Festivalul de Film Sundance și-a ales câștigătorii ediției din acest an. Evenimentul, care a durat 11 zile și s-a desfășurat în mediul online, a adus în fața juriului și a publicului producții cinematografice centrate pe probleme politice, de mediu și sociale.

Seceta, poluarea, exploatarea teritoriilor protejate, protejarea păsărilor, cât și lupta pentru democrație și părăsirea propriilor teritorii pe fondul problemelor politice sau de mediu sunt câteva dintre preocupările regizorilor premiați.

Printre cele mai discutate filme în presa internațională a fost documentarul “Navalny”, regizat de canadianul Daniel Roher. 

Filmul este cu și despre opozantul lui Vladimir Putin, avocatul și activistul Alexei Navalny, otrăvit pe 20 august 2020, înaintea unui zbor de la Tomsk la Moscova. 

***

Până la proiecția din cadrul festivalului Sundance, documentarul Navalny a avut un nume de cod pe lista filmelor selectate – Untitled LP9. Denumirea este inspirată de codul dat de ruși operațiunii sale de otrăvire – Love Potion 9. 

Filmul este făcut public într-un context internațional tensionat, cu peste 100.000 de soldați ruși aflați la granița cu Ucraina. 

Documentarul regizat de Daniel Roher îl arată pe Alexey Navalny în perioada de recuperare post-otrăvire, alături de familie și apropiați, în încercarea de a demonstra că este victima unui scenariu pus la cale de conducătorul Rusiei, Vladimir Putin, până la arestarea sa, din ianuarie 2021. 

“Navalny” a fost comisionat de CNN Films și HBO Max, având-o printre producătorii executivi și pe Maria Pevchikh, asociata lui Alexei Navalny. A primit Premiul Publicului la categoria documentare americane și Premiul pentru filmul favorit al întregului festival.

După premiere, regizorul a dedicat trofeele unui alt cineast care l-a inspirat să facă filme – realizatorul documentarului Searching for Sugar Man, Malik Bendjelloul, și lui Alexei Navalny, aflat acum la închisoare în Rusia și pus de statul rus pe lista teroriștilor.

Filmul va fi distribuit în SUA de HBO Max, urmând ca după Sundance să fie vândute drepturile și către distribuitori din celelalte țări.

Marele Premiu al Juriului la categoria producții dramatice americane a mers către “Nanny”, regizat de Nikyatu Jusu.

”Nanny”, debutul regizoarei, este un film horror ce spune povestea unei imigrante pe nume Aisha, care începe o nouă viață în New York, unde îngrijește copilul unei familii din Upper East Side pentru a-și câștiga existența.

Premiul pentru cel mai bun regizor a fost câștigat de Jamie Dack, cu filmul “Palm Trees and Power Lines”, iar Marele Premiu al Juriului la producții documentare americane a mers către “The Exiles”.

”The Exiles”, produs de Ben Klein și Violet Columbus, o are în centrul poveștii pe activista și producătoarea de film documentar Christine Choy, care i-a filmat pe liderii mișcării democratice din Piața Tiananmen în timpul masacrului din 1989. 

La jumătatea producției, proiectul a fost abandonat, iar imaginile au fost uitate. ”The Exiles” urmărește încercarea lui Christine Choy de a-și continua munca documentară abandonată. Ea se întoarce la arhive și se concentrează pe poveștile a trei figuri cheie din timpul protestelor, care sunt exilați politici și în zilele noastre, potrivit Deadline.

The post Un documentar cu Alexei Navalny, ținut secret până la premieră, a primit Premiul Publicului la Sundance appeared first on Cultura la dubă.

Despre incendiul de la Colectiv și despre ceea ce a urmat s-au realizat mii de articole de presă, reportaje tv, interviuri și câteva filme documentare. Însă doar filmul lui Alexander Nanau, “colectiv” a reușit să explice întregii lumi amploarea acelei tragedii și a corupției din sistem.

