În ultimii 3 l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

Aseară a avut loc la Cărturești Carusel Gala Premiilor Cărturino, cel mai important eveniment de profil care aduce în atenția publicului cele mai bune cărți de literatură pentru copii ale anului.

“Klikel si furnicuțele multicolore”, de Matei Vișniec, cu ilustrații de Andra Bădulescu, Editura Polirom Junior, a fost desemnată cea mai bună carte, în timp ce Unde e Șosețica?, de T.O. Bobe, cu ilustrații de Alexandra Mîrzac, Editura Frontiera, a primit Premiul Librarilor. Aceeași carte a primit și trofeul pentru Cartea ilustrată a anului. Premiul copiilor, acordat de un juriu format din copii și adolescenți, a mers către “Anxionauții: Pierduți prin Cosmos”, de Iv cel Naiv, cu ilustrații de Vali Petridean, Editura Humanitas Junior.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, scriitorul Matei Vișniec a vorbit despre importanța promovării literaturii pentru copii și apropierea copiilor de lectură printr-un efort colectiv.

“Domnul Vișniec, militați de foarte mulți ani pentru încurajarea lecturii pentru copii. Cum am putea, totuși, să facem asta într-o țară în care consumul de carte este destul de mic?

Scritorii, bibliotecarii, profesorii, părinții, instituțiile se pot implica, unele instituții de creație.  Putem să-i aducem pe copii înapoi spre carte și putem mediatiza mai mult, e mare nevoie de revenire la aceste valori fundamentale care sunt povestea, lectura, lectura cu voce tare, întâlnirea în jurul unei cerți, discuțiile în jurul unei povești, discuții între părinți și copii în jurul aceleiași povești.

Am participat în ultimii ani la astfel de eveniment în Franța, unde se citește cu voce tare, îmi place mult că vin copiii. Nu e ușor, dar dacă-i atragi pe copii cu lucruri frumoase, interesante…este minunat! Este minunat! Mintea unui copil este un recipient în care dacă știi să pui lectură, să pui artă, pasiune, dragoste, asta îi poate schimba viața. E nevoie de festivaluri în care culturile sunt valorizate. Am observat în festivalul din Franța, care mi-a părut foarte mult… E o lectură la care oamenii din tot orașul citesc cu voce tare. Astfel de momente pot crea efecte durabile.”, a declarat Matei Vișniec pentru Cultura la dubă.

Despre importanța literaturii pentru copii a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă și scriitorul Florin Bican. Detalii AICI.

A treia ediție a Premiilor Cărturino a adus în atenția cititorilor 10 titluri finaliste la categoriile principale: Cartea ilustrată a anului și Cartea de literatură pentru copii a anului.

Finaliste la Cartea de literatură pentru copii:

• Anxionauții: Pierduți prin Cosmos, de Iv cel Naiv, cu ilustrații de Vali Petridean, Editura Humanitas Junior
  
• Consulatul lunii sau Adelina și crocodilii de mlaștină, de Matei Vișniec, cu ilustrații de Joèla Vișniec, Editura Humanitas Junior
  
• Klikel si furnicuțele multicolore, de Matei Vișniec, cu ilustrații de Andra Bădulescu, Editura Polirom Junior
  
• Pădurea Vrăjitoarei Mici, de Mihai Buzea, cu ilustrații de Ioana Pârvan, Editura Frontiera
  
• Ultima provocare, de Adina Rosetti, Editura Arthur

Finaliste la Cartea ilustrată a anului:

• Cartea de plastilină, de Ionela Hadârcă, cu ilustrații de Maxim Bivol, Editura Cartier
• Lumea lui Baltazar, de Alex Moldovan, cu ilustrații de Ștefan Georgescu, Editura Vlad și Cartea cu Genius
  
• Petrecere cu unicorn , text și ilustrații de Adela Maria Calistru, Editura Vlad și Cartea cu Genius
  
• Unde e Șosețica?, de T.O. Bobe, cu ilustrații de Alexandra Mîrzac, Editura Frontiera
  
• Ziua când a muncit lenea, de Victoria Pătrașcu, cu ilustrații de Keszeg Ágnes, Editura Univers

Librăriile Cărturești au spații dedicate copiilor. Raftul Cărturino e disponibil în librării și pe carturesti.ro cu titlurile nominalizate la Premiile Cărturino și numeroase alte volume. În plus, actrița Dana Rogoz a anunțat deschiderea unui club de carte pentru copii pe care îl va ține la Cărturești Verona.

The post “Klikel și furnicuțele multicolore”, de Matei Vișniec, desemnată cartea anului la Gala Premiilor Cărturino appeared first on Cultura la dubă.

Marius Daniel Popescu, născut la Craiova în 1963 și stabilit la Lausanne din 1990, unde își câștigă existența ca șofer de autobuz în cadrul transportului public local, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026, unul dintre cele mai importante premii literare acordate autorilor de limbă franceză. Alături de el mai sunt nominalizați Daniel Pennac, Elisabeth Barillé și Michel Bernard.

Poet și prozator, Marius Daniel Popescu a început să scrie și să publice poezie în România, unde i-au apărut patru volume. A frecventat cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, a făcut parte din „Grupul de la Braşov“.

În 1990 a cunoscut o elvețiancă de care s-a îndrăgostit și a emigrat alături de ea în Elveția. În prezent are cetățenie elvețiană. Primul său volum de poeme în limba franceză s-a intitulat 4 x 4, poèmes tout-terrains și a fost publicat la editura Antipodes din Lausanne. A urmat în 2004 Arrêts déplacés, la aceeași editură, volum care a obținut Premiul Rilke în 2006. În paralel a ținut cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

“Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul a fost publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, a ajuns la al treilea tiraj. Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.” – scrie Editura Humanitas.

“Simfonia Lupului” este și titlul unui film documentar la care regizorul Claudiu Mitcu lucrează în prezent. Filmul va aduce în atenția publicului povestea lui Marius Daniel Popescu și Cultura la dubă publică azi imagini în premieră de la filmări.

“Este cel mai liber om pe care l-am întâlnit vreodată și acesta este motivul pentru care am vrut să fac un film despre el. Filmările le-am început acum 2 ani și au avut loc în Lausanne, Zurich, Geneva, Paris, București, Cluj, Balș, Galați, Delta Dunării și se pare că se vor sfârși la Monaco. Am pornit de la ideea că vreau să surprind procesul de lucru la cea mai recentă carte a sa, dar viața tumultoasă și deschiderea pe care mi-a oferit-o Marius fac ca filmul să fie mult mai mult decât despre asta. Sper să fie văzut de cât mai mulți oameni fiindcă povestea lui merită să fie cunoscută.”, a declarat regizorul Claudiu Mitcu pentru Cultura la dubă.

Autorul de origine română este acum nominalizat pentru întreaga sa operă la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026. “Prin poezia sa apropiată de cotidian, într-o tonalitate care amintește uneori de lirismul urban al unui Raymond Carver sau al unui Charles Bukowski.”, se anunță pe site-ul Fundației Prince Pierre.

Creat în 1951, Premiul Literar recompensează în fiecare an, la propunerea Consiliului Literar, un scriitor francofon de prestigiu pentru întreaga sa operă. Premiul este însoțit de o recompensă financiară în valoare de 25.000 de euro. Doar un român a mai câștigat acest trofeu – Eugene Ionesco în 1969.

În fiecare an, în luna mai, membrii Consiliului se reunesc la Paris pentru a stabili lista autorilor selecționați. Laureatul este desemnat la Monaco, în cadrul sesiunii de lucru de toamnă care precedă Ceremonia de decernare a Premiilor Fundației, în timpul căreia îi este înmânat Premiul.

Pentru contribuția sa la literatura europeană, Marius Daniel Popescu a fost decorat în 2018 de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, în categoria literatură.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scriitorul Marius Daniel Popescu, șofer de autobuz la Lausanne, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026 appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, România este prezentă la cel mai important eveniment internațional dedicat cărții: Festival du Livre de Paris, organizat la Grand Palais. Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru – Stănescu sunt câțiva dintre scriitorii români care vor avea întâlniri cu cititorii francezi, la standul României. 

Cărtărescu va fi invitat chiar pe una dintre scenele oficiale ale festivalului.

În tot acest timp, francezii se vor bucura și de vinul oficial al României – colecția  SPIRIT de la Jidvei – un omagiu adus creativității româneşti pe una dintre cele mai mari scene culturale ale Europei.

Realizatorii podcastului Vorbitorincii, jurnalistul Cătălin Striblea și scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu, vor realiza o ediție specială Vorbitorincii, de la fața locului. 

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, aceștia descriu atmosfera de la Festival du Livre și ne spun ce ar trebui România să învețe din modelul de succes al francezilor, pentru a îmbunătăți consumul de carte. 

La festival a fost prezent și președintele Franței, Emmanuel Macron. 

***

Sub cupola spectaculoasă a Grand Palais, unul dintre edificii culturale emblematice ale Parisului, literatura capătă, an de an, o energie aparte. Între 17 şi 19 aprilie 2026, Festivalul de Carte de la Paris readuce în prim-plan bucuria lecturii, dialogul dintre culturi şi întâlnirile care dau sens poveştilor, într-o ediție inedită dedicată temei călătoriei. 

Vizitatorii pot descoperi peste 60 de volume ale autorilor români traduse în franceză, dar și peste 60 de titluri în limba română, reunind 19 edituri, și pot interacționa direct cu 21 de autori prezenți pentru sesiuni de autografe. Ediția din acest an găzduiește peste 1.500 de autori, și 14 țări. Printre scriitorii români prezenţi se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Ioana Nicolaie, Daniela Rațiu, Radu Găvan, Elise Wilk, Adrian Voicu, Doina Lemny, Estelle Cantala, Iulia Dondorici, Ecaterina Paraschiv şi mulţi alţii.

După prezențele remarcabile la retrospectiva Brâncuși de la Centrul Pompidou, retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și Biblioteca MK2 și festivalul Un Weekend ’l est, Jidvei este din nou prezent alături de cultura română la Paris, cu vinurile premium ale colecției SPIRIT.

Jidvei continuă seria „Vin la poveşti. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o prezență specială în inima festivalului: un jurnal în timp real, desfășurat pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Radu Paraschivescu şi Cătălin Striblea vor documenta cele trei zile de festival: întâlniri cu autori, atmosfera standului românesc, momente din culisele unuia dintre cele mai mari evenimente literare europene.

Cătălin Striblea, jurnalist: “Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea vorbesc despre Festival du Livre, eveniment major pentru francezi, vizitat chiar de către președintele Franței, Emmanuel Macron. 

“Ce v-a impresionat cel mai tare din ceea ce ați văzut la Salon du Livre?

Cătălin Striblea: Cozile. Șiruri de cozi. La intrare, la autografe, la standurile marilor edituri unde frecvent apare culoare de delimitare ca oamenii să ajungă în ordine să vadă cărțile. 

Apoi miile de copii și adolescenți care vineri au venit cu școala la Grand Palais. La prânz, îi vedeai înșirați pe treptele către etaje luând prânzul alături de profesori care le explicau ce văd și ce citesc. 

Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe. Parcă vedeai cu ochiul liber cum se construiește o societate puternică.

Radu Paraschivescu: Mi-a plăcut în primul rând “semnul distinctiv” al festivalului, un montgolfier format din cărți. Trimiterea la cartea care înalță e frumoasă. Mi-a plăcut locul, Grand Palais e maiestuos fără să fie strivitor și oferă spațiu vital editorilor. Și mi-a plăcut, sigur, afluența de public.

Cum e văzută literatura română acolo, printre francezi?

Radu Paraschivescu: E clar că nu mai suntem periferici, cum eram cândva. Simplul fapt că standul României a fost plasat aproape de intrare, spune ceva.

Nu suntem vedete mondiale, dar nici izolați și suficienți. O datorăm programelor de sprijinire a traducerilor, eforturilor pe care le fac ICR, Centrul Național de Carte și Ambasada României la Paris și, deloc în ultimul rând, oamenilor cratimă care trăiesc între țări și culturi: Matei Vișniec, soții Courriol etc.

Cătălin Striblea: Dacă ajungi la standul României o să vezi zecile de volume ale unor scriitori români,  traduse în ultimii ani de edituri franceze. Este o abundență de creativitate românească prezentă astăzi în Franța. Și foarte departe de țara europeană exotică și sărăcită de comunism de acum 30 de ani. 

Există, evident, un star – Mircea Cărtărescu, mereu înconjurat de admiratori, care are programată o întâlnire pe scena principală a târgului, dar și numeroși scriitori care oferă o perspectivă asupra unei lumi puțin cunoscute și în transformare. 

Mi-a spus unul dintre cei prezenți la stand că România are o lipsă de încredere în ea și că suntem mult mai bine decât percepția generală pe care o avem noi despre noi. Mi s-a părut că oamenii vin ca la o sursă sigură de literatură bună.

Francezii, parizienii în special, sunt cunoscuți pentru numărul mare de librării și consumul de carte ridicat. Desigur că în spate sunt secole întregi de dezvoltare a culturii. Dar ce credeți că am putea învăța noi, românii, de la ei, din acest punct de vedere?

Radu Paraschivescu: Nu mare lucru, mă tem. Cultura e în continuare o entitate neglijată la noi.

Cătălin Striblea: ⁠Chestiunile de organizare și de grijă asupra cărții. O mirare exprimată de francezi este mărimea TVA-ului la cartea românească. “La noi este 5% și așa va rămâne. Avem o lege a cărții practic de nedesfăcut. Nu înțeleg de ce nu procedați la fel.” 

Sunt apoi micile chestiuni de organizare. De la spațiul ales, impresionant, până la știința de a forma o coadă. Totul e gândit ca experiența publicului să fie bună în condițiile în care o singură zi aduce zeci de mii de vizitatori. 

Și sistemul de promovare: afișele sunt vizibile în marile centre ale orașului. 

Dar cred că cea mai importantă este această normalitate a cărții în viața unor copii. Zecile de școli care vin la festival ca să caute volume de calitate, întâlniri cu autori și un univers curat, sigur, pentru copii. 

Îmi place ideea asta: cartea crește în inima și mintea omului. Și are șanse mari ca să fie parte din timpul său, mai ales în competiție cu lumea digitală.”

Ediția specială a podcastului Vorbitorincii va fi găzduită în biblioteca Ovală de către Ambasada României la Paris – un partener de tradiție pentru proiectele culturale românești de impact în Franța. 

Înregistrarea va avea loc în Palatul Béhague – reședința istorică a ambasadei, un edificiu Belle Époque din inima Parisului, a cărui bibliotecă a găzduit de-a lungul deceniilor unele dintre cele mai rafinate întâlniri culturale și diplomatice ale capitalei franceze. 

Ca în fiecare an, România este prezentă la festival printr-un program amplu organizat de Institutul Cultural Român de la Paris şi Centrul Naţional al Cărţii, în parteneriat cu Ambasada României la Paris, Ambasada Republicii Moldova în Franţa şi Consulatul General al României la Paris. Sub motto-ul  „Roumanie, par-delà les frontières | Un territoire toujours a decouvrir”/ „România, dincolo de frontiere | Un teritoriu încă de descoperit” standul naţional (NC32) devine un spaţiu viu al întâlnirilor dintre autori şi public.

