Aseară a avut loc la Cărturești Carusel Gala Premiilor Cărturino, cel mai important eveniment de profil care aduce în atenția publicului cele mai bune cărți de literatură pentru copii ale anului.

“Klikel si furnicuțele multicolore”, de Matei Vișniec, cu ilustrații de Andra Bădulescu, Editura Polirom Junior, a fost desemnată cea mai bună carte, în timp ce Unde e Șosețica?, de T.O. Bobe, cu ilustrații de Alexandra Mîrzac, Editura Frontiera, a primit Premiul Librarilor. Aceeași carte a primit și trofeul pentru Cartea ilustrată a anului. Premiul copiilor, acordat de un juriu format din copii și adolescenți, a mers către “Anxionauții: Pierduți prin Cosmos”, de Iv cel Naiv, cu ilustrații de Vali Petridean, Editura Humanitas Junior.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, scriitorul Matei Vișniec a vorbit despre importanța promovării literaturii pentru copii și apropierea copiilor de lectură printr-un efort colectiv.

“Domnul Vișniec, militați de foarte mulți ani pentru încurajarea lecturii pentru copii. Cum am putea, totuși, să facem asta într-o țară în care consumul de carte este destul de mic?

Scritorii, bibliotecarii, profesorii, părinții, instituțiile se pot implica, unele instituții de creație.  Putem să-i aducem pe copii înapoi spre carte și putem mediatiza mai mult, e mare nevoie de revenire la aceste valori fundamentale care sunt povestea, lectura, lectura cu voce tare, întâlnirea în jurul unei cerți, discuțiile în jurul unei povești, discuții între părinți și copii în jurul aceleiași povești.

Am participat în ultimii ani la astfel de eveniment în Franța, unde se citește cu voce tare, îmi place mult că vin copiii. Nu e ușor, dar dacă-i atragi pe copii cu lucruri frumoase, interesante…este minunat! Este minunat! Mintea unui copil este un recipient în care dacă știi să pui lectură, să pui artă, pasiune, dragoste, asta îi poate schimba viața. E nevoie de festivaluri în care culturile sunt valorizate. Am observat în festivalul din Franța, care mi-a părut foarte mult… E o lectură la care oamenii din tot orașul citesc cu voce tare. Astfel de momente pot crea efecte durabile.”, a declarat Matei Vișniec pentru Cultura la dubă.

Despre importanța literaturii pentru copii a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă și scriitorul Florin Bican. Detalii AICI.

A treia ediție a Premiilor Cărturino a adus în atenția cititorilor 10 titluri finaliste la categoriile principale: Cartea ilustrată a anului și Cartea de literatură pentru copii a anului.

Finaliste la Cartea de literatură pentru copii:

• Anxionauții: Pierduți prin Cosmos, de Iv cel Naiv, cu ilustrații de Vali Petridean, Editura Humanitas Junior
  
• Consulatul lunii sau Adelina și crocodilii de mlaștină, de Matei Vișniec, cu ilustrații de Joèla Vișniec, Editura Humanitas Junior
  
• Klikel si furnicuțele multicolore, de Matei Vișniec, cu ilustrații de Andra Bădulescu, Editura Polirom Junior
  
• Pădurea Vrăjitoarei Mici, de Mihai Buzea, cu ilustrații de Ioana Pârvan, Editura Frontiera
  
• Ultima provocare, de Adina Rosetti, Editura Arthur

Finaliste la Cartea ilustrată a anului:

• Cartea de plastilină, de Ionela Hadârcă, cu ilustrații de Maxim Bivol, Editura Cartier
• Lumea lui Baltazar, de Alex Moldovan, cu ilustrații de Ștefan Georgescu, Editura Vlad și Cartea cu Genius
  
• Petrecere cu unicorn , text și ilustrații de Adela Maria Calistru, Editura Vlad și Cartea cu Genius
  
• Unde e Șosețica?, de T.O. Bobe, cu ilustrații de Alexandra Mîrzac, Editura Frontiera
  
• Ziua când a muncit lenea, de Victoria Pătrașcu, cu ilustrații de Keszeg Ágnes, Editura Univers

Librăriile Cărturești au spații dedicate copiilor. Raftul Cărturino e disponibil în librării și pe carturesti.ro cu titlurile nominalizate la Premiile Cărturino și numeroase alte volume. În plus, actrița Dana Rogoz a anunțat deschiderea unui club de carte pentru copii pe care îl va ține la Cărturești Verona.

The post “Klikel și furnicuțele multicolore”, de Matei Vișniec, desemnată cartea anului la Gala Premiilor Cărturino appeared first on Cultura la dubă.

Pe o stradă lăturalnică din apropierea liceului Șincai, într-o hală veche, rătăcită în dezvoltarea haotică a orașului, câțiva artiști dăruiesc comunităților mai puțin norocoase acces la o lume culturală curajoasă, deschizătoare de orizonturi.

De mii de seri încoace, tineri din diverse straturi sociale au aflat aici, unii pentru prima dată, ce înseamnă teatrul, actoria, dar și de ce se simt uneori singuri, neînțeleși de societate ori de propria familie.

În același timp, actori deja consacrați au avut șansa unui contact onest cu realitatea, care le-a permis să dea viață unor personaje autentice, reprezentative pentru lumea în care trăim.

Centrul de Teatru Educațional Replika împlinește azi 10 ani de existență, iar în spatele lui stă, ca în cazul tuturor spațiilor culturale independente, o veșnică luptă pentru supraviețuire.

***

Replika, unul dintre cele mai relevante spații teatrale independente din România, a luat naștere de nevoie.

În 2015, în București nu exista vreun teatru care să abordeze subiecte actuale din societate în spectacole și ateliere dedicate adolescenților și preadolescenților. De asemenea, artiștii care voiau să pună bazele unor proiecte independente, duceau lipsă de spații.

Patru profesioniști din domeniu, aduși laolaltă de dorința de a crea produse culturale cu însemnătate, s-au înhămat la nebunia de a amenaja de la zero o hală dezafectată și au transformat-o într-un centru de teatru educațional.  

Viorel Cojanu, actor, Mihaela Rădescu, actriță, Mihaela Michailov, dramaturgă, și Radu Apostol, regizor, au închiriat hala din Strada Lânăriei și au fondat Asociația Culturală Replika. Pe atunci puseseră bazele unui spectacol cu și pentru copii și adolescenți, Famila Offline, o poveste despre părinții plecați în străinătate și copiii rămași acasă.

Aveau nevoie de un spațiu în care să joace pe termen lung, precum și de fonduri pentru a susține un turneu în țară. Viorel Cojanu a reușit să acceseze un grant prin fondurile norvegiene, care le-a permis să funcționeze aproximativ 2 ani.

“Când Viorel ne-a adus aici să vedem spațiul, eu am fost cel mai dezamăgit. Nu avea nimic, părea că te obligă să ai dispoziția frontală a publicului, am fi vrut să facem un open space, dar ideea ne-a fost imediat tăiată de Viorel, fiindcă nu aveam bani. El și Mihaela Rădescu căutaseră mai multe spații.

Nu aveam niciun fel de experiență în gestionarea și amenajarea unui spațiu, în afară de mizeria din propriile noastre case. (râde) Am învățat făcând.”, povestește acum regizorul Radu Apostol, unul dintre membrii fondatori.

Ca să le ajungă banii pentru chirie cât mai mult timp, au renunțat cu toții la drepturile financiare care le-ar fi revenit și le-au investit în hală. De amenajare s-a ocupat scenografa Gabi Albu. Nucleul central Replika e format din Viorel Cojanu, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Gabi Albu, Elena Găgeanu, iar pentru un timp echipa Replika a însemnat și Katia Pascariu, Silvana Negruțiu, iar ulterior Denisa Neațu, Anna Aroș, Tania Drăghici, Larisa Popa. Pe parcurs li s-au alăturat și alți colegi de breaslă care aveau nevoie de scenă, iar aceștia au contribuit și ei la chirie.

Diferite ajutoare au venit și de la două teatre de stat, care au casat obiecte vechi și le-au donat lor.  

“Am primit un dimmer pentru lumini de la Teatrul Ioan Slavici din Arad, o stație de sunet și două boxe, care funcționează și acum, de la Teatrul Mic.

De asemenea, covorul de scenă a venit de la spațiul MAD (Multi Art Dans), creat de Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea.”

Ce înseamnă, totuși, teatru educațional? În 2018, când activitatea de la Replika era deja consolidată, în paralel, singurul teatru bucureștean dedicat, teoretic, adolescenților, Teatrul Excelsior, monta spectacolul Vlaicu Vodă, în Piața Constituției, cea mai costisitoare producție teatrală din istoria noastră – peste jumătate de million de euro.

La Replika, în schimb, spectacole cu bugete de doar câteva mii de lei atingeau teme sensibile precum familia tradițională, violența domestică, migrația la muncă în străinătate, educația sexuală sau maternitatea juvenilă.

“Și implică lucrul cu neprofesioniști, cu oameni din afara bulei noastre. Așa am început și am continuat, organizând și ateliere de lucru, care să nu aibă neapărat ca miză un produs cultural. Am folosit metode din arta actorului pentru a-i încuraja pe copii sau adolescenți să își descopere capacitatea de a gândi, de a gestiona o situație.” – Radu Apostol

“E și o formă de educare a artiștilor și a comunităților cu care se întâlnesc, e o educație simultană. Tu, ca artist, când lucrezi în teatru educațional, nu pleci de la ideea că tu deții toate cunoștințele, din contră, cunoașterea e partajată.

Spectacolul se contruiește prin armonizarea acestui tip de cunoaștere, tocmai în vederea unei educații reciproce pe subiecte problematice ale societății.

Important, în acest sens, este și procesul de documentare. Toate spectacolele au în spate luni de documentare, în care facem multe interviuri, pornim de la niște stereotipuri și vedem cum ajungem la lucrurile mai complexe.”

