“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Iar în luna martie a acestui an atelierul invită o nouă generație de tineri pentru a da voce și imagine poveștilor care îi preocupă.

Liceenii vor deprinde principii de bază în filmare, montaj și fotografie, vor explora comunitatea prin intermediul camerei de filmat, vor identifica subiecte relevante pentru filme și vor putea edita un film documentar având ca subiect o temă de interes pentru comunitatea din care provin.

Toate acestea se vor petrece sub îndrumarea unor coordonatori cu experiență precum Ileana Gabriela Szasz, doctor în sociologie și cadru didactic asociat în mediul universitar din București, însoțită de experți în domeniul cinematografiei care îi vor sprijini pe tineri să își ducă propriul film documentar la bun sfârșit.

Cel de-al doilea atelier din Tecuci are ca temă principală Cultura și comunitatea locală și se va desfășura între 9 și 17 martie la Muzeul de Istorie Teodor Cincu. Participarea este gratuită, iar tinerii se pot înscrie până pe 29 februarie, ora 23:59 prin completarea acestui formular.

Proiectul Primul meu film documentar – atelier practic pentru liceeni – Tecuci este implementat de Asociația Studio Zona în parteneriat cu Asociația VIRA și Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”, proiect finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență și cofinanțat de Primăria Municipiului Tecuci.

Bugetul total al proiectului este de 187.423 lei, din care 168.483 este finanțarea nerambursabilă PNRR, iar 18.940 este cofinanțare asigurată de autoritatea publică locală, Primăria Municipiului Tecuci. Perioada de desfășurare a proiectului este august 2023 – mai 2024. Cod proiect: 153. 

Asociația Studio Zona este un proiect de istorie publică, inițiat de cercetători de la Facultatea de Istorie a Universității București și de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, concentrat pe istoria urbană și culturală și a aspectelor complementare (politice și sociale) din secolul al XX-lea.

Asociația Vira este un ONG cultural cu activitate structurată pe cinci direcții: documentare vizuală, educație non-formală, cultură și patrimoniu, dezvoltare locală prin cultură, organizare comunitară și o echipă alcătuită din sociologi, istorici, documentariști vizuali. Inițiatori ai proiectului PMFD.

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” este un muzeu de arheologie, artă plastică, numismatică, istorie modernă şi contemporană din Tecuci. Muzeul deţine cea mai însemnată parte a patrimoniului arheologic descoperit la Poiana, cetatea antică Piroboridava.

The post Atelier de film documentar pentru liceeni, la Tecuci. 29 februarie, ultima zi de înscrieri appeared first on Cultura la dubă.

Programul își propune să asigure un cadru de dezvoltare profesională și să pună la dispoziția artiștilor instrumentele necesare dezvoltării abilităților de adaptare la spații diferite de expunere, care depășesc spațiul standard de galerie sau muzeu.

Pe parcursul celor patru luni, Accelerator Câmpulung propune activități concrete din sfera teoretică și practică, ce completează formarea academică universitară tradițională, concentrată cu precădere pe învățarea tehnicii artistice.

Cei 10 artiști selectați în program vor intra în contact cu o serie de mentori, vor primi esurse pentru producția de lucrări noi și contextul pentru expunerea acestora în diferite locuri din Câmpulung.

Sesiunile de mentorat vor avea loc în Câmpulung, între 11 și 15 martie, iar lucrările vor fi expuse în perioada 12 mai – 30 iunie 2024. În program se pot înscrie atât artiști emergenți din Câmpulung care îndeplinesc condițiile de eligibilitate, cât și artiști din alte orașe ale României.

Eligibilitate

Programul acceptă înscrieri de la artiști care:

• Sunt artiști emergenți*
• Au peste 21 de ani, fără obligativitatea absolvirii unor studii de specialitate
• Au experiență continuă de maximum 10 ani în domeniul artelor vizuale
• Sunt cetățeni români
• Au posibilitatea să participe la laboratoarele din Câmpulung (11–15 martie 2024)
• Au posibilitatea de a participa la întâlnirile organizate de echipa proiectului în vederea producției de noi lucrări (1 aprilie – 3 mai 2024) și a expunerii lucrărilor de artă în Câmpulung (12 mai – 30 iunie)
• Au disponibilitate pentru implicarea într-un program de mentorat extins pe parcursul a patru luni (martie – iunie 2024), prin participare fizică și online la toate activitățile derulate în cadrul programului, în funcție de modul de desfășurare a fiecărei etape în parte

*Prin „artiști emergenți”, ACEP  înțelege artiști care au sub 10 ani de experiență profesională. Asociația a optat pentru termenul „emergent” în loc de „tânăr” pentru că acceptă înscrieri și de la cei care au făcut o schimbare de carieră sau au decis să prioritizeze activitatea artistică în ultimii ani, indiferent de vârstă.