SPIRIT, gustul creativității românești 

În contextul în care, la nivel național, cultura se confruntă cu o subfinanțare cronică, cu atât mai valoros devine sprijinul din mediul privat. Din acest punct de vedere, în ultimii ani, Jidvei a devenit un susținător emblematic al artiștilor români și al evenimentelor culturale.

Totodată, Jidvei a pătruns împreună cu cultura română în spiritul profund european, fiind o prezență constantă la evenimente majore de peste hotare. 

La Festival du Livre de la Grand Palais, Jidvei aduce colecția SPIRIT: un omagiu adus spiritului şi creativității româneşti, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper. SPIRIT este o colecție de vinuri premium, o reverență adusă identității româneşti, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodeşte vița-de-vie de peste opt secole.

Colecția SPIRITJidvei: SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose

Colecția reunește vinuri maturate cu grijă în butoaie din stejar bătrân, lucrate manual de meșteri locali, cu etichete ce poartă simboluri locale „cusute cu rost”, inspirate din bogăția naturală și moștenirea culturală a ținutului. Strugurii sunt culeși manual de pe văile Târnavelor, acolo unde ceața matinală creează un microclimat unic, favorizând coacerea lentă și păstrând prospețimea tipică terroir-ului Jidvei.

SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose formează o familie de vinuri cu caracter distinct şi recunoaştere internațională. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Cultura românească, cel mai bun ambasador al nostru

O marcă românească nu poate exista în afara culturii din care s-a născut. Fiecare eveniment cultural la care Jidvei este prezent este o dovadă că România are ceva de spus şi că merită să fie ascultată.

„Pentru Jidvei, a fi prezent la Festival du Livre de la Paris face parte din identitatea noastră. Credem că un brand românesc care a ajuns pe scenele Europei are și responsabilitatea de a deschide uși pentru cultura din care s-a născut. Literatura, vinul, muzica, arta, toate vorbesc despre aceeași Românie. Noi alegem să fim acolo unde se spun povești care contează. Am învățat, de-a lungul anilor, că vinul și cultura au ceva esențial în comun: ambele au nevoie de timp, de răbdare și de oameni care să creadă în ele înainte ca lumea să le descopere.” – declară Ana Necșulescu, Director de Comunicare Jidvei

„Așa cum cultura și educația sunt recunoscute drept domenii fundamentale pentru progres și coeziune socială, o companie precum Jidvei, care aspiră la relevanță și impact pe termen lung, trebuie să integreze organic aceste valori în strategia sa de business și să-și asume, asemenea unui guvern responsabil care investește în educație, sănătate sau infrastructură, rolul de a investi în societate.

Cele mai puternice mărci sunt cele care nu se limitează la promovarea produsului, ci se asociază cu idealuri. În acest context, rolul mărcii se extinde: de la livrarea de soluții la nevoi, spre investiția în capitalul simbolic și intelectual al societății, spre cultivarea aspirațiilor, oferirea de sens și deschiderea de orizonturi.

Cultura nu e cheltuială, e infrastructură neurologică. Bill Bernbach spunea în anii ’60: «Toți cei care folosim mass-media în mod profesional suntem modelatorii societății. Putem vulgariza această societate. O putem brutaliza. Sau o putem ajuta să se ridice la un nivel mai înalt.» Companiile au această datorie: să contribuie la ridicarea societății”, spune Alexandra Tînjală, (Agentia Sister) pentru Republica – Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate – Jidvei România.

Festival du Livre de Paris se va încheia duminică seara. Urmăriți relatările în timp real de la Paris pe pagina de instagram Jidvei. 

***

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.

Brandul reuneşte tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică şi expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale şi diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris şi Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei 

The post Scriitorii români, prezenți la Festival du Livre de Paris. Jidvei este vinul oficial al României la Grand Palais (P) appeared first on Cultura la dubă.

Mai poate fi poezia contemporană relevantă pentru o masă semnificativă de oameni sau a ajuns la gradul cel mai avansat de nișare din istorie? Ce am înțeles și cu ce am rămas din poezia predată în școala generală și în liceu? Și, de ce nu, cum se vor influența poezia și tehnologia în următorii ani?

Cinci poeți contemporani din diferite generații discută în mod deschis despre locul pe care îl (mai) ocupă această formă de artă într-o lume marcată de războaie, incertitudine, crize economice și scroll necontrolat.

Bogdan-Alexandru Petcu, Ștefania Mihalache, Răzvan Țupa, Ligia Keșișian și Ramona Boldizsar ne oferă forma lor de luciditate cu care încercăm să străbatem labirintul incongruent al prezentului mai mult sau mai puțin poetic. Chiar de Ziua Internațională a Poeziei!

***

“Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii, așa cum o știm” – Ștefania Mihalache, poetă

Mai avem nevoie de poezie în 2026? Dacă da, de ce?

Bogdan-Alexandru Petcu: Ultima dată când am verificat piramida nevoilor, a lui Abraham Maslow, nevoia de poezie nu era inclusă acolo, cel puțin nu în forma asta. Chiar și așa, admițând că putem vorbi despre poezie folosind conceptul de nevoie, sunt tentat să spun că este cel puțin la fel de acută ca în urmă cu 10 ani, iar lucrul ăsta se observă cu ochiul liber: apar colecții noi de poezie la edituri mari, de pildă colecția / pocket; apar edituri noi care publică doar poezie, un exemplu relevant fiind Fantomas; apar tot mai multe antologii de poezie contemporană etc., semnale care nu pot fi interpretate decât ca interes (sau nevoie) tot mai mare din partea oamenilor – oameni vulnerabili în fața tăvălugului istoriei.

Ștefania Mihalache: Avem din ce în ce mai multă nevoie de poezie, pentru că trebuie să ne conservăm și exprimăm sensibilitatea ca ființe umane. Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii așa cum o știm. Iar predominanța ei, cât și evenimentele geopolitice din ce în ce mai tulburi cer tot mai multă conștientizare și responsabilizare, iar poezia, de-a lungul timpului, a făcut și asta. Și trebuie să o facă și mai departe.

Răzvan Țupa: Poezia de nevoie e cel mai rău lucru pe care și l-ar dori cineva pentru dinamica lecturii. Atâtea aberații sunt impuse ca nevoi… Poezia are șansa de a rămâne ceea ce faci dincolo de ce ți se spune că e nevoie. Nu e nevoia, e treaba ta.

Ligia Keșișian: Poezia rămâne, în vremurile pe care le traversăm, unul dintre puținele teritorii în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista cu o formă necesară de vigilență etică. Trăim într-un climat al supraexpunerii, în care informația se revarsă continuu, fără a produce întotdeauna înțelegere.

Zgomotul cognitiv e atât de intens, încât riscă să ne estompeze însăși percepția morală. În acest context, poezia, adesea văzută ca refugiu, devine mai curând esențială pentru recalibrare. Într‑o lume ce pare în permanență cartografiată, cuantificată și arhivată, poezia funcționează ca o contra‑lumină, readucând în atenție ceea ce nu poate fi convertit în date. Cred că poezia rămâne una dintre puținele resurse capabile să producă o modificare interioară reală. Dacă mai putem schimba ceva în modul în care percepem realitatea, cred că schimbarea începe în limbaj – acolo unde poezia rămâne, încă, surprinzător de vie.

Ramona Boldizsar: Bineînțeles! Poezia se întâmplă în viețile noastre uneori chiar și în forme nescrise, fără să ne dăm seama, și probabil că ar fi destul de greu să trăim fără ea. Însă, oricum ar fi, cred că societatea noastră are încă ce învăța de la cărțile de poezie. Ne putem regăsi foarte ușor în aceste texte, poezia vorbește clar, pertinent, irezistibil despre realitate și despre noi. Deci, într-un fel, pur și simplu pentru că ne poate îmbogăți și clarifica existența.

Ne ajută sau ne încurcă școala în demersul de a ne apropia de poezia de azi?

“Nu aș putea spune că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană” – Bogdan-Alexandru Petcu, poet

Bogdan-Alexandru Petcu: Chiar dacă la terminarea liceului rămăsesem cu senzația că umanioarele sunt moarte, din simplul considerent că ceea ce a produs contemporaneitatea lipsea din manuale și programă, nu aș putea spune că școala m-a încurcat. De altfel, nu aș putea spune nici că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană, dar a reușit să facă un lucru extrem de important, și anume să-mi ofere instrumentele necesare pentru o eventuală apropiere.

Totuși, știu sigur că există și situații complet diferite de-a mea, situații în care școala, prin profesori extrem de pasionați și dedicați, ajută elevii în mod direct să se apropie de poezia și literatura de azi. Mă gândesc, desigur, la elevii din Alecart, elevi care au norocul să-i aibă profesori pe Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu. Mă gândesc și la elevii Oanei Paler, la fel de norocoși.

Ștefania Mihalache: Nu prea știu ce mai poate și ce nu mai poate școala astăzi. Cred că suntem într-o reorganizare epistemologică mai largă, iar școala (mai ales cea din România) își adaptează conținuturile cu un delay considerabil. De obicei, școala se apropie de poezia contemporană mai degrabă prin eforturile anumitor profesori (dar nu foarte mulți) de a organiza întâlniri și ateliere cu scriitori. La nivel curricular nu văd nici un impuls în această direcție.

Răzvan Țupa: Școala e doar o idee. De fapt profesorii contează. Ei pot să ajute sau să încurce exact ca poezia. Uneori chiar cine pare că te încurcă s-ar putea să îți dea argumentul pentru ce te ajută. Am avut norocul să întâlnesc persoane care predau literatura la școală în moduri spectaculoase.

Dar la un moment dat, cineva din postură profesorală ne explica de ce nu e cine știe ce Eminescu față de Arghezi. Cred că a fost prima dată când m-a interesat în mod real ceva legat de Eminescu. Iar când aceeași persoană a zis că facem la clasă Nichita Stănescu pentru că trebuie, dar nu are sens și e și enervant, m-a convins dintr-o dată că trebuie să fie ceva și cu poezia de după Arghezi dacă e așa o problemă de nervi…

Ligia Keșișian: E dificil de spus dacă școala ne ajută sau ne încurcă, pentru că, de cele mai multe ori, poezia e predată într-un mod care îi anulează tocmai flexibilitatea interioară. Manualele insistă pe scheme, etichete și clasificări, ca și cum poemul ar fi un artefact de muzeu și nu un text deschis, un organism viu.

Mai degrabă decât să îi învețe pe elevi să citească în profunzime și să își antreneze gândirea critică, școala îi obișnuiește cu interpretări standardizate și cu comentarii preluate mecanic. Astfel, riscul nu este doar îndepărtarea de poezia de azi, ci pierderea contactului cu însăși capacitatea de a citi cu atenție și discernământ un text.

“Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre” – Ligia Keșișian, poetă

Dacă am privi poezia mai puțin ca pe o lecție și mai mult ca pe un dialog, școala ar putea deveni un spațiu real de deschidere. Cred că o apropiere autentică se produce atunci când elevul întâlnește poezia contemporană ca pe o vietate actuală, prin faptul că textele respiră în același ritm istoric cu ei.

Introducerea unor lecturi actuale, dialogul cu poeții tineri, participarea la evenimente literare pot transforma poezia din arheologie în prezență și experiență. Nu cred că tinerii resping poezia în sine, ci modul rigid în care le este livrată. Când li se oferă libertatea de a citi cu propria sensibilitate și cu propriul instrumentar, apropierea se produce firesc.

Ramona Boldizsar: Pe unii dintre elevi poate-i ajută – pentru că astfel o descoperă și se îndrăgostesc de ea. E adevărat totuși că mulți s-au îndepărtat de poezie din pricina școlii, a studiului său minuțios doar într-o anumită direcție și, cred eu, și pentru că nu se vorbește deloc despre poezia contemporană și elevii nu au acces la cum se poate scrie poezia astăzi. Este un minus, dar se poate transforma într-un plus în momentul descoperirii. Am observat mulți oameni reîntorcându-se la poezie tocmai de pe acest teren. Credeau că nu le place pentru că poeziile citite în școală erau foarte departe de ce simțeau/experimentau, așa că atunci când au citit poezie contemporană, au avut șansa (re)apropierii.

Dacă ar fi să recomanzi 5 autori/autoare contemporani cuiva care nu a citit niciodată poezia prezentului, la ce nume te-ai opri?

Bogdan-Alexandru Petcu: În ordine alfabetică: Radu Andriescu, Mariana Codruț, Vlad Drăgoi, Diana Geacăr, Ștefan Manasia.

Ștefania Mihalache: Elena Vlădăreanu, Cosmin Perța, Andrei Dósa, Anastasia Gavrilovici, Olga Ștefan.

Răzvan Țupa: Aș avea alte 5 nume de recomandat în funcție de ce a mai citit în rest sau ce o interesează pe persoana cu pricina. Oricum partea asta cu numele de autori cred că e o poveste destul de deformată. Mai degrabă aș recomanda un text sau altul, un poem sau o carte. Colegul care îmi filmează citEștioficial, Dorel, citește aproape tot timpul. Se pregătește să iasă la pensie, și poezia contemporană nu l-a prea interesat. Dar când am filmat recomandarea pentru antologia ”Reflector” din 2025 mi-a spus imediat că l-am făcut acum să se ducă să caute cartea. Și pe urmă l-am văzut și entuziasmat când citea. Aici e prezentarea antologiei.

Ligia Keșișian: Mariana Marin rămâne o voce de referință, prin felul în care memoria și vulnerabilitatea se încarcă de luciditate și devin un spațiu de rezistență interioară. Virgil Mazilescu aduce în poezie o precizie aproape minerală: un fel de a filtra până când esențele devin străvezii.

La Ioan Es. Pop întâlnim o poezie narativă, construită pe fractura biografică, orientată întotdeauna spre un adevăr al tensiunilor și al limitelor umane. Alexandru Mușina este esențial prin energia lui intelectuală și prin franchețea formală care au transfigurat reperele unei întregi generații, iar Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre, o poetă pentru care rigoarea, sensibilitatea și luciditatea se întâlnesc într-o voce de o claritate acută.

Ramona Boldizsar: Străini – Ocean Vuong, Natalie Diaz, Ada Limon, Louise Gluck.

Autohtoni – Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici, Vlad Drăgoi, Cătălina Stanislav, Andrei Dósa.

“Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie” – Ramona Boldizsar, poetă

Ce te (mai) motivează și ce (mai) declașează  procesul tău de scris poezie?

Bogdan-Alexandru Petcu: Deși, fiind prins, ca orice alt om, în vâltoarea multiplelor crize prin care trece lumea astăzi, nu am scris prea mult (am notițe, am început multe lucruri în ultimele luni, am idei), ceea ce declanșează procesul ăsta – ori nevoia asta – este în ultima vreme sentimentul de revoltă. Da, revoltă pentru că poezia, cred eu, e domeniul libertății și, totodată, unul dintre instrumentele pe care le poți folosi ca să te raportezi critic la realitatea pe care literatura are puterea de a o (re)prezenta. Fie că este vorba de realități mici, din istoria personală, fie că ne referim la realitățile mari și înfiorătoare, din istoria extrem de recentă a lumii.

