Cea mai mare retrospectivă Brâncuși din Germania și prima organizată după 50 de ani, a fost deschisă aseară pentru oficialități. Realizată de Neue Nationalgalerie în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, expoziția cuprinde peste 150 de sculpturi, fotografii și materiale de arhivă de la Centrul Pompidou, precum și atelierul lui Brâncuși, reconstruit pentru prima dată în afara Parisului.

Expoziția se află sub patronajul comun al președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, al lui Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze, și al lui Nicușor Dan, președintele României.

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026.

România celebrează în 2026 Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea sculptorului. Țara noastră nu organizează, însă, nicio retrospectivă Brâncuși.

***

Similară cu retrospectiva Brâncuși organizată de Centrul Pompidou la Paris în 2024, expoziția de la Berlin aduce în fața publicului german și internațional o perspectivă amplă asupra sculptorului român.

Potrivit site-ului oficial al Neue Nationalgalerie, “Brâncuși (1876-1957) este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. După începuturi academice tradiționale în România, și-a dezvoltat propriul stil la Paris începând cu 1907. Sculpturile sale organice, reduse la elementele lor esențiale, îl fac un pionier al abstracției sculpturale la începutul secolului XX. Căutarea constantă a lui Brâncuși pentru un ideal artistic se manifestă în variațiile formale ale câtorva motive și în interacțiunea dintre diferite materiale și suprafețe. A folosit cu măiestrie piedestaluri specifice, lumina, mișcarea, precum și fotografia și filmul pentru a-și pune în valoare sculpturile.

În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, Neue Nationalgalerie prezintă prima retrospectivă a operei acestui artist excepțional în Germania în peste 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă inedite de la Centrul Pompidou, precum și din alte colecții internaționale private și publice, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare generală de până acum a operei multiple a lui Brâncuși. Alături de lucrări majore precum „Sărutul”, „Pasărea în spațiu”, „Muza adormită” și „Coloana fără sfârșit”, expoziția prezintă o reconstituire parțială a celebrului studio al lui Brâncuși, care este astfel expus în afara Parisului pentru prima dată de la predarea sa către statul francez în 1957.

Deși opera lui Constantin Brâncuși este foarte populară în Franța, sculptorul este mai puțin cunoscut publicului larg din Germania. Expoziția își propune să-i ofere artistului recunoașterea pe care o merită și în Germania.”

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026. Prețul unui bilet pentru adult costă 16 euro, iar pentru categoriile care beneficiază de reducere biletul de acces este de 8 euro. 6 euro costă un tur ghidat, iar muzeul oferă tururi speciale și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de vedere.

Curatori sunt Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp de la N​eue Nationalgalerie și Ariane Coulondre și Valérie Loth de la Centrul Pompidou, Paris.

Valérie Loth a acordat un amplu interviu pentru Cultura la dubă în 2024, la retrospectiva de la Paris.

“Am vrut să transmitem multe lucruri. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.

Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Centrul Pompidou din Paris a fost închis pentru un amplu proiect de renovare și modernizare. Amplasat până acum într-o clădire anexă, Atelierul Brâncuși va fi mutat în clădirea principală a centrului, după renovare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Prima retrospectivă Brâncuși din Germania, după 50 de ani, a fost vernisată aseară la Berlin appeared first on Cultura la dubă.

Născută la București în 1964 și plecată din țară pe când avea doar 12 ani, Sophie Negropontes deține azi una dintre cele mai importante galerii de artă din centrul Parisului – Galerie Negropontes. De anul trecut, s-a extins și la Veneția.

Este nepoata generalului Eremia Grigorescu, eroul armatei române la Mărășești și Oituz, cel care dă și numele unei străzi din cartierul Icoanei din București, și a Elenei Negropontes, urmașa unor celebri negustori greci – familia Negropontes. Tatăl său a fost Dan Eremia Grigorescu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, care a activat în România și peste hotare între anii ’50 – ’89, și a fost corespondent Radio Europa Liberă.

Rudele sale au fost abuzate și terorizate de oamenii securității, iar familia a luat-o de la zero în Franța, după 1974.

“Viața mea este o poveste despre noroc, iar parcursul de după plecarea din România este o minune”, spune Sophie Negropontes într-un interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Am descoperit Galeria Negropontes din Paris în urmă cu câțiva ani, văzând acolo o expoziție a artistului român Mircea Cantor. Așa am aflat că proprietara galeriei este, la origine, româncă și am fost curioși să știm mai multe despre povestea sa.

Era o zi națională liberă la francezi, în luna iunie, când Sophie Negropontes ne-a deschis ușile galeriei sale pentru reportajul Cultura la dubă. Proprietara galeriei, situată chiar între Luvru și Colecția Pinault, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind perfect limba română.

„Cum ați reușit să vă păstrați limba română atât de bine?

În română am vorbit și vorbesc mereu cu mama mea.”, ne spune aceasta.

Se prezintă jumătate româncă, jumătate grecoaică și de cultură franceză. Este puternic conectată la rădăcinile românești, datorită părinților săi, ambii români, însă amintirile din copilăria petrecută la București au mai degrabă legătură cu traumele trăite de familia sa în vremea comunismului.

“Totul a fost confiscat, bunica mea era paralizată când au venit tipii de la securitate să-i deporteze în Bărăgan. Și, până la urmă, au zis că e prea complicat să o deporteze fiindcă era paralizată complet. Deci era mai complicat să o ducă decât să o lase.

Era un sentiment de teamă, de lipsă de libertate, de imposibilitate de a avea încredere. Știu că la noi se asculta Europa Liberă și eram mică, mergeam la școală, când tata mi-a spus: <chiar dacă cineva îți strânge mâna, nu trebuie să spui că ascultăm Europa Liberă>.

Nașul meu a fost deportat în Siberia 9 ani, bunicul meu a făcut 10 ani de închisoare, fiindcă era judecător înainte. Toată familia a fost cel puțin bătută în privințele securității.”, își începe povestea Sophie Negropontes.

Tatăl său, fotograful Dan Eremia Grigorescu, prieten cu Mihail Sadoveanu, a publicat în perioada comunistă o serie de albume de fotografie, premiate apoi la nivel internațional – la Washington sau la Leipzig. Datorită artei sale, străinii au putut descoperi fragmente din România: Voroneț, Arta folclorică din nordul Moldovei, Delta Dunării și lucrările lui Brâncuși de pe teritoriul țării noastre.

Totodată a realizat reportaje de televiziune pentru „Teleenciclopedia”. De asemenea, a vizitat și fotografiat marile orașe europene, aducând în România imagini inedite dintr-o lume inaccesibilă populației de rând.

“Reușea să plece câteva luni să facă niște emisiuni pentru televiziune, albume, a făcut un album despre Roma, unul despre Paris, unul despre Veneția. Tata a profitat de aceste albume ca să arate o altă față asupra Franței, asupra Romei, le-a adus în România în vremea când era totul închis și nu se știa ce se întâmplă la Paris. La un moment dat a fost prins pe stradă și i-au tăiat barba cu cuțitul, fiindcă nu era voie să porți barbă în România.”

În 1974, fotograful și soția sa au părăsit definitiv România, iar Sophie, pe atunci în vârsta de 10 ani, a rămas în grija bunicii. 2 ani mai târziu a reușit și ea să părăsească țara, prin guvernul grecesc.

“În epoca respectivă erau niște legături economice între România și Grecia și familia Negropontes era destul de cunoscută în Grecia. Am cerut să plecăm pentru două săptămâni în Grecia. Și am plecat cu o valiză mică, apoi am ajuns la Paris, unde mă așteptau părinții mei. Am sosit la sfârșitul august și la 15 septembrie eram la școală.

Știați limba?

Puțin, foarte puțin. Nu destul ca să fie ușor, în orice caz.

Și părinții cum s-au integrat? Tatăl a continuat sălucreze ca fotograf?

Tata a lucrat foarte puțin în fotografie și a început să lucreze cu Europa Liberă ca jurnalist.

Îmi amintesc că atunci aveam o mulțime de prieteni care mi-au spus că nu este demn ce s-a întâmplat cu Ceaușescu, că nu este demn de o democrație.

Dar România nu avea de unde să știe, după 45 de ani de comunism, cum arată o democrație. Două generații de oameni n-au avut nicio altă informație despre democrație, nici măcar cultura sau educația, cum puteau să știe cum arată democrația?

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți după Revoluție?

Eu am vrut să plec cu mare entuziasm cu primele camioane sanitare. Dar aveam 24 de ani și părinții meu erau foarte stresați să mă vadă plecând într-o lume în care nu se știa exact ce se întâmplă. În plus, nu s-a putut nici din cauză că tata era foarte bolnav. A murit foarte puțin după aceea, în 1990.”

Sophie Negropontes are studii economice, dar a moștenit interesul tatălui său pentru artă.

“La vârsta când tinerii se duc mai degrabă prin mall-uri, eu mă duceam prin muzee, așa am fost crescută de părinți.

Am făcut școala de comerț, după care am plecat imediat la Hong Kong, unde am lucrat pentru o societate franceză de parfumuri. M-am întors, fiindcă tatăl meu era foarte bolnav și am lucrat pentru un grup textil, apoi am fost asociată într-o întreprindere web, de motoare de căutare pentru website-uri. Am făcut partea de lansare comercială. Întotdeauna am făcut lansare comercială sau lansare de produs, întotdeauna am lucrat cu creativi.”

A deschis galeria în 2012 și a inaugurat-o chiar cu o expoziție dedicată tatălui său.

“A fost un moment de nebunie în care mi-am zis că aș vrea să fiu într-un domeniu care îmi place într-adevăr și să fac ce știu să fac, adică lansare de produs. Prima expoziție a fost cu fotografiile tatălui meu, portrete pe care le-a făcut el în anii ‘68 și o piesă de design.

