie la Sala Radio. După câteva luni în care toate evenimentele stagiunii au fost transmise live de la Sala Radio – la radio sau online – publicul va reveni fizic în sală.

Sala va fi ocupată în procent de 30% din capacitatea totală. Nu este necesară prezentarea unui certificat de vaccinare sau test.

Primul concert pentru care se vor putea achiziționa bilete este cel prezentat de Orchestra Națională Radio în data de 4 iunie 2021. Un program Mozart/Schubert va fi dirijat de Lubnan Baalbaki (Liban) și concertul va fi un prilej de a vedea și asculta în ipostază solistică pe pianista Sînziana Mircea.

Biletele în format electronic pentru toate concertele lunii iunie vor fi puse în vanzare începând cu data de 31.05.2021 în sistem online pe iabilet.ro. De asemenea, biletele se pot achiziționa şi de la  Casa de bilete a Sălii Radio – începând cu data de 02.06.2021.  

The post Sala Radio reia concertele cu public appeared first on Cultura la dubă.

Generația care își trăia adolescența la sfârșitul anilor ’90 a fost poate prima care a avut curajul de a spune “Nu am chef azi” în fața părinților sau a profesorilor.

Un spirit rebel se trezea în tinerii care descopereau gustul democrației, iar noua muzică românească de la acea vreme a contribuit deciziv la conturarea unui alt mod de a privi viața, dincolo de celebrul îndemn părintesc “stai în banca ta”.

Și probabil Vama Veche a fost trupa care s-a identificat cel mai tare cu acea formă de rebeliune. Însă nu a fost rebeliune doar de dragul de a fi contra ceva, ci una creativă, care a făcut ca muzica să dăinuiască peste 20 de ani de atunci și probabil încă mult timp de acum încolo.

Între timp, Tudor Chirilă, tănârul cu părul lung și creț de la acea vreme, a devenit și una dintre cele mai puternice voci ale societății civile, militând pentru independența justiției, pentru depolitizarea educației, pentru cauze sociale sau pentru schimbarea legii managementului cultural.

În mijlocul unei crize care a lovit din plin sectorul cultural independent, Tudor Chirilă se va întoarce în Vama Veche după foarte mulți ani. Trupa Vama va susține pe 23-24 aprilie două concerte simbol pe plaja din Vama Veche, iar repertoriul de altădată se va reauzi într-un loc cândva minunat de sălbatic, azi mutilat din punct de vedere arhitectural și comercial.

Am vorbit cu Tudor Chirilă despre începuturile fenomenului Vama Veche, dar mai ales despre prezentul bolnav pe care îl trăim cu toții.

***

Tudor, tu ești cunoscut publicului larg ca muzician și actor, dar de mulți ani ai început să te implici și civic. De ce ai ales să faci asta?

Cred că este și o chestiune de structură, să vrei să înțelegi lumea în care trăiești și dacă ai primit o voce, să încerci să o folosești. Eu cred foarte puternic că trebuie să existe o balanță între politică și societate civilă, o societate civilă slabă nu are cum să fie o societate sănătoasă.

În anii 2000, în care se putea orice, am fost deposedați de drepturile noastre de la Nu ne mai trageți pe dreapta, din simpla multiplicare a zeci de mii de casete cu cântece de campanie ale PSD-ului, cu 3 trandafiri, muzica noastră a fost acolo și nimeni nu ne-a întrebat.

Când i-am amenințat că îi dăm în judecată, au zis că nu-i nicio problemă, era clar că justiția nu funcționa ca acum.

După aia, când au început să apară marile dosare și să se schimbe ceva, am simțit nevoia de a prezerva acel mic avantaj, care se manifesta printr-o oarecare independență ale unor instituții publice.

Acum e ca-n Macbeth, am înotat atât de mult prin sânge, încât e mai ușor de mers înainte decât de dat înapoi, e o replică.

Nu te poți întoarce și cred că e foarte important ca din ce în ce mai multă lume care n-a făcut pasul spre politică, să se implice în societatea civilă, să fie un exemplu, o voce.

Apropo de pasul spre politică, ai primit vreodată propunerea de a intra în politică?

Da. De mai multe ori.

Și de ce ai refuzat?