Filmul documentar “colectiv” a avut premiera mondială în 2019, la prestigiosul Festival de film de la Veneția, iar protagoniștii filmului au fost aplaudați în picioare 10 minute în șir. Au urmat și alte festivaluri, precum și premii, iar acum “colectiv” este invitat special la Sundance, cel mai important festival de film din America, alături de doar alte 5 filme care au marcat anul ce tocmai a trecut.

Chiar înainte să plece în SUA, am stat de vorbă cu Alexander Nanau, regizorul documentarului, cunoscut iubitorilor de film pentru “Toto și surorile lui”, un documentar realizat în 2014 și multipremiat în toată lumea.

Alex, cum s-a născut acest film?

Cumva din nevoia de a înțelege ce se întâmplă în timp real, în societatea românească, după Colectiv. A fost mai întâi nevoia de a înțelege această schimbare care se cere de către o generație, în sfârșit, după atâția ani și cumva înțelege cum funcționează puterea, în relație cu cetățenii.

Asta vine ca un prim reflex, de a înțelege ce se întâmplă în societate. Mie mi se pare că în România e o societate destul de nouă, care de abia își formează mecanismele și s-a arătat că abia acum s-a format o societate civilă sau s-au format grupuri de oameni conștienți de faptul că trebuie să se implice pentru a-și apăra drepturile și de a deveni o voce.

“Ne era clar că acolo nu sunt niște reprezentanți ai statului, ci niște incompetenți care s-au cățărat pe acele funcții.”

Alexander Nanau, regizor

A fost un anumit factor declanșator pentru tine, pentru a face acest film? Poate protestele, poate anchetele din presă?

Da, cu siguranță. Mai întâi au fost acele declarații din primele zile, la care ne-am uitat cu toții și am avut mari dubii că ele corespund cu adevărul. Evident, pentru că cei de la putere aveau o poveste în spate, veneau deja după multe scandaluri și ne era clar că acolo nu sunt niște reprezentanți ai statului, ci niște incompetenți care s-au cățărat pe acele funcții și, evident, am călcat și eu în spitale și îmi era foarte greu să cred ce se spunea acolo. Apoi, peste asta au venit acele dezvăluiri de la Gazeta Sporturilor care au confirmat că am asistat la o manipulare fără precedent.

Eram la Berlin, tocmai mă întorsesem din Afganistan, unde tocmai filmasem un film ca DOP și discutam cu producătorul HBO, era sfârșit de noiembrie, ne gândeam cum putem spune o poveste despre ce se întâmplă în România. Eu filmasem deja la proteste, dar nu știam de unde să apuc tema, era ceva prea complex.

Și atunci am decis, împreună cu HBO, să investim într-un timp și o echipă de documentare pentru a vedea de unde să apucăm povestea și ce unghi am putea aborda, care să se pupe cu modul meu de a face filme, adică documentar observațional.

Taskul era să găsim personaje puternice, care au un demers interesant, pentru a putea reflecta cumva societatea prin povestea lor.

Care au fost personajele cheie pe care le-ai ales?

În perioada de documentare, noi am făcut sute de ore de interviuri în toate direcțiile, cu medici, victime, jurnaliști, etc. Și la un moment dat Antoaneta Opriș, care conducea echipa de documentare și e și co-autorul filmului a zis că probabil unghiul presei va fi cel mai interesant. Dacă ne-ar lăsa cineva ca Tolontan să-i urmărim munca, ar fi un punct foarte bun de plecare. Ne-am dus la el, am discutat ideea, a zis că nu crede că poate lăsa o camera în redacție pentru că redacția este un spațiu care trebuie protejat, de la surse, la informații, la jurnaliștii pe care nu poți să-i expui.

Dar noi i-am prezentat toată munca noastră de documentare și cred că asta l-a convins că demersul nostru e unul foarte serios. Și într-o zi m-a sunat, mi-a zis  “avem ceva, pregătim de câteva luni de zile, hai să încercăm, poate puteți filma acest proces al anchetei.”