“Artiștii găsesc aici un laborator în care presiunea asta a imediatului, a succesului, nu e atât de mare. Sigur, poți să dai rateuri, dar poți să te duci și într-o zonă mult mai sensibilă.” – Radu Apostol

Dincolo de subiectele puternice abordate, Replika s-a remarcat printr-o abordare unică în ceea ce privește accesul la teatru: gratuitatea. Intrarea la spectacolele de la Centrul de Teatru Educațional Replika a fost întotdeauna liberă, în baza unei rezervări.

“Era foarte important să nu condiționăm participarea de puterea financiară. În acel moment, statisticile arătau că doar 5% din populația activă a României a participat la un spectacol de teatru sau la un concert, iar unul dintre motive este cel financiar.

O familie cu 2-3 copii nu își permite să dea banii pe bilete la teatru, transport până acolo, o pizza și mai știu eu ce.” – Radu Apostol

Proiectele și supraviețuirea Centrului Replika au fost posibile prin accesarea de fonduri anuale puse la dispoziție de AFCN sau Primăria Capitalei, ori granturi internaționale. Dar nu există linii de finanțare dedicate întreținerii unui spațiu cultural, așa că bugetele pentru un spectacol se fragmentează pentru a acoperi și nevoile de bază – plata utilităților, achiziția de consumabile.

În cei 10 ani de existență a apărut, inevitabil, și ideea renunțării. “Noroc că am clacat pe rând”, glumește acum Radu.

“Da, sunt momente când îți vine să renunți fiindcă e foarte greu, de fapt. Cel mai rău e că nu ai predictibilitate, suntem dependenți de granturi. Dacă luăm finanțări, mergem mai departe, dacă nu, devine foarte problematic. Suntem mereu într-o stare de nesiguranță și, oricât de vizionar ai fi, nesiguranța financiară te deconstruiește mult.

Plus că noi facem tot aici, de la spălat toalete, spălat scenă, scris proiecte, făcut deconturi, implementat proiecte. Sunt enorm de multe straturi în care suntem implicați și uneori epuizarea e maximă, ceea ce nu e ok. Nu așa ar trebui să fie așa.”

Primăria Sectorului 4, în raza căreia se află adresa teatrului, i-a invitat de două ori la discuții, în vederea găsirii unei forme de sprijin, dar totul a fost în zadar.  

Mihaela Michailov: “A fost o primă discuție în primii ani și încă una acum vreo doi ani. Ei spun da, am înțeles, spun că ei au deja un centru cultural în sector – Nicolae Bălcescu, dar unde nu se întâmplă mai nimic. Și discuțiile se opresc.”

Radu Apostol: “Poate că primăria ar fi trebuit să își dea seama de serviciile publice pe care noi le aducem, faptul că oferim gratuitate, iar oferta noastră de spectacole a apărut pentru a acoperi, de la bun început, o zonă care nu era acoperită de nicio instituție de stat, pentru preadolescenți și adolescenți.

Sala e mai tot timpul arhiplină, ceea ce ne bucură și ne arată că există un interes real și nu e doar un moft.

Dacă ne-ar putea lua de pe umeri plata chiriei și a utilităților, ar fi extraordinar. Dacă ar exista finanțări pentru anumite demersuri și nu ar mai trebui să ne ocupăm noi de hârțogăraie și de toate, sigur că ne-ar ajuta, ne-ar degreva.”

Mihaela Michailov: “Noi nu avem astfel de orgolii, sigur am vrea să fim ajutați de primărie. Avem alte tipuri de lucruri la care ținem, de exemplu nu am colabora cu o firmă de alcool, avem în vedere că suntem centru educațional.

Am filtra alte tipuri de colaborări, dar unei instituții de stat, care chiar ar trebui să susțină educația și cultura, nu am spune nu.”

De-a lungul anilor, la Replika au activat atât artiști cunoscuți, cât și debutanți. Eugen Jebeleanu, actor și regizor multipremiat la nivel național și internațional, a montat aici cel mai personal și intim spectacol al său – Prețul aurului.

Radu Jude, un spectator obișnuit al spectacolelor de la Replika, a remarcat-o aici pe Katia Pascariu, cea care avea să primească mai târziu rolul principal din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigătorul Ursului de Aur la Berlinale. După succesul internațional al filmului, Katia a fost inclusă pe lista New York Times a celor mai buni actori din 2021, alături de Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch și Kristen Stewart. Actrița a continuat să vină în fața spectatorilor de la Replika, unde interpretează rolul unei vânzătoare la supermarket, în Lucrător universal, sau cel al unei mame singure, în Toată liniștea din lume.

Katia privește acum cu emoție cei 10 ani petrecuți la Replika și rămâne una dintre figurile marcante ale teatrului dedicat comunităților vulnerabile.

“10 ani par mult mai mulți și mult mai puțini, în același timp. Despre Replika nu știu cum să vorbesc fără să folosesc cuvinte mari, dar binemeritate, cum ar fi sacrificiu, devotament, misiune, altruism, rezistență, sau fără să pic în patetism și să vorbesc de multă pasiune, respect și răbdare, despre generozitate.

Dar e chiar mai mult. Replika e locul care trebuia să existe. În ciuda tuturor realităților care nu ar fi permis existența lui, acest loc există de 10 ani. Asta e, din păcate și din fericire, o minune făcută de niște oameni. Artiști. La Replika am învățat, de fapt, cum să fiu în teatru. Și le mulțumesc.” – Katia Pascariu, actriță

Alexandru Potocean este și el unul dintre actorii reprezentativi ai spectacolelor de la Replika. Alături de regizorul David Shwartz a creat numeroase proiecte de teatru politic și social, s-a implicat în procesul de documentare, realizând interviuri cu oameni de rând, pe care i-a portretizat apoi pe scenă.

Deși este un actor deja matur, angajat la Teatrul Național București, continuă să activeze la Replika, atât cât timpul îi permite, hrănind astfel nevoia sa de a aborda, ca artist, subiectele dureroase din societate.

“Ce pot spune eu după un deceniu de activitate Replika? Parcă ieri se deschidea spațiul. Parcă acum 10 ani au fost ieri.

Nu pot decât să admir perseverența și încăpățânarea de a rezista un deceniu într-o lume culturală parcă mereu amenințată să devină…ieri. Dar, așa cum spunea un mare om de cultură, cred: a rezista oricât în domeniul ăsta înseamnă a nu renunța niciodată! La mulți ani, Replika! Bravo!” – Alexandru Potocean, actor

Replika înseamnă și o continuă regenerare a echipelor artiștice care vin în fața publicului. Cel mai recent spectacol, care se joacă de fiecare dată cu sala plină, Ochii mamei, după romanul Tatianei Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi, este creat de artiști extrem de tineri, sub 26 de ani: regizoarea Tania Drăghici și actorul Vlad Ionuț Popescu.

De asemenea, Replika înseamnă numeroase proiecte educaționale duse în întreaga țară, unele în medii care nu niciun fel de acces la cultură. În martie, după un amplu proces de cercetare și documentare realizat la Centrul de Detenție pentru Minori de la Craiova, va avea loc premiera Acest loc blestemat, un spectacol care vorbește despre dramele tinerilor deținuți. Și, dacă va primi finanțare, va fi arătat în licee și centre de detenție din țară.

Foarte atenți la tot ce îi înconjoară, artiștii de la Replika au creat inclusiv un spectacol inspirat de istoria halei în care activează – Pe ce stăm, regia Radu Apostol.

Radu, este, de fapt și cel mai pasionat membru al echipei atunci când vine vorba despre istoria locului. După ce a cercetat numeroase documente din arhive, a descoperit povești fascinante:

“Istoria acestui loc datează din 1890. Atunci nu exista aici Strada Lânăriei, ci un afluent al Dâmboviței, în care femeile spălau lâna și o uscau în copacii de pe mal, iar primarul capitalei, la 1895, a făcut un proiect prin care a asanat mlaștina unde în 1905 s-a făcut făcut Parcul Carol și a deviat cursul acestui afluent pe sub stradă.

De aceea stada, în arhive, se găsește canalizată, dar pentru că în mentalul colectiv era zona lânăriei, i-au zis Strada Lânăriei. Și acum, în continuare, apa asta curge pe sub stradă.”

La 1903, clădirea găzduia prima fabrică de pălării italo-română, intitulată Antonio Fosatti și fiii. La fabrică, femeile foloseau lâna din zonă și o transformau în fetru, cu care lucrau apoi pălăriile. Pe Strada Lânăriei apare în arhive și primul tramvai tras de cai.

Tot aici au mai existat Fabrica de conserve și ciocolată a lui Ștefănescu Grivița și, mai recent, o fabrică de baloane.

“Când am luat acest spațiu, ne-am permis chiria fiindcă proprietarul ne-a zis că există o problemă cu acoperișul, că sunt găuri. Am zis, eh, ce mare dramă, dacă plouă. Până când am prins aici două ploi urâte și am zis că trebuie să facem ceva cu acoperișul. Am reușit, printr-o inițiativă, să strângem 7.700 de dolari pe site-ul Indiegogo, ne-a ajutat și Ada Milea, care a cântat aici, mai mulți artiști au făcut clipuri.

Cu acoperișul am rezolvat, dar am rămas cu inundațiile.

Când plouă, apa de dedesubt își cere drepturile și am prins aici două-trei inundații mari. Ultima a fost anul trecut, prin iunie, când noi eram plecați la Leipzig. A trebuit să scoatem totul, să curățăm, să punem la ucat, să renovăm, a fost horror.

Odată era atât de multă apă în interior încât pe Mihaela am scos-o pe geam.”