Pentru că buna credință și buna intenție sunt imediat mânjite, ne uităm la chestia asta. Eu sunt un individ care vrea să-și facă treaba destul de bine și, intrând în politică, ar trebui să renunț la muzică și la teatru, dacă aș vrea să fac asta profesionist. Cred că locul meu e mai bun aici și nu cred că am, deocamdată, competențele necesare pentru administrație publică.

Dar cred că de pe margine pot să mă implic în diverse grupuri, să susțin anumite inițiative legislative, să fac lobby pentru diverse schimbări legislative pentru domeniile care mă interesează pe mine, de exemplu în educație.

Tu ai avut acel demers cu petiția pentru educație, ai strâns peste 100.000 de semnături. Ai mers cu dosarul la Ministerul Educației. Poți să ne explici ce cereai, prin acel demers și ce ai obținut?

Nimic. Nu am obținut nimic. Eu am cerut ceea ce cer în continuare și cred că realmente e singura șansă, depolitizarea educației, sub forma unui acord politic între toate partidele, care să numească un board de tehnocrați pe 10-15 ani, să implementeze o viziune comună, multianuală, care să nu fie implementată în 4 ani, ci pe o perioadă lungă.

Crezi că motivul pentru care nu se schimbă ceva profund în educația din România este dezinteresul sau, din contră, e ceva foarte controlat, astfel încât societatea să fie ținută la un nivel mediocru?

Discuția e foarte lungă și complexă. Trebuie să privim din mai multe perspective, perspectiva părinților, a instituțiilor, profesorilor. Toată lumea acuză pe toată lumea, dar dacă te uiți atent, sunt părinți care sunt mulțumiți că educația se face cu forța și presupune memorarea lucrurilor, fără gândire critică, fără competențe. Sunt părinți care vor pentru copiii lor o educație emoțională în primii ani de școală, nu să acumuleze informații.

Sunt profesori care își doresc schimbarea, alții sunt mulțumiți cu această stare sau sunt ca medicii care racolează clienți la stat ca să îi trimită în privat. Așa și profesorii își racolează victimele pentru meditații.

Și apoi își schimbă comportamentul.

E o schizofrenie profesorală când un profesor se poartă foarte frumos și răbdător cu un elev care îi dă un milion nefiscalizat, însă brusc nu are răbdare cu alți 30 de elevi.

Alți profesori cred în never stop learning și care fac tot timpul training. Deci e foarte greu de privit dintr-o singură perspectivă. Dar cred că dacă toate partidele și-ar lua mâna de pe educație și ar lasa-o pe mâna unor specialiști, un board, nu un ministru, atunci s-ar putea face schimbarea.

Mulți oameni din educație spun că schimbarea ar trebui să vină de la profesori. Tu te-ai vedea profesor într-o școală românească? Ai merge să schimbi lucrurile de la firul ierbii?

Aș merge să fac asta, dar nu știu ce să predau. Aș putea să predau teatru.

Ai văzut că s-a introdus teatrul ca opțional în școli.

Da, este un lucru extraordinar, Liviu Lucaci (nr. Rectorul UNATC) m-a invitat să susțin această inițiativă, am susținut-o, să vedem cum va fi implementată, da, mie mi-ar plăcea.

Cred foarte mult și în învățământul dual.

Visul meu e să deschid un teatru independent, ceva ce nu există acum în București, un teatru cu scenă italiană și tehnică de 2020, care să ofere peisajului independent mai mult decât oferă acum teatrele din punct de vedere tehnic.

Dar teatrele independente sunt acum la limita supraviețuirii. Cum crezi că ar supraviețui un nou teatru?

Cred că un proiect combinat între un operator cultural și operator comercial, cu spații care să alimenteze partea culturală, ar putea reuși. Iată că și Chris Simion încearcă un parteneriat privat, cred că e o variantă să găsești susținere la companii care văd teatrul ca pe o componentă de CSR.

Oricum, eu sunt un visător și datoria mea e să visez, pentru că asta mă ține sănătos psihic.

Noi deja am discutat cu o echipă de arhitecți, cu un manager de producție, un scenograf. Și apropo de educație și învățământ dual, aș vrea să fie și o școală pentru lucrători din artele spectacolului și să creăm un parteneriat cu un liceu din București care să livreze următorii mașiniști, următorii luminiști, recuziteri, costumiere, lucrători suport în industria culturală.

Felul în care se raportează Ministerul Culturii la acest domeniu e că există artiștii, ONG-urile, SRL-urile și lucrătorii culturali sunt și ei… pe acolo.