Am început apoi să lucrez cu un designer francez, totul născându-se din albumul foto Brâncuși, așa a apărut ideea de a face mobilă sculpturală, arhitecturală, piese unice, serii limitate sau la comandă.

Cum ați reușit să promovați galeria într-o piață în care existau deja foarte multe galerii? Cum reușește cineva nou să răzbată?

Lucrând foarte mult. Cu multă muncă și mult noroc. Aveam zero network și zero contacte. S-au întâmplat lucrurile organic. Dintr-o relație s-a născut o altă relație, poate a fost o mare comandă, care a permis să finanțeze o nouă colecție, care a avut succes, care ne-a permis să fim la un salon profesional, apoi la al doilea salon profesional și așa mai departe.

Când am creat galeria, acum 13 ani, galeriștii atunci așteptau. Deci la un salon se aștepta, lumea venea, spunea mă interesează lucrurile astea, ok, și pe moment nu se întâmpla nimic.

Or, eu nu știu să lucrez așa, eu mă duceam după aia, retelefonam, reluam contacte, făceam întâlniri și din chestia asta s-a născut activitatea, de fapt.

Știați de la bun început când ați deschis galeria ce fel de artă vreți să promovați aici? Vă interesa ceva anume, în mod special?

Arta care îmi place cel mai mult nu era chiar arta pe care o promovez, de fapt. Îmi plac foarte mult pictura olandeză și germană din secolele 15-16, renașterea, suprarealismul. Am avut o educație foarte academică și continui să fac vizite foarte academice.

Dar am un interes, o curiozitate pentru multe lucruri. Anumiți artiști sunt foarte interesanți, nu prin faptul că îmi place tot ce fac, dar sunt interesanți pentru parcursul pe care îl au, pentru explorările pe care le fac.

Ce vă atrage atenția la un artist pe care decideți ulterior să-l promovați?

Desigur piesele și calitatea, ce vrea să spună cu ele, sperând că nu e prea ascuns. Sunt convinsă că o piesă poate să fie de sine stătătoare. Dacă e însoțită de două pagine de citit, este un plus. O piesă poate fi cumpărată, pusă într-un salon, într-o cameră și așa mai departe. Dar sunt anumite piese contemporane care nu există decât prin discurs.

Dacă e o balustradă dintr-o bucată de aluminiu și se spune pe patru pagini că este limita dintre viață și moarte, paradis și infern…ok, dar ce faci cu balustrada respectivă, o pui în mijlocul salonului?

Deci, pentru mine, există o parte din arta contemporană care nu mă convinge.”

La galeria sa, Sophie Negropontes promovează creatori de piese decorative de lux, care îmbină latura artistică cu materialele de calitate și originalitatea. Lucrează, de asemenea, cu fotografi, sculptori sau, mai nou, cu creatori de bijuterii. Printre artiștii cu care colaborează Galeria Negropontes, se numără italianul Gianluca Pacchioni, românul Mircea Cantor sau cuplul de francezi Martine și Jacki Perrin. Galeria este situată pe Rue Jean-Jacques Rousseau din Paris, la capătul căreia se construiește acum Fundația Cartier.

“M-am implicat foarte direct în selecția artistică și în relația cu artiștii care este, într-un fel, particularitatea galeriei, în sensul că lucrez cu un număr relativ restrâns de artiști. Multe galerii de aceeași dimensiune lucrează cu 50 de artiști, eu lucrez cu 15. Deci aloc timp fiecăruia.

Apoi, trebuie să mă înțeleg cu ei. Asta este un lucru fundamental. Din punct de vedere uman, nu doar artistic. Din punct de vedere uman, întâi de toate.

Spuneați că nu tot ce e artă contemporană vă convinge. Puteți să ne explicați cine și cum stabilește, totuși, valoarea unui artist, cum ajunge să fie un artist căutat de colecționari sau expus în marile galerii și muzee?

În arta contemporană e vorba și despre marketing. De exemplu, eu am văzut la un moment dat la Art Basel un pictor sud-american, al cărui tablou se vindea cu 1 milion de euro. Cu un an înainte era la 200.000 și încă un an înainte era la 15.000. Deci ceva a făcut că acel lucru a plăcut sau că a fost luat de o galerie foarte foarte cunoscută, iar artistul crește prin numele galeriei.

E o lume destul de complicată. Cota unui artist se face la casele de licitații. Când pui o piesă la licitație, ori se vinde, ori nu se vinde. Dacă nu se vinde, e destul de rău. Iar la casa de licitație se pune oricum valoarea de jos, ca să aibă de unde să crească. Se poate să se vândă la un preț mai mic decât cel de galerie. Sau se poate să se vândă o piesă a unui artist cu 2.000 de euro la licitație, iar în galerie același artist să aibă o altă piesă, de 30.000 de euro. Dar nu au nimic de-a face una cu alta. Cota artistului, însă, pentru colecționar, este la 2.000 de euro.

Eu, pentru că am niște artiști care lucrează extraordinar în sticlă, de exemplu, ca să le fac o cotă, nu i-am pus la casa de licitații, dar, în schimb, am lucrat cu mai multe muzee și ei au piese expuse în mai multe muzee. Asta nu dă o valoare mercantilă, ci o valoare culturală.

Și cum ați reușit să convingeți muzeele să îi expună sau să cumpere?

Cu multă muncă și datorită lor, pentru că ei sunt niște artiști foarte buni, pe o nișă, într-adevăr, a pieselor de sticlă.

Dar muzeele au oameni dedicați care vizitează galeriile, ca să descopere artiști?

Nu mai vizitează nimeni fiindcă nu mai au bugete. Și atunci trebuie să merg eu spre ei.”

Anul trecut, Sophie Negropontes a deschis și un spațiu expozițional la Veneția, pe Grand Canal, ca parte a Fundației Masieri.

“E o colaborare cu universitatea care conduce această fundație și am restaurat locul, care este o fațadă veche din cărămizi, iar toată clădirea pe interior e făcută de Carlo Scarpa, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți italieni.

De ce ați vrut să vă extindeți și la Veneția?

Fiindcă făceam o mulțime de saloane, trei sau patru saloane pe an, întâi la Paris, Londra, New York, apoi n-am mai făcut Londra și Paris, am făcut New York, Miami și Los Angeles, anul trecut, plus Saint Moritz în Elveția.

Cred că în Veneția se vorbește despre artă mult mai mult decât în altă parte, pentru o perioadă lungă în timpul anului. Bienala durează 9 luni. La un salon se vorbește de artă 4-5 zile.

Făceam expoziții mai scurte aici, la Paris, și am decis să fac expoziții care să dureze mai mult, 4 luni, poate cu mai mult fond, lăsând timp oamenilor să vină, discute. La Veneția fac o expoziție pe trei nivele timp de un an. 

Care sunt provocările pentru un galerist în Paris? Ce fel de dificultăți întâmpinați?

Parisul e mai mult o imagine decât o piață. Pentru mine nu e cea mai bună piață. Noi funcționăm foarte bine pe piața americană, care acum va deveni o provocare foarte mare din cauza taxelor.

Franța nu e cel mai mare cumpărător. Francezii sunt mult mai clasici. Eu spun tot timpul că trebuie consultată istoria și aflăm tot. Cele mai bune muzee au fost, înainte de revoluție, la Moscova, la Sankt Petersburg sau în SUA. De ce? Fiindcă oamenii care aveau bani atunci au investit în artiștii contemporani lor. Și acum sunt artiștii cei mai celebri și muzeele respective au cele mai mari colecții. Colecțiile rusești sau colecțiile americane au cele mai multe piese.

Francezii sunt mai prudenți, mai clasici. Iar oamenii care merg la Veneția sunt amatori de artă, au mai mult timp, le place muzica, le place opera, arhitectura, sunt mai orientați către asta.”

Dacă în marile țări ale lumii, arta contemporană înseamnă deja o piața matură, unde circulă sume de sute de milioane de euro, în România, muzeele și galeriile de artă contemporană reprezintă încă un teren crud. Nici instituțiile publice, nici cei mai mulți oameni de afaceri români nu au înțeles încă potențialul cultural și financiar al industriilor creative. Este și motivul pentru care Sophie Negropontes nu s-a implicat foarte mult pe piața din România.

“Am făcut o mare expoziție în 2017 la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, cu fotografiile lui tata din cartea Brâncuși, care au fost prima oară expuse la Bienala de la Veneția în 1982. Dar nu am imaginea asta de reîntoarcere în România.

Însă piața care nu este complet matură pentru obiecte de artă sau pentru sau mobile de artă, ar putea să fie gata pentru bijuterii de artiști. Cred că un fel de a menține o legătură cu România este și prin ceea ce fac eu.

Mi s-a propus anul trecut să deschid o galerie, mi se punea la dispoziție un loc, dar când deschizi o galerie, trebuie să spui și ceva despre ea. De exemplu, Veneția a fost, întâi de toate, o alegere pentru a crea dialoguri între piese și loc, între oameni, era ceva mai intelectual și mai artistic. Și, apoi, business–wise, merge bine.

În România nu cunosc destul de bine oamenii de acolo, am câteva relații cu decoratori, dar piesele pe care le prezint sunt mai dificil de înțeles. Mobila pe care o avem este specială, excepțională.

Ce fel de oameni cumpără astfel de lucrări?

În America sunt oameni care, bineînțeles, au destui bani, sunt însoțiți de decoratori. Și eu mă înțeleg foarte bine cu o mulțime de decoratori, lucrând întotdeauna într-un mod foarte fiabil : lucrurile ajung la timp și sunt de calitate.

De exemplu, dacă cineva vede o piesă care îi place, îl trimite pe decorator să o vadă, discută despre calitatea ei și despre unde ar putea să o pună în casă. E un dialog foarte natural.

În Franța se întâmplă la fel?

În Franța cei mai mulți decoratori vor să producă ei, sunt mai mult designeri.”