Pe fațada clădirii e desenată acum, pe scurt, istoria locului. Pe Radu îl puteți întâlni, deseori, la finalul spectacolelor, strângând resturi lăsate de spectatori sau curățând scena, alături de Victor Cojanu.

Iar la intrare puteți fi întâmpinați de unul dintre voluntari, care contribuie la organizarea fiecărei reprezentații – verifică listele de rezervări și se asigură că fiecare scaun din sală este ocupat de un doritor. 64 de oameni încap în așezarea clasică, frontală, la un spectacol, dar uneori se mai așază și pe pernuțe, astfel că se pot aduna până la 80 de spectatori într-o seară.

Printre cei care și-au dedicat ani de zile voluntariatului la Replika se numără și Anna Aroș, acum responsabilă cu comunicarea și masterandă la Teatru Comunitar și Terapeutic, în cadrul UNATC „I.L. Caragiale”.

“Sunt la Replika încă din clasa a XI-a, de când aveam 17 ani. Replika este locul în care am descoperit atât de multe calități frumoase la mine, cât și la cei din jur, și de fiecare dată revin cu aceeași energie. Ce m-a fascinant și încă mă fascinează este să privesc reacțiile publicului la spectacole. Atunci înțeleg că toată munca depusă înainte și după spectacol, adesea invizibilă, capătă și mai multă valoare.

Mă bucur că, după șapte ani, fac în continuare parte din echipa Replika și că pot contribui direct la schimbarea pe care o doresc.”, spune Anna.

În 10 ani, teatrul românesc a fost marcat de diferite schimbări. Unele spații independente din țară s-au închis, mari instituții publice au fost eliberate de sub monopolul unor directori aproape veșnici în funcție, însă în schimbul lor s-a instaurat moda ilegală și incorectă a interimatului.

Teatrul Național București, Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Excelsior sunt doar câteva dintre instituțiile de spectacol ocupate de manageri numiți politic, nu ca urmare a câștigării unui concurs deschis tuturor profesioniștilor din breaslă.

În același timp, a luat naștere un fenomen inedit al epuizării biletelor la teatru online, în doar câteva minute de la punerea lor în vânzare.

Radu Apostol: “Teatrul s-a schimbat enorm. Poți să vezi producții despre problemele prezentului, oamenii nu mai strâmbă din nas când aud nu știu ce vulgarități pe sfânta scândură.”

Mihaela Michailov: “Teatrul e foarte centralizat. Ai cam același tip de public, care le cam vede pe toate. Nu ai dezvoltat o rețea de teatru de cartier, există doar un teatru de cartier în București – Teatrul Masca.

E cumva foarte mult direcționat spre un public activ, dar în realitate noi nu putem spune că avem un public bucureștean consumator de teatru, fiindcă nu avem. E același public care merge la toate și vede aceleași 20 de spectacole de la teatrele din centru.

Da, când se pun în vânzare biletele, dispar, dar hai să vedem realitatea, că nu e ca și cum oamenii de la periferie au acces la teatru.

În plus, unele bilete devin din ce în ce mai scumpe, prețul e prohibitiv de-a dreptul, dacă un bilet e 80 de lei, să iei două, înseamnă 160, o sumă imensă pentru cum trăiesc, de fapt, românii.

Sunt niște schimbări în teatru, în sensul în care sunt teatre care au reușit să își structureze mai bine un tip de interes, mai multe texte contemporane, mai multe spectacole care abordează realități problematice. În același timp, totuși, nu există o zonă de cercetare mai amplă. Mie îmi lipsesc spectacolele riscante, în continuare nu cred că sunt teatre care acceptă să vorbești despre orice subiect și orice temă. Sunt niște limite. De exemplu, sunt convinsă că dacă te duci cu o temă care abordează sistemul bancar din România sau afacerile imobiliare, nu știu câți directori de la teatre de stat vor spune da, hai să-l facem.

În ceea ce privește raportul de forțe, sigur că e mai bine să ai niște interimari decât să organizezi concursuri și să ai niște oameni cu niște direcții pe care trebuie să și le asume.

Lumea se complace și așteaptă ca la un moment dat să se deschidă aceste concursuri. Pe scurt, nu este ok ce se întâmplă.”

Radu Apostol: „Asta reflectă și disprețul sau dezinteresul complet pe care politicienii îl au. Ei văd oportunitatea doar când e ocazia să mai spele niște bani sau să dea bine: Ziua Culturii, Ziua Limbii, etc.”

În 10 ani de existență, Replika înseamnă 30 de spectacole, 18 proiecte educaționale și peste 36.000 de spectatori. Centrul a primit în 2016 Premiul pentru incluziune socială și dialog interculturalla Gala Premiilor AFCN și în 2018 Premiul Consiliului Britanic pentru activitatea de promovare și susținere a incluziunii sociale și încurajarea implicării civice la Gala Premiilor UNITER.

“Credem că arta comunitară poate înnobila societatea, fiecare om se naște un artist, fiecare om este un pedagog în continuă formare.” – echipa Replika.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de iubire pentru teatru, dar mai ales pentru oameni. Povestea Centrului de Teatru Educațional Replika appeared first on Cultura la dubă.

Conform organizatorilor, UNTOLD a ajuns să adune anual aproximativ 400.000 de oameni în cele 4 zile de eveniment.

Ce are special acest festival și cum reușește să atragă atâția participanți aflăm chiar de la câțiva tineri care au fost prezenți la toate cele 9 ediții UNTOLD. Unii dintre ei erau doar niște adolescenți la prima ediție, iar acum, ca adulți, au ajuns chiar să lucreze pentru festival.

Descoperiți poveștile lor mai jos.

***

Salut! Spuneți-ne, vă rugăm, câți ani aveați la prima ediție UNTOLD?

Tudor: Eu eram un puști de 16 ani care până atunci experimentase festivalurile de muzică doar pe YouTube, în camera lui. Îmi amintesc perfect drumul spre Cluj alături de cel mai bun prieten al meu și părinții lui. Drumul Brașov – Cluj-Napoca a fost un warm-up: 6 ore în mașină, muzica la maxim în boxe cu piesele unora dintre artiștii pe care urma să-i vedem live pentru prima dată. Preferații mei: The Chainsmokers, Martin Garrix, Marshmello și Armin van Buuren. 

Alexandru: Eu aveam 24 de ani atunci.

Amina: Aveam 18 ani, am mers cu o gașcă de colegi din liceu și alături de cele mai bune prietene. A fost prima noastră călătorie de grup și avem multe amintiri frumoase de atunci!

Cu ce vă ocupați pe atunci și cu ce vă ocupați în prezent?

Alexandru: Eram șofer de protocol, acum lucrez în domeniul IT.

Amina: La prima ediție treceam în clasa a XII-a, deci eram elevă de liceu. De atunci, am terminat și facultatea, 2 mastere, am schimbat câteva job-uri, dar nu îmi vedeam vara fără UNTOLD.

În prezent lucrez ca freelance social media manager & content creator și am printre proiecte inclusiv două branduri pe muzică electronică & festivaluri, oportunități care au venit la mine prin oamenii pe care i-am cunoscut la festival.

Tudor: Eram elev la liceu în Brașov, treceam din clasa a 9-a spre a 10-a. Eram de pe atunci pasionat de muzică, în special muzica electronică, dar nu știam la ce să mă aștept de la un festival. Îmi aduc aminte foarte bine momentul în care am pășit pentru prima dată pe poarta festivalului de la intrarea din parcul central.

Am rămas pur și simplu fascinat de tot ceea ce mă înconjura: scenele, decorurile, activitățile, atmosfera, plus lineup-ul – motivul principal pentru care venisem. În ziua aceea, mi-am setat în mintea mea de 16 ani un vis: când mă voi face (mai) mare trebuie să ajung să fac parte din organizarea UNTOLD. Vocea mea interioară îmi tot spunea: “nu știu cum faci, ce faci, dar trebuie să ai și tu un job aici”.

Așa că iată-mă, locuind în București și spunând cu mândrie că acum fac parte din echipa UNTOLD Universe. Sunt în continuare un mega fan al festivalului și simt că trăiesc un vis devenit realitate, lucrând astăzi în culisele unuia dintre cele mai mari festivaluri din lume, clasat locul 3 mondial.

Dudu de la 16 ani, i-ar spune lui Dudu din prezent că “we did it, buddy!”.

Ce v-a atras atunci la festival, dat fiind că încă nu era cunoscut, nu știați cum e acolo?

Amina: Mi s-a părut wow că se organizează la noi un eveniment atât de complex, unde vin atât de mulți artiști internaționali. Încă îmi aduc aminte reacția mea și a tuturor prietenilor când am aflat că vine Avicii. Apoi, tot ce am simțit în timpul setului lui a fost incredibil!

Acum 10 ani nu ascultam muzică electronică, însă asta s-a schimbat după prima ediție UNTOLD. De atunci, am început să merg la festivaluri și evenimente de muzică electronică, dar nu numai, din toată lumea, însă UNTOLD ocupă în continuare un loc special în inima mea.

Tudor: Ceea ce m-a convins atunci a fost lineup-ul. Abia așteptam să-i văd live pe unii dintre artiștii mei favoriți. Urmăream și eram deja fascinat de festivalurile din afară… Ideea că urma să avem un eveniment de această anvergură la noi în țară și șansa să pot experimenta așa ceva, m-a făcut să spun da imediat.

Alexandru: Urmăream fiecare festival din afară, iar când am aflat că se va întampla și în România, că vom putea trăi și noi această experiență, un festival ca afară, nu am stat deloc pe gânduri și mi-am cumpărat primul meu abonament la UNTOLD.

De ce ați continuat să mergeți, ediție de ediție?

Tudor: UNTOLD m-a cucerit complet încă de la prima ediție. Emoțiile trăite în timpul festivalului sunt greu de exprimat în cuvinte, consider că trebuie trăite. Am câteva ediții pe care mi le voi aminti mereu cu drag, dar, per total, festivalul mi-a întrecut așteptările de la un an la altul.