Ștefania Mihalache: Cred că aceleași mecanisme interne. Poate cu o nuanță, acum poezia apare și ca o nevoie de a media între mine și lume. O nevoie mai mare nu de a „descărca emoție” cât de a filtra și construi punți de înțelegere, de trăire.

Răzvan Țupa: Motivația mea e relațională dintotdeauna. Mereu mă face să scriu și să rescriu faptul că apuc să întorc pe toate fețele ce pot să fac cu o idee sau formulare pe care doar poezia le suportă. Sau nu le suportă și atunci iar intră în proces de scris.

Ligia Keșișian: Scrisul pornește dintr-o tensiune interioară pe care nu o pot metaboliza altfel decât prin limbaj. Scriu pentru a mă înțelege și pentru a afla ce anume se cere formulat, pentru a desluși o istorie personală și transgenerațională care mă locuiește. Poemul devine terenul unei investigații continue, un mod de a examina fisura dintre biografie și moștenire, dintre memoria asumată și ceea ce corpul transfigurează în absența ei.

Scriu pentru a da glas celor împinși în tăcere, pentru a recupera fragmente de umanitate și pentru a interoga nedreptatea. În astfel de momente, poezia capătă forma unui mic act de justiție, o încercare de a observa și poate de a salva ceea ce riscă să fie pierdut fără urmă.

Ramona Boldizsar: În acest moment poezia e într-un repaus pentru mine și nu e prima oară când se întâmplă. Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie – iar acestea din urmă se pot lesne transforma în procedee productive de gândire.

“Peste 20 de ani, din păcate sau din fericire, poezia o să arate exact ca noi” – Răzvan Țupa, poet

Cum crezi că va arăta poezia peste 20 de ani?

Bogdan-Alexandru Petcu:  Ca să răspund sincer – dar și cuprins de o anxietate simplu de justificat –, sper că va mai exista lumea peste 20 de ani ca să existe și poezia. Cât despre joncțiunile posibile (formale sau ideatice), aș prefera să nu îmi dau cu părerea. Nu am fost niciodată bun la profețit sau pariuri.

Ștefania Mihalache: Cred că lumea în general va arăta peste douăzeci de ani într-un fel foarte diferit, pe care nici nu ni-l imaginăm. Vom avea, probabil, și mai multă tehnologie, vom integra mai mult non-uman în viața noastră, poate vom căuta zone de a trăi în care clima să fie mai tolerabilă, poate vom scrie și cu roboții sau cel puțin va fi una dintre opțiuni, sau, și las aici o previziune a lui Chatgpt – cu cât lumea va deveni mai tehnologică, cu atât poezia va deveni mai intimă. Sunt de acord cu el aici, și e interesant că și el „simte”, pe undeva, că avem ceva de salvat, ceva foarte „al nostru”.

Răzvan Țupa: Peste 20 de ani din păcate sau din fericire o să arate exact ca noi. Când am citit prima dată întrebarea mi s-a părut că te referi la un moment peste 50 sau 500 de ani. Și m-a entuziasmat gândul că odată scăpată de obsesiile căutării de idoli sau de entuziasmele aroganțelor pretențioase, poezia ar funcționa între tine și celălalt, între tine și tine complet natural. Cum își deschid acum oamenii săli de sport, ar fi gata formula de exerciții poetice la sala de profil.

Ligia Keșișian: Intuiția mea este că poezia va continua să funcționeze ca un spațiu de rezistență interioară într-o lume tot mai tehnologică și accelerată. Vom vedea, probabil, o intersectare tot mai puternică între poezie, imagine, sunet, spațiu digital, dar și o întoarcere la textul care încetinește și recuperează atenția.

Într-un mediu saturat de informație, poezia va rămâne unul dintre puținele locuri în care ambiguitatea, fragilitatea și interogația pot fi cultivate fără suspiciune. Miezul ei nu se va schimba: va căuta zona de tensiune în care realitatea se reconfigurează.

În același timp, prezența inteligenței artificiale în literatură va deschide, poate, un teritoriu nou. Nu mă refer la „trăiri” în sens uman, ci la o formă de expresie algoritmică ce ar putea genera poezii despre propriile procese, limite sau percepții modelate de date – texte care, paradoxal, ne vor obliga să ne reexaminăm definițiile despre sensibilitate, autenticitate, chiar despre limbaj.

Peste 20 de ani, poezia va arăta cu siguranță diferit în forme și suporturi, însă cred că va rămâne fidelă esenței sale: capacitatea de a transforma neliniștea în claritate și de a recupera ceea ce e invizibil în viteza prezentului.

Ramona Boldizsar: Nu am nici cea mai mică idee – dar presupun că va exploda zona ecologică a poeziei și cea marcată de traumele războiului, fie și doar prin observație de la distanță. Realitatea pe care o trăim zilele astea probabil va modela forma poeziei, la fel cum o va face și evoluția inteligenței artificiale și criza climatică.

***

Bogdan – Alexandru Petcu a debutat în anul 2022 cu transcender, la Editura Charmides. Este prezent cu grupaje de poezie în mai multe volume colective, cea mai recentă apariție fiind în antologia eco poetry pielea mea răcește lumea (Editura pentru Artă și Literatură, 2025),coordonată de Carmen Florea.

Ștefania Mihalache s-a născut în 15.08.1978, la Brașov. Poetă, prozatoare.  Proză: Est-falia, Ed. Paralela 45, debut, 2004, Poemele secretarei, Ed. Cartea Românească, București, 2010, Gene dominante, Ed. Humanitas, 2022, câștigător al premiului „Observator Lyceum”, acordat de revista „Observator cultural”.

Poezie: Sisteme de fixare și prindere, Ed. Nemira, 2016, debut, câștigător al Premiului Matei Brâncoveanu pentru Literatură, Cronica Akasha, Ed. Nemira, 2021, Sunt liniștită,  mi-e frică, cu ilustrații de Laurențiu Midvichi, Ed. Paralela 45, 2024, Premiul pentru Poezie al Revistei Ateneu, 2024, nominalizare la Premiile Revistei „Observator cultural” și Premiul pentru Poezie al Radio România Cultural.

Răzvan Țupa este autorul antologiei ”poetic relațional – poeme alese 1995-2024”(edtura Cartier). Este cunoscut pentru dimensiunea de performance pe care o asigură poeziei sale. Atât în spectacole live cât și în formule de poezie video. Realizează selecțiile citestioficial.ro pentru Aleph News și coordonează programul cultOral dedicat întâlnirii între discursul scriitorilor reali și cel al formulărilor A.I.

Ligia Keșișian este membră PEN Club România. Este autoarea a trei volume de poezie: Mici cutremure (Charmides, 2017), Miss Houdini (Charmides, 2019) și Anul tigrului de apă (Casa de Editură Max Blecher, 2023). Cel mai recent volum al său a primit Premiul Tânărul Scriitor al Anului 2023 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, Premiul ARCCA pentru Cea mai bună carte de poezie a anului 2023, ex aequo cu Ion Mureșan, precum și Premiul Nicolae Labiș; de asemenea, a fost nominalizat la premiile Observator Cultural, Observator Universitas, BAC-Fest și Zona9 Poezie. În 2024 a beneficiat de Rezidența Contrasens de la Timișoara, iar în 2025 a primit Bursa și Rezidența Cărturești pentru volumul în lucru.

Ramona Boldizsar este poetă, gazda podcastului literar Perfect Contemporan și coordonează colecția Amaterasu la Cartex. A publicat două cărți de poezie, „nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL) și “Spune-mi unde să apăs mai tare” (Cartex), dar și un volum de proză scurtă “Fete bune. Fete cuminți” (Humanitas).

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post 5 voci contemporane despre poezia de azi. Locul în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista appeared first on Cultura la dubă.

Florin Bican este una dintre cele mai importante voci contemporane ale literaturii române pentru copii. La Editura Arthur, alături de ilustratorul Dan Ungureanu, a dus mai departe aventurile lui Apolodor, personajul creat Gellu Naum, contribuind la îmbogățirea acestei serii și la apropierea copiilor de simpaticul pinguin călător Apolodor. De asemenea, e cunoscut pentru volumul Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc.

Are totodată o contribuție esențială și la traducerea în limba română a unor autori consacrați la nivel internațional, precum Lewis Carroll, Roald Dahl, T.S. Elliot sau J.K. Rowling.

Născut în București, dar mutat de ceva ani la Cluj, scriitorul participă frecvent la întâlniri cu elevi în școli, menite să-i aducă pe cei mici mai aproape de carte. Până nu demult, literatura pentru copii era considerată un subgen minor. Însă în cel puțin ultimii 10 ani au fost publicate numeroase volume pentru copii, scrise atât de autori maturi, consacrați, cât și de debutanți, simpli părinți, ori personalități din mass-media.

La nivel internațional, anunțul făcut la sfârșitul anului trecut de Fundația Booker Prize, conform căreia va lansa din 2027 un Booker Prize pentru ficțiune dedicată copiilor între 8-12 ani, confirmă ascensiunea literaturii pentru copii.

Dialogul cu Florin Bican, desfășurat la FILIT Iași, a pornit de la o axiomă tot mai des pronunțată în anumite medii sociale: că generațiile tinere citesc tot mai puțin. În realitate, am văzut atât la FILIT, cât și la alte întâlniri dintre scriitori și elevi, că interes există acolo unde fie un profesor, fie părinții i-au cultivat copilului apetitul pentru lectură.

Bibliotecile ar putea avea și ele o contribuție imensă în acest sens, dacă fondul de carte ar fi mai actual, crede Florin Bican. Autorul afirmă, de asemenea, că literatura pentru copii ar trebui să fie citită și de către adulți, pentru a căpăta și mai multă relevanță.

***

Tot se vehiculează în spațiul public ideea că se citește din ce în ce mai puțin. Generațiile noi își iau informația altfel sau se documentează altfel. Care este părerea dumneavoastră vizavi de acest subiect?

Acum vreo 15 ani susțineam și eu lucrul acesta, pentru că, necunoscând foarte mulți copii și nevăzându-i citind în public, am crezut în mod automat și deloc argumentat că ei nu mai citesc.

Apoi, am început să întâlnesc prin școli elevi care citesc. Acum, statistic, nu știu cât este de relevantă sau susținută impresia mea, dar am întâlnit foarte mulți copii care citeau. Procentual reprezintă un număr mic din totalul celor care există în țară. Dar mă gândesc că nu m-am întâlnit cu toți copiii care mai citesc și că mai sunt și alții în afară de ei.

De câte ori încerc să recomand pentru publicare, pentru traducere o carte, ilustrând argumentația mea cu reacțiile pozitive ale unor copii, editorii îmi spun că eu cunosc copii atipici. Acum nu știu cât de tipici sunt cei care nu citesc. Nu știu ce înseamnă copil atipic. Vorbesc oarecum în afara realității, dar să zicem că există un număr de tineri care citesc, care înțeleg ce citesc și, mai ales, care pot să discute despre ceea ce citesc.

Care credeți că ar putea fi efectele unor tăieri bugetare de la educație și cultură, mai ales pe fondul unei perioade postdecembriste, în care aceste două domenii au fost mai tot timpul sacrificate?

Nu știu dacă s-a ajuns aici, și mă refer la acest gol de valori, în urma blocării accesului la lectură. Pentru că el nu e blocat oficial. Biblioteciile sunt mai puține, fondul bibliotecilor suferă destul de mult din cauza economiilor care se fac. Cărțile sunt disponibile și, în continuare, există o libertate de lectură, în ciuda protestelor unor părinți și profesori că anumite texte, anumite cărți ar fi nedemne de a fi oferite copiilor să le citească. Protestele au în vedere și Capra cu trei iezi de Ion Creangă.

Nu știu dacă e o cauză sau un efect a ceva, pe care necunoscându-l nu-l pot califica. Ar avea mult de beneficiat educația și lectura, dacă bibliotecile ar fi finanțate corespunzător.

Am văzut asta lângă Cluj, în localitatea Mihai Viteazu, unde am fost invitat la bibliotecă să am o întâlnire cu elevii școlii din comună. Și am ajuns în fața unei clădiri care părea din alt timp. Mă refer la viitor. Și din alt spațiu. O clădire foarte frumoasă, cu o arhitectură îndrăzneață. Era construită cu sprijinul primarului, alimentată minunat cu cărți, având un buget generos. Și asta ar fi prima minune.

A doua minune: elevii de la școala care se afla chiar peste drum de bibliotecă veneau în valuri să ia cărți, și bibliotecara îi sfătuia pe fiecare în parte, îi învăța ce să caute în texte, cum să se bucure de ele. E un fenomen biblioteca din comuna Mihai Viteazu. N-am mai întâlnit în alte părți.

Totuși, aud și povești sau primesc apeluri pe Facebook, de la bibliotecari din sate și comune. Nu au resurse și mă roagă să le trimit câteva cărți pentru copii, pentru că nu și-au mai înnoit fondul de ani de zile. Deci există o nevoie de carte. Sper că intervențiile bibliotecarilor sunt provocate de solicitările copiilor de a primi cărțile.

Într-un interviu recent, menționați contextele divergente și implauzibile ca fiind foarte productive pentru crearea de literatură, mai ales dacă autorul le face să conveargă într-un mod plauzibil. Cât de mult contează contextul în literatură, dar și în traducere, având în vedere că schimbați admirabil cele două pălării. Cum jonglați cu ele în Răsciclopedia de povești sau în seria cu Apolodor?

Copilul este stimulat de orice abatere de la realitate. Și, atunci când îl confrunți cu ea, cred că automat se angrenează într-un mod de a privi lumea, de a se raporta la ea. Copilul singur continuă jocul ăsta. Totuși, copilul are înclinația naturală spre lene până când descoperă că lectura este ofertantă, că îi satisface o nevoie.

Mă gândeam la poeziile pentru copii ale lui Marin Sorescu, în care acesta îi oferă copilului o lume stranie, dar construită tot pe reperele realității. Chiar dacă se abate de la ele, se abate sistematic. Aleg una la întâmplare, luna pe care n-ar putea trăi decât o girafă, pentru că își întinde gâtul în vânt și paște iarbă de pământ.

Există o explicație care să se lege de lumea reală…

Exact! Și e un joc, o propunere de joc, irezistibilă pentru copii. I-am văzut acționând la treaba asta. Asta încerc să fac și eu, să le propun o implauzibilitate pe care ei s-o facă plauzibilă, încercând să o raporteze la realitate. Și astfel s-a născut jocul.

Ce alte pălării mai poartă Florin Bican? Mai puțin vizibile pentru cititorii săi, dar care merită amintite?