Toate informațiile despre procedura de înscriere și componența dosarului, inclusiv cele referitoare la intervalele de timp alocate pe activități, sunt disponibile pe website-ul ACCELERATOR: Apel deschis – Accelerator Câmpulung.

Mentorii care îi vor ghida pe cei 10 artiști sunt: Andrei Breahnă – manager cultural, Georgia Țidorescu – curatoare și Pavel Brăila – artist vizual.

Valoarea totală a proiectului este de 197.106,05 lei, dintre care 90% sunt fonduri nerambursabile obținute prin PNRR, iar 10% este suma suportată de Primăria Câmpulung.

The post Artiștii emergenți pot aplica la programul “Accelerator Câmpulung” appeared first on Cultura la dubă.

În ultimii 20 de ani clădirea fusese lăsată în paragină și ajunsese un focar de infecție în mijlocul capitalei. În mandatul său, Gabriela Firea a renovat fațada, dar structura clădirii a rămas șubredă.

Actualul proiect, depus de Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), presupune consolidarea seismică și renovarea energetică moderată a clădirii. Perioada de implementare este de 3 ani și 4 luni de la semnarea contractului de finanțare.

Blocul Rosenthal a fost construit după planurile lui Radu Dudescu, la acea vreme arhitectul șef al Băncii Naționale a României.

Timp de 30 de ani a găzduit “Casa de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare” a angajaților BNR. Din anul 1968, a fost sediul Băncii Române de Comerț Exterior. După 1999, imobilul nu a mai avut vreo utilitate publică.

Imobilul a fost printre primele din București care avea prăvăliile retrase de la bulevard și care a permis trecătorilor să circule pe sub coloane. Numele l-a căpătat de la magazinul cu porțelanuri de lux Rosenthal, pe locul căruia a fost ridicată clădirea.

Potrivit primarului Nicușor Dan, după consolidare, imobilul va fi folosit drept clădire administrativă.

The post Blocul Rosenthal de pe Calea Victoriei va fi restaurat prin PNRR. Lucrările vor costa 8 milioane de euro appeared first on Cultura la dubă.

După acea perioadă, în care imaginea Bulandra a fost umbrită de scandaluri, și după 2 ani de restricții impuse de pandemie, un nou spectacol readuce Bulandra în atenția publicului, reamintind de gloria de altădată, când oamenii stăteau la coadă la bilete.

În zilele noastre, biletele puse în vânzare la “Tatăl”, cu Victor Rebengiuc în rol principal, s-au epuizat online în câteva ore. “Tatăl” nu este doar un spectacol emoționant, ci este un simbol al revenirii lui Victor Rebengiuc la Bulandra, teatrul care l-a consacrat.

De asemenea, anunțul marelui actor că acesta va fi ultimul său rol nou, a stârnit și mai mult interesul publicului.

Este un moment important în povestea Teatrului Bulandra, iar prezența lui Victor Rebengiuc are o forță uriașă, care poate însemna și mult așteptata renaștere a acestui loc încărcat de istorie.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, managerul interimar Vlad Zamfirescu, vorbește despre acest punct de cotitură, povestește cum a revenit Victor Rebengiuc la Bulandra, dar și cum poate fi reclădit acest teatru, atât din punct de vedere artistic, cât și din punct de vedere administrativ și arhitectural. Clădirea Bulandra de la Izvor a fost pusă de Primăria Capitalei pe lista monumentelor istorice care ar putea fi consolidate prin PNRR.

***

Cine a venit cu propunerea acestui spectacol? Cum s-a legat colaborarea?

Eram într-o zi la repetiții, la “Cină cu prieteni”, și am primit o vizită neașteptată. Domnul Victor Rebengiuc a intrat pe ușa sălii Liviu Ciulei. Ne-am bucurat cu toții de vizită, evident.