Este locul unde am trăit unele dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, unde am legat prietenii și mi-am făcut amintiri de neuitat. Am crescut cu acest festival, m-a ajutat să mă dezvolt atât din punct de vedere personal, cât și profesional.

Pentru mine, a devenit mai mult decât un simplu festival. A devenit un stil de viață, un univers în care intru și uit complet de viața de zi cu zi, un loc de refugiu în care simt că pot să fiu eu 100% și pot să-mi las corpul să se exprime liber, dar și un spațiu în care te conectezi energetic cu sute de mii de oameni prin intermediul muzicii care devine un limbaj universal.

Când vorbeam despre UNTOLD cu prietenii mei, mereu le spuneam că acolo mă simt ca în habitatul meu natural. Uite că, între timp, a devenit și un job.

Alexandru: Pentru ca lineup-ul devenea din ce în ce mai bun, iar organizarea era la cel mai înalt nivel, impecabilă. Am ales să merg în fiecare an pentru atmosfera de acolo. Știi, mă întreabau prietenii: “Cum a fost?” Nu am putut să le povestesc cum a fost, pentru că muzica și ceea ce se întâplă acolo sunt imposibil de povestit în cuvinte. Eu nu am cuvinte pentru a povesti ce simt la UNTOLD, e ceva de imposibil de replicat.

Amina: La UNTOLD găsești o emoție unică și o energie wow din partea publicului. Mi se pare că oamenii chiar trăiesc momentul și se bucură real să fie acolo. Îmi plac mulți dintre artiștii noi care vin an de an și cei care se reîntorc. Deși i-am văzut pe unii dintre ei de mai multe ori la UNTOLD, atmosfera este unică de fiecare dată și show-ul lor nu se compară cu cel din edițiile precedente.

În plus, mi-am făcut la festival mai mulți prieteni extraordinari și continuăm să mergem an de an împreună, a devenit ca o tradiție pentru noi.

Ce are diferit față de alte festivaluri la care ați mai fost?

Alexandru: Vibe-ul și oamenii, UNTOLD are vibe-ul lui, e unic.

Amina: Simt că UNTOLD pune foarte mare preț pe emoția pe care o oferă, simt că se acordă atenție fiecărui detaliu. Crowd-ul mi se pare și el minunat, ador să văd cum se distrează și cum se bucură de fiecare moment. Am rezistat inclusiv la toate seturile lui Armin de ore bune, văzând energia faină a oamenilor, este o adrenalină specială pe care o simt în toate zilele de festival aici, an de an.

Tudor: UNTOLD are o magie doar a lui. Timp de patru zile și patru nopți, mă simt ca într-o familie globală care trăiește cele mai frumoase emoții de bucurie, iubire, euforie și extaz la unison. Chimia puternică dintre artist și mulțime pe care am văzut-o la UNTOLD, nu am mai întâlnit-o la niciun alt festival la care am fost.

Spun acest lucru cu gândul la momente precum set-ul de 8 ore a lui Armin van Buuren din 2019, când am rămas la mainstage până la 9 dimineața, refuzând să plec și să mă împac cu ideea că festivalul se termină. Alt exemplu este live act-ul trupei Imagine Dragons din 2023, când am avut pielea de găina de la început până la sfârșit și am simțit cum tot stadionul era umplut numai de iubire și recunoștință infinită.

Ce ați schimba la UNTOLD?

Tudor: Aș schimba trecerea dificilă de la patru zile și patru nopți de festival la realitatea de zi cu zi. La finalul celei de-a patra zile, dimineața, întodeauna mă lupt cu un mare “post-festival depression”, o stare care ține o săptămână sau chiar mai mult. Pot confirma că mulți oameni simt asta. Totuși, mi se pare incredibil cum festivalul ăsta mă poate atinge atât de profund, încât să-mi inducă un sentiment instant de dor odată cu încheierea lui și, în același timp, dorința de a participa și următorul an.

Alexandru: Nimic!

Amina: Să fie de mai multe ori pe an sau să dureze mai multe zile!

Ce artist/ă/ trupă/ DJ ați vrea să vede pe mainstage la UNTOLD?

Tudor: Aș vrea să-i revăd pe băieții de la The Chainsmokers. A trecut mult prea mult timp de când nu i-am mai văzut, iar între timp au lansat multă muzică bună. Tot pe lista mea de must-see este Fred Again.., visez să-l văd pe omul ăsta live și cred că ar fi o alegere foarte bună pentru UNTOLD. Anyma ar fi încă un artist pe care aș vrea să-l văd și să-i trăiesc show-ul live. Omul este un geniu.

De asemenea, Fisher este un alt DJ pe care aș vrea să-l revăd, dar de data asta pe stadion. Am avut șansa să-l prind la scena Galaxy, la UNTOLD 2024. Tot ce pot spune este că show-ul lui a fost fix de ceea ce aveam nevoie la final de festival. Am fost acolo cu niște colegi minunați alături de care am făcut o treabă extraordinară de-a lungul celor 4 zile.

Alexandru: Până anul trecut îmi doream la nebunie să vină Swedish House Mafia, au venit, vis împlinit! Acum m-aș duce puțin mai departe și aș vrea să văd Alesso b2b Martin Garrix, având în vedere că deja i-am văzut pe toți cei pe care imi doream să-i văd. Știi ce e tare? Că i-am văzut pe toți pe scena principală de la UNTOLD.

Amina: Ca DJ, visez să îi văd pe Sofi Tukker și să fie mai multe B2Bs, aș vrea mult să îl văd pe David Guetta B2B Morten cu Future Rave, aș vrea să îl văd și pe John Summit B2B Dom Dolla, Fisher B2B Chris Lake. Și nu în ultimul rând, Skrillex, Fred Again și Four Tet mixând împreună. Și mi-ar plăcea să vină iar Kygo, a avut unul dintre cele mai memorabile set-uri pentru mine.

La cântăreți, mi-ar plăcea să le văd pe Raye sau Hayla, mai ales că au melodii cu DJ și energii aparte. Zara Larsson, Stromae, Harry Styles, Chappell Roan, cred că ar fi și ei potriviți pentru UNTOLD.

Spuneți-ne o amintire specială pe care o aveți de la UNTOLD, din acești 9 ani.

Amina: Pentru mine este wow că am ajuns de la a fi doar un simplu participant la a lucra cu echipa UNTOLD pentru a realiza materiale pentru pagina cu festivaluri & muzică electronică pe care o gestionez. Am ajuns să văd și o parte din toată munca necesară pentru a realiza un asemenea eveniment ceea ce pentru mine, ca iubitor al festivalului, este un lucru fascinant de fiecare dată.

Tudor: Live set-ul DJ duo-ului meu favorit, The Chainsmokers, din 2018. Îi ascultam non-stop în adolescență și muzica lor îmi aduce aminte de multe momente fericite și, în același timp, m-a ajutat să trec peste perioadele mai dificile din perioada liceului. Faptul că am putut să-i văd live a fost o dorință îndeplinită.

Îmi aduc aminte cum eram cu gașca de prieteni în mijlocul mulțimii și cum am trăit cu toții un carusel de emoții. Am cântat până am rămas fără voce, am dansat, ne-am ridicat unii pe alții pe umeri, am țipat, am plâns și am râs. A fost, într-adevăr, pure joy ce s-a întâmplat acolo.

În acel moment, m-am deconectat cu totul de realitate și m-am bucurat, alături de prietenii mei, de fiecare minut din set. Să nu mai zic că eram genul de festivalieri care își făceau stocul de apă înainte să mergem la mainstage unde urma să stăm și câte 7-8 ore. 

Alexandru: Clar la Swedish House Mafia! Eram cu sora mea și am cântat împreună “Don’t You Worry Child” cu lacrimi în ochi. A fost un moment copleșitor având în vedere că anul acesta tatăl nostru a plecat dintre noi. A fost ceva greu de descris în cuvinte. Emoții de genul asta poți trăi doar la UNTOLD.

***

UNTOLD X va avea loc între 7-10 august 2025 la Cluj-Napoca.

Material susținut de UNTOLD.

The post Generația care a crescut cu UNTOLD – “La prima ediție eram elevă de liceu. De atunci, am terminat facultatea, două mastere și am avut câteva job-uri.” appeared first on Cultura la dubă.

Otilia Vîrvorea este un cadru didactic atipic, în cel mai bun sens, și ne dă speranța de schimbare în sistemul educațional din România. Într-o sâmbătă înzăpezită din Bârlad și împrejurimile lui, elevii săi din clasa a X-a a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” fac naveta din mediul rural, în frig, pentru a participa la o activitate de educație non-formală, în care urmează să își cunoască mai bine emoțiile.

Întâlnirea face parte din cadrul unui proiect scris de diriginta lor, Otilia Vîrvorea, profesoară de engleză, pentru dezvoltarea mindsetului de creștere.

Un psiholog este implicat și reușește să le explice adolescenților, într-un cadru prietenos, ce înseamnă emoțiile, stima de sine sau teama de eșec și, împreună cu profesoara, îi ajută să învețe să le gestioneze. De asemenea, să identifice un scop și pașii pe care trebuie să îi facă pentru atingerea lui.

„Am avut ninsoare peste noapte și zăpadă dimineață, au stat câte 50 de minute în stație ca să ajungă aici, într-o sâmbătă. (…)

Îmi propun să dezvolt în clasa mea un mediu în care elevilor mei să nu le fie teamă de greșeală. În școala românească, în general, se corectează greșeli.

Noi, ca profesori, parcă le vânăm, iar copiilor le este foarte teamă să greșească și nu conștientizează propriul lor proces de creștere.

Îmi doresc să apropii elevii între ei, să nu mai râdă la greșelile celorlalți, să învățăm cum să ne ajutăm, să dăm feedback pozitiv.”