Extrem de pasionată de ceea ce face, Sophie Negropontes spune că se simte bucuroasă de fiecare dată când intră în galerie, chiar dacă a ajuns să nu mai aibă foarte mult timp liber.

“De anul trecut eu am lucrat cam între 6 și 7 zile pe săptămână, fiindcă lucrez aici până miercuri sau joi și apoi mă duc la Veneția și lucrez până sâmbătă sau duminică. E un program foarte intens.”

Își petrece vacanța în Grecia, dar revine în România la evenimente profesionale și și-ar dori să cunoască piața de bijuterie contemporană de la noi.  

“Când mă gândesc la România, am întotdeauna nostalgia parfumului de tei înfloriți la București. E primul lucru care îmi vine în minte.

Oamenii din România sunt extraordinari fiindcă sunt extrem de cultivați și de educați, în sensul anglosaxon al termenului education. Dar e un fel de intelectualism puțin pedant, deconectat de o parte pragmatică, fără de care nu funcționează nimic.

Nu v-ar interesa să conduceți un muzeu?

Poate asta da, într-adevăr.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Născută în România, Sophie Negropontes deține o importantă galerie de artă la Paris și Veneția appeared first on Cultura la dubă.

Drumul spre Peștișani se desfășoară printre dealuri și păduri calme, care te lasă să respiri aer curat și să oprești aerul condiționat chiar și într-o zi caniculară.

La Peștișani, comuna care curpinde satul Hobița, locul de naștere al lui Constantin Brâncuși, statul român a eșuat în văzul tuturor. Ani la rând, adevărata casă în care Brâncuși a copilărit a fost lăsată să se prăbușească, puțin câte puțin, să ardă, să dispară. Este unul dintre cazurile reprezentative pentru atitudinea pe care autoritățile au avut-o, de peste 35 de ani, față de cultura din mediul rural.

În acest context, actorul Cuzin Toma și-a ales o bătălie grea. De 3 ani organizează aici singurul eveniment cinematografic din zonă – festivalul Film în Sat. Tot aici vrea să ridice primul hub cultural în care viitoarele generații să descopere magia artei și infinitele căi pe care ea le deschide.

“Cu Film în Sat încercăm să îi expunem pe acești copii la ceea ce pe noi ne-a construit și ne-a…ne-a crescut.” Vizibil emoționat, apare în fiecare seară din festival în fața a câteva mii de oameni și își spune povestea iar și iar. A plecat din acest loc și s-a întors pentru a da înapoi ceea ce l-a făcut pe el un om mai bun.

„Banii știu cum se fac. Dar nu banii sunt importanți. Eu am simțit o nevoie să mă dezvolt ca să pot să îi ghidez pe copiii mei și ei să fie mai buni decât mine. Mi-am dat seama că doar prin cultură pot să fac asta.”

***

Pe Cuzin Toma și pe copiii săi i-am întâlnit prima dată acum 9 ani. Actorul și fiul său Nicodim, pe atunci în vârstă de 9 ani, tocmai se întorseseră de la Cannes, unde participaseră, alături de regizorul Corneliu Porumboiu, cu filmul Comoara, în care amândoi erau protagoniști. În calitate de reporter la Știrile Pro tv, le luam atunci primul interviu pe care ei îl acordaseră vreodată.

Între timp, notorietatea lui Cuzin Toma a crescut enorm. În fața publicului larg este popular datorită rolului Firicel din serialul Las Fierbinți, dar și datorită poveștii personale pe care a spus-o fără rețineri, de fiecare dată când a avut ocazia. În trecut a lucrat ca miner, electrician, balerin, bodyguard, la shaormerii sau ca paznic de șantier. Și a devenit actor.

Acum îl reîntâlnesc în mijlocul naturii, la marginea pârâului în care se scălda când era mic. Familia sa și prietenii apropiați, unii chiar din copilărie, s-au strâns aici și o sărbătoresc pe Meda, fiica lui Cuzin, care împlinește 15 ani.

“Noi veneam aici când eram mici și tot aici ne trage locul, zburdam pe aici, stăteam la baie, mâncam porumb crud, poame, mazăre dulce, noi am crescut în mediul natural sălbatic. Acum el are o ambiție sentimentală, legată de locurile astea, să se întoarcă aici și să facă ceva pentru copiii de aici.”, ne povestește Nelu, fratele mai mare al lui Cuzin.

Deși e stabilit la București de peste 20 de ani, iar cariera sa a fost într-o continuă evoluție, Cuzin Toma a simțit mereu dorința de a se întoarce la rădăcini și a îmbogăți acest loc spiritual. Alături de el a fost mereu Cristina, ființa care i-a ghidat drumul către artă și i-a devenit soție.  

Chiar la pârâul unde s-au adunat astăzi s-a născut povestea lor de iubire. Cu zâmbetul pe buze, Cuzin retrăiește momentele în care avea 16 ani și a văzut-o pentru prima dată.

“La început am văzut-o o singură dată, pe la 16 ani, ea venise în vacanță la bunici. Am stat de vorbă vreo 10 minute și atât.  Apoi am avut ghinion pentru că ea a plecat acasă și vară de vară mergeam prin locuri în care credeam că ar putea să apară ea, până am găsit-o.

Eram chiar aici, la râu, am tras-o de picior în apă chiar când ea se pregătea să iasă, credeam că sunt deștept, dar ea mi-a zis <<proastă inspirație>> și am plecat supărat, pe jos, acasă.

Peste un an, eu munceam la o casă vecină și am văzut-o pe stradă, am intrat în vorbă cu ea și de atunci…vorbesc cu ea. Din acel moment, a urmat o toamnă frumoasă de povești, de visat împreună.”

Cuzin a crescut, alături de cei doi frați ai săi, într-o colonie de muncitori aduși să construiască barajul peste Bistrița. Tatăl său, electrician, a lucrat la baraj până la pensie. Iar într-o mină de lângă baraj a ajuns să lucreze și tânărul Cuzin, ca electrician miner, după terminarea liceului, pe când frații au ales să lucreze la Jandarmerie.

“Când am dat la liceu, să faci o școală profesională, mai ales pentru copiii de la țară, era mare lucru. Dar pentru că fratele meu mai mare a învățat foarte bine, mama punea presiune și pe noi să învățăm, să facem liceul. După liceu, ne doream să ne facem polițiști. Dar atunci am început să mă văd cu Cristina și am renunțat la ce făceam.”

A absolvit Liceul Industrial din Peștișani care, ce ironie, se numește Constantin Brâncuși și nu are nicio legătură cu arta. Specializarea sa a fost în “reparații și întreținere utilaj minier”. Așa s-a angajat pentru 1 an și 2 luni ca electrician miner doar ca să scape de armată.

“Te duceai 4-5 până la 10 kilometri pe sub muntele ăsta și ieșeai la Tismana. Mergeam cu locomotiva, se împușca cu dinamită, săpai și tot așa. Se avansa câte 2 metri la 24 de ore.

Cum a fost viața în mină?

Întunecată și umedă. Curgea apa pe pereți. Ce să zic, nu conștientizam prea mult atunci. Chiar nu conștientizam…”

Privește acum către muntele prin care a săpat mina și parcă nu îi vine să creadă propria poveste. Din mină a cerut transferul la ansamblul de dansuri populare Doina Gorjului, unde făcuse un curs. Și a fost angajat ca dansator.

„Am învățat să dansez și asta făceam, m-am angajat ca solist de balet. Așa am făcut transfer și în cartea de muncă scrie negru pe alb, de la miner la balerin.”

Dar pentru că singura sa dorință era să fie cu Cristina, iar ea se pregătea să dea admiterea la Facultatea de Arte Plastice din București, a făcut cerere să intre în armată, ca să scape de această obligație și să poată apoi să fie cu iubita sa, în capitală.

După armată a făcut pregătire la gramatică cu mama Cristinei, care locuia la o oră distanță cu trenul. Inspirat de profesorul său din liceu, pe care îl admira, a vrut și el să devină profesor de sport.

“Când vorbea cineva pe care eu îl respectam, preluam foarte mult de la el. Îmi plăcea să mă corecteze, să mă facă să fiu mai bun, să îmi dea o educație civică. Iar sportul era o șansă mai ales pentru cei din medii defavorizate.”

“Am făcut box și atletism, dar nu am putut face sport de performanță fiindcă era nevoie de o rutină zilnică. Iar la categoria mea socială trebuia să și trăiești, să ai un venit.”

A fost admis la ANEFS în București și așa a început aventura la oraș, alături de Cristina.

„Eu lucram pe șantier, eram student la Sport, și stăteam în camera de cămin de la Arte cu patru fete. Era o bucurie. Împărțeam un pat de cămin cu Cristina, nu știu cum am reușit. Cam un an am stat așa. După aceea am făcut un apartament la demisolul căminului Occidentului, unde am tras singur apă, curent. Un an am stat acolo. Căminul a fost renovat și ne-am mutat într-o cameră cu parchet, cu baie.”

În tot acest timp, Cuzin și-a împărțit timpul între cursurile de la Facultatea de Sport, nenumărate joburi și ieșirile cu iubita sa, artistă.

A lucrat ca paznic al șantierului de la Hotel Novotel, a făcut shaorma, a lucrat la Spring Time, ca bodyguard la clubul Kristal și ca electrician, la ocazie. Ușor ușor, a început să se îndoiască de gândul de a deveni profesor de sport și, după 3 ani de studii, nu a mai dat examenul de licență.

„Începusem să simt gustul artei, Cristina mă tot scotea la teatru că și obosisem, eu lucram, schimbam instalații electrice la apartamente prin București și seara aveam teatru, teatru. Dar venise gândul că vrem copii, iar eu eram indecis legat de viitorul meu.

De când am plecat cu Cristina la drum, dorința mea a fost să am o stabilitate psihică și intelectuală, socială, de altă natură. Un job mai bine plătit nu îmi dădea încrederea de care aveam nevoie pentru a-mi crește și educa copiii.

