E greu să vorbești public despre ceva atât de intim precum credința. E greu să scrii despre credință. Și, pentru mulți dintre noi, e din ce în ce mai dificil să crezi.

Lumea în care trăim este atât de pervertită încât religiile și credința în ele continuă să fie folosite în scopuri politice de sute de ani încoace. Și exact ceea ce, teoretic, ar fi trebuit să apropie oamenii și să ne învețe iubirea față de celălalt, ne-a distanțat atât de tare încât judecata, furia și ura au ajuns să fie mai ușor de accesat – în special din fața unui ecran.

Povestea din jurul spectacolului Proorocul Ilie, regizat de Botond Nagy la TNB, este cu atât mai specială cu cât personajul presupusului prooroc este interpretat de unul dintre cei mai luminoși oameni din teatrul românesc – dincolo de ceea ce este vizibil, șuvițele sale ba blonde, ba roșcate, zâmbetul blajin și ochii albaștri, la temelia vieții sale personale și profesionale stă chiar credința în Dumnezeu.

Îmbrăcat în treninguri Adidas, purtând un brâu bisericesc, șosete și papuci de cauciuc, Richard Bovnoczki conturează cu umor un Ilie uman, deci păcătos, care ajunge să cunoască puterea iertării ca formă de coexistență în comunitate.

Dincolo de personajele memorabile pe care le-a făcut pe scenă de-a lungul anilor, Richard nu este la fel de popular în spațiul online. Nu este un actor – influencer. Postează rar, acordă interviuri și mai rar. Dar s-a aplecat asupra furiei oamenilor care s-au arătat indignați de spectacolul Proorocul Ilie (bazându-se pe un filmuțe de 30 de secunde), și le-a explicat cu blândețe ce face el, de fapt, pe scenă, amintindu-le tuturor ce înseamnă căința și iertarea.

Într-o lume ideală, respectul cu care Richard vorbește despre credință ar avea o influență mai sănătoasă decât cea a unor politruci care au confiscat valorile și nevoile oamenilor. Dar în lumea reală, a filmulețelor de câteva secunde, oameni ca Richard Bovnoczki, cu bun simț și smerenie, sunt aproape invizibili.

***

Richard, am făcut primul interviu împreună acum 6 ani. Atunci îmi spuneai “Alternez prioritățile între viața de famile, actorie, timpul doar cu mine, administrativ, social și pe toate le cuprind într-un dialog cu Tatăl nostru. ”

Mi-a rămas în minte delicatețea cu care ai expus o fărâmă din relația ta cu Dumnezeu. Acum, 6 ani mai târziu, ne regăsim într-un context zbuciumat, plin de agresivitate, online și offline. Cum te-a afectat pe tine ceea ce s-a rostogolit în spațiul publicul în ultimele zile, legat de spectacolul “Proorocul Ilie”?

Sincer? Nu m-a afectat. Mi s-a părut o reacție manipulată. Cred că alegerile din noiembrie 2024 ne-au antrenat un pic, cu dinamica și mecanismele unei asemenea reacții și manevre.

Spațiul public este unul foarte divers și colorat, care necesită răbdare, în primul rând, pe urmă educație, informare, bună înțelegere a lucrurilor pentru a putea conviețui mai ales când părerile, gusturile sau convingerile noastre diferă.

Traficul rutier e o școală bună în privința asta. Fără respectarea regulilor am plânge în fiecare zi după mașinile, motocicletele, bicicletele, dinții, capetele noastre accidentate. La fel și relaționarea dintre noi trebuie să aibă niște reguli clare prin care să ne spunem opiniile, dar să nu ne dăm în cap unii altora pentru ele.

Cum ai ajuns tu să fii distribuit în rolul lui Ilie?

Colaborarea noastră a fost pusă în așteptare din 2023, când Botond a pus în scenă, tot la TNB, “Cuvântul Progres rostit de mama sună teribil de fals” de Matei Vișniec, iar eu nu am putut participa, deoarece eram prins în alte repetiții.

Când a propus “Proorocul Ilie” anul trecut știa că voia să mă aibă pe mine în rolul lui Ilie și eu știam că am să fiu liber pentru întâlnire. Nu am dat casting.

Ești un om care crede în Dumnezeu. Ți-ai pus în vreun moment problema că ceea ce faceți pe scenă ar putea leza credința celor din public sau că ar fi o blasfemie?

În niciun caz. Nici una, nici alta. Nimeni nu a urmărit vreo denigrare. Eram concentrați pe bogăția și adâncimea textului. Dar, știi cum e, un lucru poate fi perceput în mai multe feluri.

Experiența, educația, dispoziția, sensibilitatea fiecăruia diferă și influențează înțelegerea aceluiași lucru pe care-l vedem.

Nu e nimic de desconsiderat ori de apreciat în asta, ci doar de înțeles.

Judecarea dogmelor bisericești prin prisma înțelesurilor laice are mari șanse să dea greș. Mai ales când se face cu vehemență. Judecarea artei doar prin prisma dogmelor sau semnificațiilor unei credințe, ale unui cult, la fel, poate să sufere erori de înțelegere. Asta nu înseamnă că ele nu se pot analiza reciproc.

Nu judecarea, ci analizarea reciprocă poate să îmbogățească cunoașterea. Lumea, viața și tot ce ține de ele sunt într-o continuă schimbare, în bine sau în rău, dar în schimbare, și asta cere o observație atentă și deschisă.

Faptul ca sunt deschis nu înseamnă că trebuie să accept tot ce ține de o schimbare, dar trebuie să tin cont că ea există și asta pentru a-mi înțelege mai bine prezentul în care mă aflu.

Îmi educ copiii în valorile si Adevărul în care cred, dar trebuie să fiu foarte atent și la cum percep ei tot ce le spun și tot ce-i înconjoară, în timp ce la fel de atent sunt și eu la ce am eu de învățat de la ei. Să înțeleg și să descopăr ce înseamnă acel adevăr. Și copiii își educă părinții – e un adevăr. Asta nu-mi subminează nici raportul față de ei, nici statutul de părinte, ci dimpotrivă, prin reciprocitate ne completăm și ne consolidăm încrederea unul în celălalt.

Prietenia în relația părinte-copil cuprinde și dragostea și încrederea. Prietenia între viața mea duhovnicească, cea de familie, cea profesională și cea socială, cu bune și rele, creează punți de cunoaștere cu folos în fiecare segment al vieții mele.

Îmi port și-mi trăiesc credința într-o lume agitată și bulversată. Sunt atent și deschis la ideile, curentele, formele noi care revoluționează sau revoltă ideile, curentele și formele deja mai vechi, dar asta nu-mi tulbură și nu-mi schimbă convingerile atestate de timp și experiență care sunt valabile.

Cum îți explici faptul că oameni care susțin că sunt credincioși pot vărsa atâta agresivitate asupra unui act cultural și asupra celor care l-au creat, sub pretextul că apără simbolurile creștine?

Sentimentul dominant este că-și apără crezul. Doar că modalitatea în care o fac nu se potrivește cu smerenia, care este temelia vieții creștine. Smerenia nu țipă, nu acuză, nu condamnă și asta pentru că judecata îi aparține doar lui Dumnezeu. Judecata aproapelui în special.

Acest îndemn divin de a nu judeca aproapele ne creează timp și spațiu pentru a ne preocupa de smerenie.