O sâmbătă mai târziu, elevii revin la școală pentru o altă întâlnire non-formală. Scopul este să învețe ce înseamnă mindset de creștere și să prindă încredere în propriile resurse interioare, indiferent de mediul de acasă sau cel de la școală.

„Mindset de creștere înseamnă să nu ne punem frâne singuri, să avem răbdare, să înțelegem că greșeala nu este un obstacol, ci o oportunitate, că este ok să fii vulnerabil, fără să fii judecat, iar dacă ești judecat, nu e despre tine, ci despre cel care emite această judecată, înseamnă că succesul celorlalți trebuie să te inspire, nu să stârnească invidie. Iar tot ce se întâmplă bun în viața noastră, nu este întâmplător, ci este rezultatul unui efort.”

Jumătate dintre elevii săi provin din mediul rural, iar situațiile de acasă nu sunt mereu ușoare. Otilia Vîrvorea compensează lipsurile cu umanitate și atenție la emoțiile tinerilor. Din timpul său liber, le oferă timp de consiliere, discuții 1 la 1 sau ieșiri în oraș.

„Eu știu că lor le este foarte greu și știu că nu au întotdeauna susținerea părinților, dar ce pot să le spun este că educația e șansa lor.”

“Dacă înțeleg că vin la școală pentru a găsi acel lucru care îi poate scoate din starea de disconfort pe care o au, atunci asta este calea. În plus, din ce în ce mai multe organizații dezvoltă programe pentru dezvoltarea lor, cum ar fi programul Caleidoscop, al UiPath Foundation, care sprijină copiii de clasa a 9-a să aibă un start bun.

Dacă se uită cu atenție în jur, vor găsi tot ceea ce au nevoie să reușească.”

Otilia Vîrvorea are deja aproape 30 de ani în învățământ și conștientizează nevoia de schimbare inclusiv a cadrelor didactice.

„Eu fac parte dintr-o cancelarie de peste 70 de profesori, procesul de schimbare este mai greu, dar în ultimii ani se simte dorința de schimbare.

Pentru mine, cel mai motivant este să vezi că un copil care nu se simte bine cu el însuși și în clasă, începe să se deschidă.

Eu mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici, ci să fac ceva pentru acești copii, care de la o generație la alta sunt atât de diferiți. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi e aceea de a avea grijă de emoțiile lor și de a le înțelege, de a rămâne umani.”

Pe lângă activitatea de la școală, Otilia este vicepreședintele Asociației “Bună ziua, copii din România” și s-a specializat pe protecția copilului. Pentru a-și atinge scopul său profund, acela de a fi mai aproape de sufletul elevilor, le propune exerciții de umanitate menite să îi facă să vadă aspectele bune ale vieții lor.

“Copiii au nevoie să învețe să fie recunoscători. Văd asta și la copilul meu. Pentru că îi creștem cu tot ce vor, au senzația că totul li se cuvine.

De exemplu, înainte de sărbători vrem să scoatem oamenii din mall-uri de Crăciun și să îi ducem acolo unde cadourile sunt neprețuite. Mergem cu copiii în casele de bătrâni, unde nu duc cadouri, ci petrec timp cu bătrânii de acolo sau cu copiii din casele de copii. Când au intrat într-o casă de copii, elevii mei nu au putut să își cânte colindele fiindcă au început să plângă.”

Pe termen lung, își dorește ca elevii săi să fie laolaltă o clasă de prieteni, în care greșelile sunt firești, succesul cuiva e inspirațional pentru ceilalți, nu declanșator de invidie și, cel mai important, să crească stima de sine a tinerilor pe care îi are în față și le modelează destinele, timp de 4 ani de liceu.

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post „Mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi este aceea de a avea grijă de emoțiile lor.” – Otilia Vîrvorea, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

“Fetele au părul lung și băieții părul scurt, fetele se fac învățătoare și băieții mecanici, fetele sunt mai bune la literatură și băieții la matematică” – astfel de stereotipuri, pe care le întâlnim încă din copilărie, sunt demontate în cadrul unui atelier de educație de pubertate, la care avem șansa să asistăm.

Se întâmplă într-un centru educațional din Corbeanca, la marginea capitalei.

Aici, adolescenții din localitate, în special cei din familii defavorizate, vin după terminarea orelor de la școală și beneficiază de cursuri complementare, cum ar fi acesta, desfășurat de Asociația Caregivers.

Maria este învățătoare și s-a deplasat azi de la Pitești pentru lecția de educație de pubertate, dedicată băieților. Ține astfel de prezentări în întreaga țară, alături de Caregivers.

Interacționează prietenos cu adolescenții și le câștigă încrederea. Vorbește cu ei despre transformările fizice și emoționale prin care trec atunci când se pregătesc să devină din băieți, tineri bărbați, le adresează întrebări și le ascultă opiniile cu atenție.

Într-o altă încăpere, fetele au propria discuție despre pubertate, fiind ghidate de Iris, studentă la Psihologie. Vorbesc despre dezvoltarea aparatului reproducător, stările pe care le au la menstruație, acnee sau părul care crește pe corp.

Iris, apropiată de vârsta lor, le dă exemple din propria experiență și le anticipează curiozitățile timide, despre care nu vorbesc cu părinții sau cu cadrele didactice, ci încearcă să le satisfacă prin căutări pe internet, filme sau discuții cu prietenele.

Astfel de discuții au loc datorită unui program complex dezvoltat de câțiva ani de Asociația Caregivers, fondată de două prietene, Alina Niță și Simona Cărăbuș Vasilescu.

“Ce facem noi? Facem proiecte educative. Din păcate, în România este nevoie de educație, cum zicea cineva, la fiecare colț de stradă. Și oportunități sunt foarte multe.

Programul pentru fete, programul pe tema pubertății, îl desfășurăm de mulți ani, în parteneriat cu un brand, strict pe educație de pubertate. Fără să amestecăm cu educația sexuală, care, din păcate, este un subiect tabu în societate.

În momentul în care ne ducem la cursuri, școlile ne cer explicit să nu atingem subiectele. Dar sunt și școli care cer specific program pe teme de educație sexuală. De ce? Pentru că suntem, totuși, în secolul XXI.

Accesul la internet este facil. Copilul, de fapt, intră în contact cu telefonul și cu tableta înainte de a intra în contact cu instrumentul de scris, astfel încât are acces la informație necontrolată și, chiar dacă ar fi controlat, atât timp cât nici măcar părinții nu știu cum să-i ghideze, este nevoie de astfel de subiecte.

Însă, ca principiu, societatea, din păcate, este destul de…rezistentă la tipul ăsta de informație.”, ne povestește Alina, una dintre fondatoarele Asociației Caregivers.

Asociația desfășoară activități la nivel național și se concentrează pe proiecte educaționale, precum și pe sprijinirea mamelor în maternități.

“Noi suntem mame. Și atât timp cât a fost nevoie, am făcut orice. Nevoile le înțelegeam bine, spre foarte bine chiar. Și în fiecare zi suntem în contact cu școlile, suntem în contact cu maternitățile și știm cum evoluează nevoile.

Noi căutăm parteneri. În principiu, cursurile noastre sunt ținute de către specialiști, psihologi, studenți la psihologie, cadre didactice, asistenți medicali, medici, care știu cum să abordeze subiectele.

În general, ideile noi le avem. Ne vin provocările din piață, din interacțiunea directă cu părinți, cu elevi, cu cadre didactice și, respective, cu personale din maternități. În permanență căutăm specialiști cu ajutorul cărora să punem proiectele pe roți.

Provocarea noastră vine din momentul în care nevoia este peste tot, adică unde te duci, găsești o nevoie care poate fi acoperită pe educație.

Apoi, cel mai dificil este să găsim partenerul care să-și dorească și să-și promoveze serviciul respectiv, dar neapărat să-i adauge rol în educație. 

De exemplu, un partener a venit către noi cu un produs de protecție solară. Am făcut efectiv de la zero un program dedicat copiilor de grădiniță. I-am învățat care sunt cele șase elemente care îi protejează de soare. În acest proiect au fost implicați medici, dermatologi, studenți la medicină care au mers mai departe să facă proiectul. Nu ne interesează să interacționăm noi direct cu copiii, cu copiii trebuie să interacționeze specialiștii.”, povestesc Simona și Alina.

Programele Asociației Caregivers sunt diverse și încearcă să atingă cât mai multe paliere, să satisfacă nevoile pe care școlile nu le pot satisface.

“În baza experienței cu programul de fete pe tema putertății, am dezvoltat programul pentru băieți, susținut în acest moment de resursele noastre. Nu avem un sponsor și am vrut neapărat să-l facem. Ani de zile am încercat să găsim parteneri pentru programul de băieți, dar, din păcate, este foarte, foarte greu.”

Un alt proiect desfășurat de Caregivers este Manifest pentru scrisul de mână.

“Am văzut familii care pun bebelușului o tabletă în față. Ne-am gândit că, de fapt, noi, părinții, avem o vină și poate că nu ne dăm seama. Și ar trebui să tragem un semnal de alarmă și să promovăm cumva importanța instrumentelor de scris în viața noastră și în dezvoltarea psihomotorie a copilului. Și am creat un program exact pe această temă.

L-am numit Manifest pentru scrisul de mână. Ne-am dus în școli, la ciclu primar, și le-am ținut prezentări copiilor și ne-am dat seama că nu e bine ceea ce facem. De ce? Pentru că subiectul era atât de bine primit încât resursele noastre nu făceau față.

Și ne-am retras cumva și am regândit programul și ne-am dus la învățători. Și am început să ținem prelegerile către grupuri de învățători, explicându-le practic rolul lor extrem de important în acest context al dezvoltării disproporționate a accesului la mijloacele electronice în detrimentul mijloacelor de scris tradiționale.