Prima și marea pălărie, care le acoperă pe toate, este pălăria de cititor. De acolo se trage totul. De fapt, scrisul meu e un act de reinterpretare a lecturilor mele și o pledoarie în fața cititorilor de a-i câștiga pentru actul de lectură.

Cât de în serios ar trebui să luăm literatura pentru copii și de ce? Ce mecanisme nefavorabile se interpun între publicul-țintă și o receptare cât mai onestă la nivel de comunitate? Ca o paranteză, în momentul de față, cred că acest tip de literatură nu mai este considerată un gen minor, cum se întâmpla cu mai bine de 10 ani în urmă.

Chiar așa e. Țin minte o perioadă când mă îngrozea să constat că literatura pentru copii scrisă de autori autohtoni e pe cale de dispariție în România. Și, nu cu multă vreme în urma, în 2008, când la rugămintea Clubului Ilustratorilor am adunat colaboratori pentru un volum de texte pentru copii, ilustrat de membrii asociației respective, am văzut că era un gol absolut pe piață.

În afară de Aventurile lui Arik de Ioana Nicolaie, apărută la editura Corint, nu prea aveai de ce te lipi. Și, necunoscând mulți scriitori pentru cei mai tineri, am apelat la scriitorii pentru adulți pe care-i cunoșteam, că gândul să contribuie cu un text. Și mulți au făcut-o cu bucurie.

S-a alcătuit volumul, imediat am trecut la încropirea unui al doilea volum, pentru că aveam texte. Și al doilea a apărut în 2016. Deși era gata imediat. A fost foarte greu de găsit finanțare. A fost sponsorizat primul volum și a apărut într-un număr redus de exemplare. Și ilustratorii, care administrau proiectul, erau luați cu asalt de părinți și li se cereau exemplare, dar nu prea erau.

Al doilea volum (n.r. Bookataria de texte si imagini 2) a apărut la editura Trei, în 2016. Nu a avut nici el o circulație foarte mare. Doar că, între timp, au început să scrie autorii din proprie inițiativă și apăreau de la an la an tot mai multe volume. A fost apoi concursul editurii Arthur, de literatură pentru copii, care îi recompensa pe cei premiați cu publicarea manuscrisului. Și, dintr-o dată, s-a schimbat atmosfera. Astăzi avem apariții fără număr.

Literatura pentru copii este extrem de relevantă, este esențială pentru evoluția unei societăți. În primul rând, pentru că formează mințile foarte tinere. În al doilea rând, ar fi și mai relevantă, dacă ar fi citită și de adulți. Unii dintre aceștia din urmă nu o citesc și o consideră neserioasă. Asta e raportarea: o carte pentru copii e neserioasă. Aud discuții la standuri de târguri de carte.

Fără să se gândească la ce s-ar putea scoate din textul acela, într-o lectură ideal comună, a părintelui cu copilul.

Literatura pentru copii este foarte serioasă, este foarte greu de descris prin formele ei serioase. Este foarte concentrată. Paradoxal, trebuie să fie și concentrată, dar și lejeră și să comunice cu cititorul mult mai direct decât un text pentru adulți.

În contextul unui prezent tot mai tehnologizat, marcat de avântul accelerat al inteligenței artificiale, cât de relevantă credeți că va rămâne literatura în general, dar și literatura pentru copii?

Poate fi un ajutor imens inteligența artificială, dar depinde cum îl folosești. Am descărcat, însă nu am citit încă. Poate și din frică. Mă refer la cărți pentru copii scrise cu ajutorul inteligenței artificiale sau de către inteligența artificială și publicate ca atare. Din câte am citit despre acest fenomen, cărțile cu AI sunt foarte agreate de către părinți. Reacțiile celor mici nu au fost monitorizate.

Nu știu dacă în momentul ăsta avem o inteligență artificială suficient de inteligentă, inteligența presupunând și sensibilitate, ca să oferă o carte pentru copii ca cele scrise de Roald Dahl. Sau chiar textele în versuri pentru copii ale lui Marin Sorescu. Ideea e bună, dar nu știu dacă deocamdată funcționează. Și oricum nu cred că aș scoate din cursă autorii umani.

În 2018 a luat naștere De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, care a crescut gradual ca număr de membri și impact. Ne puteți povesti pe scurt ce înseamnă pentru dumneavoastră implicarea în proiectele asociației? În plus, cum s-a conturat planul pentru KitLit: Scenarii ludice inspirate de literatura contemporană pentru copii și cum poate fi acesta relevant pentru copii, părinți și profesori?

Proiectul și-a propus să le oferă niște materiale cadrelor didactice. Și mi s-a părut că este un bun punct de pornire, dar mai mult mi-a plăcut faptul că a fost elaborat pe baza unor întâlniri concrete între autorii textelor și învățători, profesori și clasele lor de elevi.

Fiecare modul din KitLit a fost elaborat pe baza raportărilor, descoperiilor din timpul acestor întâlniri dintre cadrele didactice și elevi. Eu am fost absolut încântat de felul în care am colaborat cu elevii unei clase a treia din Cluj și cu învățătoarea lor. A fost o întâlnire deloc formală, de lucru și, ceea ce și-a găsit locul în secțiunea respectivă din KiLit, pe baza textului pe care l-am adus în fața copiilor, reprezintă doar o mică parte din activitatea copiiilor.

În interval de câteva săptămâni, după citirea textului și discutarea lui cu învățătoarea lor și cu mine, elevii au scris povești alternative, au alcătuit benzi desenate, au făcut tot felul de activități, inclusiv eseuri pline de miez. Sperăm că experimentul va fi replicat și în alte școli unde ajunge echipa KitLit.

Deci e încă activ…

Da, de abia cum abia începe să fie activ. Ce-a făcut noi a fost un fel de pilot.

Plănuiți să vă reîntoarceți în rolul de mentor în ateliere de scriere organizate? În mod ideal, cum credeți că ar trebui să se raporteze un ucenic într-ale scrisului față de aceste experiențe?  

Nu știu dacă mai am energia să mă intorc la atelierele de scriere. Am făcut-o cu pasiune, dar am observat că atâta vreme cât mă întâlneam săptămânal cu acei cursanți, nu mai puteam face altceva. Chiar dacă ai zice că sunt doar 10 cursanți și că nu e nicio problemă. De la o întâlnire la alta descopeream lucruri noi despre care trebuia să vorbesc sau despre care simțeam nevoia să vorbesc. Și mă pregăteam în sensul ăsta. Și apoi era discutarea și analiza textelor lor, pentru că insistam să scrie. Textele primite le comentam destul de copios.

A fost marea satisfacție să văd cursanți care au fost vindecați. Scriau niște texte imposibil de citit la început, pentru că erau pline de clișee. Asta e moșterirea cu care venim.

Mulți posibili scriitori aspiranți ar trebui vindecați de ei înșiși. E o moștenire foarte grea din școală, nu știu dacă ai prins obsesia aceea cu expresiile frumoase la limba română, notate în vocabulare. Băiatul meu a avut parte de ele.

Ce alte zone din literatură vă pasionează? Ce cărți de literatură contemporană ne recomandați, fie că sunt pentru adulți sau pentru copii?

Da, literatura pentru copii, indiscutabil, în toate formele ei. Un autor are de învățat foarte mult și dintr-o carte proastă pentru copii sau pentru adulți. Altminteri, mă surprind alunecând tot mai mult, de aproape două decenii, spre literatura de speculație, cea science- fiction. Cum ar fi new weird cyberpunk, cu autori precum William Gibson sau Louis Stevenson.

Îmi place să descoper cărți la întâmplare, de care nu am auzit, și apoi să le citesc. Multă vreme mi-am refuzat lectura romanelor SF, pentru că am zis că am chestii serioase de citit. Ca să constat, destul de devreme, că, literatura SF e foarte serioasă, foarte profundă și substanțială. Cu toate astea, n-am încetat nicio clipă să citesc literatură pentru copii.

Ați avut ocazia să vă întâlniți de nenumărate ori cu cititorii tineri, fie în școli, biblioteci sau în taberele de creație organizate de editura ART, prin Arthur. Cum trăiți aceste momente de dialog direct cu cei mai sinceri și, poate, cei mai exigenți dintre cititori? Identificați în aceste întâlniri patternuri referitoare la cum se raportează cei mai tineri la literatură astăzi? Ce îi face diferiți față de copiii de acum 20 – 25 de ani?

Reiau ideea de mai devreme, copilul meu și prietenii lui ar fi catalogați drept atipici. De multe ori, veneam cu argumente bazate pe reacțiile lor la cărțile anumitor autori.  Nu știu dacă este o evoluție cuantificabilă a modului în care citesc azi copii. Poate că sunt optimist, dar asta simt. De fiecare dată am avut surprize plăcute.

Și aș menționa o întâmplare, un episod cu un băiețel din clasa a doua, de la o școală, cred că din Ploiești. Lucrurile se petreceau acum 6-7 ani. Ne întâlneam cu elevii de la clasa a treia în sus, iar ei erau selectați pentru că erau membri ai cluburilor de lectură din școlile unde ajungeam. Învățătoarea m-a rugat să vin și la clasa lui și m-am codit în primă fază. Eram cu Adina Popescu, dar până la urmă ne-am dus. Și, un coleg de editură, care ne-a însoțit, le spunea copiilor că e în regulă să nu-ți placă o carte. Dar asta nu înseamnă că le spuneam că e în regulă să nu le placă nicio carte.

Dacă nu apreciezi o carte, să argumentezi alegerea ta. Sau, dacă îți place, să încerci să spui și de ce ți-a plăcut. Iar băiețelul din clasa a doua ne-a spus că lui i-a plăcut Vrăjitorul din Oz. Eu l-am întrebat de ce și mi-a mărturisit că datorită magiei. Atunci, colegul de la editură a afirmat că magia Vrăjitorului din Oz era contrafăcută. După care și-a dat seama că a folosit un termen necunoscut și a încercat să reformuleze. Iar băiețelul a intervenit, susținând că aveam, de fapt, de-a face cu un impostor.

Ce altceva din zona literar-culturală mai aveți în plan, la ce lucrați în prezent?

Încerc să mă adun să mai scriu o nouă poveste instructivă cu Apolodor. Mai mult, lucrez cu Asociația Toți Copiii Citesc din Cluj, care se preocupă de literația celor mai mici. Nu cum să-i facem pe cei mai tineri să citească mai mult și variat, să-i îndrumăm spre lectură, ci să-i ajutăm să citească în primul rând, să-i alfabetizăm. Mai ales în zonele defavorizate lucrează asociația. Proiectul își propune nu atât să lucreze direct cu școlarii, deși sunt incluse sesiuni de lucru 1 la 1, ci să-i instruiască pe dascăli cum să-i stimuleze pe copii să citească.

Se pare că fazele acestea inițiale nu prea sunt acoperite de programa școlară. Se presupune că un copil învață în mod natural să citească. Fără să mă fi pregătit, pot să spun că nu e valabil, că un copil nu învață în mod natural să citească. Nici noi nu am învățat în mod natural. Și, din cauza asta, merg să mă întâlnesc cu elevii.

Am scris împreună cu copiii de la o clasă din Jibou (județul Sălaj, n.r.) și cu învățătoarea lor o carte, Vrăjitorița Jazzmina. Numele le aparține elevilor. Mi se pare foarte satisfăcător, pentru că dacă nu avem copii care să învețe să citească serios, degeaba mai scriem.”

***

Interviul a fost realizat de Anastasia Tache & Andrei Zbîrnea la FILIT, pentru Cultura la dubă.

Anastasia Tache lucrează în comunicare și este pasionată de literatura contemporană, mai ales de literatura pentru copii.

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Florin Bican, scriitor: “Literatura pentru copii formează mințile foarte tinere. Ea ar fi și mai relevantă dacă ar fi citită și de adulți.” appeared first on Cultura la dubă.

După cum unul dintre scriitorii prezenți a confirmat pentru Cultura la dubă, deschiderea standului României a loc joi, 22 ianuarie în prezența tuturor autorilor români invitați: Tatiana Țîbuleac, Ioana Pârvulescu, Denisa Comănescu, Matei Vișniec, Varujan Vosganian, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cătălin Pavel și Radu Vancu, alături de reprezentanți ai instituțiilor culturale și de publicul târgului. Niciunul dintre scriitori nu apare în postările de pe pagina oficială de facebook a Ministerului Culturii, în text ori în fotografii.

Aseară, Ministerul Culturii a scris că “România este în prim-planul presei egiptene, la Târgul de Carte de la Cairo”, după ce “ministrul Culturii, András Demeter, a acordat interviuri unor importante instituții media din Egipt și din regiune: MBC Group, Cairo News, One TV, Al Hayat TV și Egypt National Television – Channel One.” și că “vizibilitatea României în presa egipteană confirmă interesul pentru prezența culturală a țării noastre și deschide drumul unui dialog pe termen lung, construit prin cărți, idei și întâlniri reale între oameni.”

Postarea a fost însoțită de mai multe fotografii cu ministrul Andras Demeter și nicio imagine cu standul României, cu cărțile aduse în fața publicului sau cu autorii români.

Deși deschiderea oficială a marcat un eveniment special dedicat operei lui Matei Vișniec și prezentării în premieră a unor traduceri în arabă din scrierile acestuia, publicate de editura Junimea Iași, cu o conferință susținută de Matei Vișniec, despre valoarea universală a literaturii ca punte între culturi, Ministerul Culturii nu a postat nimic nici despre asta.

Singurele imagini cu autorii români au fost arătate de Matei Vișniec pe pagina sa. Dramaturgul a scris:

“Tulburătoare experiența culturală și umană la Salonul International de carte de la Cairo, în Egipt. Principala mea intervenție a avut ca titlu: “Elogiul universalismului – literatura ca punte între culturi”. Într-o lume atât de atomizată este esențial să ne întrebăm dacă mai avem ceva în comun. Mă consider norocos să fiu la Cairo împreună cu scriitori excepționali și cu oameni pasionați. Mulțumesc Editurii Junimea și Simonei Modreanu pentru cartea cu care am putut veni la Cairo, o piesă publicată în romană, franceză si arabă. Institutul Cultural Francez de la Cairo a fost alături de mine la dezbaterea despre universalism și evident am evocat și tema francofoniei. Fără pasiune nu se poate face nimic important, iar în această categorie îmi permit să o includ și pe ambasadoarea României la Cairo, doamna Olivia Todoran.”

Miercuri, Andras Demeter i-a primit pe premierul egiptean și pe ministrul Culturii din Egipt la standul României. Din nou, Ministerul Culturii a publicat doar imagini cu Andras Demeter și niciuna cu standul României.

Ministerul Culturii și Ambasada României în Egipt sunt organizatorii prezenței României la târg.

În program sunt incluse următoarele evenimente

– „Autoare românce: între tradiție și contemporaneitate”, cu Ioana Pârvulescu, Denisa Comănescu și Tatiana Țîbuleac;

– „De la arheologie la ficțiune. Cum prind formă poveștile”, cu Matei Vișniec, Bogdan-Alexandru Stănescu și Cătălin Pavel;

– „Antologii sau volume individuale? Cum pătrunde poezia pe o piață nouă”, discuție urmată de lansarea antologiei duble de poezie contemporană, cu Varujan Vosganian;

– „Generații, voci. Priviri asupra poeziei române contemporane”,  cu participarea Luminiței Amarie, Călin Dănilă, Dan Cristian Iordache, Matei Huțopilă, Florin Dan Prodan și Simona Năstac.