Apropo de criza din cultură, am văzut că mulți oameni nu au înțeles apelul tău către autorități și au zis că ești unul dintre cei plini de bani care acum îndrăznesc să ceară bani de la stat. Eu am înțeles că tu ai fost o voce pentru toți oamenii din spatele unui artist, dar tu cum ai primit feedback-ul agresiv din partea oamenilor?

Din fericire, fac parte dintr-o generație tare. I don’t give a fuck. Unul din 1000 de oameni comentează.

Din păcate, generația tânără are probleme cu ți-am dat seen și n-ai răspuns. E zona asta în care ei operează foarte mult în social media, ei sunt foarte afectați de comentarii. Eu nu.

Bă, dacă ești prost o dată, de două ori, ești prost de trei ori, s-a adjudecat. Ce să-ți fac? Încerc să explic o dată, răspund de foarte multe ori la comentarii idioate tocmai pentru că lumea mai citește câte un comentariu și poate înțelege.

Am și explicat. În primul rând, eu nu știu nici dacă sunt eligibil la veniturile astea.

Dar ce nu înțeleg oamenii ăștia e că pentru concertul ăsta din Vama Veche, care va fi transmis online, o să avem o echipă de 40 oameni. Minim. De la tehnicieni de scenă, ingineri de sunet, light designer, scenograf, recuziter, unul care agață lucruri, catering.

40 de oameni vor câștiga de pe urma unui eveniment. Acești oameni nu mai câștigă bani din alte evenimente. Pentru că statul român le-a interzis dreptul de a munci, fără să îi poată compensa.

Ceea ce mă deranjează e că vorbim mai mult de relansare decât de compensare. Ordinea firească e: compensează, apoi relansează. Oricum, deja dacă mai stăm mult după ajutorul ăsta de stat, o să devină o sumă ridicolă.

Cum te simți după atâtea luni de discuții care au rămas, de fapt, la stadiul de discuții și nu există nicio schemă de ajutor funcțională pentru cultură?

Cum să mă simt? Frustrat! Și îmi dau seama de ceva mai grav. Ei toți împărtășesc opinia lui Mândruță, care a spus că se poate și fără cultură. Ăștia sunt oamenii.

Oamenii care ne conduc nu înțeleg aportul culturii și al educației la identitatea unui popor.

Există o lipsă de empatie înspăimântătoare, există o Românie divizată, există emisiuni de păpușari și păpuși, că ăia nu sunt realizatori, sunt păpuși manevrate să creeze din orice fel de știre o diversiune.

La fel cum concertul din Vama Veche, pe care îl facem, care nu e altceva decât mutarea unui studio pe plajă, nu intervine peste restricții, a fost interpretat „ah, liderul #rezist!”. Îți dai seama ce idioțenie? Eu n-am fost niciun lider, am fost în piață ca toată lumea.

„Liderul #rezist s-a săturat de restricții”. Deci s-a acreditat ideea că am chemat lumea la concert în Vamă, lucru care e total eronat, nu aș fi făcut asta niciodată.

Practic, așa cum există teatru online, transmis din interior, cum au mai fost concerte transmise din cluburi, voi faceți aceeași formă de concert, dar în aer liber, adică e și mai puțin riscant.

Exact. Mai mult, va fi o zonă împrejmuită, o plajă de 4000 m împrejmuită, vom apela și la Jandarmeria locală ca să ne asigurăm că vom putea filma tot ce ne-am propus, că nu vor veni oameni. Mai mult, nu se va auzi concertul în Vamă, sonorizarea e făcută ca să se audă bine în laptopurile oamenilor și în monitorizarea noastră.

De ce ați ales să faceți aceste concert în Vama Veche? E un simbol?

Eu nu mai merg în Vama Veche de foarte mult timp, de prin 2000 și ceva. Pentru mine, Vama Veche e acel concert din 1997, când oamenii și-au ridicat mașinile pe cricuri ca să ne lumineze. După care am făcut toți o baie în mare la sfârșit, iar oamenii au rămas fără baterie la mașini.

Era doar o terasă în Vamă sau două. Era La Parașute, nici măcar Bibi nu era atunci. După aia, Vama, ca orice fel de proiect anarhic, a fost deturnat și confiscat de agenți economici.

Din punct de vedere urbanistic, Vama Veche este un dezastru, nu văd cum ar putea fi salvat acest lucru, nu cu cluburile placate cu gresie de baie și inox.