Asta m-a făcut să trec prin multe și să renunț foarte repede. Eu am fost un paradox, mă zbăteam între ideea de sport și a fi un om de cultură, a fost o luptă permanentă în mine. Câștig mai ușor cu pumnul, dar ce fac, asta vreau să învăț un copil?”

Într-un moment decisiv, când era pe punctul de se angaja ca SPP-ist, a ales drumul către actorie.

„Am devenit actor dintr-un ego. Nu din egoism, ci din ego. Fiindcă mi-am pus ambiția că e ceva ce aș putea să fac și eu. Eram conștient de capacitățile mele fizice și psihice. Nu știu dacă intelectuale, dar psihice da. Îmi dădeam seama foarte repede ce am de făcut.”

L-a abordat pe Andi Vasluianu și acesta s-a oferit să îl ajute cu pregătirea.

“După două săptămâni mi-a zis: țărane, după mine ai intrat la facultate, nu am ce să îți mai fac. Vasluianu m-a ajutat să îmi conștientizez emoțiile și capacitățile motrice. Apoi m-a dus la Teatrul Podul, la Cătălin Naum. Acolo, privindu-i pe ceilalți, m-am educat, m-a ajutat să mă cunosc mai bine pe mine. Iar Naum m-a dus la o zonă emoțională cu prea puține cuvinte.

Am intrat la teatru din prima și, la două săptămâni de la admitere, am început să filmez la emisiunea Câștigi fără să știi, de la PRO TV. Dragoș Bucur căuta măscăricii pe care îi trimitea să pună întrebarea sau să glumească cu oamenii. Am câștigat atunci 100 de dolari și am continuat să filmez la emisiuni, să fac și reclame și scurtmetraje sau roluri în filme. Filmam emisiuni și am terminat facultatea cu 20.000 de euro din televiziune și reclame.”

2015 a fost un an cheie al carierei sale. A jucat în Aferim!, film care i-a adus lui Radu Jude Ursul de Argint pentru regie la Berlin și în Comoara, pentru care Corneliu Porumboiu premiul Un Certain Talent la Cannes.

În Comoara joacă alături de Cristina și de fiul lor, Nicodim. Acum, Nicodim are 18 ani și îl întâlnesc la pârâul unde a copilărit tatăl lui. Este voluntar în festivalul Film în Sat și își dorește o carieră în regie de film.

“Îmi place să creez ceva, sunt și foarte pasionat și interesat de politică. Prin filme aș vrea să mă exprim.”, spune Nicodim.

La rândul său, Meda, are înclinații artistice și îi place să cânte la tobe. Cuzin e mândru de evoluția copiilor săi și recunoaște rolul esențial pe care Cristina îl are în viața lor. Alături de ea, vrea să transmită și copiilor de la sate ceea ce le-au arătat propriilor copii. În festival, Cristina, zisă și “Cuzina”, este sufletul atelierului de țesut, în care câteva zeci de copii învață să brodeze pe o pânză uriașă.

„Culmea este că de la țară pornește cultura. Ce înseamnă cultură? Obiceiuri și tradiții. Prin crearea unui obicei și prin perpetuarea lui, dai naștere unei tradiții. Un cumul de tradiții și obiceiuri înseamnă cultură.”

Cuzin Toma, actor

Dacă ziua au loc ateliere de lucru pentru copii, seara familii întregi se strâng la concerte, filme, mici, popcorn și bere.

Festivalul Film în Sat se întâmplă pe o pajiște înconjurată de copaci bătrani, în locul în care se desfășura odinioară bâlciul. Seară de seară, timp de 5 zile, se strâng aici câteva mii de oameni, de la săteni cu posibilități reduse, la gorjeni mai înstăriți, veniți cu mașini scumpe de la Târgu Jiu sau din străinătate, unde muncesc.

Cu toții vin să vadă ce a făcut „Firicel” în comună, să facă o poză cu el sau să cunoască alți artiști. În fața lor, Cuzin improvizează seară de seară discursuri, interacțiuni cu publicul sau cu invitații.

“Prima dată am pornit singur, mai am un asociat pe finanțe, Rodica Mușat, care vine ca expert contabil din construcții, dar în rest nu m-a ajutat nimeni. De anul ăsta am și producător, pe Paul Ruben.

A fost foarte greu fără un producător. Oamenii vor câștig imediat, dacă se poate chiar înainte. Dar ne cam uităm scopul noi, artiștii. Noi trăim prin public și public ți-l mai și creezi la un moment dat.

Ai un serial, ai o ocupație. Dar când se termină serialul ăsta, ce faci? O să intri în depresie după atenția publicului. Dispari. Ești în lumina reflectorului, apoi în întuneric.

Noi trebuie să creștem un public pentru filmul românesc, deja e în creștere, se interesează de actorii pe îi văd în filme, îi caută apoi și la teatru. Deja acum, la al treilea an, oamenii au început să vină pentru film. Sigur, vin și pentru concerte, dar au rămas peste 1500 la film, asta mă bucură foarte mult.

Și, indiferent pentru ce vin, e important că mai văd și alt mediu, contactul cu lumea culturală nu are cum să nu te schimbe, chiar și în lucruri mici, te învață să strângi gunoiul după tine. Plus că este o nouă piață. Ne plângem că ne înghesuim în orașe. Vino aici, la 300 de copii în sală. Ai 6-7 sate aici.”, spune Cuzin.

“Vă dați seama ce emoții are el aici? Să vii la Peștișani și să vorbești în fața unei mulțimi, în locul în care noi stăteam pe pătură cu părinții, să mâncăm și noi doi mici și să bea tata o bere. Acolo se făcea bâlciul de Sfântul Petru și Pavel. Cu ceva timp înainte, începeam să strângem câte un bănuț, ne mai duceam la copăit, la sapă de porumb, ca să avem la un bănuț la bâlci.

El transmite emoția locului. Frate fiind, îmi dau seama ce e în sufletul lui când vorbește acolo. Și nu e ușor să organizeze, mai are și bețe în roate.”, dezvăluie Nelu, fratele său.

“În fața publicului de aici mă simt total descoperit, nu am niciun control, e o panică pe care o depășesc la un moment dat.”

Părinții au apucat să vadă festivalul făcut de fiul lor și au trăit evenimentul cu mari emoții.

“Din păcate, chiar după prima ediție de aici, lui tăticu’ i s-a făcut rău, Cuzin s-a dus cu el la spital și atunci a fost diagnosticat cu Alzheimer. Mămica a avut grijă de el la ei acasă, dar, din păcate, acum s-a făcut un an de când tăticul s-a dus.”

Crescuți cu mari greutăți financiare, cei trei fii ai familiei Toma spun că au avut o copilărie frumoasă și sunt recunoscători pentru educația pe care au primit-o de la părinți.

„Mama spunea mereu: nu aveți serviciu, treaba voastră este să învățați carte. Să nu cumva să fiu chemată la ședința cu părinții că faceți tâmpenii.”, spune Nelu.

“Mama ar fi vrut să fie artistă, avea înclinații, dar ne-a crescut pe noi. Țin minte că odată Nelu a făcut rost, prin niște relații, de un album de artă de la librărie și l-a adus acasă, pentru mama. Atunci am văzut noi pentru prima dată cum arată niște picturi.”, povestește Cuzin.

În Peștișani nu a existat vreodată teatru sau cinematograf. Practic, primul contact al locuitorilor cu aceste arte se întâmplă la Film în Sat, de 3 ani încoace. Cuzin Toma și Irina Margareta Nistor aleg filme românești pe care le proiectează apoi în festival, dintr-un tractor.

După ele, exista discuții între actori și public.

“Prefer filmele la care actorii pot veni, pentru că asta e magia pe care vreau să o creez, asta va transforma noile generații în cinefili. Să iasă actorul din ecran e ceva extraordinar pentru un copil.

Prima dată când am văzut eu un film a fost în colonie. Aveam o vecină, tanti Valerica. Punea un cerceaf pe perete și venea cu filme. Când am văzut prima dată poza aia pe pânză, nu înțegeam cum se mișcă ăia în poză.”

Plimbându-ne prin locurile în care a crescut, actorul leagă trecutul de viitor, e nostalgic, dar și un visător determinat să schimbe ceva.

“Am băgat cu tata curent în multe case de aici. Ba mai mult, eu am dat lumină bisericii și dacă eu, Cuzin Toma, am dat lumina bisericii, clar unor copii pot să le arăt drumul către o direcție bună, pentru că drumul pe care merg se pare că a fost bun. Nu tot timpul atât de neted, dar clar destinația nu este greșită. Și asta spun tot timpul.

Când am plecat de aici, ultima mea lucrare cu tata a fost Biserica din Gureni și mă distrează treaba asta. Băi, noi am dat lumina bisericii. Hihihi.”

Câțiva metri depărtare de biserică, ne oprim pentru câteva clipe în fața unei clădiri abandonate.

„Vedeți această școală? Filmați cum e acum, că va fi primul hub cultural din comuna Peștișani. I-am zis primarului să ne faciliteze, dacă îmi permite să fac un hub cultural, iar el a zis <îți dau școala aia dacă vrei>. Iar eu chiar la ea mă gândeam.

Școala nu trebuie să își piardă sensul de a educa și a cultiva.

Va fi o sală de expoziție, vor fi ateliere de creație, un birou pentru o asociație. Îmi doresc să încurajez tinerii să creeze mai multe asociații, sub o federație culturală care să reprezinte toate aceste sate.

Festivalul e gândit și cu niște rezidențe artistice cu câteva săptămâni înainte, pentru ceramică, sticlă, design vestimentar, arhitectură, muzică, pentru a crea la fața locului și a lăsa ceva în spațiul acesta. De ce m-am gândit la aceste ateliere? Ca să dăm ceva înapoi satului, să recreăm cultura la sat prin tradiții și artă.”