Nicăieri în Noul Testament, Filocalie, Pateric, biografiile sau mărturiile sfinților oricărui timp nu găsești vreun îndemn să-ți înjuri și agresezi aproapele pentru că a greșit. Toți au consimțit cu smerenia, pentru a îmbogăți și ocroti dragostea.

De unde crezi că s-a născut divizarea asta atât de puternică în societate?

Dacă am integra-o și am prioritiza-o firesc și simplu în programul nostru, am descoperi multe bogății și frumuseți ale ființei noastre și a celorlalți. Totul ar avea o altă dinamică mult mai sănătoasă și mai colorată, plină de umor. Majoritatea oamenilor cred că acest adevăr e pentru naivi, dar nu știu ce să zic. E doar o părere.

Ce crezi că ne-ar putea ajuta să dialogăm real, să ne susținem opiniile diferite, dar fără să ne facem rău unii altora?

Uite, la inițiativa lui Mihai Călin, prin doamna ministru Natalia Intotero, care a înlesnit o întâlnire cu reprezentanți ai Patriarhiei, în frunte cu Preasfinția sa Părintele Varlaam Ploieșteanul, episcop-vicar patriarhal, (oau, e prima oară când folosesc acest titlu), am avut o dezbatere pe tema zilei fără tensiuni, fără judecăți, fără acuze.

Asta nu înseamnă că nu s-au punctat și discutat serios toate aspectele situației, fără a ne menaja sau formaliza. Însă, începând de la detaliile primirii, a tratației (pe care le-am urmărit cu mare atenție și admirație; aveau o cadență și o minuțiozitate terapeutică) și până la dezbateri, totul a fost întreținut și purtat de o atitudine de respect și apreciere reciprocă, chiar dacă ne-am întâlnit să rezolvăm aspecte tensionate. Asta a dat un climat plăcut și evident constructiv întâlnirii. Și a adus un câștig. Cred că e vorba tot de dragoste și ce ține de ea.

Ce înseamnă pentru tine faptul că simbolurile religioase au devenit în zilele noastre pretexte pentru propaganda politică?

Mișelie!

În Proorocul Ilie, deși presupușii credincioși puseseră la cale crucificarea proorocului, în final, acesta îi iartă pe toți. Care crezi că este morala cu care ar trebui să rămânem la finalul acestui spectacol?

Olga este cea care îi amintește de iertare lui Ilie. Cea care a fost îndrăcită. Ilie acționează emoțional, impulsiv. “Au vrut să mă crucifice? Ei, atunci vă trimit în iad.” El e răzbunător. Olga, în schimb, cunoaște puterea iertării, căci prin ea a fost vindecată. Și astfel îi amintește lui Ilie de iertare. Iar el, căindu-se de pornirea impulsivă, o ascultă.

În definitiv, greșeala, căința, iertarea și dragostea traversează întregul spectacol.

Pentru că ai zis că spectacolul e traversat și de dragoste, aș vrea să te întreb, în încheiere: pe tine în ce forme te traversează dragostea, în viața de zi cu zi? Cum o manifești și ce faci ca să o primești cu adevărat? Crezi că, în definitiv, dincolo de manipulări politice și toxicitatea mediului online, totul se reduce la nevoia noastră de a fi iubiți – și că în lipsa iubirii ne transformăm în fiare care mai știu doar să atace? Eu mă gândesc că lejeritatea asta cu care oamenii judecă și acuză, varsă injurii, vine da, din lipsa de educație, dar foarte mult și din lipsa de afecțiune. Eu cred că un om care primește multă iubire nu are cum să dea înapoi ură. Tu ce zici?

Infinit %, DA! Cred că totul se reduce la nevoia noastră de a fi iubiți! Este hrana primordială a ființei noastre și a tuturor ființelor vii. Chiar și plantele sunt influențate și rezonează la energia emoțiilor. Dezvoltarea emoțională a copilului se bazează pe iubirea părinților.

În ce forme mă traversează dragostea în viața de zi cu zi? În toate formele. Prin oboseală, bună dispoziție, nervi, stare de bine, reușită, eșec. etc. Încerc s-o așez în tot ce sunt eu.

Îmi încep ziua, o parcurg și o închei conectat la dragoste. Ea îmi parcurge toate stările. Când spun dragoste mă refer la Cel care este dragoste. La Dumnezeu. Pentru unii acest fapt este doar o poveste, pentru mine o realitate indubitabilă. M-am născut și am crescut în această poveste. Nu mi s-a inoculat și nu e bazată doar pe povești sau pe mersul la biserică, ci pe o dragoste palpabilă. Așa că nu am cum să n-o povestesc mai departe.

Sunt enorm de multe experiențe care stau la baza acestei mărturisiri. Experiențe simple și concrete. El se manifestă simplu și concret. Nu înseamnă că totul e zen în viață, oho, nu, în niciun caz, însă acea legătură și dragoste vie lucrează neîncetat pentru a birui orice greutate sau tulburare. Este o continuă susținere pozitivă.

Pentru a o primi și a o manifesta mă folosesc de atributele ei: răbdarea, smerenia, umor (adaug eu) și cele pe care Sfântul Pavel le menționează în epistola I către Corinteni, cap. 13.

Sunt departe de a face cu mare pricepere tot ce am spus mai sus, dar cele menționate nici nu se bazează pe priceperea omului. Ele au o lucrare continuă și constructivă în fiecare dintre cei care prioritizează dragostea. Cred că Dragostea nu cade niciodată.

Richard Bovznoczki poate fi văzut în stagiunea curentă în spectacolele Adio, domnule Haffmann, Casa curată, Class, Exil, Hedda Gabler, No Man`s Land, Orchestra Titanic, Pădurea spânzuraţilor, Părinți și copii, Pescărușul, Procesul lui Eichmann, Proorocul Ilie și Regele moare.

La unteatru joacă în spectacolele Venus in fur, Noaptea bufonilor și Domnișoara Iulia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Lumina lui Richard – “Îmi port și-mi trăiesc credința într-o lume agitată și bulversată.” appeared first on Cultura la dubă.

Pe Botond Nagy l-am descoperit atunci când a fost invitat prima dată ca regizor la TNB, punând în scenă piesa lui Matei Vișniec – Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals. Avea doar 29 de ani, iar asta mi-a atras atenția. M-am întrebat: cum ajunge un regizor atât de tânăr să monteze la cel mai mare teatru din România?

Regizase până atunci și la alte teatre importante, cum ar fi Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu sau Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, și primise o nominalizare la Premiile UNITER pentru „Cea mai bună regie” cu spectacolul „Nora” de Henrik Ibsen. În luna ianuarie, într-un interviu pe care îl făceam cu Ofelia Popii, am aflat că e în repetiții la un nou spectacol al lui Botond Nagy la TNB, după un text care abordează tema fanatismului religios – Proorocul Ilie.