Și am început să filmăm și deja de când am început, s-au resturnat situațiile în acel caz – Hexi Pharma – cu o viteză care nu mai putea fi controlată, noi trebuia doar să fim atenți să nu ratăm ceva.

“Nu cred că poate fi ceva mai devastator pentru un părinte decât să știe că putea să-și salveze copilul și l-a pierdut pentru că cineva l-a păcălit.”

Ca observator, a fost vreun moment sau un personaj care te-a marcat în mod special?

În perioada interviurilor pentru documentare, cele mai marcante au fost, evident, întâlnirile cu părinții. Acolo, în detaliu am aflat ce înseamnă pentru un părinte, de fapt, poți doar să intuiești, ce durere vine cu experiența asta a unui părinte care își putea salva copilul, era salvabil, dar cineva s-a folosit de situația lui, l-a mințit și l-a împiedicat să își salveze propriul copil.

Nu cred că poate fi ceva mai devastator pentru un părinte decât să știe că putea să-și salveze copilul și l-a pierdut pentru că cineva l-a păcălit.

Ați încercat să ajungeți și la autoritățile implicate atunci? Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta?

Am încercat cu Bănicioiu, dar ne-a zis că tot ce a avut de zis e în mass-media, inclusiv declarațiile lui că România are un sistem sanitar ca în Germania.

Dar noi nu am vrut să ne axăm pe asta.

Pe noi ne-a interesat cum se desfășoară evenimentele în perioada în care am filmat. Da, există autorități în film, dar din guvernul care a urmat, guvernul tehnocrat. Pentru că Hexi Pharma a fost ceva, în primul rând, din ograda acelui guvern, care s-a identificat a fi altfel la vremea aceea, dar, după cum știm, mare diferență n-a fost, între abordări, în ceea ce privește sistemul medical.

“Nu uiți când înțelegi ce s-a întâmplat.”

La fiecare comemorare Colectiv, se pune întrebarea dacă s-a schimbat ceva sau dacă oamenii au uitat. Crezi că filmul tău va rămâne în memoria colectivă, ca un reminder, un reper?

Un film, dacă e bine făcut, tot timpul rămâne un reper, ceva care ține memoria vie. Cumva, pe parcursul procesului și ăsta a fost taskul, să și ajutăm să nu se uite momentul și să îl înțelegem mai bine.

Nu uiți când înțelegi ce s-a întâmplat.

Nu știu dacă un film poate schimba o societate, dar un film poate schimba fiecare om, să îl pună în fața unei oglinzi, să își pună întrebări, care e rolul lui în societate. Și aici filmul dă multe repere pozitive, cum ar fi whistleblowerii. Trebuie să fim conștienți că în tot anul 2016 nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu existau oameni curajoși din sistem, fie doctori, fie contabili, care au avut curajul să iasă în față sau să se ducă la presă.

Dacă nu existau câteva, doar o mână de voci curajoase, toate femei, anul 2016 ar fi arătat foarte diferit în România.

Cred că asta poate povestea să facă. Să îl pună pe spectator într-o situație de a se întreba pe sine ce face el când vede fraudă, când vede corupție, zice „domne, asta e sistemul, n-am ce face, sunt doar unul singur” sau are curajul să facă ceva ce moral e corect.

“Nu prea știm dacă democrațiile noastre pot rezista în fața acestui atac, al unor oameni cărora nu le pasă de viața cetățenilor, chiar dacă prin populism ei asta declară, în spate e cu totul altceva.”

Ce fel de reacții ați primit la festivalurile unde ați participat anul trecut?

Pe lângă faptul că la premiera de la Veneția, protagoniștii au fost aplaudați în picioare 10 minute în șir, cele mai des întâlnite reacții sunt că, de fapt, nu e doar o poveste românească, ci e și din țara lor.

Filmul atinge o coardă care s-a accentuat în cele mai multe democrații începând cu anul 2016. Există o frică profundă a noastră despre ziua de mâine. Ce se va întâmpla cu noi, dacă societatea noastră e condusă de populiști, de către incompetenți, care folosesc statul și puterea doar în serviciul propriu sau al propriilor rețele de putere.