Un accent important al prezenței României în premieră ca Invitat de Onoare la Cairo este pus pe traduceri și dialog editorial, prin lansări de volume românești traduse în limba arabă, inclusiv opere de George Arion, Marin Sorescu, Petre Ispirescu, Ion Creangă și Peter Sragher, precum și prin prezentarea edițiilor trilingve (română-franceză-arabă) publicate de Editura Junimea. Totodată, vor avea loc întâlniri profesionale între editori români și egipteni, inclusiv evenimentul „Cairo Calling – întâlnire profesională cu editorii români”, dedicate dezvoltării cooperării editoriale și traducerilor literare.

Publicul tânăr și familiile sunt invitate la un program consistent de literatură pentru copii, cu lecturi interactive și ateliere susținute de Mihaela Coșescu, Alex Donovici, Cristina Donovici, Cosmin Perța, precum și la prezentări ale celor mai recente traduceri în limba arabă ale volumelor românești pentru copii, desfășurate în spațiul dedicat copiilor din cadrul târgului.

Programul cultural este completat de expoziția foto româno-egipteană „Frumusețea necunoscută a României”, dedicată peisajelor și tradițiilor românești cu fotografii ale Mihaelei Năstase, precum și de reprezentații de muzică și dansuri tradiționale românești, susținute de ansamblul Românașul, pe întreaga durată a târgului. Un moment special îl reprezintă evenimentul „Panait Istrati în Egipt” care va fi susținut de reputatul profesor George Grigore, dedicat scriitorului român profund legat de spațiul mediteranean.

Pe 3 februarie 2026, participarea României se va încheia cu ceremonia oficială de transmitere a ștafetei către țara invitată de onoare în 2027.

Târgul Internațional de Carte de la Cairo este cel mai renumit târg de profil din lumea arabă și din Africa. Se află la a 57 ediție. În 2025, Târgul a înregistrat un număr record de vizitatori : 5,5 milioane.

Citește și:

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Niciun scriitor și nicio carte în postările Ministerului Culturii de la Târgul Internațional de Carte de la Cairo, unde România e Țară Invitată de Onoare. Doar fotografii cu ministrul Culturii au fost publicate de minister appeared first on Cultura la dubă.

Instituțiile publice de cultură organizează evenimente dedicate Zilei Culturii, muzeele au intrarea liberă, politicenii țin discursuri la gale și evenimente exclusiviste.

În realitate, cultura rămâne cel mai slab finanțat domeniu din țara noastră. În 2025, a primit 0.07% din PIB, cel mai mic buget alocat unui minister.

Azi, Cultura la dubă publică un manifest apropiat de realitatea oamenilor care creează artă în România sau peste hotare, la cel mai înalt nivel, într-un context plin de obstacole, intruziuni politice sau nepăsare, prin propriile sacrificii și printr-o imensă iubire pentru frumos și adevăr.

16 oameni de cultură români răspund la întrebările “Ce mai înseamnă azi cultura?” și Ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii?”.

Un material realizat de Cultura la dubă și produs de Paradigma Film.

Cu participarea: Alex Bogdan, actor; Alex Călin, actor; Chris Simion, regizoare, fondatoarea Teatrului Grivița 53; Nicoleta Lefter, actriță; Dan Perjovschi, artist vizual; Alexandra Badea, dramaturgă și regizoare; Miruna Vlada, scriitoare; Iulian Postelnicu, actor; Ada Solomon, producătoare de film; Andrei Șerban, regizor de teatru și operă; Radu Vancu, scriitor; Francesca Velicu, balerină; Alexandra Dariescu, pianistă; Cătălina Mihai, actriță; Mădălina Voicu, restauratoare; Cornel Ilie, manager interimar MNIR

La rectificarea bugetară, cultura a primit mai puțini bani decât partidele politice.

În 1990, în România funcționau 400 de cinematografe. În 2026, doar 19 dintre ele mai sunt deschise. În tot acest timp, România a fost descoperită de occident prin cinema. Cineaștii români au obținut Palme d’Or la Cannes, trei Urși de Aur la Berlin, două nominalizări la Premiile Oscar și numeroase alte premii importante. Boardul Academiei Europene de Film este condus de o româncă – Ada Solomon.

Muzeul Național de Istorie a României este cea mai bogată instituție din țara noastră, după Banca Națională. Valoarea a doar 60% dintre obiectele evaluate se ridică la peste 1 miliard 300.000 de lei. Patrimoniul MNIR cuprinde piese arheologice cu o vechime de peste 20.000 de ani, bijuterii antice sau bijuterii cu diamante și pietre prețioase, purtate de reginele României, decorații, haine, tablouri, fotografii de arhivă, cadourile primite de familia Ceaușescu de la conducători din întreaga lume, cărți rare, hărți sau documente istorice care atestă întemeierea României.

Toate acestea ar putea dispărea pentru totdeauna dacă un mare cutremur va lovi Bucureștiul. MNIR este găzduit de Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei, o clădire șubredă, cu o vechime de 120 de ani. Monumentul istoric a intrat în 2002 într-un proces de restaurare, care s-a dovedit a fi începutul agoniei în care patrimoniul nostru se zbate de 23 de ani.

De atunci, MNIR este deschis publicului doar în proporție de 20%. Cea mai mare parte a patrimoniului zace în lăzi, cutii sau alte ambalaje, în camere sigilate, departe de ochii copiilor și ai tinerilor care ar putea să le vadă și să înțeleagă ceva din istoria noastră.

***

Reporter: Alexandra Tănăsescu

Imagine: Cristian Tamaș

Montaj: Sorin Tănase

#CulturaLaDuba#scoatemculturadinduba#romania#ZiuaCulturii#manifest#artisti#arta#mesaje#cultura#teatru#film#cinema#carte#muzica#dans#artevizuale#arhitectura#istorie#muzee#MNIR#cinematografe

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post VIDEO Ce mai înseamnă azi cultura și ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii? Răspund artiștii români appeared first on Cultura la dubă.

Privit inițial de bun augur, mandatul ministrului Daniel David la Educație, este, în realitate, unul dintre cele mai controversate din ultimii ani. Alături de premierul Bolojan, David a luat măsuri drastice, precum tăierea burselor elevilor și studenților, comasarea școlilor și creșterea normei didactice a profesorilor. Studenților le-a transmis că, în locul lor, și-ar lua un job. Mii de profesori i-au cerut demisia în stradă și nu s-au prezentat la ore în prima zi de școală.

Cel mai recent scandal din educație a fost generat de o nouă programă la limba și literatura română pentru clasa a IX-a, considerată de mulți specialiști o întoarcere în urmă cu peste 30 de ani.

Cultura la dubă a publicat un amplu material în care mai mulți membri ai grupului de lucru care a elaborat programa au vorbit despre o abordare cronologică a literaturii impusă “de la centru” și au mărturisit că argumentele lor contra acestei direcții au fost ignorate.

Ulterior dezbaterii din spațiul public, ministrul Educației a decis să mai acorde grupului încă o săptămână de lucru și a cerut o flexibilizare a programei. Ce va presupune această flexibilizare și cât de mult va ține cont șefa grupului de lucru de argumentele celorlalți specialiști, rămâne de văzut.

În contextul actual și la împlinirea unui an de mandat, Daniel David a acceptat să acorde un interviu video pentru Cultura la dubă.

Ministrul vorbește despre conflictul generat de noua programă, despre relația sa cu Academia Română, care îi dă anual suma de 30.000 de lei, pentru calitatea de membru-corespondent, despre măsurile luate anul acesta, dar și despre politizarea universităților.

***

Noua programă la română

Domnule ministru, ați spus pe parcursul perioadei dedicate dezbaterei publice că vreți să fiți un observator și lăsați specialiștii să vorbească, veți asculta și veți lua o decizie. La ce concluzie ați ajuns după ce ați ascultat această dezbatere?

În primul rând, dezbaterile sunt mai fierbinți, ca să spun așa, în zona literaturii, nu atât în zona de limbă, gramatică. A fost perioada de consultare publică, am văzut și eu dezbaterile, am primit memorii. Și la sfârșitul perioadei am avut o întâlnire cu coordonatoarea științifică a comisiei. Nu ministrul sau niște birocrați din ministere care nu sunt specialiști în domeniu se apucă să scrie programe.

Eu trebuia să mă asigur că fac o comisie formată din oameni buni. Și am făcut, cred eu, o comisie formată din oameni buni, din zona preuniversitară, din zona Academiei Române, din zona universitară. Coordonatorul este și decanul celei mai mari facultăți de profil din țară, de la Universitatea din București.

Și discuția pe care am avut-o a fost că, ținând cont de intensitatea dezbaterilor, probabil că ar trebui să mai lăsăm o perioadă, am zis o săptămână, dar nu-i bătut în cuie, n-o să numărăm exact șapte zile, pentru că aș vrea cât mai multe sugestii, fiindcă am văzut lumea foarte polarizată și am văzut oameni foarte buni și într-o tabără și în cealaltă.

Să fie preluate cât mai multe sugestii și, unde se pot face flexibilizări care să ajute copiii că, până la urmă, acolo trebuie să ajungem.

Nu trebuie să fie o bătălie între școlile de filologie din România.

Așa că aștept să văd cum se vor integra aceste sugestii și cu ce variantă flexibilă va veni grupul de lucru.

Eu nu pot lucra ca ministru decât cu comisia de experți pe care o am la minister. Nu pot tot schimba comisii, nu pot tot înlocui comisii, nu pot lua decizii oarecum din afara comisiei, că atunci de ce ai mai făcut comisia de specialiști la nivelul ministerului? Dar am încredere că profesioniștii de acolo sunt sensibili la dezbaterile care au avut loc și aștept și eu să văd varianta îmbunătățită.

Am publicat un material pe Cultura la Dubă în care mai mulți specialiști din interiorul grupului de lucru au vorbit despre o atmosferă de lucru foarte tensionată și au spus concret că draftul pentru programa de clasa a IX-a a fost livrat de la București, de coordonatoarele de la Facultatea de Litere din București. În ce măsură acest lucru respectă așteptările dumneavoastră de la un grup de lucru care elaborează programa școlară, fiindcă, așa cum ați spus, au fost și specialiști din preuniversitar care lucrează direct cu elevii și cunosc foarte bine realitățile, dar opiniile lor au fost ignorate.

Nu știu exact cum s-a întâmplat, ci cred că echipe diferite, pe discipline diferite, au lucrat diferit.

Nu știu, cred că fiecare comisie și-a făcut strategia proprie. În final, ce este important? Ca acel draft să fie un draft pus în fața comisiei și toată lumea să contribuie, să spună dacă este de acord sau nu este de acord. Nu știu care a fost procedura internă, dar până la urmă, repet, dacă ministrul trebuie să medieze între specialiști, cred că avem o problemă și am evitat acest lucru.

Nu cred că trebuie să intru în bucătăria internă a unei comisii de specialiști, totuși.

Sunt de acord că spuneți “cred că avem o problemă”, dar nu credeți că exact componența acestui grup este o problemă? Dacă nu a putut ajunge la un consens și, de fapt, opiniile celorlalți au fost ignorate? Vorbim și despre o scrisoare înaintată conducerii grupului pe 22 octombrie, cu aproape o lună înainte de publicarea programei.

Eu mă uit la ce primesc din partea comisiei pe care am numit-o. Comisia are diversi membri, sigur mi-ar plăcea ca toți să fie de acord cu varianta propusă. N-am ce să fac, o parte din cei care sunt membri au altă perspectivă sau unii probabil vor dori să se retragă, că am avut și această discuție.

Aștept, așa cum am spus, să primesc din partea comisiei, cu o susținere cât mai largă, o variantă îmbunătățită după dezbaterea publică. Asta mi-aș dori eu ca ministru.

Puteți să ne explicați cum a ajuns doamna decan Fotache să fie numită coordonatorul științific?

Adevărul este că nu știu toată procedura. Trebuie să discutați și vă poate spune directorul Centrului de Curriculum și de Evaluare, domnul Bogdan Cristescu. Eu n-am intrat în bucătăria internă.

Știu că a fost o selecție în anii trecuți, după aceea au fost solicitări din partea marilor universități ale țării, dar efectiv de ce și cum nu pot să vă spun, o poate spune Bogdan Cristescu.

Dar considerați că în acest moment, după dezvăluirile din interiorul grupului, acest grup mai are legitimitate?

Când sunt atât de polarizate taberele, pe mine mă interesează, în final, să am o variantă care integrează cele mai bune sugestii. Orice comisie o să pun acolo va fi contestată.

Spuneți că ați primit memorii și presupun că le-ați citit cu atenție. Care este opinia dumneavoastră concret legată de această direcție de studiu cronologic?

Adevărul este că nu sunt specialist în domeniu, dar când am văzut atât de multă polarizare, dar iarăși nu vreau să dau sfaturi, că aștept propunerea specialiștilor. Cred că trebuie să avem o programă mai flexibilă.

Nu putem tranșa alegând o abordare sau cealaltă, dar nu sunt eu specialistul. Aștept să văd propunerile pe care le voi primi. Am auzit oameni extraordinari pe care-i apreciez, Mircea Martin, alții. Sunt repere pentru această cultură.

Pe de altă parte, mă uit și la cealaltă perspectivă, unde văd alte repere, îl am pe Mircea Cărtălescu, îi am pe alții care sunt extraordinari și care au spus că nu este regulă, nu cred că o să funcționeze și așa mai departe.

Ăsta este motivul pentru care am prelungit lucrul la programă, spunându-le celor din comisie, analizați foarte serios, sugestiile bune trebuie integrate, vreau o variantă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândiți pentru copii. Acesta a fost mesajul meu. Aștept să văd ce vom primi.

A fost foarte interesantă formularea, consider chiar neobișnuită, din comunicatul transmis aseară de Ministerul Educației. Spunea că “ministrul Daniel David a decis cu acordul coordonatorului.” De ce un ministru are nevoie de acordul unui coordinator al unui grup de lucru?

Are nevoie pentru că un ministru a numit o comisie. Se bazează pe comisia respectivă. Este un parteneriat de încredere între specialiștii care au venit să lucreze pentru această programă. Nu pot la primele supărări și la primele scandaluri, să arunc comisia, să fac alte comisie care va fi contestată, o arunc iarăși și fac alte comisie.

Repet, am încredere în oamenii din comisie și am încredere că vor avea această înțelepciune pentru a găsi o variantă mai larg acceptată.

Este clar că dumneavoastră ne transmiteți că ați cerut o flexibilizare a acestei structuri și ați spus și în comunicat. Însă, aseară, după discuția pe care dumneavoastră ați avut-o cu doamna coordonator, dumneai ei a transmis pe grupul de lucru mesajul că vor lucra la sugestii, respectând structura inițială.