Premiera a avut loc la mijlocul lunii februarie, cu o scenografie realizată de arhitecta Irina Moscu și distribuție excepțională, Richard Bovnoczki, Ofelia Popii, Florentina Țilea făcând roluri memorabile. În timpul spectacolului am realizat că nu mai văzusem nimic atât de curajos pe vreo scenă a Teatrului Național București și părea doar o chestiune de moment până când cineva se va arăta revoltat în spațiul public. Era evident că se va întâmpla asta, nu pentru că spectacolul ar fi o blasfemie, ci pentru că societatea românească este atât de previzibilă. Avem antecedente în încercarea de a corupe libertatea în artă, sub pretextul credinței – în 2018, proiecția filmului „120 de bătăi pe minut”, de la MȚR, a fost întreruptă de protestul unor extremiști cu icoane în mână, iar în 2023 Arhiepiscopia Sibiului a cerut interzicerea filmului “Arsenie. Viața de apoi”, regizat de Alexandru Solomon.

Proorocul Ilie nu ironizează în niciun moment simbolurile religioase, ci fanatismul unor săteni fără educație, ușor de manipulat. Sub pretextul credinței, sunt aproape de a-l ucide pe Ilie, în speranța că acesta va învia și îi va mânui pe toți.

Montarea acestui spectacol la TNB marchează mai multe aspecte importante. Este pentru prima dată când conducerea teatrului acceptă un subiect atât de actual și de riscant din punct de vedere politic. Modul în care Biserica Ortodoxă Română s-a raportat la el nu face altceva decât să adâncească această instituție stat în stat în gaura neagră în care se află, deconectată de la drepturi fundamentale ale omului. Iar felul în care Ministerul Culturii va decide să “soluționeze” acest “incident nefericit”, după cum l-a numit Natalia Intotero, ne va spune mai multe despre orientarea guvernului Ciolacu, dacă apără cu adevărat valorile europene sau se alătură valului extremist condus de partidul AUR (care a cerut interzicerea spectacolului și demiterea conducerii TNB).

Și, nu în ultimul rând, Proorocul Ilie este creat de reprezentantul unei noi generații de regizori români, de 25-35 de ani, care readuce în teatrul românesc curajul.

Botond Nagy are acum 31 de ani și ne povestește, în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă, cum a fost parcursul său, din fața blocului din Brașov până la scena de teatru.

***

Botond, hai să mergem puțin către copilăria ta. Cum era locul în care ai crescut?

Eu m-am născut la Brașov și am copilărit în cartierul Steagul, unde și acum mai este un loc pe care se află un graffiti din copilăria mea, pe o cazemată. Mesajul acelui graffiti este “viața fără belele este frumoasă”, hahaha.

Am copilărit în fața blocului, jucând v-ați ascunselea ore întregi, am avut norocul că erau 7 scări în blocul nostru și la fiecare scară erau 1-2 copii de vârsta mea. Aveam gașca noastră cu care mergeam la furat struguri, pere, mergeam la fotbal. Țin minte că atunci când s-a deschis primul hypermarket de la noi, un Selgros, am mers la Selgros, nu mai știu cum am intrat, că era cu cardul. Eram fascinați că puteam să degustăm unele mâncăruri.

Mi se pare fascinantă acea perioadă în care era totul nou. Era ceva incredibil, cu bomboane de coca-cola, e o perioadă foarte dragă mie.

Aveai în familie oameni pasionați de artă? Sau cum ai luat prima dată contact cu teatrul?

Prima dată când am intrat într-un teatru s-a întâmplat în clasa a 9-a, la Teatrul din Sfântu Gheorghe. Eu nu eram bun la matematică, la biologie, iar în Brașov singura variantă era să dau la limbi străine. Mama văzuse că se dă admitere la un liceu din Sfântu Gheorghe, la Liceul de Artă, cu specializarea teatru. Eu nu știam ce e aia teatru.

Bunica mea făcea un bol mare de cartofi prăjiți și ne uitam cu toții la televizor, la reality show-uri ungurești. Iar eu credeam că mă voi face prezentator.

Când am mers prima dată la teatru, a fost un click destul de interesant. Am văzut Pescărușul, cu Alfréd Nagy, am zis că ne cheamă la fel, era ceva special. Apoi, în timpul spectacolului a aruncat ceva către public și a căzut la mine în brațe. Acum nu știu ce să zic, dacă a fost să fie așa, dar cu siguranță pentru mine a fost ceva special.

Apoi am început să văd spectacolele lui Radu Afrim și am început să simt ceva incredibil, Afrim chiar este un geniu, iar pe mine, fiind încă un copil, m-a prins foarte tare universul lui.

Și a urmat Facultatea de Teatru?

Da, am dat la regie de teatru la Târgu Mureș, unde pentru prima dată luase clasă László Bocsárdi. Eu intenționam să merg la UNATC inițial, dar am mers la Târgu Mureș pentru el, era un eveniment ca el ia o clasă de regie. La sfârșitul facultății deja aveam două invitații să montez la Sfântu Gheorghe și la Teatrul din Gheorghieni.

Cum apar aceste invitații pentru un student la regie sau un proaspăt absolvent, cum te-ai remarcat?

Cred că încă de pe atunci, eu nu mi-am pus limite. La licență am montat un Hamlet în fosta fabrică de textile Mureșul, de la Târgu Mureș, într-un mod de gherilă. Am lucrat cu studenții români de la actorie și repetam noaptea, iarna, la -15 grade, iar așa a ieșit acest Hamlet Rework. Am invitat colegi, profesori, directori de teatre. S-a dus cumva vestea spectacolului.

Apoi am făcut în același spațiu Ultima bandă a lui Krapp, acolo aveam un geam imens, iar eu am calculat în cât timp apune soarele, care intra în spațiu, și am pus ora spectacolului astfel încât să fie fix la apus. Atunci m-a văzut directorul de la Gheorghieni. Iar domnul Bocsárdi îmi văzuse deja toate examenele. Așa am ajuns să primesc invitația la Sfântu Gheorghe. După care m-am dus să fiu ospătar la Sibiu.

Cum așa?

A fost o situație în familia mea, destul de toxică, la care revin acum la Târgu Mureș, cu spectacolul Caninul, o adaptare după Dogtooth, de Yorgos Lanthimos. Acum am retrăit cumva acele amintiri bolnave.

Am plecat, așadar, la Sibiu. Eram înscris la master la Târgu Mureș, dar nu se făcea serios, iar eu trebuia să fac ceva, să câștig bani. Cunoșteam pe cineva care avea un frate la Sibiu, cu o cafenea – Espresse.

Nu aveam voie să fim parfumați, să folosim telefoane, stăteam doar în picioare, lucram cu mulți oameni, aveam vreo 20 de mese doar eu.

Cât timp ai lucrat acolo?

Aproape 3 luni. După care m-am dus la Târgu Secuiesc, am făcut acolo Frumoasa călătorie a urșilor Panda, de Vișniec. Apoi a fost întâlnirea cu Reactor, din Cluj, cu spectacolul All over your face – și zic eu că asta m-a propulsat în sfera teatrală românească, pe care eu o consider ca o mama adoptivă. Dacă nu ar fi fost breasla românească, probabil acum aș fi fost șomer. Nu prea lucrez în teatre maghiare, în afară de Cluj.

Am mers cu spectacolul de la Reactor la FITS, acolo am primit invitația să montez la Teatrul Radu Stanca și am făcut anul următor Hedda Gabler, apoi m-a invitat constant Tompa Gabor la Cluj, unde am semnat 4 spectacole.

Cum a venit prima invitație la TNB?