Nu prea știm dacă democrațiile noastre pot rezista în fața acestui atac, al unor oameni cărora nu le pasă de viața cetățenilor, chiar dacă prin populism ei asta declară, în spate e cu totul altceva.

Crezi că un astfel de subiect are un impact mai mare atunci când e redat într-un film documentar, decât dacă ar fi la un moment dat subiectul unui film de ficțiune?

Da. Bine, acum depinde de calitatea filmului documentar, pentru că se fac multe filme documentare.

Dar cred că un film documentar care știe să povestească autentic, să își descrie personajele, să extragă un sâmbure de adevăr din ele, da, cred că poate să aibă un impact mai mare.

Cu ce gânduri plecați la Sundance?

Să mă îmbrăc bine. (râde)

Sundance e un festival care are premiere de film, dar noi suntem acolo într-o secțiune Spotlight, în care curatorii festivalului aleg 6 filme lansate în ultimul an, despre care cred că nu vor să treacă festivalul lor fără să le fi arătat. Și asta e foarte prestigios, ne bucură foarte mult. Și este și un start foarte bun pentru distribuția din America, pentru că este cel mai vizibil festival din America de Nord.

La sfârșitul lui februarie va fi premiera în România. Dat fiind că nu prea mai avem cinematografe de artă și că românii nu prea merg la filmele românești, crezi că vor fi, totuși, atrași de subiectul Colectiv, care e de interes național?

Eu sper că filmul va atrage oameni de cinema, dar nu pentru că este de interes național, ci pentru că este un film foarte bine făcut, un film care le arată o lume la care nu au avut acces până acum.

Sigur, ne supărăm pe jurnaliști sau nu, dar niciodată nu am fost atât de aproape de ei în timp real, fără ca ei să poată să mascheze, și să vedem cum funcționează, de fapt, un jurnalist, de la momentul când primește o informație, la a o verifica-o, la a întâlni whistleblowerii noaptea, în secret.

Și la fel și cu instituțiile statului. Niciodată nu am fost în cabinetul unui ministru și să vedem, fără să mascheze, un proces de decizii și momentele grele prin care trece un om care este într-o funcție atât de importantă, iar deciziile lui pot sau nu să ucidă oameni.

Asta se întâmpla pe vremea lui Vlad Voiculescu, a guvernului tehnocrat.

Da.

Acum sunt alții la putere, vă gândiți să îi invitați și pe ei la premiera filmului? Pe cei care ar putea să schimbe ceva de acum încolo.

Da, sigur, vom invita oameni din instituții de stat.

Ce ai învățat tu după această experiență, la nivel personal?

Cred că mi-a confirmat că nici în viața publică, nici în viața privată, nu ai voie să dai înapoi când sentimentul moral îți spune ce ai de făcut. Și să fiu foarte vigilent cu ceea ce declară sau vor cei de la putere, fie chiar și un manager de spital sau un doctor, și să verific, ca cetățean, dacă e adevărat ce spune sau e în interesul meu.

Și foarte important e ce am învățat despre presă. Cum să mă uit la presă, să dau încredere celor care au dovedit că sunt de încredere.

Filmul “colectiv” va intra în cinematografele din România începând cu 28 februarie 2020.

The post “Whistleblowerii sunt oamenii curajoși din sistem. După Colectiv, toate acele voci au fost femei.” Interviu cu Alexander Nanau, regizorul filmului “colectiv” appeared first on Cultura la dubă.

Vineri, 24 ianuarie, începe Sundance, cel mai important festival de film din SUA, iar Radu Ciorniciuc este singurul regizor român care va avea un film în competiția oficială. Este vorba despre documentarul său de debut, “Acasă, My Home”, selectat în competiția pentru filme documentare.

“Acasă, My Home” spune povestea unei familii care a trăit timp de 20 de ani în sălbăticia din Delta Văcărești. Documentarul a fost realizat de-a lungul a patru ani și urmărește marea aventură prin care a trecut familia Enache: de la o viață în completă armonie cu natura, la traiul plin de provocări din marea junglă urbană a capitalei.