Și următorul pas a fost faptul că am implicat psihologi care să le explice învățătorilor cum din modul în care scrie un copil sau desenează poți să identifici diverse probleme pe care le pot avea copiii, cum ar fi dislexie, de discalculie, de nervozitate.

Psihologii au făcut aceste workshop-uri prin care le-au arătat cadrelor didactice jocuri, cum să folosească intrumente, că sunt ele de scris, că sunt de desenat, astfel încât să evidențieze sau să scoată din copii lucrurile de care se pot agăța, care îi pot ajuta mai departe.”

Activitățile Asociației Caregivers sunt vitale în mediile în care instituțiile publice fie nu au resurse, fie neglijează nevoile reale din societate. Practic, descoperim un nou exemplu în care un ONG devine un actor principal în procesul educațional, ceea ce ne demonstrează, încă o dată, cât de important este ca noi toți, fie că suntem persoane fizice sau juridice, să susținem la rândul nostru, demersurile unor astfel de asociații.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Cum arată un curs de educație de pubertate în mediul rural. Povestea Asociației Caregivers, inițiatoarea unui program care ajută adolescenții români appeared first on Cultura la dubă.

Faci lumea să semene cu tine este mesajul în jurul căruia va fi construită experiența de festival de care anul acesta se vor bucura peste 100 de adolescenți din România. 21 de artiști îi vor ghida, de-a lungul celor 7 zile petrecute în Alexandria, în procesele de dezvoltare prin teatru, arte alăturate și mentorat. O noutate a ediției din acest an este revenirea în festival a unor foști participanți Ideo Ideis, de data aceasta în calitate de traineri.

Vlad Ionuț Popescu, Oana Jipa, Bogdan Tulbure, Mara Oprea și Vlad Galer au făcut parte, în adolescență, din trupe de teatru participante, iar anul acesta vor susține ateliere de teatru în calitate de actori profesioniști. Alături de ei, vor lucra cu trupele selectate formatori precum Ana Covalciuc, Liviu Chițu, Corina Moise și Alexandra Tofan.

7 trupe de teatru de liceeni au fost selectate pentru participarea la ediția din 2023 a festivalului: Brightside Drama (București), Mircea Albulescu (Câmpina), Praf de Stele (Constanța), Drama Club (Botoșani), Gong (Roman), Nobody’s Group (Bacău), A.C.T. (Bacău).

Fiecare participant va putea alege, în mod individual, un fel nou în care să-și provoace creativitatea. Pe lângă muzică, dans, film, producție multimedia, make-up și scriere creativă, pentru prima dată în istoria festivalului, adolescenții vor avea opțiunea de a face primii pași în lumea costumelor de teatru, alături de scenografa Ștef Chelaru.

Printre cei care au acceptat provocarea de a veni și reveni ca traineri de arte alăturate se numără muzicianul Alexei Țurcan, coregrafii Filip Stoica, Ioana Marchidan și Mariana Gavriciuc, cineastul Tudor Platon, make-up artistul Anastasia Jitariu și Marius Hodea – virtual experience designer.

Actorii Andreea Vasile, Bogdan Farcaș, Alec Secăreanu, Andrei Huțuleac și Marin Grigore vor fi mentorii acestei ediții de festival.

A 18-a ediție a Festivalului Ideo Ideis are loc între 11 și 18 august, în Alexandria.

The post Mesajul ediției de majorat a Festivalului Ideo Ideis: “Faci lumea să semene cu tine.” appeared first on Cultura la dubă.

Proiectul de educație culturală s-a născut în anul 2020 din dorința inițială a uneia dintre fondatoare, Ioana Diaconu, de a expune o nouă abordare asupra modului în care sunt evidențiate și recunoscute femeile în societate, cu exemple precise din industria cinematografică, prin filme realizate și regizate de femei.

Alături de prietena sa, Alexandra Lulache, au pus bazele acestui cineclub, urmând ca în scurt timp să se formeze în jurul lor o echipă.

Am discutat cu cele două fondatoare și coordonatoare despre impactul pe care îl are acest cineclub în diferite orașe ale țării prin F-SIDES Chapters, un program designat exclusiv adolescenților dornici să înțeleagă concepte ce stau la baza feminismului.

Evenimentele lor presupun vizionarea unui portofoliu de film ales și cercetat de către Georgiana Vrăjitoru (curatoarea cineclubului F-SIDES, critic de film) și analiza unor studii de gen.

Ioana Diaconu vorbește într-un interviu pentru Cultura la dubă despre importanța conștientizarii “femeii povestitor, nu doar a femeii spectacol” din filme, cât și despre planurile întregii echipe.

Ioana Diaconu vine în acest proiect cu o experiență în industria cinematografică, atât pe plan local (festivaluri de film, producții de film) cât și internațional (platforma de streaming și de producție MUBI).

Pe plan academic, aceasta a absolvit un masterat de Antreprenoriat Cultural și Creativ la Goldsmiths University, o universitate prestigioasă din Londra, Regatul Unit. După asimilarea unei suficiente experiențe pe set și pe platourile de filmare, Ioana a decis că este momentul să treacă la pasul urmator, acela de a înființa un cineclub.

“Dorința inființării acestui cineclub a venit cumva pe fondul inegalitaților pe care le vedeam și în spatele camerei, nu numai în fața acesteia. A venit așa, ca un proiect personal de a încerca să aduc aceste subiecte importante în față și de a le discuta”, spune Ioana.

Alexandra Lulache are în spate un profil de antropologie socială și educația si-a conturat-o tot în Marea Britanie, fiind licențiată de către London School of Economics în Antropologie Socială.

A absolvit un master în cadrul Universitatii Sussex pe același subiect. Pe cele două fondatoarele leagă o prietenie veche.

“Eu tocmai mă întorsesem din Thailanda, lucram la Națiunile Unite – în cadrul UN Women–, încă eram în căutări la întoarcerea în țară și cred ca Ioanei îi tot circula gândul acesta de a face F-SIDES. Încercăm să-l facem împreună, să aplicăm, să găsim finanțări, încercăm și la AFCN.” – Alexandra

Georgiana Vrăjitoru este critic de film și curatoarea acestui cineclub. Absolventă a Universitații Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, Georgiana este dedicată acestui proiect, ea fiind cea care selectează filmele din curricula programului, atât pentru sezoanele F-SIDES, cât și în cadrul F-SIDESChapters.

Activitatea cineclubului F-SIDES este repartizată pe mai multe structuri. F-SIDES Seasons este principala activitate a cineclubui și tocmai a ajuns la finalul celui de al treilea sezon în octombrie.

Tema acestui an a fost The Othering Gaze/Politicile Privirii. Acest Sezon 3 s-a axat pe modul în care ne raportăm unii la alții – ce părți din noi le ascundem de ochii lumii, cum abordăm diferența și cum facem astfel loc unor multitudini de perspective.

F-SIDES Chapters este un proiect educațional ce are ca scop crearea unor comunități de adolescenți din orase mici și medii din România care formează în orașele lor cinecluburi feministe.

Fiecare oraș are doi ambasadori adolescenți care coordonează activitatea. Echipa F-Sides le asigură materialele didactice necesare fiecărei întâlniri ce are loc o dată pe lună, pe parcursul a aproximativ 8 luni. De asemenea, tinerii au acces la un catalog de filme pe baza cărora discută la sfârșitul întâlnirii lor, dezbat subiectele lunii respective, cât și ce au asimilat din ce au vizionat.

“Ideea a pornit în primul an de F-sides, ne-a scris o fată din Bacău, Miruna Solomon, și ne-a zis că vrea să aducă și la ea în oraș acest concept, ea fiind la liceu pe vremea aceea.

Ne-a surâs ideea așa că i-am dat unul dintre filmele pe care le aveam atunci. Așa am cerut drepturi pentru două proiecții. Ea s-a organizat singură, a găsit o locație și un proiector și a ținut proiecția de film la ea în oraș.

Cumva, de atunci a încolțit ideea de a face acest lucru mai organizat și mai susținut. Așa a pornit F-sides Chapters.”, spune Ioana Diaconu despre începuturile F-SIDES Chapters.

Teodora Catargiu și Rareș Pruteanu sunt doi dintre ambasadorii orașelor ce fac parte din acest program.

Teodora este responsabilă de cineclubul din Gura Humorului, pe când Rareș de cel din Râmnicu Sărat.

În Gura Humorului aproximativ 20 de adolescenți se întâlnesc lunar pentru acest cineclub. Este unul dintre cinecluburile cu cei mai mulți participanți din acest program, celelalte având, în medie, 14 tineri ce vin constant la întâlniri.

“Venea vorba la liceu că ar trebui să intrăm pe canale de social media să vedem ce activități noi mai sunt. Am intrat pe Facebook și am văzut o postare de la Alexandra Lulache legată de F-sides.

Am accesat postarea și am fost curioasă să aplic pentru postul de ambasadoare”, spune Teodora Catargiu (17 ani), ambasadoare F-SIDES Chapters în Gura Humorului.

În Râmnicu Sărat, Rareș a descoperit F-SIDES cu ajutorul profesoarei lui de limba română care a share-uit pe o platformă de social media postarea Alexandrei cu privire la acel call pentru ambasadori. Nu a simțit în vreun moment că este marginalizat, fiind unul dintre puținii băieți prezenți și activi în acest program educațional.

“Este și mai important ca cei care nu sunt afectați în mod direct să înțeleagă despre ce este vorba, să fie cumva aliați în lupta asta.” ne povestește Rareș Pruteanu (17 ani), ambasador F-SIDES Chapters în Râmnicu Sărat.

Întrebați de ce consideră că este important ca feminismul să fie abordat și asumat în societatea noastră, Teodora și Rareș au un răspuns matur.