Domnul Rebengiuc e o prezență extraordinară, o personalitate care, din momentul în care intră într-un spațiu, o sală de teatru în special, schimbă ritmul, energia, intensitatea emoțiilor. Nu sunt metafore, toți colegii mei pot confirma asta.

Deci, după ce a intrat, ne-a salutat, a glumit cu noi, mi-a spus că vrea sa vorbeasca ceva cu mine.

Ne-am așezat la masă și mi-a zis că și-ar dori să facă acest spectacol, “Tatăl”, la Bulandra. Inițial, proiectul era propus în alt teatru, dar domnul Rebengiuc și-l dorea la Bulandra.

Răspunsul meu, “Da, absolut!”. Sigur că situația financiară era extrem de complicată, cum se întâmplă peste tot în ultimii ani. Mai mult, trebuia să incepem producția unui alt spectacol pe sfârșit de an. Dar, în fata unui asemenea proiect, cu Victor Rebengiuc, nu mă puteam împiedica de niciun obstacol.

Evident, a fost o muncă de echipă. Tot teatrul s-a concentrat în jurul acestui proiect, iar lacrimile cu care mulți dintre noi a trebuit să ne luptăm după ce am văzut avanpremiera sunt cea mai bună dovadă că efortul a meritat.

Suntem cu adevarat onorați de prezența domnului Rebengiuc. Și suntem încântați că putem oferi publicului un asemenea spectacol.

Aveți toate reprezentațiile acestui spectacol sold-out și înțeleg că s-au vândut toate biletele în câteva ore. De când nu s-a mai întâmplat asta la un spectacol al Teatrului Bulandra?

În general, Bulandra nu a suferit de lipsa de public. Chiar și în momentele cele mai dificile, Bulandra, potrivit statisticilor, a fost și a ramas unul din teatrele cele mai cautate de către spectatori.

Și asta se datorează unor personalități marcante ale teatrului romanesc, care și-au lăsat amprenta asupra acestui teatru. Dar acum evident că a fost ca o explozie.

Telefoanele nu se mai opreau. Inclusiv eu am fost sunat în prima zi de cel puțin 40 de ori, pentru a fi intrebat cum se mai poate găsi încă un bilet.

Ba chiar un prieten mi-a arătat o poză cu două bilete la vânzare pe olx la suprapreț. A fost un boom. Și este în continuare.

De curând, am scos la vânzare trei reprezentații care s-au vândut în câteva ore. Două-trei ore. E un fenomen care ma bucură extraordinar, atât pentru că dovedește admirația publicului pentru domnul Victor Rebengiuc, un imens reper artistic, cât și pentru că demonstrează capacitatea teatrului de a schimba societatea, de a o face să evolueze, de a stimula curiozitatea, emoția, căutarea unor valori autentice. E un aspect esențial, cred.

Mai ales că, uneori, apar și abordări care susțin că teatrul, în special, arta, în general, sunt preocupari mai puțin relevante. Chestiuni secundare. Astfel de abordari sunt cel puțin mioape, pentru a evita cuvinte mult mai grele.

Arta oferă identitate, sens, continuitate.

Vârfuri culturale de anvergura domnului Rebengiuc ne arată ce potențial avem și, înca mai important, ne reamintesc că avem responsabilitatea de a nu ne irosi potențialul.

Teatrul nu este doar o categorie bugetară minusculă, mai mereu subfinanțată. Teatrul este, poate fi, atât o oglindă a lumii, a adevărurilor ei, cât și o hartă care ne îndrumă către o versiune mai bună, mai deșteaptă, mai lucidă, a fiecăruia dintre noi.

Ca manager presupun că vă doriți să programați cât mai multe reprezentații. Dar trebuie să țineți cont în primul rând de disponibilitatea lui Victor Rebengiuc. Cum reușiți să găsiți un echilibru între cele două aspecte?

Simplu. Domnul Rebengiuc își dorește ca acest spectacol să se joace. Evident și noi ne dorim exact același lucru. Așa că programarea se face într-un ritm firesc.

Cum a fost la avanpremieră? Care a fost reacția publicului? Ce a zis domnul Rebengiuc după aceea?

Emoționant e puțin spus. Mi-am început cariera în acest teatru, sub mandatul domnului Rebengiuc.