Radu Ciorniciuc a devenit cunoscut în jurnalismul independent din România ultimilor 10 ani, pentru materiale semnate la Casa Jurnalistului, apoi pentru anchete internaționale realizate în colaborare cu The Guardian sau Al Jazeera. Cu banii economisiți din astfel de colaborări a reușit să își cumpere echipament de filmare și să pornească proiectul “Acasă, My Home”, care nu este doar un film, ci și un proiect social.

Împreună cu echipa filmului și cu profesioniști implicați, de la medici la educatori, Radu a reușit să schimbe viața familiei Enache, dar și pe a lui însuși. La începutul filmărilor, în urmă cu 4 ani, era un burlac, acum este tatăl unei fetițe de câteva luni.

Iar Vali, cel mai mare copil al familiei Enache, a devenit la rândul său tată și va merge alături de Radu la Sundance.

Radu, cum s-a născut acest film? În ce moment te-ai hotărât că vrei să spui povestea într-un documentar?

Cred că la vreo jumătate de an de când mă apucasem de filmări. Noi acolo ne-am dus pentru un reportaj, mi s-a părut foarte interesant că Delta Văcărești va deveni arie protejată și m-am dus să văd ce intenție au autoritățile cu locul asta, cu o fostă groapă de gunoi, că practic asta era.

Știam vag că există o familie care locuiește acolo, drept urmare mă gândeam și la cum o să arate viața acestor oameni când nu o să mai poată locui acolo.

În ce an era asta?

2016. Cu cât îmi petreceam mai mult timp cu familia, îmi dădeam seama că sunt multe lucruri pe care le simt și le văd și de acolo a început o căutare. Îmi era clar ca nu mai putea fi doar un reportaj, că genul jurnalistic mă limitează destul de mult. Și așa am început să explorez o zonă de film, să încep să filmez altfel.

Am început documentarea cu partenera mea, Lina Vdovîi, care e și scenaristul filmului, la un moment dat ni s-a alăturat și Mircea Topoleanu, care e fotograf. Cu toții aveam niște skill-uri, nu veneam din zona filmului, asta părea un dezavantaj atunci, dar în timp s-a dovedit a fi mișto că fiecare am venit cu câte un skill și așa am creat ceva destul de fresh, de nou, spre deosebire de multe alte filme.

Are un suflu destul de nou și autentic.

Iar la un an și ceva am cerut ajutorul Monicăi Gorgan, care e un producător de film cu experiență, în special pentru că aveam nevoie de un editor, aveam sute de ore de filmare, aveam multe direcții și trebuia să ne decidem pe una singură. Și așa a venit Andrei Gorgan în echipă, ca monteur cu experiență și în filme de ficțiune, ceea ce a contat foarte mult.

Oamenii pe care i-ai filmat au înțeles ce urmează să li se întâmple și cum le va fi spusă povestea?

Proiectul ăsta nu e doar un film, e și un proiect social și un proiect editorial. Noi am fost foarte deschiși cu membrii familiei și pentru că genul de documentare a fost să integrăm cumva camera de filmat și să devină un membru al familiei.

Era o provocare să nu facem doar another gypsy film. Așa că a implicat foarte multă comunicare și încredere cu familia. Am implicat apoi și psihologi, educatori, asociații, medici. Ce am încercat a fost să dezvoltăm un soi de integrare socială croită pe nevoile unei familii total neconvenționale.

Care erau problemele familiei?

Era o familie cu un tată absolut radical, care a locuit 20 de ani în sălbăticie, desi erau la 200 metri de centrul orașului, copiii nu aveau acte, nu au mers niciodată la școală, doi dintre copii s-au născut acolo.

Cel mai mare dintre copii, Vali, prima dată a ieșit pe bulevard când avea 12 ani și a dat mașina peste el. S-a speriat când a văzut atâția oameni și atâtea mașini și a fugit în mijlocul străzii și a dat mașina peste el. S-a lovit la splină, iar părinții l-au dus acasă, nu la spital.