 “Este important să vorbim cât mai deschis și cât mai mult despre feminism pentru că la mijloc este vorba despre fel și fel de inegalități. Conștientizarea anumitor probleme va duce la deschiderea lumii în îndreptarea acestora.”

Teodora Catargiu , 17 ani, ambasadoare F-SIDES

Pe când Rareș crede că “este de datoria noii generații, noi care nu am fost direct afectați de valori învechite și de cenzură, să educăm cât mai mult în jurul nostru și să denunțăm tot ce este fals, înlocuindu-l cu adevăruri bazate pe stiință și empatie. Cred că feminismul intersecțional ar trebui discutat mai deschis, pentru că vorbește despre o problematică care ne afectează, în esență, pe toți.”

O altă ramură este și F-SIDES Premieres, noua linie curatorială prin care echipa F-SIDES dorește să împărtășească unui public cât mai larg filme recente, cu succes festivalier, ce au în centrul poveștii personaje feminine complexe.

La începuturile cineclubului, în 2020, fondatoarele Ioana și Alexandra au avut mici temeri. Asumarea termenului de feminism în fața publicului a venit pe parcursul activității. Astfel, Ioana mărturisește că nu a spus “din start acest lucru cumva dintr-o teamă că nu se va înțelege despre ce e vorba. În timp, am început să ne asumăm mai mult acest termen.” 

Alexandra își amintește că au pornit “cu multe frici, cred că bine întemeiate pentru că trăim în societatea în care trăim, dar am început și cu pași cumva safe și am tot ieșit din zona asta de confort. Momentan nu s-a întâmplat nimic major și rău, nu am fost în inima niciunui scandal.”

“În mare parte, în filmele mainstream, femeile sunt reduse la o trăsătură stereotipică. Sunt băgate în niște cutiuțe care nu conferă complexitate personajului.“

“Un alt motiv pentru care am început proiectul F-sides este și acesta. Să aducem în fața spectatorilor filme care arată altfel de portretizări ale femeilor, care le conturează ca fiind personaje complexe. Femeile povestitor practic.” Alexandra Lulache.

Ioana Diaconu crede și simte că în România se naște un nou val cinematografic și două nume care i-au venit imediat în minte au fost Monica Stan și Alina Șerban.

“Cred că vrem să vedem personaje în filme ca femeile pe care le știm în viețile noastre. Cu o complexitate pe care o știm”, adaugă Alexandra.

Cele două fondatoare sunt dornice să primească feedback și de la persoane din industrie cu privire la activitatea acestui cineclub. Alexandra spune că au primit feedback mai des de la oameni din afara lumii filmului.

“E nevoie de educație și în industrie, mai ales o etică a lucrului, cum să ne comportăm unii cu altii, cum sa creăm safespace-uri pentru fiecare.”

Ioana Diaconu, cofondatoare F-SIDES

Odată cu încheierea sezonului 3 din cadrul F-SIDES, publicul poate vizita expoziția Honey, I got you a seat până în data de 14 noiembrie, situată în Clădirea Isaf de pe Calea Giulești 14. Curatoarea expoziției este Cristina Vasilescu, iar publicul poate vedea 6 lucrări realizate ca răspuns la cele 6 filme din acest sezon 3.

De asemenea, tot la această expoziție, publicul poate vedea cele 6 filme în mediatecă. Cei 6 artiști invitați sunt: Dimitrie Luca Gora, Mihaela Vasiliu, Lorena Cocioni, Sabina Tupan, Iulia Toma și Hortensia Mi Kafchin.

De asemenea, echipa F-SIDES vă invită să vizionați noul film al Larisei Crunțeanu, O iubire mică, nesemnificativă, în data de 30 noiembrie la Cinema Elvire Popesco, București.

The post F-SIDES, cineclubul feminist care educă adolescenții din țară și umple sălile de cinema appeared first on Cultura la dubă.

Transferul lui Matei și un concurs de scurtmetraje au reaprins, însă, o prietenie care s-a consolidat treptat și pe care s-au pus bazele unui proiect care la început se dorea a fi doar un film de o vară. Acum, Matei și Răzvan spun că sunt fondatorii clubului de film Overthink, format din aproximativ 20 de elevi de liceu, care se ocupă de realizarea de scurtmetraje și de lungmetraje.

Anul acesta au participat la festivalul-concurs de book-trailere Boovie cu un trailer pentru cartea ”Cel care mă așteaptă” a autoarei Parinoush Saniie și au primit mențiune, iar Mirabela Porondi a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină.

„Nu avem profesioniști în spate, nu avem îndrumători, ne jucăm cu camera în mână. Suntem niște amatori care încearcă să facă ceva. Oricine poate să facă asta, noi doar avem inițiativa.”, a declarat Theodor Vieru, editorul video al echipei, într-un interviu acordat Cultura la dubă de o parte a membrilor clubului.

Overthink are la activ două scurtmetraje, un lungmetraj și un trailer și nu vrea să se oprească aici.

Cum ați început clubul de film?

Matei Elesei (fondator și regizor): Am avut un început foarte sfios. Am avut o propunere de realizare a unui scurtmetraj antidrog. La vremea respectivă nu cunoșteam pe nimeni din liceu în afară de colegul meu Răzvan Marin, cu care mă cunoșteam încă din clasele primare.

Răzvan Marin (co-fondator, actor): Matei mi-a cerut ajutorul pentru realizarea filmului cu tema antidrog. A fost primul nostru proiect și primul concurs la care am câștigat locul I cu ajutorul altor colegi din școală.

Erați pasionați de cinematografie când ați început proiectul sau pasiunea s-a dezvoltat pe parcurs?

Matei Elesei: Încă de când eram mic mă filmam singur pe dealuri și așa a început totul pentru mine. Pasiunea a luat amploare în anii de liceu, cu un an și jumătate în urmă. Inițial nu m-am gândit că aș putea realiza un club de film, dar oferindu-ni-se propunerea de realizare a unui scurtmetraj antidrog am strâns cât mai mulți oameni alături de noi. După aceea ni s-a propus să realizăm mai multe proiecte. Cel mai important lucru care a adus clubul de film aici este prietenia dintre mine și Răzvan.

După antidrog am avut o propunere la nivelul liceului, venită din partea unul club de voluntariat, care colaborează cu UNICEF, de realizare a unui scurtmetraj pe tema familiei.

Răzvan Marin: După acest proiect am început altul din proprie inițiativă, Ecou Ecvestru.

Cum v-ați extins echipa?

Răzvan Marin: La început nu aveam cu cine să realizăm acest proiect și eu am venit în ajutorul lui Matei. La rândul meu am chemat alți prieteni și ei i-au adus pe alții. Am mai recrutat oameni de pe stradă. La prima scenă din Ecou Ecvestru ne-am împărțit în trei echipe și am mers prin locuri apropiate de zona în care filmam și am adunat oameni de pe stradă întrebându-i dacă vor să aibă un rol de figurație în film. Așa am reușit să umplem un autocar de 40 de locuri.

După ce am realizat mai multe proiecte oamenii ne-au văzut munca și unii dintre ei au apreciat-o și au vrut să ne cunoască. Au venit să își pună în practică pasiunea pentru actorie, scenaristică, filmat, editat și ușor-ușor am adunat persoane pentru fiecare departament.

Matei Elesei: Așa a devenit clubul de film mai cunoscut în liceu. După Ecou Ecvestru, în toamna ce a urmat, am realizat o nouă serie de recrutări la care au venit ceva oameni, destul de talentați în arta filmului.

Povestiți-mi despre primul vostru lungmetraj, Ecou Ecvestru. Cât de mult ați muncit la el?

Matei Elesei: Ne-am dorit să facem un film pentru o vară. Ca să avem o idee de pornire a trebuit să mă gândesc la ceva mai special. Am zis să filmăm într-o tabără ecvestră și toată acțiunea să se desfășoare în jurul acelei tabere.

Răzvan Marin: Am stat trei săptămâni în acea tabără, în corturi. Ne trezeam dimineață la opt și filmam direct, nu mâncam, nimic, și terminam noaptea, la două-trei, poate chiar patru, stând în frig. Eu, de exemplu, stăteam cu lanterna pe colegii mei în așa fel încât să se vadă ceva. La momentul respectiv nu aveam o luminozitate foarte bună a camerei.

Matei Elesei: Am rezervat trei săptămâni acolo, dar în afară de acele săptămâni a mai fost încă o lună de filmări în afara hergheliei, pe diguri, în păduri, lacuri. În final, filmarea și editarea au durat din iulie până în octombrie 2021. În spatele cadrelor reușite sau mai puțin reușite e foarte multă muncă, foarte mult stres, uneori și certuri.

Cum v-ați promovat filmul?

Matei Elesei: Doamna directoare ne-a permis să difuzăm filmul în fiecare clasă de liceu. A fost destul de greu pentru că așteptările noastre erau destul de mari. La unele clase am fost aplaudați, dar la alte clase oamenii râdeau de noi. Pe cât de plăcut a fost, pe atât de dur.

Cum obțineți resurse financiare pentru realizarea unei producții?

Matei Elesei: Bugetul filmului vine din buzunarele noastre. Chiar dacă aparatura de filmat îmi aparține, recuzita, transportul, cazările sunt plătite din buzunarele membrilor echipei.

Cum faceți rost de costume?

Matei Elesei: Noi confecționăm costumele, iar eu sunt colecționar de antichități, specialist în domeniul faleristicii, adică al decorațiilor militare, prin urmare unele dintre costume sunt din colecția personală.

Cum a fost experiența Festivalului Boovie pentru voi? Cum a fost procesul de scriere a unui scenariu după un roman?

Matei Elesei: L-am descoperit pe Dragoș Cantăr care este un cameraman excepțional și a ascultat toate indicațiile oferite pe platoul de filmare. Tot datorită lui Răzvan am descoperit-o pe Mirabela Porondi și i-am oferit rolul principal în film și se pare că s-a descurcat chiar foarte bine.