Anul acesta, festivalul Film în Sat a fost organizat și în alte localități – Rășinari, jud. Sibiu, Cernătești, jud. Dolj, Întorsura Buzăului, jud Covasna, iar între 13 și 15 septembrie va ajunge în județul Teleorman, la Izlaz.   

“Îmi doresc să implementez conceptul de village break. Din orice oraș din România ai fi, să fie un sat la o oră distanță unde să te bucuri de acces la un spectacol, la un concert, la o expoziție, să ai cultură, dar să ai și liniștea de la sat, natură, aer curat.”

Anul acesta, a reușit să obțină și finanțări de la Consiliul Județean Gorj și Primăria Peștișani. Cumva, văzând popularitatea crescândă a festivalului făcut pe cont propriu, autoritățile locale au fost nevoite să se implice și ele. Nu au apărut, însă, sponsorii care ar putea contribui semnificativ la infrastructura festivalului.

La Film în Sat, viața rurală se îmbină cu arta urbană. Acum câteva zile, artiștii vizuali Irlo și 1Q Sapro au pictat podul de metal care face legătura între parcarea festivalului și spațiul de evenimente.

Pe lângă filmele proiectate – Libertate, regia Tudor Giurgiu, Moromeții 3, regia Stere Gulea sau Visul, regia Cătălin Saizescu, au avut loc concerte Damian Drăghici, Mădălina Pavăl Orchestra sau Taraf de Caliu, dar și spectacolul de teatru Doamne ferește, regizat de Lia Bugnar.

Din echipa festivalului fac parte doar 10 oameni. Cu toții sunt aici pentru că rezonează cu ideile lui Cuzin, cu speranța de a crește viitoarele generații de la sat prin cultură.

“Și eu am copilărit în sat, în județul Neamț, apoi mi-am găsit drumul în cinematografie. Rezonez foarte tare cu ce zice Cuzin despre felul în care ne întoarcem la origini și ne asumăm identitatea, o facem mai mult un avantaj. La început, să vii dintr-un mediu defavorizat e un dezavantaj. Dar fiind expuși la cultură și la filme, ne îmbogățim.

Mi-a plăcut mult aici, am fost surprinsă să văd că e o comunitate foarte activă, au venit oameni din mai multe zone, au stat la concerte, la filme, am simțit că scopul nostru e atins.

Au venit 30-40 de copii la ateliere, părinții au adus copiii la activități, ceea ce e mare lucru. Ei vor crește și vor vrea să fie în mediul artiștilor, să vadă filme, teatru, expoziții.”, spune Geo Huțanu, producătoare în publicitate, care anul acesta s-a ocupat de invitații aduși la Film în Sat și de gestionarea cazărilor.

Pe termen lung, visul lui Cuzin Toma este să organizeze Film în Sat în cât mai multe sate românești și să determine cât mai mulți oameni să stea până la finalul filmelor. Dar și să lase festivalul pe mâna tinerilor care acum sunt voluntari. Printre ei, fiul său.

După o seară de festival, turiștii veniți din diverse zone ale României sunt răspândiți pe la pensiunile din comună. Dimineața primesc un mic dejun ca în copilăria de la bunici: cu ouă de la găinile din curte, roșii gustoase din grădină, unt de casă, gem făcut din prunele din livadă și ceai din plante culese de pe dealuri.

Apoi pornesc fie cu bicicletele, pe jos sau cu mașina, către diverse obiective din zonă.

La Hobița există acum, în curtea lui Brâncuși, o Casă Muzeu pe care tatăl lui Brâncuși o construise pentru un vecin în 1875. Acolo au supraviețuit și doi duzi bătrâni din copilăria lui Constantin Brâncuși.

În Peștișani mai poate fi văzută și Peștera Cioara, cea mai veche așezare umană din Europa, de acum 50.000 de ani, precum și Cheile Sohodolului, săpate în calcare cretacice de apele pârâului Sohodol, în lanțul montan Retezat-Godeanu, zonă naturală protejată.

Dacă pentru copiii din Peștișani festivalul înseamnă speranță, pentru adulții de la oraș, chemarea la Film în Sat nu este neapărat către filme, ci mai degrabă către sine.

The post Comoara de la Peștișani appeared first on Cultura la dubă.

După mulți ani în care Ministerul Culturii a fost stângaci în pregătirea dosarului Brâncuși pentru UNESCO, astăzi Ansamblul monumental “Calea Eroilor” din Târgu Jiu a devenit oficial parte din patrimoniul mondial protejat de UNESCO.

Din ansamblu fac parte: Coloana fără Sfârșit, Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor și Masa Tăcerii.

România a inclus, de asemenea, pe lista UNESCO, Frontierele Imperiului Roman – Dacia.

“Înscrierea „Ansamblului monumental «Calea Eroilor» realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu” în Lista patrimoniului mondial UNESCO înseamnă recunoaștere internațională de cel mai înalt nivel pentru un mare artist român și o capodoperă a artei monumentale.

Tezaurul pe care Constantin Brâncuși l-a lăsat românilor la Târgu Jiu devine oficial bun cultural al umanității. Se confirmă astfel valoarea universala excepțională a acestui sit cultural, demn de admirație și protecție internațională.

Recunoașterea primită azi ne obligă să protejăm Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, să-l păstrăm intact pentru generațiile viitoare și pentru memoria culturală a umanității. Este un angajament pe care țara noastră îl ia la nivel național, dar și la nivel local, în orașul în care a fost creat ansamblul monumental.

România a depus în ianuarie 2018 la Centrul Patrimoniului Mondial UNESCO dosarul de nominalizare pentru „Ansamblul monumental «Calea Eroilor» realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu”. După o perioadă în care am intensificat eforturile pentru a răspunde criteriilor UNESCO, evaluarea dosarului a fost reluată de către ICOMOS (International Council on MonumentsandSites – organism consultativ al UNESCO) în 2023.”, a transmis ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Ansamblul a fost comandat de Liga Națională a Femeilor Gorjene, prezidată de Arethia Tătărescu, soția prim-ministrului României, Gheorghe Tătărescu și donat orașului „pentru a preamări memoria eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de reîntregire”.

A fost inaugurat la 27 octombrie 1938. De-a lungul timpului, autoritățile române au făcut niște intervenții neconforme care au afectat sculpturile.

“Totodată, România marchează astăzi o reușită cu semnificații profunde! Teritoriul vechii Dacii a fost parte a lumii romane, geneza națiunii noastre fiind strâns legată de Roma și de Imperiul Roman. Prin urmare, suntem în fața unui act cultural și identitar, care ne face mai conștienți de trecutul nostru și, în același timp, reamintește tuturor influența majoră a Romei asupra lumii în perioada antică.

România se alătură astfel, cu mândrie, marii familii a Frontierelor Imperiului Roman în nobila misiune de a valorifica acest patrimoniu de valoare universală excepțională.

România a depus, în ianuarie 2023, la Centrul Patrimoniului Mondial UNESCO, dosarul de nominalizare pentru Frontierele Imperiului Roman – Dacia, care s-a aflat, timp de un an și jumătate în procedură de evaluare în vederea stabilirii recomandărilor ICOMOS.

În perioada 8-21 august 2023, s-a desfășurat în România misiunea tehnică de evaluare a ICOMOS, organizată de Ministerul Culturii, prin Institutul Național al Patrimoniului și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, în colaborare cu Comisia Națională Limes, autorități centrale, județene și locale, precum și cu Muzee și Direcții pentru Cultură din cele 16 județe implicate. Procesul de evaluare a continuat și cu solicitări de informații suplimentare și răspunsuri din partea României precum și cu o întâlnire cu ICOMOS a echipei coordonatoare de experți de la Paris.

Citez din justificarea criteriilor de înscriere, redate în proiectul de decizie al Comitetului Patrimoniului Mondial, elaborat pe baza recomandării ICOMOS:

„Bunul serial prezintă un important schimb de valori umane și culturale de la apogeul Imperiului Roman, respectiv dezvoltarea arhitecturii militare romane și a cunoștințelor și competențelor tehnice de construcție și de management al teritoriului, de la un capăt la altul al imperiului. […] Parte a sistemului general de apărare a Imperiului Roman, Frontierele Imperiului Roman – Dacia constituie o mărturie excepțională a extinderii maxime a puterii Imperiului Roman prin consolidarea frontierelor sale nordice și reprezintă o manifestare fizică a politicii imperiale. […] Ele atesta versatilitatea și sofisticarea modului în care romanii s-au raportat la topografia și climatul local, în contextul politic, militar și social al vremii, în partea de nord a imperiului. Cu o lungime de peste o mie de kilometri, Frontierele Imperiului Roman – Dacia este cel mai mare segment al Frontierelor Imperiului Roman și cuprinde atât sectoare terestre, cât și fluviale, caracterizate prin tipuri, amplasări și densități variate de instalații militare distribuite în teritoriu.” – a mai scris ministrul Turcan pe pagina oficială de facebook.

The post Ansamblul monumental “Calea Eroilor”, realizat de Brâncuși la Târgu Jiu, a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare expoziție dedicată lui Constantin Brâncuși, deschisă la Centrul Pompidou din Paris între 27 martie și 1 iulie 2024, a adunat 390.498 de vizitatori, potrivit informațiilor obținute de Cultura la dubă de la organizatori.

Media zilnică a fost de 5000 de vizitatori, iar numărul total reprezintă un record printre toate evenimentele organizate de Pompidou după măsurile de izolare luate în 2020 din cauza pandemiei.

Ultima mare expoziție Brâncuși care a avut loc la Pompidou a înregistrat o medie zilnică de 4000 de vizitatori.

Cultura la dubă v-a prezentat pe larg un reportaj de la expoziție în aprilie 2024.

Un alt eveniment grandios dedicat sculptorului român va avea loc la Amsterdam în 2025.