Nu știu, nu intru în bucătăria lor, nu mă interesează care sunt discuțiile între ei. Ei sunt specialiști, ei știu ce vor face și cum. Aștept și eu, ca dumneavoastră, peste o săptămână să vedem o altă variantă.

Cum răspundeți problemei că 15 membri din grupul de lucru fac parte și din comisia care dă aviz?

Am văzut și această discuție. Am cerut și eu în minister să înțeleg de ce se întâmplă acest lucru, fiindcă n-am fost conștient de această suprapunere. Ce-am aflat? Că sunt unități diferite care numesc comisiile. N-au avut o problemă cu suprapuneri, în mintea acestor unități, pentru că avizul este unul consultativ.

Și am întrebat de când funcționează în acest fel. Să știți că și programele din 2022 sau când s-au făcut, pentru istoria comunismului, holocaust și cele din 2017 pentru gimnaziu, toate au mers pe această cutumă.

Eu am spus că pentru viitor nu cred că este ok și voi corecta pentru viitor, iar pentru prezent ce pot să fac? fiindcă avizul consultativ este în zona respectivă, dar decizia sau hotărârea finală este a ministrului, voi cere din partea acestor comisii să văd voturile și diferențiat.

Dar avizul a fost cerut joi, înainte de finalizarea perioadei de dezbatere și înainte de implementarea feedback-ului.

Eu îl voi cere când voi semna eu. Voi dori să văd avizul acestor comisii în două variante.

Adică un nou aviz?

Comisia per întreg și în același timp să văd și voturile celor care nu sunt în cele două comisii. Și nu uitați că, dacă avem o prelungire a acestei perioade, vor trebui reavizate.

Spuneți-mi, vă rog, de ce ați decis să implicați Academia Română în elaborarea programelor școlare?

Dincolo de faptul că totdeauna a fost implicată, de fapt nu Academia, ci membrii Academiei, oameni din Academie, nu putem să fim într-o situație în care să spunem că este cel mai înalt for de știință și cultură al țării și să nu faci apel la astfel de specialiști când elaborezi programe importante pentru școală.

Repet, nu e o nouătate, au fost totdeauna implicați. Este un lucru care continuă și cu care eu sunt de acord.

Implicarea Academiei Române în elaborarea programelor școlare

După cum știți, sunt mai multe voci critice, voci importante, oameni de cultură români care critică imaginea Academiei Române și asocierea ei cu mai mulți membri ai partidelor extremiste, premierea unora dintre ei, unii care chiar susțin discursuri precum cele ale apropiaților lui Vladimir Putin. În ce măsură această imagine a Academiei are legitimitate în actul educațional?

Aici trebuie să ne hotărâm.

Are oameni extraordinari. Probabil că are și situațiile pe care le-ați descris, dar nu cred că sunt definitorii. Și până la urmă, cel puțin în zonele pe care eu le cunosc, academicienii implicați chiar sunt repere în domeniul lor.

Este o opțiune pe care o am. Fără să neg sau să nu fiu conștient de aceste discuții din spațiu public, dar cred că în ansamblu Academia Română este ceva ce ar trebui să prețuim.

Sunteți la rândul dumneavoastră membru corespondent. Puteți să ne descrieți puțin relația pe care o aveți cu Academia Română din această funcție?

Din această funcție n-am o relație specială, de când sunt ministru n-am mai apucat să merg nici la ședințele Academiei, nici la ședințele din plen, nici la ședințele din secție. Urmăresc unele dezbateri și conferințe care sunt publice, le urmăresc ca să țin totuși legătura cu secția. Dar n-am un parteneria strategic, de exemplu, ca ministru, cu Academia Română.

Primiți în calitate de membru corespondent indemnizația anuală de 30.000 de lei.

Nu cred că este de 30.000 de lei.

30.000 de lei. Chiar știu pentru că am studiat declarațiile de avere ale academicienilor și pe a dumneavoastră.

Ok, da. Dacă spuneți dumneavoastră…

Considerați că aceste indemnizații sunt justificate, mai ales în contextul deficitului bugetar, când bursele elevilor și ale olimpicilor și ale studenților au fost afectate de acest deficit?

Cred că este ceva vechi, nu este ceva care a apărut acum. Asta trebuie discutat la nivel de academie, în ce măsură aceste lucruri trebuie ajustate pentru situațiile de criză. Eu, ca ministru, n-aș fi spus dacă nu aduceați acest lucru în discuție…

Sigur că e puțin, sigur că nu schimbă lucruri, dar măcar mesajul am vrut să-l dau. Nu l-am dat public, dar, repet, m-ați forțat cumva.

Dar ce mesaj ați da despre aceste indemnizații?

Vă rog să-l întrebați pe președintele Academiei.

Sunteți parte din guvernul Bolojan și ați luat împreună cu premierul niște măsuri drastice pentru a reduce cheltuielile și a face față acestui an dificil. Vorbim în spațiul public despre reducerea pensiilor magistraților, a pensiilor speciale și așa mai departe. Care este opinia dumneavoastră legată de aceste indemnizații pentru membrii Academiei Române?

Eu cred că bugetul Academiei va trebui discutat cu premierul. Și eu, din câte știu, premierul nu are excepție. Dar trebuie să-l întrebați pe el.

Spuneați într-un interviu recent că programele sunt prioritatea numărul 1 și ele trebuie finalizate în ianuarie, cel târziu, fiindcă urmează după aceea procedura de licitație pentru manuale, formarea profesorilor. Dar de ce este această grabă? De exemplu, de ce acum mai au doar o săptămână de lucru?

Noi avem manuale care la istorie vorbesc încă de intenția României de a adera la Uniunea Europeană. Avem programe depășite de vremuri, la nivel de liceu. Avem programe care sunt prea încărcate, avem programe care nu merg pe elementul de relevanță.

Cei care au terminat gimnaziul ar fi trebuit să intre pe curriculum nou în 2021. Nu s-a făcut acest lucru, mereu s-au găsit motive. Trebuie făcut, fiindcă școala românească nu arată bine. Suntem în urmă cu mulți ani.

S-a adus argumentul în spațiul public, chiar și în interiorul grupului de lucru la română, că trebuie să facem ceva să combatem analfabetismul funcțional și s-a sugerat cumva că din cauza programei la liceu există acest analfabetism, dar el este dat de rezultatele testelor PISA care au loc la sfârșitul gimnaziului, nu are legătură cu programa de până acum.

De ce s-a dorit această schimbare radicală a programei la română?

să avem acel 25% la disciplină care să nu mai fie legat neapărat de o altă lecție, adică acel 25% să însemne faptul că dacă n-ai reușit să formezi copiilor competențe, să ai timp să le formezi.

Să-i înveți pe copii, apropo de PISA, cum să folosească aceste competențe la viață de zi cu zi. Să le consolidezi, că de multe ori înveți lucruri și le uiți foarte repede. Și acolo unde este cazul, de ce să nu le dezvolți pentru performanță olimpică.

“La al doilea mandat, i-am spus lui Ilie Bolojan că are demisia mea în alb”

A fost un an foarte dificil pentru întreaga țară, dar poate în special pentru mediul educațional și vi s-a cerut demisia de mai multe ori, au fost proteste importante ale profesorilor. V-ați gândit pe parcursul mandatului dumneavoastră, ați avut vreun moment când chiar ați luat asta în considerare?

Da. Mie mi s-a cerut demisia din prima săptămână de când am fost numit, din alte zone care aveau o altă opțiune decât cea pe care am exprimat-o eu în ianuarie.

Opțiunea mai directă a fost atunci când am acceptat al doilea mandat. Atunci am avut o discuție cu premierul, știam că vor fi măsuri fiscal-bugetare.

Și am spus că are demisia mea în alb pe masă pentru că eu înțeleg că țara are probleme, trebuie să salvăm domeniul nostru, noi nu avem banii pentru salarii și burse până la sfârșitul anului.

De ce am zis că are demisia în alb? pentru că eu voi implementa măsurile fiscal-bugetare, dar totdeauna filtrate de criterii educaționale. Adică pot să fiu de acord că uneori nu reprezintă cele mai bune practici, că într-o situație de criză nu poți implementa totdeauna cele mai bune practici, dar nu ieșim din practicile pe care le avem. Adică nu vreau să merg în situații pe care nu le mai găsești niciunde altundeva. Acela a fost momentul.

Eu am și spus, dacă demisia mea ar fi rezolvat problema asta fiscal-bugetară, ce era în alb la premier aș fi completat cu pixul pentru retragere.

Lumea uită un lucru. Aceste măsuri au fost luate de o coaliție. Aceste măsuri se află într-un program de guvernare. Eu, ca ministru, ca să fiu un bun ministru, eu trebuie să aplic un program de guvernare. Și cred că, repet, l-am aplicat corect, cu grijă pentru sistem, cât am putut, în constrângele date de programul de guvernare și de lege și în același timp pentru acea optimizare financiară fără de care nu am fi terminat bine anul.

Frustrarea oamenilor de rând a fost că tăierile au venit prima dată asupra educației, nu asupra pensiilor speciale.

Au venit și asupra pensiilor speciale, doar că fenomenul, după cum vedeți, procesul e mai lung și se blochează. De ce educația a intrat în primul pachet? Nu fiindcă cineva a avut ca scop educația. Noi începeam școala în septembrie. Dacă nu intrai în primul pachet din iulie, noi nu mai puteam implementa aceste măsuri, că, de exemplu, TVA-ul îl poți modifica și în noiembrie, îl poți modifica și în ianuarie.

Plata cu ora

Sunteți de acord că suma de 22 de lei pentru plata cu ora a unui profesor este umilitoare pentru un cadru didactic? De exemplu, o bonă cere aproximativ 40-50 de lei minimum pe oră pentru a avea grijă de un copil. Un profesor are grijă de 30 de elevi.

Corect, dar aceea este suma minimă, ca să ne înțelegem, adică dacă vrem, sigur, noi ne raportăm la suma minimă, adică pentru cel care este debutant, fără vechime, fără grade didactice. Valoarea medie este în jur de 38 spre 40. Să știți că în multe universități plata cu ora este tot în zona respectivă.

Nu mi se pare corect. Dacă mă întrebați, nu mi se pare corect. Doar că ce vreau să spun este să punem datele într-un context corect.

Deci aia este valoarea minimă, nici măcar valoarea medie. În zona universitară găsești plata cu ora cam tot în zona respectivă.

Salariul de start trebuie să fie salariul mediu brut pe economie. Acolo trebuie să fie bătălia. Și de acolo, după aceea, în funcție de vechime, în funcție de gradele didactice, să crească.

Când vom face acest lucru și vom raporta acel salariu la timpul de lucru, o să vedeți că ora devine din nou, nu doar corect calculată, ci și atractivă. Și mai vreau să spun ceva.

Noi, ce am făcut în sistem, fiindcă am avut mult timp salarii mici, apropo, iarăși mă întorc la salariu, acolo trebuie să fie bătălia.

Am creat contextul în care îți completai salariul mic cu plata cu ora. Am ajuns să avem 30.000 de norme la plata cu ora. Nu e sănătos într-un astfel de sistem. Deci da, va trebui crescută plata cu ora, dar în această logică, odată cu creșterea salariului, sau dacă vreți, ca măsură temporară, pe care eu am început deja să o discut cu premierul, să creștem valoarea plății cu ora, nu pentru a o calcula corect, ci pentru a o face mai atractivă până când reușim ca prin legea salarizării unitare să obținem salariul de start despre care discutam.

Ce ar însemna acest mai atractiv?

Cred că am spus și public, nu vreau să fie o surpriză acum, dar cred că o creștere cu 50% temporar, până când reușim să modificăm ce trebuie să modificăm, ar fi mai atractiv.

Sunt șanse reale ca noul buget pe 2026 să cuprindă aceste creșteri?

Cred că sunt șanse reale, fie și în trepte. Adică o parte de la începutul anului, o parte poate de la începutul anului școlar. Și n-am văzut o reticență din partea premierului când am pomenit acest lucru.

Foarte curând veți împlini un an de când ocupați funcția de ministru al educației. Țin minte că a fost un moment anul trecut, în perioada dezbatărilor prezidențiale din decembrie, când ați fost invitat la dezbaterea de la Digi ca rector al Universității Babeș-Bolyai. La scurt timp după aceea, practic, ați devenit ministru al Educației în guvernul Ciolacu. Puteți să ne spuneți exact cum a venit această propunere și din partea cui?

Sigur că după aceea trebuia să fiu asumat de către PNL Cluj. Eu am rămas, însă, specialist, tehnocrat. Le mulțumesc pentru suport. Dar așa s-a întâmplat. Iar misiunea mea, să știți, a fost foarte clară.

Și am spus-o și public, chiar atunci când am devenit ministru. Rolul meu este să întăresc în acea perioadă această opțiune euroatlantică, fiindcă România se bătea între două perspective diferite. Probabil ambele legitime, nu vreau să le comentez. Opțiunea mea este cea care este și am spus-o explicit.

Ați devenit membru de partid?

Nu, am rămas specialist, tehnocrat, eu nu vizez, n-am vizat o carieră politică, n-am venit pentru a avea o carieră politică, am venit pentru a ajuta acest sistem într-o perioadă foarte complicată.

Politizarea universităților și a școlilor

Foarte mulți rectori ai marilor universități din România sunt membri de partid. În ce măsură considerați că asta viciază, într-un fel, actul educațional?

M-am mai exprimat public și știu că unii s-au supărat pe mine, dar eu nu pot spune decât ceea ce cred și ce am spus în diverse alte contexte. Știu argumentul lor că și în interbelic rectorii din marile universități, care nu erau atât de multe atunci, făceau parte din Parlament. Există acest model.

Eu cred că, ținând cont de contextul în care trecem noi, cât timp este rector, nu ar trebui să fie membru de partid sau să intre într-o structură de partid sau într-o structură a statului, dacă doriți, de tip parlament, ca membru de partid. Dar sigur, asta este opțiunea mea. Alții pot să aibă altă opțiune.

Asta ar fi valabil și pentru profesorii care predau efectiv în fața studenților și a elevilor? Sunt mulți profesori membri de partid.

Dacă ești profesor, nu știu cât de mare este puterea academică pe care o ai, rectorul și cei din structurile de conducere au putere decizională.

Mă întreb în ce măsură un profesor care este membru chiar activ al unui partid se poate debarasa de ideologia pe care o urmează atunci când predă în fața unor tineri vulnerabili.

Vă spun sincer, nu m-am gândit la asta. M-am gândit la pozițiile de putere din universități unde v-am dat răspunsul.

Dar este drept. Când ești membru de partid, mai ales dacă ești unul dedicat și angajat, este mai greu să separi lucrurile.

Ca ministru al educației vă gândiți la o astfel de măsură legislativă care să interzică apartenența profesorilor la partide politice?