Prin Matei Vișniec. Făcusem la Suceava Întoarcerea acasă, care a fost selectat în FNT. Apoi Matei Vișniec m-a pus în legătură cu Mircea Rusu, pe atunci interimar la TNB. Iar Matei Vișniec mi-a propus textul Cuvântul progres rostit de mama. Și am vrea să mai facem împreună un al treilea text, tot pe tema războiului, să conturăm astfel ceea ce noi am numit Trilogia brutalității.

Cum este pentru tine, fiind atât de tânăr, să lucrezi cu cel mai important dramaturg român în viață, Matei Vișniec?

Sincer? Extraordinar de firesc și de organic. Îl simt de parcă am fi copilărit împreună în fața blocului, la cazemata mea. Avem o chimie incredibil de frumoasă. Ne-am plimbat noaptea prin Brașovul meu și povesteam, era ca un scenariu scos din filmele lui Sorrentino. Cred că amintirile astea îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte.

La spectacolul Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals ai lucrat cu doi actori foarte cunoscuți, Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Cum a fost raportul de lucru cu ei?

Am avut emoții. Eu, de obicei, fac niște workshopuri înainte să încep efectiv repetițiile. Iar domnul Bodochi mi-a spus că doamna Maia ar vrea să mă cunoască și că o să vină la workshop. Eu am zis “uau!”.

A intrat Maia Morgenstern la workshop și a fost un moment, parcă toată sala a înghețat. Ea și-a dat haina jos și a intrat efectiv în lucru. Are o modestie incredibilă. Se aruncă în muncă cu energie totală. A fost una dintre cele mai importante experiențe să lucrez cu ea.

Ți-a dat asta mai multă încredere în tine, ca regizor, în lucrul cu actorii? Mai mult curaj?

Nu, curajul nu mi-a lipsit niciodată. Mă simt foarte safe în teatru. Niciodată nu am avut rețineri. Am fost atât de norocos încât am putut face peste tot ce am vrut eu.

Dar întâlnirea cu doamna Maia și domnul Bodochi mi-a dat cumva o responsabilitate, am realizat pentru prima dată cum este să lucrezi cot la cot cu un artist imens, cu o personalitate atât de complexă și atât de profesionistă. Doamna Maia este una din cele mai profesioniste și crazy artiste cu care am lucrat vreodată. Știa textul, nu doar al ei, ci și al partenerilor ei, încă din prima săptămână. Citește enorm.

Iar când atmosfera de lucru e sănătoasă, lucrurile astea se uită, raportul este egal.

Ajungem acum la spectacolul Proorocul Ilie, a doua ta colaborare cu TNB. De ce ai ales să montezi acest text?

La finalul spectacolului Cuvântul progress rostit de mama sună teribil de fals, mă uitam la actori și mi-am amintit de acest text, ca un fulger. Actorii m-au inspirat. Vorbisem cu George Călin, care mă invitase din nou să lucrez, aveam în minte ceva, pe care vreau să îl fac la un moment dat, romanul lui Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă.

Uite ce coincidență! Este exact ceea ce citesc eu acum.

Uau, ce frumos! Este fix copilăria noastră, din fața blocului. Mi se pare unul dintre cele mai puternice texte pe care le-am citit. Este și o provocare mare de a-l dramatiza. Asta m-a făcut să mai aștept puțin, să nu îl grăbesc.

Îi spusesem lui George Călin și de textul Proorocul Ilie, îmi plăcea că e amuzant și tragic totodată, îndrăzneț. Împreună am luat decizia de a-l monta. Eu aveam rețineri dacă va zice da sau nu la acest text.

A fost un gest incredibil de puternic al lui George Călin care a spus: da, trebuie să faci acum acest text. Iar asta se întâmpla înainte să apară alegerile horror cu Călin Georgescu.

Dar valul extremist era deja printre noi, se manifestase încă din perioada COVID. Trăiam în atmosfera asta.

Da, exact. Și eu simțeam că trebuie făcut acum. Tot contextul socio-politic cerea acest lucru. Faptul că TNB își asumă, în sfârșit, după atâția ani de liniște, o direcție atât de actuală și asumată, e un alt act de curaj extraordinar.

Cu siguranță este curajos și totodată riscant. Pare că stârnește reacții la extreme, ori oamenii sunt încântați și spun că e un spectacol foarte necesar, ori spun că este o blasfemie.

E firesc ca o lucrare artistică să stârnească astfel de reacții.

Ai avut în minte preocuparea de a nu leza cumva credința, religia cuiva? Ți-ai impus niște limite, ținând cont că lucrezi cu un subiect atât de sensibil cum este credința?

Evident că am ținut cont de sensibilitatea subiectului. Respect religiile tuturor. Pentru mine toate religiile conțin adevăr, sunt fluvii ce curg înspre același ocean.  Uneori mai întrebam actorii dacă li se pare că am mers prea departe și ei ziceau nu. Era important pentru mine să fim în acord. În același timp, îmi place să merg în biserici, îmi plac bisericile goale. Mă simt foarte mic, dar în siguranță, cumva ca în pântecul mamei mele. Îmi pun mereu întrebarea dacă credința mea este una pe bune sau nu, iar asta deja îmi dă o curiozitate destul de mare încât să mă apropii de teme de acest fel.

La repetiții, uneori am senzația că se întâmplă ceva ce nu e neapărat mâna mea, ci o energie care leagă lucrurile foarte frumos.

Trebuie să fii foarte rău intenționat ca să citești acest text o blasfemie. Până la urmă, are foarte mult umor. Iar repetitivitatea unor cuvinte creionează personajele, nu am introdus eu înjurăturile.

Cum te simți acum, când se revarsă contra ta numeroase atacuri la persoană și chiar amenințări cu moartea?

Sunt un profesionist. Mi-am făcut treaba și îmi voi face treaba în continuare la cel mai înalt nivel posibil. Sufletul îmi este împăcat, nu am provocat pe nimeni cu absolut nimic și sunt conștient că nu am făcut niciun rău.

Dar nu doresc nimănui să treacă prin asta, nici măcar celor de la care am primit amenințările. Sunt băiat de cartier, știu cum funcționează lucrurile acestea, dar arta m-a învățat să mă focusez pe dialog, nu pe conflict. Din păcate acest scandal nu e despre teatru, nici despre credință- ci despre putere, fiindcă e vorba despre încercarea extremei de a captura statul.

Cum comentezi comunicatul Bisericii?

Biserica mai întâi ar trebui să vadă și după aceea să emită comunicate. La fel este valabil și oamenilor care nu au văzut spectacolul cap-coadă. Că nici eu și nici altcineva nu judecă slujba niciunui preot după două minute de stat la liturghie. În această poveste, din păcate, Biserica nu este victima, ci călăul. Le reamintesc tuturor articolul 30 din Constituția României care spune: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt INVIOLABILE”. Iar când e nevoie să ne aducem aminte unii altora că România e un stat laic, înseamnă că există o bubă!

Biserica, în acest moment, și-a făcut un deserviciu. Iar toată povestea asta a unit oamenii care cred în libertatea de exprimare și într-o Românie ce trebuie să rămână un stat modern, cu destin european unde cenzura artei n-are ce căuta.

Tu ce ți-ai dorit să punctezi cu acest spectacol, în actualul context politic și social?

Mi-am dorit să trag un fel de semnal de alarmă. Nu sunt adeptul spectacolelor politice la modul direct, dar acesta cred că este cel mai politic și social spectacol pe care l-am făcut la modul asumat. 