Vama ar fi putut să arate ca un mic sătuc dobrogean.

E important să rătăcești prin amintirile tale. Acum nu mai regăsesc nimic acolo. Erau corturi până în strada principală, era o formă de sălbăticie și boemie, de revoltă sensibilă, a unor oameni care voiau să meargă la mare altfel.

Și am rămas cu celebra zicală „nu mai e Vama ce a fost”.

Da, dar acum o spune și unul de 16 ani și te bufnește râsul. (râde)

Vorbind despre începuturile trupei Vama Veche, ai putea să ne spui cum a apărut ea?

Eu lucram la Teatrul de Comedie și nu jucam așa mult, eu voiam să fac ceva tot timpul. Mie îmi plăcea să cânt, eu am făcut clarinet.

Și eram într-un spectacol jucat la Lăptărie, cu trupa lui Victor Ioan Frunză, Trupa pe butoaie. Acolo l-am cunoscut pe Liviu Mănescu, cu care am legat o prietenie strânsă. L-am cunoscut și pe regretatul Traian Bălănescu, care a plecat dintre noi anul ăsta și n-am apucat să vorbesc foarte mult despre asta pentru că îmi doresc să fac ceva pentru memoria lui, mai important decât o comemorare pe facebook.

Și a fost acel moment când ne-am întâlnit, ei aveau alte meserii, le plăcea ideea de stat noaptea, de cântat, nu prea voiau să iasă. Eu am zis să ne audă oamenii muzica, dacă tot o facem. Demersul meu era să fac versuri normale, altfel față de poleiala anilor ’80, în care versurile nu prea contau, ele erau mai mult un pretext pentru muzică.

Poate că la Vama Veche a fost invers, muzica a fost un pretext pentru versuri. Dar am avut o stare de frondă față de compozitorii aceia, erau foarte puține formații care își scriau versurile.

Eu n-am conceput să ne scrie altcineva muzica, eu nu voiam să fiu un interpret, eu voiam să fiu un creator. Și nimeni din trupă nu voia să fie un interpret.

Vama Veche a stârnit o stare de spirit. Noi trăiam chestia asta ca niște copii. Industria muzicală ne privea cu dispreț la început, cântam prost din punctul lor de vedere, nu înțelegeau de ce avem succes, chiar ei ne-au spus ulterior că nu înțelegeau.

Ați ales numele ăsta pentru că vă identificați cu ceea ce reprezenta Vama în adolescența și tinerețea voastră?

A fost o seară lungă cu tot felul de nume tâmpite, după aia s-a ajuns la ideea de mare, apoi la tot felul de plante, alge și căluți, ne distram, ziceam și Sarmalele calde. Eram super beți și cred că eu, dar Liviu zice că el, nu o să știm niciodată, am spus „hai să îi zicem Vama Veche”.

Toată lumea a tăcut așa, ne plăcea, beți fiind, am ajuns la un acord. Și am zis că mâine când o să ne trezim nu o să ne mai placă, dar hai să avem un nume, că la primul concert nu am avut nume, ne-au zis că suntem Verii lui Ștefan.

Cântasem în pauza formației Dracula și ne-au zis Verii lui Ștefan. Și chiar m-am trezit a doua zi și Vama Veche mi s-a părut o prostie, chiar am zis „ce lipsă de imaginație”.

Dar am rămas așa.

Îți poți imagina ce ai fi fost tu fără trupa Vama Veche? Cum ar fi arătat viața ta?

Nu.

În primul rând, trupa Vama Veche a însemnat pentru mine ruptura simbolică de părinții mei. Toți trebuie să ne rupem de influența părinților, dar când mai ai și părinți statuie, e și mai greu.

Tata era privit drept cel mai mare gazetar de sport, mama era actriță de marcă a Teatrului de Comedie, ulterior a devenit și regizor. În teatru eram cu umbra ei deasupra capului. Și a venit felia asta de muzică, unde zburdam singur. Nimeni nu-mi spunea ce să fac, nici tata, nici mama.

Tata s-a dus la Prosport și le-a zis celor de acolo că băiatul lui are o formație extraordinară. Și nu l-au crezut, credeau că el e orbit de mândria de părinte. Dar după aia au auzit melodiile și au zis „Băi, nea Ion chiar avea dreptate. Nu era orbit.” Asta mi-au povestit chiar ei, după ce a murit tata.