The post Expoziția Brâncuși de la Paris a fost văzută de 400.000 de oameni, record pentru Centrul Pompidou în ultimii 4 ani appeared first on Cultura la dubă.

Anul 2025 va începe cu o expoziție Rembrandt, la 750 de ani de la înființarea orașului Amsterdam. Rembrandt van Rijn, cel mai cunoscut pictor olandez, va fi în centrul atenției la H’Art Museum între aprilie și august 2025.

Expoziția Brâncuși va fi deschisă între septembrie 2025 și februarie 2026 și, potrivit organizatorilor, va aduce la Amsterdam opere majore ale părintelui sculpturii moderne, a cărui singură retrospectivă organizată în Olanda datează de acum 50 de ani.

Evenimentul va fi realizat în cadrul unui parteneriat cu Centrul Pompidou Paris, care va fi închis în această toamnă pentru un amplu proces de modernizare.

AICI puteți citi un reportaj amplu realizat de Cultura la dubă despre retrospectiva Brâncuși de la Paris.

The post Brâncuși și Rembrandt, cei doi artiști cărora Muzeul H’Art din Amsterdam le dedică mari expoziții în 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Expoziții Brâncuși au fost organizate recurent, în diferite colțuri ale lumii – Paris, București, Tokio, New York, Philhadelphia, Craiova sau Londra. Însă niciodată publicul nu a avut șansa de a-l descoperi pe Constantin Brâncuși așa cum o poate face acum, la Centrul Pompidou din Paris.

Sunt expuse peste 120 de sculpturi, alături de o bună parte a arhivelor pe care artistul le-a donat statului francez.

Putem vedea imagini inedite cu sculptorul lucrând la operele sale, la instalarea lor în grădinilor unor colecționari, diplomele școlare, livretul militar și pașaportul, fotografii din România și din Franța, în care apare alături de alți artiști, imagini foto și video cu muzele sale, scrisori sau o parte din colecția de vinyluri.

Muzică românească tradițională de vioară, muzica prietenului Erik Satie, precum și alte fragmente din colecție se aud pe fundalul vizitei expoziției.

Este o experiență completă, emoționantă, compleșitoare.

La ea au lucrat peste 200 de profesioniști, timp de 2 ani.

Peste 110.000 de vizitatori au trăit-o până acum, în 22 zile de la deschidere. Este modul prin care francezii transformă închiderea temporară a Centrului Pompidou într-un eveniment artistic grandios.

Peste 5 ani, când clădirea va fi redeschisă, Atelierul Brâncuși va deveni inima celui mai modern centru cultural al Europei, fiind așezat chiar în interiorul instituției.

***

Este luni după-amiază și o zi de aprilie neobișnuit de călduroasă pentru Paris. În fața Centrului Pompidou, așezat pe platoul Beaubourg, într-unul dintre cartierele istorice ale capitalei Franței, stau la coadă câteva sute de oameni. Sunt turiști străini, dar și foarte mulți turiști francezi care au venit din alte orașe să vadă retrospectiva Brâncuși, cea mai mare expoziție dedicată vreodată sculptorului roman.

Media zilnică de vizitatori este între 4000 și 6000 de oameni, ne spun reprezentanții Centrului Pompidou. Este neobișnuit de mult chiar și pentru Pompidou, susțin aceștia. Mai ales după pandemie. Mai exact, este primul eveniment care readuce afluența de vizitatori pe care muzeul o avea înainte de 2020.

Expoziția este organizată la Galeria 1 de la etajul 6 al celebrei clădiri, ridicată după planurile arhitecților Renzo Piano și Richard Rogers. Pe măsură ce urci scările rulante către eveniment, perspectiva Parisului devine din ce în ce mai impresionantă.

“Brancusi. L’art ne fait que commencer” (Brâncuși. Arta nu face altceva decât să înceapă.) – stă scris la intrarea în expoziție.

Co-curatoarea expoziției și una dintre comisarele evenimentului, Valerie Loth, acordă un interviu pentru Cultura la dubă și apoi ne face un scurt tur.

“Am vrut să transmitem multe lucrări. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.”, spune Loth.

Brâncuși a donat, prin testament, atelierul său din Impasse Ronsin statului francez, având dorința ca publicul să îi cunoască opera așa, ca pe un întreg. Condiția pusă francezilor a fost ca atelierul său să fie reconstruit într-un muzeu de artă modernă, iar lucrările lui să fie expuse laolaltă.

“Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Prima reconstituire parțială a atelierului Brâncuși a fost expusă în interiorul Muzeului de Artă Modernă din Paris, la Palatul Tokio, în 1962. Odată cu deschiderea Centrului Pompidou, în 1977, Atelierul Brâncuși a fost reimaginat și așezat chiar în fața instituției.

Însă, în urma unor inundații masive, în 1990 atelierul a fost închis. Renzo Piano a realizat apoi o clădire muzeu, în interiorul căreia a așezat atelierul Brâncuși închis, putând fi văzut de jur împrejur de către vizitatori. Atelierul Brâncuși, aflat în piațeta din fața centrului, a fost inaugurat în 1997 și închis la finalul lui 2023.

“Am fost nevoiți, mai întâi, să mutăm toate sculpturile din Atelier, fiindcă lucrările care vor avea loc în subteran ar fi putut afecta opera. Așa am decis să facem o expoziție, dacă tot vom închide definitiv Atelierul Brâncuși din piațetă. Practic, așa s-a născut ideea de a le arăta dintr-o altă perspectivă.”

Pe lângă sculpturi, donația lui Brâncuși a cuprins absolut toate obiectele personale, de la unelte, intrumente muzicale și discuri, fotografii și filmulețe, corespondență, bilețele și facturi.

Cu totul special la acest eveniment este faptul că, pe lângă cele peste 120 de sculpturi expuse, sunt arătate pentru prima dată peste 200 de documente din arhivele Brâncuși, cercetate și gestionate de specialiștii de la Pompidou de 47 de ani încoace.

“Brâncuși obișnuia să păstreze totul. De la investigațiile medicale, electrocardiograme, facturi, bonuri, putem vedea când a cumpărat prima camera foto, când a început să lucreze în bronz și, de asemenea, avem toate scrisorile cu prietenii lui, cu colecționarii sau cu muzee.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Expoziția se deschide cu o serie de Cocoși. Parcă am fi în zorii zilei, iar Brâncuși ar începe treaba în atelierul său. Un filmuleț proiectat pe un perete ni-l arată pe sculptor la lucru, cu mânecile suflecate, cu țigara în gură, lovind cu ciocanul în piatră.

“Am început expoziția cu un Cocoș, fiindcă am înțeles că este un simbol în Oltenia și este, bineințeles, și simbolul poporului francez. Dar, cel mai important, reprezintă începutul unei zile. Apoi, am vrut să intrăm puțin în atmosfera atelierului său, care era ca un colț rural în mijlocul Parisului, pe Impasse Ronsin.

Este ceea ce îi uimea, în primul rând pe vizitatori, aveau impresia că ajung la țară, în Paris. Era o stradă cu multă verdeață, cu ateliere de artiști. Iar atelierul lui Brâncuși era complet alb. Avea lumină naturală direct, era mult material alb, ghips, pe jos, Brâncuși avea o barbă albă, o salopetă albă, un câine alb. Totul era diferit față de celelalte ateliere.”, spune Valerie Loth.

Deși se aflau în Atelierul Brâncuși, la discreția publicului, aceste lucrări și multe altele din expoziție pot fi văzute acum într-o perspectivă nouă.

“Îl știam pe Brâncuși dinainte, dar acum este cu adevărat pus în valoare.

-Ați descoperit ceva nou?

-Da. Abia acum l-am descoperit pe el, cu adevărat.”, ne spune Charlotte, o pariziancă în vârstă de 45 de ani, la finalul vizitei sale.

Pe lângă patrimoniul Brâncuși deținut de Pompidou, expoziția aduce în fața publicului și 50 de sculpturi împrumutate de la Metropolitan Museum of Art, MoMA, Guggenheim New York, Philadelphia Museum of Art, The Art Institute of Chicago, Dallas Museum of Art, Tate Modern Londra, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Național de Artă al Craiovei.

De asemenea, câteva alte împrumuturi excepționale de la Luvru și de la Muzeul Guimet ne arată diferite surse de inspirație pentru Brâncuși, majoritatea provenind din antichitatea spațiului extra-european, dar și lucrări ale lui Paul Gauguin sau Andre Derain.

Cumințenia Pământului, sculptură de la începutul carierei, pe care statul român a refuzat să o achiziționeze, este pusă în lumină de francezi ca o lucrare extrem de importantă, alături de Oviri, realizată de Gauguin în 1894.

“Am vrut să arătăm influențele lui. A lucrat cu Rodin, a vizitat Luvrul, Muzeul Guimet, cu o colecție asiatică, Muzeul Etnografiei Africane de la Trocadero, iar toate acestea i-au influențat și îmbogățit munca. De exemplu, am pus Danaida alături de o sculptură antică pe care Brâncuși a văzut-o la Luvru. Era foarte curios și interesat de arta lumii.”

Expoziția continuă cu o secțiune dedicată sculpturii în lemn. Ca să pătrunzi în acel spațiu al meșteșugului și al rădăcinilor românești, treci printr-o superbă poartă de lemn, care are și ea o poveste în spate. A fost dăruită de România Franței și a mai fost arătată în Paris la Expoziția Internațională din 1936.

Mai mulți dintre vizitatorii cu care am stat de vorbă au menționat lucrările în lemn printre preferatele lor. De altfel, curatoarea Valerie Loth atribuie caracterului românesc al artistului Brâncuși valoarea unei pietre de temelie.

“Brâncuși venea din Oltenia, o regiune cu tradiție în sculptura în lemn. Cred că unul dintre bunicii lui a fost tâmplar, iar el, în primul rând ca țăran, a devenit interesat de meșteșugul lemnului. Brâncuși a rămas atașat de aceste tradiții și a realizat numeroase sculpturi în lemn. Înainte de a fi artist, el a fost un artizan.