Nu m-am gândit, vă spun sincer. Această discuție a fost în spațiu public în 2023 și în 2022, înainte să adoptăm legile 198 și 199, învățământul preuniversitar și învățământul superior. Nu poți tot la un an, doi, să tot deschizi iarăși dezbaterile publice. Poate că se vor relua peste o vreme, nu știu, cinci ani, zece ani. Discuția a fost. Și a fost dură. Și atunci am spus exact ce spun și acum, că sunt două modele, înțeleg și argumentele respective. Eu am o altă opțiune. A câștigat opțiunea pe care o vedem astăzi.

Comasarea și reorganizarea institutelor de cercetare

Sunteți și ministrul Cercetării, dar cercetarea pare mai degrabă o paranteză la titulatura Ministerul Educației și Cercetării. La ce măsuri să ne așteptăm în acest domeniu?

Suntem într-un proces foarte important. Eu cred că este cel mai important proces pentru cercetarea românească de după Revoluție, prin care evaluăm toate unitățile de cercetare, dezvoltare, inovare, care vor dori să aibă acces la fonduri publice.

Și din toamnă vom avea o altă arhitectură a sistemului național de cercetare, în care vei avea și universități și institute naționale, institute ale Academiei sau ale altor ministere, unități din mediul privat, dar mai bine coordonate între ele, cu misiunea foarte clar definită, ierarhizate în clase de performanță.

Este un process tacit, nici nu se vede ca urmare a atâtor dispute și controverse pe alte teme mai specifice. Este o reformă extraordinar de importantă pentru țară, eu sper că după ce avem o altă arhitectură, să începem să fim și noi contributori la cunoaștere, să nu devenim, cum am spus în diverse contexte, o colonie științifică, adică împrumutăm tehnologie și știință avansată de la alții, mai contribuim și noi pe aici, pe acolo, ci să putem avea noi contribuții majore.

Să știți că a fost o dezbatere și pe această temă, cred că prin vară, legată de o posibilă listă a institutelor care ar urma să fie desfințate.

Da, și am rugat politicienii să se liniștească o vreme, că nu poți desființa unități de cercetare, dezvoltare, inovare cu liste. Le-am spus da, vom face reorganizarea.

În această reorganizare, unele vor rămâne independente, altele vor fi comasate. Altele vor fi reorganizate, dar dați-mi timp să faca acest proces într-o manieră corectă, într-o manieră rațională, cu evaluatori internaționali, nu să începem să facem liste, că după aceea iarăși ajungem în situația asta – un partid îmi face o listă, un alt partid îmi spune nu e ok așa, alea trebuie să rămână, le schimbăm pe celelalte.

Da, știu problemele și ce-au semnalat politicienii atunci, cea mai mare parte din ceea ce au semnalat este corectă. Doar că l-am spus, nu aia este calea. Adică repede să ne aruncăm pe liste și pe desființări. Dați-mi timp! Facem evaluarea, este și jalon PNRR, deci vrând, nevrând, în august trebuie să-l terminăm și din toamnă vom avea o altă arhitectură.

Să ne așteptăm, totuși, la desființarea unor institute.

Da, și la reorganizări și la comasări. Dar să vă așteptați și la faptul că vom avea câteva unități foarte bune, care vor fi mult mai bine finanțate și nu mai vreau să aud cercetători care au salarii suspendate, care nu își pot acoperi cheltuielile dacă fac parte dintr-o instituție performantă.

Dar de unde vor veni acești bani pentru a fi mai bine finanțate?

Banii vor trebui să vină prin lege de la bugetul de stat și, în același timp, odată ce faci această reorganizare, vei vedea și o schimbare de mentalitate. Pe lângă bugetul de stat, eu spun tuturor, banii noștri se află în Uniunea Europeană. Trebuie să învățăm să aplicăm acolo, trebuie să învățăm să atragem bani de la Comisie. Nu mă refer la fonduri structurale. Sunt și fondurile europene clasice.

Mă refer la competițiile pe cercetare, care se organizează direct de către comisie.

Obiective pentru 2026: completarea burselor, creșterea sumei pentru plata cu ora, organizarea titularizării

Dacă ar fi să faceți o promisiune concretă pentru 2026 elevilor și profesorilor români, care ar fi aceea?

Foarte greu să faci promisiuni, fiindcă unii vor lua promisiunile ca fiind angajamente și de multe ori lucrurile nu depind de mine. Dar ce trebuie să știe toți este că pentru 2026, pentru mine este foarte important să deblocăm posturile și în preuniversitar și în universitar.

Gândiți-vă ce ar fi să nu organizăm titularizarea anul viitor. Este o preocupare și suntem aproape în fază finală să obțin completarea burselor din fonduri europene pentru studenți cu 60 de milioane de euro, ceea ce o să ducă bugetul undeva în jur de spre bugetul din 2024 cu 50% mai mult decât am avut în 2023.

Am în minte valoarea plății cu ora pentru a o face mai atractivă, temporar, până când reușim să lucrăm la legea salarizării unitare.

Și directorii și inspectorii trebuie să știe că avem cele două metodologii, care sunt tot jalon PNRR, în care vom rediscuta degrevările. Ele s-au făcut în condiții de criză fiscal-bugetară, pentru a salva bani, dar acum trebuie să vedem în ce măsură sunt și funcționale.

În situația de criză fiscal-bugetară am luat două tipuri de măsuri la nivel de guvern. Unele pe care le poți considera reforme, dar fiind în context fiscal-bugetal, le-ai făcut pe repede înainte. Și atunci ele trebuie reexaminate cu grijă și în condiții de normalitate.

Trebuia să discutăm despre comasări. Sistemul e foarte fragmentat. Trebuia să discutăm despre limitele în clase. Era normal să ai clasa 8-a cu un copil, cu 2 copii, cu 3 copii, cu 4 copii?

Da, dar sunt și clase supraaglomerate.

Nu sunt, este un mit. Pur și simplu am toate datele pe care o să le prezentăm și public. Să știți că numărul mediu de copii în clasă, în anul școlar 2025-2026 față de 2024-2025 s-a modificat la toate nivelurile. Deci povestea că clasele sunt supraaglomerate, când te uiți la valorile medii per clasă…

Bun, aceasta e media, dar sunt și clase care nu respectă norma prevăzută de lege, de maximum 25 de elevi.  

Sunt și-au fost și înainte. De aceea mediile sunt comparabile, fiindcă ai avut și înainte excepții peste limita maximă. Și ai și acum excepții peste limita maximă, dar sunt legale, legea permitea excepțiile respective. Dar, repet, erau o mulțime de anomalii.

Alte modificări s-au făcut în context fiscal-bugetar și ele trebuie corectate. Bursele studenților, componente legate de mărirea cu două ore a normei profesorilor. De aceea este și pusă cu caracter temporar în lege. Se spune explicit că este cu caracter temporar.

Noi facem reorganizarea rețelei școlare în fiecare an. Hai să vedem ce a funcționat bine, ce nu a funcționat bine și putem corecta pentru la anul.

Și pe măsură ce se stabilizează financiar țara, să putem să corectăm măsurile fiscal-bugetare pure, care nu au avut în spate și un element de reformă educațională.

***

Interviul VIDEO complet aici:

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Daniel David, ministrul Educației: “Am cerut o programă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândită pentru copii.” appeared first on Cultura la dubă.

Pe parcursul dezbaterii publice privind noua programă la limba și literatura română pentru clasa a IX-a, atât Ministerul Educației, cât și coordonatoarea grupului de lucru au transmis în spațiul public ideea că documentul final a fost elaborat de un grup format din 33 de specialiști. De altfel, pe ultima pagină a programei este publicată lista cu membrii grupului de lucru.

Vineri seara, decana Facultății de Litere din București și coordonatoarea grupului a declarat pentru Cultura la dubă că abordarea cronologică a literaturii “A fost o decizie luată colectiv, colegial, de membrii grupului de lucru” și a susținut că nu se poate reveni asupra acestei decizii fiindcă “este contraproductiv să schimbăm criteriul la presiunea publică.”

De atunci, am intrat în contact cu mai mulți membri ai grupului de lucru. În fața unei situații fără precedent, în care factorul decident pare surd la argumentele celorlalți, unii dintre ei au considerat că răul pe care această programă îl poate face elevilor este mai presus de eventualele pierderi profesionale. Și au decis să relateze pentru Cultura la dubă adevărul din culisele grupului care a elaborat programa:  mai mulți specialiști s-au opus, de fapt, criteriului cronologic.

În luna octombrie, 6 experți din grup au semnat o scrisoare în care au rugat conducerea grupului să renunțe la studiul disciplinei din perspectivă istorică, considerând-o “inadecvată elevului din 2026 și din viitor.”  Cei 6 anunțau, de asemenea, că dacă nu se va reveni asupra deciziei, doresc să părăsească grupul de lucru.

Nu a urmat o dezbatere între specialiști, cum ar fi fost firesc. Gestul protestatarilor a fost considerat inadecvat, iar aceștia au fost avertizați că trebuie să se alinieze conducerii, dar și că nu au voie să părăsească grupul, fiindcă trebuie să-și ducă sarcinile la bun sfârșit.

Ministrul Educației, Daniel David, reacționează pentru Cultura la dubă: “Personal, cred că nu poate nimeni să oprească pe cineva să se retragă dintr-un grup de lucru, dacă nu mai dorește să fie acolo.”

Pentru că au fost obligați să semneze clauze de confidențialitate la intrarea în procesul de lucru, vom păstra anonimatul membrilor cu care am stat de vorbă. Aceștia descriu o atmosferă de lucru tensionată, fără proceduri, fără feedback, cu ignorarea parțială sau totală a sugestiilor care nu erau aliniate conducerii, chiar și cu amenințări.

Mai mult decât atât, mulți dintre membrii grupului care a elaborat programa se regăsesc și în comisia care trebuie să o avizeze. Avizul lor a fost cerut joi, înainte de finalizarea dezbaterii publice. Coordonatoarea grupului de lucru, Oana Fotache Dubălaru, este totodată președinta Comisiei Naționale de specialitate, care avizează programa.

Daniel David declară azi, în exclusivitate pentru Cultura la dubă: “Nu am știut de suprapuneri. Am aflat recent. Cred că această situatie ar fi trebuit evitată și voi reglementa acest lucru.”

***

Grupul de lucru pentru noile programe la limba română a fost alcătuit inițial în anul 2020, pe când ministrul Educației era Ligia Deca. În lipsa noilor planuri-cadru, grupul nu s-a întrunit, de fapt, niciodată. Abia în 2025, după adoptarea noilor planuri-cadru, el a devenit activ.

Cum s-a format acest grup? În lipsa unui proces de selecție transparent, răspunsul îl știm doar parțial. Profesorii din preuniversitar au fost invitați de Ministerul Educației, prin inspectoratele școlare, să aplice cu un dosar de candidatură. Au aplicat aproximativ 1000 de profesori din toată țara. Ministerul a făcut o selecție.

Tot Ministerul Educației a trimis către câteva universități invitația să facă propuneri de profesori. Au ajuns în grupul de lucru profesori de la Universitatea București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Nu știm, însă, cum a devenit Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere din București, coordonatorul științific.

Consiliul Național al Elevilor nu a fost invitat la un dialog instituțional. A fost, invitată, însă, Academia Română, care a avut doi reprezentanți.

În prima parte a lunii septembrie, grupul format din cei 33 de specialiști desemnați de Ministerul Educației a avut o primă ședință în plen, online. La ea nu a participat, în realitate, toată lumea. De altfel, toate întâlnirile de grup s-au petrecut pe Google Meet. Conducerea le-a transmis că nu există fonduri nici măcar pentru o deplasare a tuturor membrilor la București. Uneori, online, se întâmpla ca unii membri să fie absenți, la volan, ori în timpul orelor de curs.

“Prima ședință a fost una de cunoaștere. S-a prezentat fiecare membru, a spus două vorbe, dacă a vrut, despre viziunea lui curriculară sau despre cum își imaginează că ar putea să arate programa și care sunt așteptările. Coordonatorii ne-au spus că vor urma alte ședințe, alte etape, un formular de colectare a unor informații mai aplicate.

Ați avut o anumită procedură de lucru?

Nu a existat nicio procedură. Au fost doar documentele tehnice de orientare, cum ar trebui să arate programa strict ca structură, fără să ne referim aici deloc la viziune sau la conținuturi, ci la un format standard, pentru toate disciplinele, un ghid, că trebuie să ai o notă de prezentare, legături cu planul-cadru, cum se scrie o competență din punct de vedere tehnic.

Cam câte ședințe au fost?

Ședințe în plen au fost două-trei. Dar apoi au fost ședințe pe subgrupuri.”, își începe relatarea unul dintre specialiștii grupului de lucru.

La începutul procesului, membrii grupului au completat niște chestionare online, în care răspundeau dacă sunt pentru un model unic sau hibrid de programă, dacă sunt pentru introducerea unor elemente de gramatică și alte chestiuni de bază care ar fi putut contura o viziune generală a fiecăruia.

“Niciodată nu a existat un feedback sau o prezentare a concluziei acestor chestionare.

Și n-ați știut niciodată unii de ceilalți, adică ce-a răspuns fiecare sau în ce procent a decis majoritatea?

Nu. Ni se prezentau doar sub formă de sinteze. Că viziunea majoritară a fost așa, că au fost unii care au considerat altfel. Mai vorbeam noi între noi, că eu am spus asta, eu am spus asta, dar să fie o prezentare, să zicem, semi-profesionistă, în care să știm că din cei 33, X au răspuns așa și Y așa, nu am avut în niciun moment. Noi n-am știut niciodată care a fost rezultatul acestui studiu. Ni s-a spus doar că majoritatea a optat pentru…și că s-a optat pentru un număr de domenii de conținut, care apoi au fost revizuite, nu știm de cine, când, cum.”, povestește un alt membru al grupului.

Ni s-a spus doar că așa a reieșit din formulare și că așa s-au înțeles coordonatorii, pe baza feedback-urilor.E posibil ca majoritatea să fi optat pentru asta, nu mă miră, deci nu cred neapărat că aici a fost o măsluire.

Cum ați fost anunțați de direcția istorico-literară? În ședință de plen? Care au fost reacțiile?

Decizia asta am primit-o pe grupul de WhatsApp. A mai fost apoi o ședință în care s-a spus câte ceva despre asta și am fost anunțați că o să primim un mail și că vor constitui subgrupuri de lucru.

După aceea ni s-a cerut să formulăm competențe generale, pornind de la domeniile de conținut propuse inițial, domenii care s-au modificat ulterior. Nu știm nici rezultatul acelor propuneri.

Și subgrupurile cum au fost stabilite, în funcție de ce?

Nu știm asta. Doar am fost anunțați în ce subgrup suntem.”

Specialiștii care s-au opus principiului ordonator al studierii literaturii au încercat ulterior să elaboreze niște conținuturi tematice, care să permită studierea mai multor texte, din epoci diferite, păstrând, totuși, criteriul cronologic decis de presupusa majoritate.

“Ce a rămas din propunerile acelor membri?

Nimic. Dar, ca să fie clar, acest nimic a devenit nimic foarte târziu. Adică înainte cu două zile de varianta publică.”