Marea spaimă a lor era să nu îi expunem pe copii și să se sesizeze Protecția Copilului.

Dar cum de nu s-a întâmplat asta până atunci? Cazul lor era cunoscut deja în presă.

S-a întâmplat și un film. E un moment când vine Protecția Copilului și îi amenință și atunci acceptă să se mute în oraș.

Practic, de frică să nu-și piardă copiii, acceptă să intre în civilizație?

Da, a fost o perioadă de tranziție. Noi deja aveam demarat proiectul social, niște fonduri, dar marea problemă a fost că nu găseam un proprietar care să îi accepte atât de mulți oameni și țigani.

Cam cât ai filmat în total?

În jur de 300 de ore de filmare în aproape 4 ani.

Ai putea să faci o paralelă de la cum ai găsit familia și cum e ea acum?

E destul de vizibilă diferența. Au câștigat multe lucruri, dar au și pierdut unele lucruri. Unul dintre lucrurile care mă apăsau, de când s-au mutat în oraș a fost că și-au pierdut din magia care mă cucerise pe mine la început.

Dar lucrurile sunt bune pentru că acum copiii sunt mult mai sănătoși, mai încrezători, merg la școală, știu să citească, să scrie, comunică între ei. La început nici nu prea aveam dialoguri, erau multe țipete, atingeri. Iar pe parcurs încep să poarte dialoguri, să se spargă niște bube. Filmul este, de fapt, despre relația de familie.

Ție ce ți-a adus cea mai mare satisfacție după această poveste?

Cea mai mare satisfacție e că am reușit cumva să îmi găsesc eu liniștea interioară, o dată cu prietenia cu acești oameni. Am intrat un burlac pe muchie de burnout și am ieșit cu o familie a mea din acest proiect. Cel mai mare câștig e că privesc lumea cu mult mai puțină frică.

Crezi că realizatorii de documentare care arată astfel de povești ar trebui să se implice? Crezi că e o datorie morală, dacă asiști la o astfel de poveste, să încerci să o ajuți?

Asta cred că ține de fiecare în parte. Nu pot blama pe cineva care doar e martor, pentru că, în fond, contribuie pozitiv prezența lui acolo la viața oamenilor pe care îi filmează.

Desigur, e destul de grea imaginea asta în care vezi echipamente de zeci de mii de euro care înconjoară copii cu burta umflată, cum am văzut în Africa, iar după 10 minute, oamenii închid dubele și pleacă și copiii ăia rămân acolo.

Nu știu, uneori poți să te implici alteori nu. Nu toate cazurile îți permit să faci asta. Iar genul ăsta de intervenție, cum am făcut noi cu proiectul social, îți poate altera adevărul jurnalistic pe care îl cauți într-un film documentar.

Acum mergeți la Sundance, dincolo de ce se va întâmpla cu filmul în competiție, ce alte planuri aveți pentru acolo?

Miza e să îi oferi filmului să aibă un circuit festivalier internațional bun, să ajungă la televiziuni, în străinătate. Nu știu exact, e prima mea experiență, știu că se planifică multe în jurul filmului, astfel încât să fie cât mai vizibil.

A fost greu, a fost ușor să obții finanțare?

În primul an nici nu am știut că pot să obțin finanțare. Am început cu economiile mele, din reportajele făcute în străinătate. Apoi am luat finanțare de la CNC și apoi au venit și altele.

Iar la Sundance, ca să ajungem acolo, cred că au contat foarte mult niște laboratoare din Europa la care am participat nu doar pentru dezvoltarea producției, ci și pentru strategii de marketing și promovare. Iar în contextele astea vin niște oameni din industrie cărora poți să ai șansa să le arăți ceva din material, cum a fost și cazul nostru, la Dok Incubator, care e cel mai prestigios workshop de dezvoltare de film din Europa. Și e prestigios tocmai pentru că aduce oameni foarte importanți din industrie, inclusiv oameni care au montat filme de Oscar.