Altfel, în Franța aveam acestă impresie, un mit, că Brâncuși era un țăran român, morăcănos, singuratic, care trăia în studioul lui. Dar, în realitate, nu era deloc așa. Trăia în mijlocul vieții artistice pariziene, mulți oameni vizitau atelierul. Chiar și americanii care ajungeau la Paris voiau să viziteze atelierul lui Brâncuși, era un loc super cool în care toată lumea voia să fie.

Iar Brâncuși era foarte prietenos, organiza petreceri, pregătea musafirilor mâncare, grătar. Îi plăceau șampania, vinul, cânta la chitară, punea muzică. Era apropiat de mulți artiști și de colecționari și, bineințeles, de multe femei.

Deci nu era deloc ca un țăran de la Dunăre.

În schimb, a fost mereu foarte atașat de România. S-a întors acolo frecvent, era important pentru el să finalizeze complexul de la Târgu Jiu.

De asemenea, era foarte apropiat de avangarda românească, publica la o revistă avangardistă.

Și era apropiat și de biserica ortodoxă, a și lucrat la Biserica Ortodoxă din Paris și era sponsor pentru diferite organizații caritabile.”

Sophie și Damien sunt doi artiști care locuiesc la 60 de kilometri de Paris. Au venit la Pompidou pentru expoziția Brâncuși și au plecat fascinați de ceea ce au văzut.

„E o expoziție foarte frumoasă, cu o scenografie specială, mai ales în încăperea care arată tradiția românească a sculpturii în lemn”, spune Sophie, care realiează lucrări de artă în cerneală chinezească.

„E interesant pentru că eu mai vizitasem Atelierul Brâncuși, dar nu văzusem sculpturile așa.”

Damien, vizitator francez

“Apoi, sunt toate temele cuprinse, eu prefer lucrările mai de început, precum Sărutul, decât pe cele de la final. E interesant să vezi lucrările și cele două mari scandaluri din spatele lor.”, ne spune Damien, la rândul său sculptor. Când vine vorba despre preferințe, cei doi soți fac alegeri diferite.

„Sophie: Eu ador Cocoșul.

Damien: Iar eu Sărutul. Dar nu îmi plac deloc Capetele de copil. Îmi provoacă o stare inconfortabilă.

Aș vrea, totuși, să adaug că lipsesc două citate importante din Brâncuși. Primul, pe care l-a zis când l-a părăsit pe Rodin, este că „nimeni nu poate trăi în umbra unor mari arbori.”, apoi o altă frază, care mie îmi place foarte mult, pe care am notat-o pe frigider și le-am spus-o copiilor mei: „cel mai greu nu este să lucrezi, ci să intri în starea de lucru.” Și eu sunt sculptor și cel mai mult admir la Brâncuși faptul că a sculptat direct în material, totul a fost în imaginația lui.”

Ajuns la Paris pe jos, la 28 de ani, tânărul Constantin Brâncuși a fost remarcat chiar de către maestrul Auguste Rodin. Brâncuși i-a fost ucenic vreme de un an, dar și-a dat repede seama că vrea să se desprindă de stilul lui Rodin și să își găsească propria cale.

Așa a renunțat la mulaje și a  început să cioplească direct în material, într-un stil cu totul nou. Cele trei opere majore care marchează acest moment, dar și începutul sculpturii moderne, sunt Sărutul, Cumințenia Pământului și Rugăciunea.

“Știam Atelierul Brâncuși, pe care îl vizitasem de mai multe ori. Dar abia acum l-am descoperit cu adevărat pe Brâncuși. Această expoziție m-a îngenunchiat.”

Vizitator francez

Cea de-a doua jumătate a expoziției devine din ce în ce mai compleșitoare. Pătrundem în viața deja cunoscutului artist Brâncuși, care face senzație la Paris și New York și este subiectul unor mari scandaluri.

Primul – în 1920, lucrarea Princesse X, expusă la Salonul Indendenților de la Paris, este contestată de unul dintre vizitatori la Ministerul Culturii, pe motiv că ar reprezenta un falus. Potrivit istoricilor, în spatele contestației ar fi fost Picasso sau Matisse. Lucrarea rămâne expusă datorită unei scrisori publice pe care o semnează alți 70 de artiști, printre care Picabia, Cocteau și Erik Satie.

Princesse X vorbește despre ambiguitatea masculin-feminin, prezentă la mai multe sculpturi brâncușiene, începând cu Sărutul și continuând cu Tors de tânăr. Reprezintă totodată susținerea lui Brâncuși față de mișcarea dadaistă, care contestă normele în artă, le ridiculizează prin forme noi, inteligente, încărcate cu umor.

Dar, mai presus de toate, este modul prin care Brâncuși vrea să arate că importantă este esența lucrurilor, nu forma lor. Este ceea ce îl face pe Brâncuși foarte actual. Două tinere vizitatoare, Eloise și Flor, în vârstă de 18 ani, se arată încântate de ceea ce au descoperit în expoziție. 

“Mi-a plăcut mult. A fost puțin cam prea aglomerat, dar frumos. Sculpturile sunt foarte frumoase. Nu îl știam deloc, l-am descoperit datorită expozie.”, ne spune Flor.

“Sculptura mea favorită este Princess X. Scandalul din spatele ei este foarte interesant și lucrarea foarte frumoasă.”, declară Eloise.

“Statueta mea este a femeii, toate femeile într-una singură, Femininul Etern al lui Goethe redus la esența sa… Timp de cinci ani am lucrat, am simplificat, am făcut materialul să vorbească și să spună inexprimabilul. Pentru că, de fapt, ce este o femeie? Nasturi și funde, cu un zâmbet pe buze și vopsea pe obraji…nu asta este femeia.

Să exprim entitatea aceea, să readuc în lumea simțurilor tipul etern al formelor efemere, am petrecut cinci ani simplificând, șlefuindu-mi lucrarea. Și în sfârșit, cred, am ieșit triumfător și am pătruns dincolo de material. Mai mult, e un mare păcat să strici frumusețea făcându-i găuri pentru păr, ochi, urechi. Și materialul meu e așa de frumos, cu liniile sale sinuoase care strălucesc precum aurul pur și însumează într-un singur arhetip toate efigiile feminine din Lume.”, a declarat Brâncuși în timpul scandalului provocat de Princesse X.

Al doilea scandal – în 1926, Pasărea în văzduh (variantă deținută acum de Seattle Art Museum), trimisă de Brâncuși de la Paris la New York, pentru o expoziție organizată de Marcel Duchamp la Brummer Gallery, este oprită de autoritățile americane în vamă, pe motiv că cineva încearcă să evite taxele aferente unui obiect industrial, declarându-l operă de artă.

Pentru vameșii americani, sculptura lui Brâncuși nu avea nicio legătură cu arta sau cu reprezentarea unei păsări. Oficialii au declarat atunci că, pentru a fi considerată operă de artă, o lucrare trebuie să reproducă, prin cioplire sau prin mulaj, obiecte din natură sau vietăți.  

Brâncuși a contestat reținerea lucrării sale în instanță, iar povestea s-a transformat în ceea ce este azi cel mai cunoscut proces în arta modernă, cazul care a determinat instanțele, dar și criticii, să redefinească arta.

“Sugerează zborul, grația, aspirația, vigoarea și totodată viteza, puterea, potența, frumusețea, la fel ca o pasăre.”, depunea atunci mărturie criticul Frank Crowninshield.

Acum, turiști din toată lumea îl descoperă la Paris pe cel care a scris istoria începutului sculpturii moderne.

“A fost superb. Totul – sculpturile, scenografia, clădirea.

-Știați ceva de Brâncuși înainte?

-Nu, acum e prima dată când îl descoperim.”, spun la ieșirea din expoziție două vizitatoare din California.

Astăzi, câteva dintre Păsările în văzduh, au propriul zbor deasupra cerului Parisului, într-o scenografie copleșitoare, de neuitat. În spatele acestei poezii vizuale stau curatoarele și câțiva specialiști autorizați să atingă și să instaleze lucrările. Instalarea fiecărei Păsări a durat aproximativ 6 ore.

“Cel mai dificil lucru în organizarea acestei expoziții a fost fragilitatea lucrărilor. Așa cum știți, Brâncuși a construit baza, soclul fiecărei sculpturi și s-a dedicat mult echilibrului lucrării. Mai ales Păsările în văzduh sunt foarte fragile, nu sunt fixate cu tije de oțel, ca altele.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Am create podiumuri speciale, clădirea are o vibrație a ei, publicul creează de asemenea o vibrație și a trebuit să protejăm sculpturile. Așadar, fragilitatea lucrărilor a fost marea provocare a acestei expoziții.

În spatele scenografiei a fost o idee simplă. Avem șansa acestor spații, la Centrul Pompidou, și a fost de la sine înțeles să așezăm Păsările cu panorama Parisului în spate.”

Seriile de portrete, Măiastre, Madame Pogany sau Păsări ne arată un artist care a lucrat toată cariera întru atingerea formei abstracte perfecte, a echilibrului și a frumuseții. De asemenea, cu totul special este interesul pe care l-a manifestat pentru felul în care sunt expuse lucrările, dedicând o bună parte a muncii sale soclurilor, fără de care opera sa nu ar fi completă.

Arătat în acest amplu context, Brâncuși primește cel mai frumos omagiu posibil. Iar noi, oamenii de rând, primim lumină în vremuri sumbre.

“Când vom redeschide muzeul, atelierul Brâncuși va fi în interiorul clădirii. Cred că Brâncuși ținea foarte tare ca toată opera lui să fie prezentată laolaltă într-un muzeu. Din păcate, Atelierul de până acum nu a fost foarte vizibil pentru public, vizitatorii nu prea găseau intrarea, parcă era desprins de Centrul Pompidou.