Simțeam că trebuie să vorbesc din punctul de vedere al unui cetățean al acestei țări, în care nu mă mai simt în siguranță, nu mă simt bine. Începusem să mă gândesc la plecare din ce în ce mai des, chit că este un gând neplăcut, inconfortabil, deoarece ador România în aceeași măsură și mă simt norocos că m-am născut aici.

Perioada alegerilor a fost plină de anxietate. Stăteam cazat în cartierul Tineretului și vedeam de la geam clădirea Parlamentului. Beam cafeaua și mă uitam la ea, mă întrebam cum am ajuns să trăim această glumă proastă. Mergeam cu metroul la teatru, la repetiții, și după ziua primei runde de alegeri era o liniște monumentală în metrou, în care ne uitam suspect unii la alții și ne întrebam: oare tu pe cine ai votat?

Am niște prieteni regizori, unul în Cehia și unul în Grecia. Le-am zis că în caz de forță majoră, o să am nevoie de ajutorul lor, să plec.

Eu iubesc românii, atmosfera balcanică face parte din viața mea. Dar senzația derutantă de cum ar fi să plec m-a afectat. Iar spectacolul a fost acum ori niciodată.

Ce înseamnă teatrul pentru tine acum?

A devenit un stil de viață din momentul în care am pășit pentru prima dată în teatru. Până în clasa a 9-a, eu eram microbist, știam toate echipele, mă uitam la fotbal. Și s-a făcut trecerea aproape de pe o zi pe alta. Din acel moment nu m-a mai interesat fotbalul, poate doar foarte rar.

Fac teatru în primul rând pentru bucuria mea, poate pentru a exprima niște frici, niște monștri, niște bucurii. Fac teatru instinctual. Uneori mă uit la scene și mă întreb: oare nu e prea mult? E prea amuzant? E prea agresiv? Eu mă consider o persoană amuzantă și depresivă în același timp, poate uneori mai puțin depresivă. Când fac teatru, mă gândesc la o senzație care poate să ofere o experiență teatrală unică. Asta e menirea mea, job-ul meu în lumea asta. Și sunt foarte bucuros când văd atâția oameni care se pot conecta la temele pe care le aleg. În cea mai mare parte, singurătatea și moartea sunt temele care mă vizitează.

Revenind puțin la Proorocul Ilie, crezi că teatrul are puterea să zdruncine niște idei puternic împământenite, mai ales în contextul actualelor mecanisme de manipulare și de fake news? Sau crezi că puterea de manipulare a devenit atât de mare încât acei oameni atât de vehemenți în susținerea ideilor lor sunt de nerecuperat?

Teatrul, din păcate, mereu e un lux. Nu ai cum. Asta e marea mea întrebare în ceea ce privește teatrul. Cum aduci omul din fața blocului și al tik-tok-ului la teatru? Eu am ajuns dintr-o întâmplare extraordinar de fericită în teatru. Eu făceam sendvișuri cu maioneză și muștar și aruncam în autobuze. Asta era copilăria mea. Îi mulțumesc destinului că am ajuns la teatru.

Să plătească 80 de lei pe un bilet când preferă să-și ia trei pachete de țigări de banii ăia? Îmi dau seama că este o utopie și aici intervine educația. Doar prin educația la vârste fragede poți forma o societate sănătoasă.

Crezi că teatrul ajunge doar la privilegiați?

Da, categoric. Foarte puține inițiative punctează clasele vulnerabile (n.r. Centrul de Teatru Educațional Replika, Studiourile Ferentari). Din păcate, nici educația nu merge mână-n mână cu cultura, ceea ce este foarte grav. Acum am realizat mulți că este extraordinar de grav.

Micile mele câștiguri sunt când, de exemplu, am făcut cadou vânzătoarei de la casa de marcat, de la Petroșani, două bilete la teatru, care este chiar lângă magazinul unde lucrează ea. Și a venit! În capul meu, lucrurile așa ar trebui să funcționeze.

Problema este că noi, în România, avem senzația că trebuie prin emancipare să ajungem la om. Marea populație din România nu este emancipată. Nu ajungi la om prin programe europene, prin nu știu ce skilluri pe care le-ai dobândit la Facultatea de Comunicare, pe care ai studiat-o din banii părinților. Mi se pare că suntem încă o societate crudă, unde trebuie să îl iei de mână la propriu pe celălalt și să îl duci la teatru.

Sistemul nu poate face asta, e nevoie de un intermediar mai apropiat de om, cum ar fi ONG-urile sau alte inițiative.

Spuneai că te-ai tot gândit la plecarea din țară. Chiar iei asta în considerare? Poate și ca artist, să experimentezi proiecte pe afară?

Ca artist am mai avut experiențe afară, în luna mai o să încep un Trei surori la Teatrul din Novi Sad. Mai mult nu m-am gândit.

Să încep viața de la zero undeva, nu spun că nu aș putea, sunt tânăr, am energie, dar cred că cel mai mult mă pot adresa publicului din România. Aici am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.  Asta o simt visceral. Acum așa văd lucrurile.

Ai vreun regret care te bântuie?

Zilele acestea simt pe pielea mea din sutele de mesaje primite, cât de importantă este solidaritatea. Că ne spunem că “Sunt cu tine! Suntem alături, suntem lângă tine!” Astea ar fi, cred, și gândurile acelui Dumnezeu în care eu cred și care nu țipă, nu bârfește, nu amenință, nu trosnește, ci zâmbește. Iar prin asta le mulțumesc tuturor pentru aceste mesaje care și pe mine m-au făcut să zâmbesc. Regret poate că a fost nevoie să treacă aproape 32 de ani pentru ca abia azi să învăț cât de important este să ne spunem mai des unii altora “Sunt alături de tine! Nu ești singur!”

Dar un vis?

Nu știu să cânt și, totuși, mă bântuie un vis; să pot cânta cât de cât ok la un karaoke melodia lui Robbie Williams: Angels, hahaha.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Botond Nagy: “În România am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.” appeared first on Cultura la dubă.

Ca urmare a apariției pe tiktok a unor capturi video din timpul spectacolului de teatru Proorocul Ilie, desfășurat pe scena Teatrului Național București, Biserica Ortodoxă Română a transmis azi un comunicat de presă prin care susține că ia “act cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru „Proorocul Ilie”.

TNB a răspuns în această seară: “Spectacolul Proorocul Ilie 𝐧𝐮 îș𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐬ă 𝐚𝐝𝐮𝐜ă 𝐯𝐫𝐞𝐨 𝐨𝐟𝐞𝐧𝐬ă 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧ț𝐞𝐢 𝐜𝐫𝐞ș𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐨𝐫𝐢𝐜ă𝐫𝐞𝐢 𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐢𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢 𝐫𝐞𝐥𝐢𝐠𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞. Dimpotrivă, montarea este o reflecție asupra credinței, asupra fragilității convingerilor umane și asupra pericolelor extremismului de orice fel. Este un demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman.”

Spectacolul Proorocul Ilie a avut premiera la mijlocul lunii februarie 2025, la Teatrul Național București. Cu o distribuție de excepție, printre care se numără actorii Ofelia Popii, Richard Bovnoczki, Florentina Țilea, Lari Georgescu, spectacolul regizat de tânărul Botond Nagy are la bază povestea reală a predicatorului Eliasz Klimowicz, din anii ‘30 – ’40. Textul este scris de dramaturgul polonez Tadeusz Słobodzianek.