Eu, alături de Dragoș și Alia, am scris scenariul. Am căutat câteva secvențe importante din carte și am început filmările. Nu am vrut să îi dau filmului o tentă dinamică. Al nostru e puțin mai nostalgic și dramatic.

Din punctul meu de vedere, Boovie a fost una dintre cele mai faine experiențe, pe care până la vremea respectivă nu o mai întâlnisem. La Focșani am ajuns să cunoaștem foarte mulți oameni din domeniul care ne pasionează.

La ce proiect lucrați acum?

Elesei Matei: Avem un viitor proiect chiar foarte măreț. Vara aceasta vrem să îl realizăm. Este un film despre liceeni. Știm că au mai fost două sau trei filme în care a jucat și Ștefan Bănică, dar noi ne dorim să facem ceva cu totul diferit. Momentan lucrăm la scenariu.

Ne-ar fi de ajutor dacă am avea sponsorizări. Vrem să extindem filmările în București și Constanța. Sponsorizările vin destul de greu pentru că oamenii nu ne-au descoperit încă adevăratul potențial. Cel mai mare regret al meu este că nu am avut posibilitatea de a înființa Overthink cu mai mult timp înainte. Poate am fi realizat lucruri mai mărețe.

Ce veți face cu pasiunea pentru cinematografie mai departe? Vă doriți să mergeți la o facultate de arte și sa activați în domeniu?

Elesei Matei: Dintre membrii care fac parte din acest club eu sunt singurul care își dorește să urmeze drumul pe regie, în rest doar câțiva colegi se numără printre cei care vor să fie videografi, fotografi, editori, în schimb mai avem colege care vor sa meargă mai departe pe drumul artelor plastice, ele sunt pictorițe.

Cum vedeți România ca țară în care sa vă dezvoltați pasiunea pentru cinematografie?

Elesei Matei: România este o țară extraordinară, cu un potențial nemaipomenit, ce îți oferă posibilități nemărginite de a face film.

Ce înseamnă pentru tine aceste posibilități nemărginite?

Elesei Matei: Peisaje, istorie, oameni, cultură, dragoste.

Spui că ești pasionat de istorie. Îți dorești să regizezi filme istorice?

Elesei Matei: Da, după ce voi termina regia, primul film va fi unul istoric.

Aveți în plan să continuați proiectul clubului de film după terminarea liceului? V-ați gandit ce veți face cu el după ce veți pleca la facultate?

Elesei Matei: După terminarea liceului, planul meu este ca Overthink să se dezvolte ca un club de film la nivel național, să existe în fiecare oraș o secțiune în care elevii de liceu nu numai să învețe să facă film, ci ulterior să concureze cu filmulețele realizate de ei la un festival național numit Overthink.

The post Cum se vede cinematografia prin ochii unor adolescenți – povestea “Overthink”, clubul de film înființat de liceeni din Bacău appeared first on Cultura la dubă.

Pe Strada Doctor Victor Babeș din Iași, la numărul 7, există o cameră destinată exprimării libere prin pictură. Copiii, adolescenții și adulții sunt așteptați ca între cei patru pereți să înceapă călătoria într-un univers infinit de idei.

„De-a lungul timpului am observat că avem nevoie de un spațiu în care să ne exprimăm liber, pentru că metoda asta convențională, la masă, te limitează.

Tu nu poți să fii creativ dacă ți se impune să stai într-un în loc. Nu poți să fii creativ la cel mai înalt nivel dacă ți se impune o temă, dacă ți se spune cum să faci ceva, cum să faci un peisaj, cum să faci un copac”, spune Anca Coțovanu, artist vizual stabilit în Iași și inițiatoarea proiectului „Camera picturii”.

După ce a predat Educație plastică copiilor din mediul rural și a fost dezamăgită de mentalitatea retrogradă cu care s-a întâlnit în sistemul educațional românesc, Anca Coțovanu a creat contextul prin care pune în practică conceptul ”non-teacher” – încurajarea exprimării libere prin absența temelor și indicațiilor de lucru – inspirată fiind de practica popularizată în Europa de pedagogul francez Arno Stern.

Pus în aplicare, conceptul ”non-teacher” permite celor care intră în „Camera de pictură” să se angajeze într-un proces pe care Anca îl numește ”acțiune de jurnal”.

„Eliminăm partea în care ne este frică de ce spun ceilalți. E ca într-un jurnal. Ei se exprimă prin culoare. Atunci când pictează, spun ceva despre ei.”

Anca Coțovanu, artist vizual

“Eu numesc asta acțiune de jurnal. În mod subconștient ei se exprimă ca într-o filă de jurnal. În camera picturii îi invit să deseneze orice.

Eu sunt artistul care pune accent mai mult pe proces, decât pe rezultat. Pune accent mai mult pe hazardul formelor, al culorilor. Când reproduci cu exactitate înseamnă că nu vorbești despre tine, din interiorul tău, tu vorbești din exterior. Arta are scopul de a ne face să ne punem întrebări”, explică Anca.

Deși vârsta este irelevantă în „Camera de pictură”, aici ajung de cele mai multe ori copiii. Odată intrați în spațiu, aceștia fac tranziția de la concret la abstract. Coala albă de hârtie invită la posibilități infinite de exprimare. Copiii se desprind treptat de ideile și formele preconcepute – case, copaci, flori – și se aventurează într-un univers nedefinit, unde își creează propriile sensuri.

„Accesul se face cu haine de scandal pentru că eu le dau voie să se murdărească. Își pun până la cot culori. Lor le place să picteze nonsens. Cu mâinile, cu pensulele, cu rola de burete. E o zonă de experiment.”

„Camera de pictură” îmbracă forma unei distracții cu beneficii pentru  dezvoltarea psiho-emoțională.

„Prin pictură copiii dobândesc foarte multe abilități. De adaptare, pentru că se duc într-un grup în care fiecare are o idee, are o lume. Se adaptează la ideea celuilalt. Învață să se autoghideze și să țină cont de ceilalți.

La nivel intrinsec, abilitatea de a căuta în propriile simțuri. Impactul cu foaia albă fără o sarcină îi blochează. Aici se vede nivelul de adaptare.

Dacă copilul învață de mic să se descurce singur, să facă ceva din proprie inițiativă, așa va face și când va fi adult. Când va fi adult va ști să ia singur decizii, nu va aștepta să-i spună cineva ce să facă, cum să facă. Va învăța să gândească pentru el”, explică Anca Coțovanu.

Camera picturii este o experiență pe care artista din Iași o dedică tuturor vârstelor. Spre deosebire de copii, distracția adulților este mai serioasă. Aceștia vin cu așteptări și caută răspunsuri.

„Adulții caută mai mult un rezultatul. Copiilor nu le pasă ce iese la sfârșit. Adulții caută să citească, să se descopere. Caută răspunsuri. Copiii vin să se distreze. Adulții lucrează mai conștient.”

“Asociază culoarea cu ceea ce transmite ea. Când nu mai ai așteptări, atunci forma este adevărată.

Camera picturii reprezintă un spațiu de explorare liberă prin pictură. Noi adulții uităm că în noi există un copil. Trebuie să-i oferim copilului timp să se joace, să experimenteze și el. Din păcate adulții iau viața foarte în serios. Le-aș spune să-și ofere o experiență.”

Organizatorii spun că pentru a intra în stare sunt necesare minimum 4 vizite în camera picturii, în ședințe a câte 60 minute. Prima ședință este gratuită și durează 40 de minute. Apoi, prețurile variază în funcție de ședințele individuale, de grup, plătite separat sau prin abonamente. Detalii găsiți aici.

The post “Camera picturii”, locul unde copiii și adulții se exprimă liber prin culori appeared first on Cultura la dubă.

“Super”, festival de film pentru adolescenți, anunță organizarea unui atelier de film dedicat adolescenților. Atelierul e programat să aibă loc în București, în perioada 30 august – 5 septembrie, în format fizic, cu respectarea normelor de distanțare socială și sanitare.

Se pot înscrie adolescenți din România sau Republica Moldova, iar transportul la București va fi asigurat de organizatori.

 Workshop-ul de film este dedicat tuturor adolescenților care doresc să intre în contact cu mediul audiovizual, indiferent de experiența anterioară.

Primele două zile vor fi dedicate întâlnirilor și discuțiilor cu trainerii Sarra Tsorakidis, Carmen Tofeni, Dragoș Apetri și Călin Boto. În cadrul întâlnirilor cu trainerii, participantele și participanții vor fi îndrumați în procesul de realizare al unui film de scurtmetraj, învățând totodată care sunt pașii necesari, dar și cum să se raporteze critic la alegerile lor și la limbajul cinematografic.

În următoarele zile, aceștia vor fi împărțiți în echipe, vor filma și monta scurtmetrajele lor. Filmele vor fi proiectate în ultima zi de festival, pe 5 septembrie.

Workshop-ul este sprijinit de Institutul Francez din București. Filmele discutate în cadrul întâlnirilor vor face parte din cinematografia franceză.

Cei interesați să se înscrie la workshop trebuie să trimită:

• 3 sinopsis-uri de filme pe care ar vrea să le facă la workshop-ul Super (bazate pe idei originale, de câte un paragraf fiecare);

• un scurtmetraj făcut de ei și/sau 5 fotografii;

• o scurtă descriere a lor, în care să spună de ce vor să participe la acest workshop, ce așteptări au de la atelier și dacă au o cameră cu care ar putea filma. Se pot înscrie la workshop și cei care nu dețin o cameră (acest lucru nu le va afecta aplicația).

Deadline: 24 mai. Detalii AICI.

The post Înscrieri la “Super Atelierul de Film” pentru adolescenți. Participarea este gratuită. appeared first on Cultura la dubă.