Cred că dacă vom reconstrui atelierul în interiorul muzeului, va fi mult mai interesant pentru public.”

Renovarea Centrului Pompidou este un proiect major, finanțat de Ministerul Culturii din Franța, și asumat de statul francez drept o responsabilitate națională.

În cei 6 ani în care clădirea va fi închisă, colecția va fi mutată, iar activitatea instituției se va desfășura în alte spații culturale din Franța și din diverse colțuri ale lumii, păstrând esența ei vie.

Expoziția Brâncuși poate fi vizitată la Pompidou până pe 1 iulie 2024.

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Brâncuși, lumina albă din Paris appeared first on Cultura la dubă.

Inaugurat în anul 1977, Centrul Pompidou, cea mai vie instituție culturală a Europei, va fi închis de la sfârșitul verii 2024 până în 2030, pentru un amplu proces de renovare. Închiderea Centrului Pompidou este gândită ca un eveniment cultural în sine, marcat prin cea mai mare expoziție Brâncuși organizată vreodată, între 27 martie – 1 iulie 2024.

Centrul Pompidou are o colecție de peste 120.000 de lucrări de artă, iar în 2022 a primit peste 3 milioane de vizitatori.

Având convingerea că arta trebuie să discute, să conteste și să protesteze, Georges Pompidou, premierul Franței între 1962-1968 și președintele republicii între 1969-1974, și-a dorit ca în inima Parisului să fie ridicat un centru cultural modern, în care artele plastice să se îmbine cu cinematografia, teatrul, dansul sau cu poezia, un spațiu unde arta să fie creată, nu doar expusă.

În 1977, pe platoul Beaubourg, unul dintre cele mai vechi cartiere pariziene, era inaugurată curajoasa clădire colorată, de metal și sticlă, imaginată de arhitecții Renzo Piano și Richard Rogers. Pompidou nu a mai trăit să vadă ridicat Centrul Pompidou, însă instituția a preluat și dus mai departe viziunea sa despre arta vie, provocatoare.

În acest context, Atelierul Brâncuși a fost prezentat încă de la deschiderea din 1977 drept o componentă esențială a Centrului Pompidou. Sculptorul român a donat, prin testament, atelierul său, cu tot ce cuprindea, statului francez, cu condiția ca acesta să fie recreat întocmai și arătat publicului.

Prima reconstituire parțială a atelierului Brâncuși a fost expusă în interiorul Muzeului de Artă Modernă din Paris, la Palatul Tokio, în 1962. Odată cu deschiderea Centrului Pompidou, Atelierul Brâncuși a fost reimaginat și așezat chiar în fața instituției de artă modernă.

Însă în urma unor inundații masive, în 1990 atelierul a fost închis.

Renzo Piano a realizat apoi o clădire muzeu, în interiorul căreia a așezat atelierul Brâncuși închis, putând fi văzut de jur împrejur de către vizitatori. Atelierul Brâncuși, aflat în piațeta din fața centrului, a fost inaugurat în 1997 și închis la finalul lui 2023.

Acum, patrimoniul brâncușian deținut de francezi, alături de valoroase împrumuturi internaționale, printre care și lucrări aduse din România, va fi expus în interiorul Centrului Pompidou, în cadrul celei mai ample expoziții Brâncuși din istorie.

Evenimentul se desfășoară sub patronajul președintelui Franței, Emmanuel Macron.

Renovarea Centrului Pompidou este un proiect major, finanțat de Ministerul Culturii din Franța, și asumat de statul francez drept o responsabilitate națională.

Clădirea înseamnă 10 niveluri, cu o suprafață de 7.500 mp fiecare. Peste 12.000 de mp sunt dedicați Muzeului Național de Artă Modernă, iar 5.900 de mp expozițiilor temporare. Clădirea cuprinde și două săli de cinema, o sală de teatru, o sală de conferințe, o bibliotecă publică de 10.400 de mp și un centru de cercetare – Librăria Kadinsky, de 2.600 mp.

Fațada clădirii este organizată pe culori: albastru pentru sistemul de ventilație, galben pentru electricitate, verde pentru circuitele de apă și roșu pentru deplasarea vizitatorilor (scări și lifturi).

Lucrări parțiale de renovare au mai avut loc în perioadele 1997–1999 și 2019–2021, urmând ca între 2024-2030 să aibă loc cel mai amplu proces de modernizare a clădirii.

Principalele obiective sunt schimbarea fațadelor, îmbunătățirea siguranței la incendii, îmbunătățirea accesului persoanelor cu handicap și, cel mai important, optimizarea energetică.

În cei 6 ani în care clădirea va fi închisă, colecția va fi mutată, iar activitatea instituției se va desfășura în alte spații culturale din Franța și din diverse colțuri ale lumii, păstrând esența ei vie. Pe site-ul instituției, vizitat anual de peste 8 milioane de utilizatori, sunt deja anunțate principalele evenimente organizate în parteneriat cu alte muzee. Printre cele mai așteptate se numără o expoziție Henri Matisse la Grand Palais și mai multe evenimente realizate în parteneriat cu Muzeul Luvru, prin care opere de artă de la Luvru vor fi puse în dialog cu lucrări de artă modernă.

Expoziția Brâncuși poate fi vizitată la Pompidou între 27 martie – 1 iulie 2024, la Galeria 1 de la nivelul 6. Accesul general costă 17 euro. După 2030, Atelierul Brâncuși va fi amplasat într-un nou spațiu, chiar în interiorul clădirii Pompidou.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Arta de a închide temporar un muzeu: Centrul Pompidou invită publicul la cea mai amplă expoziție Brâncuși din istorie appeared first on Cultura la dubă.

BNR a lansat azi o monedă de colecție dedicată lui Constantin Brâncuși, cu ocazia închiderii expoziției „Brâncuși: surse românești și perspective universale” de la Timișoara. Potrivit organizatorilor, în cele patru luni de desfășurare, expoziția a adunat 130.000 de vizitatori.

Prezent la Timișoara, Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, a lansat oficial moneda de argint dedicată scultorului român, având pe față portretul artistului, iar pe revers clădirea Muzeului Național de Artă din Timișoara.

Moneda va putea fi achiziționată prin sucursalele BNR din București, Timișoara, Iași, Cluj-Napoca, Craiova și Constanța, la prețul de 547,40 lei, începând de marți, 30 ianuarie 2024.

Astfel se încheie cel mai popular eveniment organizat în cadrul programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii. Din totalul de 130.000 de vizitatori ai expoziției, aproximativ 25.000 au fost elevi.

În urma expoziției, a fost publicat un catalog bilingv (român-englez), coordonat de curatoarea Doina Lemny. Catalogul reproduce 190 de imagini ale sculpturilor, desenelor și fotografiilor lui Constantin Brâncuși, alături de imagini documentare. Publicat de Fundația Art Encounters, catalogul reunește și 16 texte inedite semnate de istorici de artă români, francezi și englezi, putând fi achiziționat de la cele mai importante librării din Timișoara și din țară.

„Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii de puritate
universală şi va rămâne pentru secolele următoare ca singurul obstacol de netrecut; «Patria mea! Familia
mea, adierea brizei, norii care trec, râul care curge, focul care dogorește, iarba verde, iarba uscată,
țărâna, zăpada». Aceste note de atelier exprimă concepția cosmogonică aflată în centrul operei lui
Brâncuși atunci când este privită ca întreg și pe care această expoziție și-a dorit s-o transmită”, a declarat
Doina Lemny, curatoarea expoziției și editoarea catalogului.

Mai multe despre expoziție AICI.

The post BNR a lansat moneda de argint Brâncuși, în ediție limitată de 5000 de exemplare appeared first on Cultura la dubă.

2024, anul în care Paris va fi gazda Jocurilor Olimpice de vară, va reuni o serie de evenimente culturale impresionante. Totodată este anul la sfârșitul căruia Centrul Pompidou din Paris va fi închis pentru un amplu proces de renovare.

Cu această ocazie, organizează câteva expoziții extraordinare, menite să atragă numărul uriași de turiști prezenți în capitala Franței în anul Olimpiadei.

Printre acestea se numără expoziția Brâncuși, care va avea loc între 27 martie iulie și 1 iulie 2024.

Potrivit site-ului oficial al Centrului Pompidou, expoziția Brâncuși este “un omagiu adus părintelui sculpturii moderne”. Atelierul său ar urma să fie reamplasat chiar în centrul expoziției, din care vor face parte și fotografii, desene, filme și alte documente de arhivă. Brâncuși s-a născut în 1876 în România, s-a mutat la Paris în 1904 și a trăit și creat acolo până în 1957.

Cele mai multe dintre lucrările sale aparțin Centrului Pompidou, ca moștenire lăsată de sculptor statului francez. Dar numeroase alte opere celebre se află în marile muzee din lume. Acestea vor fi reunite în 2024 la Paris. Prima și singura retrospectivă Brâncuși organizată la Pompidou a avut loc în anul 1995. Afișul de anul acesta este inspirat de afișul de atunci, având în centru o fotografie cu lucrarea Muza adormită.

O importantă expoziție Brâncuși a fost organizată în 2023 la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, fiind deschisă până pe 28 ianuarie 2024, însă aceasta nu este o retrospectivă.

Centre Pompidou a fost deschis publicului în 1977, din dorința președintelui francez Georges Pompidou de a dărui francezilor și turiștilor din toată lumea o instituție dedicată artei contemporane și moderne.

La Pompidou se află celebrul Atelier Brâncuși, recreat după fotografiile lui Brâncuși de către arhitectul Renzo Piano.

Centrul Pompidou primea înainte de pandemie aproximativ 7 milioane de vizitatori pe an, fiind cel mai mare centru de artă modernă din lume, alături de MoMA, New York.

The post Centrul Pompidou va găzdui în 2024 o impresionantă expoziție Brâncuși, reunind aproape 200 de sculpturi appeared first on Cultura la dubă.