“Locuitorii unui sătuc la granița bielorusă trăiesc cu credința că pastorul comunității lor, care prevestește sfârșitul lumii, este Hristos și își propun să-l răstignească pentru a-și găsi mântuirea. Textul, scris în 1991, stârnește multe controverse, autorul fiind criticat pentru discreditarea valorilor creștin-ortodoxe, pentru limbajul dur și inadecvat. În fapt, Słobodzianek vorbește despre o lume „răsturnată”, primitivă în credințe și valori, atrăgând atenția asupra pericolului fanatismului religios și a ideologiilor extremiste. În drama sa cu iz de mister medieval, în care se amestecă religii, limbi și nații, sublimul sacru e convertit în comic grotesc, credința în superstiții, divinul în uman, iar miracolul Săptămânii Patimilor întârzie.

Într-un moment de adâncă criză spirituală și morală cu care se confruntă societățile contemporane, Botond Nagy invită, cu a doua sa montare pe scena TNB − „Proorocul Ilie”, la o meditație profundă și sinceră despre credință și religie. Dacă Dumnezeul dramei lui Słobodzianek a murit odată cu afirmația lui Nietzsche, totuși, El există în iubirea și umanitatea în care tânărul regizor continuă să creadă:

“Fără a fi un manifest in-your-face, Proorocul Ilie este poate cel mai virulent proiect artistic al meu prin care doresc să pun în lumină problemele sistemice ale unei mentalități profund înrădăcinate într-o țară pe care, recunosc, mi-a trecut serios prin minte să o părăsesc. Orice formă de fanatism este teribil de îngrijorătoare, iar cei care-l proslăvesc prin judecăți prefabricate, nu-mi provoacă altceva decât o frică viscerală. Aceștia mă sperie tocmai pentru că nu lasă loc îndoielii, dezbaterilor, dialogului, judecata lor fiind una de tip dogmatic. Pentru mine, credința este poate cel mai intim, mai delicat și sacru moment pe care-l putem avea cu noi înșine. Pentru mine, acest text este o reîntoarcere spre credință, dar mai ales spre credința mea în teatru și de a face teatru, pe care o redescopăr în mine cu fiecare proiect. M-am întâlnit prima oară cu acest text încă din liceu, atunci când montarea profesorului meu László Bocsárdi mi-a creat un moment de catharsis pur. Acest spectacol este și un moment de reconsiderare estetică a propriei mele viziuni artistice, dar și un gest de recunoștință și mulțumire pentru maestrul meu.

Mereu am vorbit în spectacolele mele despre condiția umană și nici acum nu pot să ocolesc tragedia deconexiunii societății contemporane de la fundamentele unei spiritualități curate. Lucrurile capătă perspectivă atunci când cineva se confruntă cu propria sa mortalitate și cred că, în mod colectiv, lumea noastră a fost diagnosticată cu cancer terminal și trebuie, așa cum ar face oricine, să ne punem ordine în prioritățile noastre.

Îmi doresc ca prin acest proiect artistic, spectatorii să-și analizeze propriile credințe într-o lumină nouă și să înțeleagă adevărata valoare a acestei miraculoase conexiuni interumane care este credința, pentru că, în fiecare dintre noi, cred că se află o busolă care ne ajută să diferențiem binele de rău. Am convingerea intimă că vom găsi împreună, dar și separat, în acest spectacol, o reconciliere cu eul nostru spiritual în sensul lui cel mai organic. Pentru că, după cum am spus deja, credința nu trebuie să însemne un set de dogme pe care le urmăm orbește, ci o convingere profundă în fața unui set de valori pe care cred că teatrul, în general, și spectacolul meu, în particular, le abordează, câteodată cu tragism, altădată cu umor!” Botond Nagy. – se arată pe site-ul TNB.

BOR a reacționat după ce niște capturi video din spectacolul Proorocul Ilie s-au răspândit pe social media și au stârnit reacții dure la adresa actului cultural.

“Orice manifestare culturală este benefică și educativă în măsura în care respectă, fără a deforma, simțul sacrului. Folosirea simbolurilor religioase în mod inadecvat, fără a prețui înțelesul lor liturgic și moștenirea lor spirituală pentru istoria și cultura universală, nu poate reprezenta o valorificare creștină a acestora.

Respectarea simbolurilor creștine constituie un act deopotrivă spiritual și cultural important și necesar într-o lume tot mai secularizată și înclinată spre o interpretare lipsită de discernământ a vieții spirituale.

Prin urmare, lluăm act cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru „Proorocul Ilie” și sperăm ca, pe viitor, manifestările culturale să continue să respecte dimensiunea sacră a acestora, fără a prejudicia în vreun fel valoarea lor spirituală.”, a transmis azi BOR.

REACȚIA TNB

“În urma sesizărilor publice postate pe rețelele de socializare, referitoare la spectacolul Proorocul Ilie, montat de regizorul Botond Nagy pe un text de Tadeusz Słobodzianek, Teatrul Național I.L. Caragiale din București face următoarele precizări:

Spectacolul Proorocul Ilie 𝐧𝐮 îș𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐬ă 𝐚𝐝𝐮𝐜ă 𝐯𝐫𝐞𝐨 𝐨𝐟𝐞𝐧𝐬ă 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧ț𝐞𝐢 𝐜𝐫𝐞ș𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐨𝐫𝐢𝐜ă𝐫𝐞𝐢 𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐢𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢 𝐫𝐞𝐥𝐢𝐠𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞. Dimpotrivă, montarea este o reflecție asupra credinței, asupra fragilității convingerilor umane și asupra pericolelor extremismului de orice fel. Este un demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman.

În plus, menționăm că unele imagini apărute pe platformele sociale au fost scoase din contextul real al spectacolului, prezentând fragmente izolate într-un mod care distorsionează mesajul artistic al montării. Spectacolul nu este o blasfemie și nu își propune să ridiculizeze credința, ci, dimpotrivă, invită la o reflecție profundă asupra relației dintre om și divinitate, asupra modului în care credința poate fi influențată sau deturnată.

Așa cum se menționează și pe pagina oficială a spectacolului, Proorocul Ilie este o invitație la meditație sinceră asupra credinței și religiei într-un moment de profundă criză spirituală și morală. Regizorul Botond Nagy declara, înainte de premieră: „Îmi doresc ca prin acest proiect artistic spectatorii să-și analizeze propriile credințe într-o lumină nouă și să înțeleagă adevărata valoare a acestei miraculoase conexiuni interumane care este credința.”

Piesa scrisă de Tadeusz Słobodzianek a mai fost montată în România de reputatul regizor László Bocsárdi, la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, cu premiere în 2001 și o reluare în 2010. De asemenea, tot în 2010, la Teatrul Municipal din Baia Mare avea loc o altă montare a acestui text. Aceste producții au contribuit la explorarea și înțelegerea profundă a textului în contextul teatral românesc.

𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐈.𝐋. 𝐂𝐚𝐫𝐚𝐠𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞ș𝐭𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐟𝐢𝐫𝐦ă 𝐜ă 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐧𝐮 𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐧ț𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐛𝐥𝐚𝐬𝐟𝐞𝐦𝐢𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐢𝐩𝐬ă 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭 𝐟𝐚ță 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐥𝐢𝐠𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞. 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫ă𝐦 𝐜ă 𝐮𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐜ț𝐢𝐢 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐫𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐩𝐫𝐞𝐭ă𝐫𝐢 𝐞𝐫𝐨𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐚 𝐦𝐞𝐬𝐚𝐣𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐚𝐠ă, 𝐜𝐢 𝐝𝐢𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯ă, 𝐩𝐮𝐧𝐞 î𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧ă 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚ț𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐨𝐦, 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧ță ș𝐢 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞.

Respectăm dreptul fiecărui spectator de a avea propriile convingeri și încurajăm dialogul deschis, în spiritul valorilor teatrului ca spațiu al reflecției și al libertății de expresie. Teatrul este, prin definiție, un loc al întrebărilor, nu al răspunsurilor impuse, un spațiu în care fiecare spectator are libertatea de a interpreta și de a reflecta.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Biserica Ortodoxă Română critică spectacolul “Proorocul Ilie”, regizat de Botond Nagy la TNB, pentru “utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine” appeared first on Cultura la dubă.

În România, mesajele și desenele sale au putut fi văzute an de an la Sibiu, pe un perete de lângă Teatrul Național Radu Stanca, în galerii de la Cluj, Timișoara sau București, ori în cadrul campaniei Asociației Dăruiește Viață, pentru construirea primului spital de oncopediatrie din țară, în care s-a implicat pro-bono.

După ce o campanie de advertising a împărțit societatea în două, cu afișele care îi reprezentau pe medici drept sfinți, am vrut să aflăm ce crede despre acest subiect un om care este cel mai în măsură să vorbească despre arta.

Așa că am stat de vorbă cu Dan Perjovschi despre acea campanie, despre reacția autorităților, dar mai ales despre cum percep artiștii pandemia și ce se va întâmpla cu arta creată în această perioadă.

Cum v-a afectat pe dumneavoastră, ca artist, această stare de urgență? Cum s-a transformat munca dumneavoastră în această perioadă de izolare?

Am vreo 7 expoziții amânate și vreo două oprite cu totul, trebuia să fiu în Bogota și în tot felul de locuri de pe planeta asta și nu mai merg nicăieri. Ceea ce e complicat și financiar, că eu câștig bani desenând, apoi și ca experiență, pe care o pierd. Deci am fost scos dintr-un ritm.

N-am mai stat acasă sau într-un singur loc, timp de o lună jumate sau două, cred că de vreo 15 ani.

Iar, în rest, ca pe toată lumea. Din când în când, pare foarte absurd.

Dar mai e o poveste. Eu, ca artist, sunt un tip care observă lucruri și le compară, în funcție de experiență. Și lumea țipă că acum e dictatură. Lumea habar nu are ce e aia dictatură.

Stau pe dormeză și bagă la facebook ce au ei chef.

E o perioadă în care am devenit mai divizivi, mai alb-negru. Ai senzația că dacă toată lumea își spune opinia, e mai divers, dar, de fapt, e mai polarizat.

Nervii sunt super întinși, nu numai la noi, ci și în alte părți. Și tu și eu avem mult mai mult timp să ne gândim la lucruri și să ne enervăm mai tare.

Dar din punct de vedere creativ, al sursei de inspirație, v-ați manifestat altfel arta, dat fiind că este ceva ce nu ați mai trăit niciodată?

Nu, din contră. Din punct de vedere artistic, eu am mai mult de muncit acum decât altădată. Am zis că mi s-au anulat sau amânat niște expoziții. Deci doar practica aia, fizică, nu mai e. Dar, altfel, tipul meu de practică artistică, să fac desene care răspund unor evenimente la zi, asta s-a accelerat pentru că sunt nenumărate site-uri, proiecte, reviste din toată lumea care îmi cer desene.

Eu colaborez cu 4 galerii internaționale și toate îmi cer săptămânal desene, doar că online acum.

“În primul rând, ca artist, sunt pentru libertatea de expresie. Ideea de a cenzura sau a încerca să dai jos lucrurile este inadmisibilă într-o democrație.”

Dan Perjovschi

Ați fost solicitat și de companii sau de agenții de publicitate?

Eu nu lucrez cu companii sau cu agenții de publicitate, decât dacă este o chestie de caritate, care nu e cu bani. În general, eu lucrez cu ONG-uri, cu ăștia firavi.

Și, încă ceva. Eu nu sunt destul de controversat. Desenele mele sunt mai…cineva se exprima că sunt intelligent graffiti, că sunt mai profunde și nu stârnesc ura sau divizarea, cum ai văzut, ci caută să aducă lumea la un loc.

Deci nu merge, că nu pot să vând crenvurști cu desenele mele.

Referindu-ne direct la ce s-a întâmplat cu picturile care reprezentau medicii drept sfinți, care credeți că a fost scopul?

Sunt mai multe lucruri aici. În primul rând, ca artist, sunt pentru libertatea de expresie. Ideea de a cenzura sau a încerca să dai jos lucrurile, este inadmisibilă într-o democrație.

Ați mai auzit de cazuri asemănătoare peste hotare, ca o primărie să intervină în ceea ce privește arta stradală?

Da, sigur. Primăria din Viena a dat jos niște postere dintr-un proiect artistic, în care doamna Angela Merkel era prezentată într-o poziție sexuală. Deci se întâmplă în Europa asta care merge braț la braț și zice “Je suis Charlie”.

Credeam că doar în România se poate întâmpla asta.

Nu. Dar, e adevărat că în România Biserica Ortodoxă ocupă o halcă mult prea mare.

Îți mai aduci aminte când a fost pictat un calcan la Piața Sfântul Gheorghe? Era aceeași chestie. Atunci nu a făcut un protest oficial BOR, s-au dat niște telefoane prin spate, la proprietarul casei, care s-a speriat și i-a rugat pe artiști să repicteze.

Acum au fost niște comunicate și poate e de apreciat că au fost în față.

Deci, în primul rând acest lucru este inadmisibil și de fiecare dată când se va întâmpla, inclusiv cu arta care nu îmi place, eu o să sprijin arta și nu BOR-ul.

“Dacă interesul era ca toată lumea să mulțumească doctorilor, să fie aproape de ei, e ratată campania. Mai multă ură, în loc de aură pe capul doctorilor.”

Dar strict artistic, v-a plăcut sau nu v-a păcut ce a ieșit?

Nu e o chestie de plăcut. Pentru mine, arta stradală e un pic diferită, asta a fost un pic prea campanie publicitară și un pic prea pe modelul ăsta de a stârni.

Până la urmă, care a fost scopul campaniei? Să îi facă pe niște doctori sfinți, da? I-a făcut? Lumea e cu doctorii sau în societate s-a mai produs o falie?

Dacă interesul era ca toată lumea să mulțumească doctorilor, să fie aproape de ei, e ratată campania. Mai multă ură, în loc de aură pe capul doctorilor. Cine a câștigat din asta? Artistul și agenția, nu? Nu subiectul.

Eu cred că lumea, când iese în spațiul public cu un mesaj diviziv, trebuie să își asume consecințele. Nu te joci.

E foarte simplu să dai vina “uite, ne cenzurează”, da, dar discursul tău care e?

Eu nu zic că e o lucrare proastă, fiecare e liber să își facă meseria cum poate, vreau să spun că dacă scopul a fost să mai netezească din asprimea societății, scopul a fost ratat și lumea credincioasă se poate uita urât la doctori acum, nu la artă.