Ce vrei să faci mai departe? Tot astfel de proiecte, documentare, dar și cu implicare socială?

Deja lucrez acum la un proiect despre sclavia modernă în Italia, cu muncitori imigranți, și îmi e destul de ușor să navighez pe subiectul ăsta, pentru că am lucrat în trecut la anchete, undercover în fabrici pe subiectul ăsta, al exploatării muncitorului.

Ți se pare naturală trecerea de la reportaje, de la jurnalism la filme documentare?

Da, cel puțin în cazul meu. La Casa Jurnalistului nu am învățat neapărat rigoare, dar exista o disciplină în a găsi subiecte cu valoare umană, iar din contextual ăla m-am dus spre investigație de presă în străinătate.

Când m-am apucat de documentarul ăsta aveam și frustrarea că în trecut erau lucruri fantastice pe care le vedeam pe teren și nu ajungeau în materialul final. Dar m-a ajutat că știam să livrez un material, să respect termene, să spun povești.

Cum s-a născut dorința ta de a spune povești?

Eu am crescut cu poveștile bunicului, iar cu ajutorul acelor povești a reușit să creeze cu noi o relație atât de puternică, încât nici moartea nu a putut să o distrugă. Și cumva a rămas în mine credința că poveștile pot lega relații între oameni, ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine.

Sărăcia este o temă care te interesează în mod special?

Sărăcia e o temă care m-a interesat foarte mult, tocmai pentru că vin din sărăcie. Nu din sărăcie extremă, dar vin din sărăcia anilor 90, cu niște părinți profesori de liceu cu lefuri de mizerie și datorii enorme.

Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație în vest și nu văd cum oameni din generația noastră să nu rezoneze cu cauze de genul ăsta, fiindcă au corespondent în noi.

Nu cred că ar trebui să mai existe sărăcie în niciun loc, dar mă șochează când o vad în spatele blocului, la câțiva pași de centrul Bucureștiului. Ceva nu funcționează și e ceva de care și noi suntem responsabili într-o anumită măsură.

The post “Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație” – Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului “Acasă, My home”, selectat la Sundance appeared first on Cultura la dubă.

Acasă, filmul de debut al lui Radu Ciorniciuc, spune povestea unei familii care a trăit timp de 20 de ani în sălbăticia din Delta Văcărești, până când locul a căpătat statutul de zonă protejată – Parcul Natural Văcărești – primul parc natural urban din România.

Timp de patru ani, jurnalistul Radu Ciorniciuc a urmărit marea aventură prin care a
trecut familia Enache: de la o viață în completă armonie cu natura, la traiul plin de
provocări din marea junglă urbană a capitalei.
Echipa filmului a dezvoltat, în același timp, și un proiect social la care au contribuit
nenumărați specialiști și organizații umanitare. Cei 11 membri ai familiei au trăit
izolați de societate: fără documente, fără educație sau acces la sănătate. Acum, toți cei nouă copii din familia Enache au acte, merg la școală, sunt văzuți în mod regulat de medici, iar adulții au locuri de muncă stabile.

Povestea Colectiv, văzută de regizorul Alexandru Nanau, a făcut deja înconjurul lumii la numeroase festivaluri, începând cu Festivalul de Film de la Veneția, unde a avut loc premiera mondială în 2019.

Colectiv este un documentar observațional despre evenimentele primului an de la tragedia din clubul Colectiv. Filmul urmărește povestea anului 2016 și se concentrează pe relația dintre autorități și jurnaliști în încercarea de a afla adevărul. Colectiv este despre oameni versus sistem, linia fină dintre adevăr și minciună, despre curaj și responsabilitate.

Lansarea în cinematografele din România, urmată de premiera pe HBO și HBO GO, va avea loc în primăvara lui 2020.

Sundance va avea loc între 23 ianuarie – 2 februarie 2020.

The post Două documentare românești vor fi prezente la Sundance, cel mai important festival de film din SUA appeared first on Cultura la dubă.