Tata a fost fanul nostru, îi plăcea Copilul și durerea. Mama la fel, era fan, ne-au sprijinit tot timpul.

Mai ții minte când au venit prima dată părinții tăi, să vă vadă în concert?

Da! La primul concert, ăla din Lăptărie. A fost super emoționant. A venit și mama, a venit și tata. Păi numai ei erau publicul nostru. (râde)

Ei și ăia care erau în Lăptărie oricum. Noi cântam în pauza unei formații și ne-au cerut bis. Dar nu aveam ce să cântăm la bis, noi aveam doar 5 cântece. Și am cântat încă o dată 3 dintre cântece.

Revenind puțin la teatrul independent pe care ziceai că vrei să îl construiești, îți dorești asta fiindcă simți că nu te mai regăsești într-un teatru de stat și crezi că doar dacă devii independent poți evolua din punct de vedere artistic?

Eu cred că România are mare nevoie de infrastructură. Teatrele municipale, în momentul ăsta, nu mai au infrastructură. Oamenii zugravesc pereții, nu se duc la târgul de scenotehnică de la Frankfurt. E un dolce far niente instituționalizat, ca să fiu foarte blând.

Și atunci, eu aș vrea să creez din punct de vedere al managementului o echipă care să înțeleagă necesitatea unei infrastructuri corecte.

Crezi că ai putea face asta și ca manager al unui teatru de stat? Te-a tentat vreodată să aplici la un post de manager?

Nu. I wanna make my own rules.

Și, referitor la legea managementului instituțiilor de cultură, a fost o inițiativă pentru limitarea mandatelor. Dar nu a trecut. Tu ce crezi, e nevoie de o limitare a numărului de mandate pentru managerul unui teatru?

Am fost profund dezamăgit, se ajunsese la o formă de două mandate plus un mandat extra, dacă ăla lua o notă de peste 9,50. Și a fost o scrisoare semnată de 80 de directori de teatre, tineri și vârstnici, care au argumentat că nu e bine, cum că e important să fim manageri pe viață.

Băi, nu-ți ajung 10 ani să pui la cale o viziune pentru un teatru și viziunea aia să fie continuată de viitorul manager?

Tu te-ai gândit vreodată să pleci din România?

Da.

Și de ce nu ai făcut-o?

Păi cu limba asta, ce dracu să fac. (râde)

Dar cum vezi România ca țară în care vor crește copiii tăi?

Pentru mine e foarte greu în momentul ăsta să răspund la întrebarea asta.

Din păcate, vorbim în timpuri de pandemie, care au scos la iveală o societate disfuncțională, nepregătită din punct de vedere emoțional și uman, o societate nepăsătoare față de copii, față de viitor, o societate a fiecare în treaba lui. De aia am scris și cântecul ăla în pandemie, E și treaba mea.

E foarte greu.

Mă întristează gândul că trebuie să îmi cresc copiii ca ei să plece.

Pe de altă parte, lumea se îndreaptă către o societate globală, nu te mai poți opune acestui lucru, însăși evoluția tehnologică împinge lumea către asta. Nu poți să faci protecționism și izolaționism când tehnologia merge contra acestor lucruri.

Pentru mine, însă, e dramatic să știu că va trebui să mă urc în avion să îi văd în Olanda sau în Anglia.

Este eșecul nostru ca generație. Noi suntem o generație care a eșuat.

Crezi asta?

Da.

De ce crezi că a eșuat?

Păi, uite despre ce e vorba în interviul nostru. Noi trebuia să vorbim despre cum ducem 20 de producții la Avignon  (nr. Festivalul de Teatru de la Avignon, unul dintre cele mai importante din lume), cum avem schimburi culturale cu Old Vic și alte teatre mari. Trebuia să vorbim despre alte lucruri.

Noi vorbim despre frământări sociale și e normal, pentru că asta e realitatea când societatea nu e ok.

Da, sunt inițiative la firul ierbii și ele dau pozitivism și probabil că România se schimbă față de acum 20 de ani. Măcar că s-a pus în discuție limitarea mandatelor directorilor, e o schimbare.

Rezistența a 80 de directori de teatre la această schimbare este, însă, înspăimântătoare.

The post Tudor Chirilă: “Trupa Vama Veche a stârnit o stare de spirit. Noi trăiam asta ca niște copii.” appeared first on Cultura la dubă.