“Doctorii ăștia nu sunt niște sfinți, sunt niște oameni care și-au făcut datoria. Au avut niște momente de eroism, bravo lor. Dar nu trebuie să fie transformați în ceva la care te duci cu lumânarea.”

Pentru artiști există vreo limită de moralitate atunci când creează ceva? Să nu atingă credința altor oameni?

Pentru mine da. Eu critic Biserica Ortodoxă, dar am grijă la limbaj când fac acest lucru.

Arta în spațiul public nu înseamnă că eu, artistul, și eu, campania, îl ocup cum am eu chef. Spațiul public are dreptul să răspundă și el, la fel de liber, nu? Să zică: “bă, nu îmi place ce ai făcut tu.”

Eu cred că artiștii trebuie să aibă responsabilitate și mai ales comunicatorii ăștia. Pe de altă parte, oamenii ăia trebuie să fie liberi să își desfășoare mesajul.

BOR și toată lumea nu are de ce să se supere pentru că, până la urmă, această campanie e mai puțin jignitoare decât ăla care își face cruce și pe urmă își fură din buzunar, nu?

Nu asta e marea problemă a Bisericii Ortodoxe. Biserica Ortodoxă a scos oamenii din case, i-a băgat în primejdie de virus, că nu s-a putut abține, ca celelalte biserici, să stea acasă. Deci a vrut un tratament special. Uite, tratamentul special vine cu o notă de plată.

Să-ți mai spun ceva despre imaginile acelea. Mulți artiști tineri au o cultură de cataloage Taschen. Când pui niște simboluri budiste sau creștine, ar trebui să știi despre ce e vorba, dacă le folosești, ele nu sunt decorative.

Apoi, eu nu cred că dacă pui unui om o aureolă cu COVID, COVID e virusul, eu nu știu ce mesaj e ăla? Ăia sunt apostolii sau îngerii care aduc virusul? Vizual și conceptual, întreb și eu.

Altfel, da, nu era o idee tâmpită să spunem că doctorii să fie în locul icoanelor, deși mi se pare un pic exagerat. Doctorii ăștia nu sunt niște sfinți, sunt niște oameni care și-au făcut datoria. Au avut niște momente de eroism, bravo lor. Dar nu trebuie să fie transformați în ceva la care te duci cu lumânarea.

În opinia mea, artistul trebuie să poarte pe umeri responsabilitatea discursului său. Asta nu înseamnă că trebuie să se cenzureze sau să fie cenzurat.

Am văzut că activați alături de alți artiști, într-un grup, White Cuib. Ce se întâmplă, mai exact?

White Cuib e un spațiu non-profit din Cluj. Titlul e un joc de cuvinte. Principalul container al artei contemporane este white cube, adică galeria, peretele alb, podea gri.

Eu trebuia să am acolo o expoziție personală și a venit virusul. Și am zis să facem online. Și am început să facă eu acolo un jurnal online și după o săptămână am zis să aduc și alți artiști, să nu mai fie doar viziunea mea. Am început să îi invit și acum suntem 22 din toată lumea, din Jakarta, Bogota, etc.

Oamenii ăștia postează zilnic un mesaj sau două care reflectă ceea ce se întâmplă în lume, în acest moment, cu acest virus.

Cum credeți că va rămâne documentată această perioadă, din punct de vedere artistic?

Unele vor rămâne online și altele vor reveni ca și hard. Și noi vom face o expoziție din ce am făcut, s-au postat sute de mesaje. O vom expune la Cluj, apoi o ducem prin țară și, sper, prin străinatate. Pentru că e interesantă diversitatea reacțiilor și a mesajelor. Mi se pare o creativitate extraordinară, nu numai la artiști.

Mulți artiști au nevoie de timp ca să reacționeze. Eu, care sunt cu desenul de la ziar venind, reacționez imediat. Alții poate au nevoie de niște ani.

Deci, ce se va întâmpla? Toate expozițiile de acum încolo va trebui să se refere la subiectul ăsta. Și restul se vor reorganiza. Eu sunt într-o expoziție la Viena. Ea a fost închisă și se va redeschide la sfârștiul lui mai. Nu mai poți să arăți aceleași lucruri acum. Trebuie să nuanțezi sau să schimbi niște lucrări. E vorba despre a readapta totul la un subiect care a atins totul.

Eu am în jurnal un artist columbian care își pozează săpunul, cu care se spală pe mâni. Și a invitat oameni din toată lumea să se pozeze cu săpunurile lor. Și e foarte mișto colecția.

Dacă ești creativ, trebuie să te bați cu situația. Altfel, intrăm în depresie cu toții.

“Eu am modelul Berlinului. Berlinul e un oraș cultural. Lumea nu merge la Berlin să facă baie. Merge să vadă galerii, muzee, viața de cluburi.”

Vi se pare că zona de arte vizuale este mai puțin susținută în România? Am văzut că multe proiecte de susținere s-au îndreptat către teatru online, cineaști, trupe de muzică.

În general artele vizuale sunt privite mai puțin ca arte de spectacol. Nu cheamă artiștii vizuali de Crăciun pe scenă. Se plătesc trupe.

Dar au fost chiar niște fonduri ale Ministerului Culturii pentru proiecte de arte vizuale online.

Sigur că se putea face mai mult. Eu am modelul Berlinului. Berlinul e un oraș cultural. Lumea nu merge la Berlin să facă baie. Merge să vadă galerii, muzee, viața de cluburi.

Acolo, dacă ești artist, te înscrii la primărie, la taxe, ca artist. Primești un număr, un cod. Ei bine, toată lumea care a avut codul ăla a primit 5000 de euro direct în cont.

Iar toate trupele de teatru, galeriile, înscrise cu un cont, câte 15.000 de euro. Fără acte. Direct în cont.

Cam asta e diferența.

“Am primit o șansă toată planeta. Nu se oprea nimeni din fuga asta nebună nici să îl plătești să stea. Ni s-a dat un timp de reflecție.”

O ultimă întrebare. Ca om, cum v-a afectat această perioadă de izolare?

Am avut o relație dificilă cu timpul. Parcă unele zile nu se mai terminau, iar altele s-au dus…puf! Eu sunt total destructurat, am stat nopțile, m-am trezit târziu. Trebuie să mă recalibrez.

Ca om… am primit o șansă toată planeta. Nu se oprea nimeni din fuga asta nebună nici să îl plătești să stea. Ni s-a dat un timp de reflecție.

Am făcut expoziții săptămânale în lumea asta, de 15 ani. Poate nu trebuia să le fac pe toate, poate nu trebuia să zbor de 4 ori pe lună. Poate doar o dată. Poate regândesc anumite lucruri, poate unele lucruri nu sunt atât de importante și nu o să le mai fac.

Am avut timp și să îmi văd propria arhivă de lucru și de proiecte pe care aș vrea să le fac.

În general, comunitățile au reacționat extraordinar. Ați văzut, au făcut măști, vizete, au dus de haleală bătrânilor. Cred că alea merită mult mai mult atenție decât icoanele unei agenții.

The post Dan Perjovschi: “Arta în spațiul public nu înseamnă că eu, artistul, îl ocup cum am eu chef. Spațiul public are dreptul să răspundă “bă, nu îmi place ce ai făcut tu.” appeared first on Cultura la dubă.