Primul spectacol în care am jucat după angajare a fost alături de domnia sa, tot la sala Liviu Ciulei, în regia Cătălinei Buzoianu. Și iată că, după fix 25 de ani, ne-am regăsit într-o formulă oarecum asemănătoare.

Încă nu-mi vine să cred că am avut acest noroc, să pot fi o rotiță dintr-un asemenea întreg. Am fost foarte emoționat și în timpul și după avanpremieră. La fel ca mai toți colegii mei și persoanele din public.

Au fost evident, multe aplauze, urale, lacrimi. Marii artiști și spectacolele lor creează momente unice. Sincer, nu-mi amintesc exact ce a spus domnul Rebengiuc dupa spectacolul. Dar îi văd și acum zâmbetul, privirea, smerenia de artist autentic. Si cred că e posibil să fi zis ceva de genul.. “mâine când repetăm?”.

Vorbind puțin despre situația Teatrului Bulandra, sunteți manager interimar de aproape 2 ani. Ce știți despre organizarea unui concurs public pentru postul de manager general? Primăria ne-a transmis la începutul acestui an că pregătește concursul. Dar de atunci l-a tot pregătit și nu a fost anunțat nimic.

Din comunicările oficiale recente, înțeleg că pregătirele sunt aproape finalizate. Nu cunosc amănunte. E o chestiune care ține de Primărie, sunt mai multe teatre care trebuie să-și definitiveze echipa managerială.

Sigur că e natural și necesar ca Bulandra să aibă o conducere stabilă, cu un program transparent și criterii de performanță ce pot fi evaluate obiectiv, periodic.

Veți candida pentru postul deplin?

În momentul în care va fi comunicată o decizie oficială referitoare la organizarea concursului, voi lua o decizie. Pentru moment, mă interesează mult mai mult premierele teatrului, cât de curând vom avea o nouă producție, cu o distribuție exclusiv feminine, în care se regăsesc nume uriașe ale teatrului românesc; organizarea internă, consolidarea brandului Bulandra, parcurgerea etapelor procedurale necesare pentru renovarea cabinelor teatrului – pentru care Primăria Generală a prevăzut alocari bugetare.

Ce v-ați propus ca manager interimar și ce ați reușit să faceți din ceea ce v-ați propus?

Artistic, în aproape 2 ani, influențați dramatic de restricțiile impuse în pandemie, am reușit să scoatem 6 spectacole noi și suntem în repetiții cu al șaptelea. Am fost selectionați la festivalul International Shakespeare de la Craiova cu “Furtună”, în regia Adei Milea, și ulterior am fost selecționați la Festivalul International de la Gdansk – Polonia, unde vom participa la sfârșitul lui iulie.

Am echilibrat raportul între actorii angajați și colaboratori, astfel încât Teatrul Bulandra să nu mai joace pe minus.

Am reușit ca aproape 90% din trupa artistică angajată să fie angrenată în proiecte artistice. Mi-am dorit 100%, dar mai avem de lucru aici. 

Administrativ au fost mult mai multe, la acest capitol erau nenumarate de îndreptat. Mentionez ca Teatrul Bulandra a demarat procedurile pentru repararea cabinelor de la Sala Toma Caragiu, ca avem, în sfârșit, după 17 ani, parcări la ambele săli, că nu mai plouă în Sala Liviu Ciulei și că primăria a început demersul pentru consolidarea Sălii Liviu Ciulei.

Care este situația procesului cu fostul manager interimar Catinca Nistor?

Bulandra a câștigat pe fond în prima instanță, urmează recursul.

Probabil spre sfârșitul anului vom avea o decizie definitivă. Avocații teatrului se ocupă de acest caz care, din păcate, nu e singurul. Urmare a unei măsuri dispuse de Corpul de Control al Primarului General, Teatrul a deschis o acțiune civilă de recuperare a unui prejudiciu produs în perioada 2018-2019.

E vorba de un prejudiciu estimat de Corpul de control la peste 4 milioane de lei. În prezent, acest dosar civil este suspendat până la soluționarea cercetărilor penale efectuate de organele abilitate, tot ca urmare a sesizării Corpului de Control. Justitia va decide, lucrurile trebuie să-si urmeze cursul firesc.

De ce ar avea nevoie Teatrul Bulandra pentru a redeveni un reper artistic al teatrului românesc, la fel ca în perioada Ciulei – Pintilie?