Cele mai mari tensiuni au apărut în subgrupul de literatură. După o perioadă de la înființarea grupului, în care nu s-a întâmplat nimic, specialiștii de la literatură au primit de la coordonatoarele subgrupului, un document deja scris.

“A apărut un document model, asumat de coordonatoarele acestui grup pentru clasa a IX-a. Acest document cuprindea strict istorie literară, literatura română veche, secolele XVI, XVII, XVIII. Foarte încărcat, incomparabil față de ce este acum oricum.”

Scrisoare de protest în interiorul grupului

Ulterior acestui moment, pe 22 octombrie, cu aproximativ o lună înainte de publicarea noii programe la clasa a IX-a, 6 membri ai grupului de lucru au înaintat o scrisoare conducerii, în văzul întregului grup. Aceștia își arătau dezacordul față de criteriul cronologic și propuneau o variantă de mijloc.

„Vă propunem abordarea modelul hibrid – în care temele și problematicile sunt lentile focalizatoare și în care cronologia are rol de coloană vertebrală structurală – un model care răspunde idealului educațional reflectat în profilul absolventului, componentă reglatoare a curriculumului național (aprobat prin OME nr,.6731/2023) și în recomandările UE privind competențele cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții. 

Mai mult, un astfel de model este mai potrivit pentru a face firească tranziția de la ciclul gimnazial la cel liceal și pentru a nu-i îndepărta definitiv pe elevi de literatură. O astfel de abordare ar păstra profunzimea culturală/istorică a studiului literar, generând flexibilitatea necesară pentru dezvoltarea competențelor-cheie, permițând atât dezvoltarea intelectuală a elevilor, cât și dezvoltarea lor personală. 

Mai exact, vă propunem o abordare tematică evolutivă, care menține conștiința diacroniei, dar nu o reproduce în maniera clasică, de tip cronologic-istoric și luarea în considerare a modelului curricular al dezvoltării personale, care, alături de modelul cultural și cel estetic ar conduce spre receptarea literaturii ca mijloc de înțelegere a lumii și a propriei existențe. 

În locul succesiunii tradiționale de perioade și autori, credem că explorarea de teme/problematici, de valori și de idei recurente în literatură, în oglindă între epoci, de la mituri ale începutului la reflecții asupra memoriei, identității sau libertății, este mai potrivită, asigurând atât continuitatea formării culturale, cât și relevanța pentru contextual contemporan. 

Suntem convinși că astfel am răspunde și unei realități pedagogice actuale: elevii de astăzi nu mai pot fi formați printr-o abordare pur istorică, începută cu cronicarii, cu literatura veche și continuată linear până în modernitate. Interesul și motivația lor se dezvoltă prin conexiuni semnificative cu propriile experiențe, prin dialogul dintre clasic și contemporan, prin raportarea la marile teme umane.” – fragment din scrisoarea semnată de 6 specialiști din interiorul grupului.

De asemenea, profesorii din preuniversitar, membri ai grupului, au atras atenția că gândită astfel, materia nu corespunde noilor planuri-cadru, care prevăd 3 ore pe săptămână la Limba și Literatură Română, trunchiul comun. Adică este atât de stufoasă încât nu poate fi acoperită. Unul dintre profesori a făcut o simulare și a reieșit că pentru predarea la minimum a întregii programe ar fi necesare 107 ore. În realitate, scăzând vacanțele, liberele legale, orele de evaluări și procentul de 25% care, potrivit legii, revine libertății profesorului de a face orele cum vrea el, ar avea disponibile doar 76 de ore.

La finalul scrisorii, semnatarii au anunțat că iau în calcul opțiunea de a se retrage din grup dacă direcția programei nu va fi schimbată.

După publicarea scrisorii pe grupul lărgit, a urmat o ședință în care autorii ei au fost dojeniți și li s-a pus în vedere că nu au voie să părăsească procesul de lucru.

“Ședința s-a desfășurat aproape două ore, doar pe subiectul scrisorii. Însă nu pe argumente împotriva a ceea ce era în scrisoare, ci pe emoții și reproșuri, vizavi de non-participarea noastră la echipă. Non-obediență. Că dacă s-a decis că aceasta este direcția, noi de ce vrem să facem notă separată? că nu se va schimba perspectiva, fiind asumată deja.

O coordonatoare a transmis și mesajul că membrii nu au voie să ne retragă. Pentru că este un ordin de ministru prin care am fost uniți, că suntem o echipă și că rezultatul va fi asumat de toată lumea, indiferent de cine și cât lucrează și ce viziune are fiecare.

Ulterior am aflat că nu a fost ordin de ministru, ci o notă a ministrului. În declarație se preciza că ne vom îndeplini sarcinile care ne-au fost atribuite de către coordonatorul științific, coordonatorii grupului de lucru, ceea ce cumva, refuzul de a mai lucra putea să fie interpretat ca refuzul de a îndeplini sarcinele care au fost trasate, mai ales că se făcea în referire și la măsuri administrative.

Adică vi se puteau aplica sancțiuni?

Nu se spunea direct, dar se sugera.”

Întrebat de Cultura la dubă dacă a știut de aceste tensiuni și de scrisoarea din interiorul grupului, ministrul Educației, Daniel David a declarat: “Știam, din informările generale cu privire la derularea procesului, că sunt discuții în mai multe comisii, dar nu am intrat în detalii, deoarece astfel de dezbateri reprezintă probleme interne ale comisiei.”

După momentul scrisorii, consultarea la nivel de grup și subgrupuri a continuat să fie de fațadă, mărturisesc cei cu care am stat de vorbă. Deși unii dintre profesorii din preuniversitar, dar și voci din mediul universitar au făcut eforturi să îmblânzează documentul conturat de coordonatoarele de la Litere din București, sugestiile lor au fost complet ignorate.

Mărturiile sunt confirmate de un al 3-lea membru al grupului: “În interiorul grupului de lucru, NU a existat niciodată un consens real în privința programei. Mai mulți membri au susținut și au continuat să susțină, până la capăt, necesitatea renunțării la criteriul cronologic sau a îmbinării lui cu cel tematic. Fără succes, desigur.

“Centrul” a dictat de la bun început perspectiva generală asupra programei, modelul de structurare, competențele generale și cele specifice, plus conținuturile. S-a decis că se merge pe criteriul diacronic, punct.

Am continuat să lucrăm având în minte viitorul elevilor, varianta inițială era cu adevărat îngrozitoare. Am încercat să salvăm ce se mai putea salva, că de ieșit oricum nu aveam voie să ieșim. Dar ce a ieșit în spațiul public nu a fost produsul grupului de literatură. S-a lucrat în subgrupuri, propunerile erau trimise către CENTRU și CENTRUL decidea. Cei considerați “disidenți” au lucrat pt celelalte clase. Dar e greu de anticipat cum vor arăta programele propuse de ei, după intervențiile “centrului”.

Cine era CENTRUL?

Coordonatoarele de la Litere București și reprezentanții Ministerului Educației.

“Ne răspundeau vă mulțumim pentru disponibilitate, vom analiza în grupul coordonatorilor și vom vedea. După care veneau din nou cu varianta lor.”, spune un alt profesor.

„Nu preluau nimic de la noi sau preluau ceva minor, de exemplu o formulare de activități de învățare, pe care ulterior o trunchiau. Adică noi propuneam o activitate de învățare într-un fel, ei o luau și o remodelau în asemenea fel încât devenea imposibil de lucrat cu ea.

De exemplul, jurnalul imersiv fusese propus la contexte, astfel încât un copil care învață care erau mentalitățile dintr-o epocă, cum trăiau oamenii, să poată să-și imagineze că e în nu știu ce an și i s-a întâmplat asta. Dar nu jurnalul boierului luminat sau ce au scris ele acolo. Jurnalul imersiv era în relație cu competența specifică, adică avea logică în asocierea respectivă.

Care-i treaba cu boierul luminat? Cum să te pui în pielea unui boier luminat? Ce-i ăla? Deci au luat exemple de activități de învățare și le-au reformulat fără să înțeleagă.

Dar aveau și niște argumente pentru direcția asta atât de strictă?

Un argument pe care l-am auzit era că după 20 de ani de programă actuală, în care analfabetismul funcțional a crescut, este momentul să încercăm și altceva.” spune un alt membru al grupului de lucru.

În realitate, premisa că din cauza programei de liceu există analfabetism funcțional este falsă. Analfabetismul funcțional se măsoară prin testele PISA, care se susțin la sfârșitul gimnaziului, nu la liceu.

Varianta finală a noii programe a ajuns la toți specialiștii din grupul de lucru cu două zile înainte de publicarea ei. Coordonatoarele nu au solicitat vreun consens și nu a existat vreo dezbatere a grupului, spun martorii cu care am stat de vorbă.

“Ni s-a prezentat și nu am mai avut nicio reacție pentru că era totul evident. Nu s-a supus la vot, adică hai să votăm cine e pentru, cine este împotriva. În grupul de literatură a mai fost un moment în care am încercat să impunem votul și ni s-a spus că nu mai e cazul să votăm nimic pentru că lucrurile s-au decis demult. Nu ne putem întoarce acum la vot.

Nouă ne-a fost clar că elevul lipsea din toată această poveste. Nu se discuta cum se va preda limba și literatura română. Ce-i vom învăța pe elevi să facă? Care este scopul acestei discipline de studiu, dincolo de acumularea de informație istorico-literară?

Profesoarele de la Litere din București se plângeau că studenții nu cunosc suficientă istorie literară și că nu reușesc în trei ani să-i orienteze suficient, încât să aibă reperele clare. Păi da’ nu-i treaba noastră ce puteți voi să faceți acolo. Noi lucrăm cu liceenii, inclusiv cu cei care intră cu note sub 5 la liceu.”

“A fost o decizie luată colectiv, colegial, de membrii grupului de lucru” , a declarat vineri seara, într-un interviu pentru Cultura la dubă, coordonatoarea Oana Fotache Dubălaru.

Din toamnă, noua programă școlară se va adresa în mod egal liceelor de elită, precum și liceelor tehnologice. Elevii care în mod normal intrau la școli profesionale cu medii de 2-3, vor fi cuprinși acum tot în programa de trunchi comun și vor studia, de asemenea, diacronic, literatura română, la fel ca studenții la Litere.

15 membri ai grupului de lucru fac parte și din Comisia Națională de Specialitate care dă aviz consultativ. Avizul a fost cerut joi, înaintea finalizării dezbaterii publice și implementării feedback-ului

Joi, cu o zi înainte de încheierea termenului legal dedicat dezbaterii publice, programa a fost trimisă Comisiei Naționale de Specialitate, spre avizare. Potrivit lui Radu Vancu, scriitor și profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității Lucian Blaga din Sibiu, 15 dintre membrii Comisiei de Specialitate sunt parte din grupul de lucru care a elaborat programa. Iar președinta comisiei este chiar coordonatoarea grupului, Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere din București. Adică mulți dintre cei care au elaborat programă sunt aceiași care o avizează.

“Ni s-a cerut acest aviz joi, individual, pe mail, nu am avut o ședință de plen în Comisia Națională, nu știm ce a votat majoritatea.”, spune un membru al CNS pentru Cultura la dubă.

Ministrul Daniel David reacționează astfel: “Nu știam de suprapuneri, am aflat recent și am cerut explicații unităților din minister. Comisiile sunt propuse de unități diferite, unele – Comisiile Naționale de Specialitate – cu rol mai general (printre care si de avizare), altele cu rol specific (ex. crearea programelor). Numirea lor s-a făcut diferit, prin decizie a secretarului de stat, respectiv ordin de ministru. De asemenea, am fost informat că astfel de suprapuneri există din trecut, nu este ceva recent, dar nu au fost considerate o problemă, în condițiile în care avizul este doar consultativ.”

Oana Fotache a declarat că va implementa anumite sugestii din dezbaterea publică, dar nu va schimba structura cronologică, pe care se vor baza cei 4 ani de liceu, nu doar clasa a IX-a.

“Asupra textului, la nivel de multe precizări, îmbunătățiri punctuale, clarificări, există toată deschiderea. Asupra constructului nu se poate reveni, fiindcă e vorba de o gândire care încorporează un efort de durată al grupului și este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică. Pentru că niște specialiști au lucrat, și-au exprimat punctul de vedere și a rezultat această programă.

Firește că ea e perfectibilă, de asta a și fost pusă în dezbatere publică trei săptămâni, am primit multe sugestii, am primit feedback, vom încorpora ceea ce nu contravine, totuși, construcției de ansamblu.”, a spus Oana Fotache. Decana nu a răspuns, până la ora publicării articolului, la acuzațiile aduse de colegii săi.

Ministrul Daniel David ar urma să ia săptămâna aceasta o decizie – dacă semnează noua programă sau o retrimite în lucru.

Între timp, câțiva specialiști sunt hotărâți să părăsească grupul și să nu mai continue lucrul la programele de a X-a, a XI-a și a XII-a, care ar trebui să fie gata în ianuarie 2026.

“Care este feeling-ul dumneavoastră după toată experiența? Vi se pare că a existat o direcție de la bun început?

Specialist 1: Da, evident.

Specialist 2: Și eu cred la fel. Pentru că dacă n-ar fi fost o direcție, cred că tot procesul ăsta ar fi fost mai democratic, adică s-ar fi prezentat rezultatele, s-ar fi discutat, ar fi existat un vot în cadrul grupului.

Nu există intenția de a modifica ceva. Și problema e că nici nu mai putem lucra în această formulă. Dacă eu am convingerea că e un lucru bun și că va aduce valoare educației, predării disciplinei, creșterii copiilor, ok, dacă nu, avem multe alte lucruri de făcut.

Specialist 1: Singura soluție este ca tot procesul să fie oprit, desființată această comisie și reluat totul de la zero. Altfel va fi dezastru.”

***

UPDATE: În urma publicării articolului Cultura la dubă, ministrul Educației a decis acordarea unei noi săptămâni de lucru pentru “flexibilizarea” structurii programei.

“Luând în calcul dezbaterile intense din spațiul public și în urma discuțiilor avute astăzi cu coordonatorul științific al grupului de lucru constituit pentru elaborarea programei la disciplina Limba și literatura română, ministrul Daniel David a decis, cu acordul coordonatorului acestui grup, extinderea cu o săptămână a perioadei alocate pentru integrarea și armonizarea unor sugestii importante exprimate de la momentul lansării în transparență. Acest interval suplimentar va fi folosit inclusiv pentru explorarea unor flexibilizări structurale ale programei.

Cu excepția acestei prelungiri exclusiv pentru disciplina Limba și literatura română, calendarul procesului de adoptare a noilor programe la liceu se desfășoară așa cum a fost anunțat inițial.”, a transmis Ministerul Educației.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Programa dictată: “Cineva de la București a hotărât draftul de la a IX-a. Totul ni s-a pus direct în față. S-a spus că membrii nu au voie să părăsească grupul. Singura soluție este ca tot procesul să fie oprit, desființată această comisie și reluat totul de la zero. Altfel va fi dezastru.” appeared first on Cultura la dubă.