De proiecte de anvergură cu texte semnificative și artiști pe măsură. Cred că cele 7 șapte producții realizate recent reprezintă un pas în acest sens. Mai e nevoie și de obiective artistice și de infrastructură clare și transparente.

De implicarea întregii echipe artistice, tehnice și administrative pentru a îndeplini obiectivele. De consolidarea comunicării cu publicul și platformele media. De parteneriate cu organizațiile nonguvermantale, cu mediul universitar de profil artistic, cu asociațiile profesionale. De sprijinul autorităților, în paralel cu atragerea finanțărilor suplimentare din zona privată. De proiecte dedicate tinerei generații – chiar în aceste zile pregătim ceva în acest sens.

Și, nu în ultimul rând, cred că avem nevoie noi, cei din echipa Teatrului Bulandra, să ne reamintim cum am vibrat și cum ne-am îndrăgostit de acest loc, de acest fenomen, care are o poziție aparte în peisajul cultural românesc. 

The post Vlad Zamfirescu, manager interimar Bulandra: “Avem nevoie ca noi, cei din echipa Teatrului Bulandra, să ne reamintim cum am vibrat și cum ne-am îndrăgostit de acest loc.” appeared first on Cultura la dubă.

Planul pentru domeniul cultural a fost gândit alături de turism, astfel că Turismul și Cultura alcătuiesc împreună Pilonul IV.2, cu o alocare estimată la 200 de milioane de euro.

Este prevăzută aici dezvoltarea a 12 trasee turistice, printre care: ruta bisericilor din lemn, ruta mănăstirilor din Moldova, ruta culelor din Oltenia, ruta curiilor din Transilvania și ruta pelerinilor, trasee dedicate gastronomiei tradiționale și extinderea la nivel național a Drumului vinului.

De asemenea, vor fi alocate fonduri pentru digitalizarea pieței de carte, pentru industria de film și pentru muzee dedicate memoriei victimelor comunismului.

Conform PNRR, un document de 1350 de pagini, componenta Turism și Cultură este orientată către valorificarea patrimoniului cultural, construit și natural, prin turism. Planul cuprinde măsuri referitoare la dezvoltarea teritorială durabilă și sporirea gradului de coeziune, creșterea calității vieții și dezvoltare economică în zonele rurale și defavorizate, precum și la crearea de piață de desfacere pentru produsele locale și creșterea nivelului de branding local.

Pentru atingerea obiectivelor, PNRR propune 3 reforme și 2 investiții. De asemenea, se va finanța dezvoltarea organizațională și conținutul digital pentru producătorii de audiovizual și transformarea digitală a sectorului de carte scrisă, în direcția dezvoltării de e-books.

Cele 3 reforme dorite de guvern sunt:

• Transformarea structurală socio-economică în zonele rurale și în zonele defavorizate prin dezvoltarea sustenabilă a turismului cultural și natural ca vector de dezvoltare teritorială;

• Creșterea competitivității turismului românesc prin managementul participativ al destinațiilor turistice și operaționalizarea Organizațiilor de Management al Destinației(OMD);

• Modele de finanțare pentru tranziția digitală a sectoarelor culturale și creative.

Astfel, ca rezultate după implementare, vor exista:

• 12 rute trasee culturale dezvoltate și marcate, 30 castele, 95 biserici și mănăstiri, 15 cule, 20 curii, 20 fortificații romane, 20 de sate cu arhitectură tradițională, 30 obiective gastronomice și 30 de obiective viticole puse în valoare

• 3 castele, 11 biserici și mănăstiri, 2 cule, 3 curii, 115 case, șure, etc. tradiționale, 3 fortificații romane restaurate

• 15 destinații turistice verzi vor fi certificate
• cu 50% mai mulți turiști români și străini vor vizita țara.

Conform PNRR, peste 80% dintre monumentele de patrimoniu cultural din România se află în stare de degradare și necesită intervenții de conservare și restaurare.

“O mai bună capacitate de dezvoltare și gestionare a produselor turistice (o prezență digitală mai bună, tururi ghidate în mai multe limbi, tururi digitale, documentare, cafenele, magazine de suveniruri și pachete de tururi pentru destinații învecinate) ar fi în beneficiul turiștilor. Creșterea calității managementului și a serviciilor poate spori veniturile la nivelul atracțiilor și al destinațiilor, făcându-le mai sustenabile din punct de vedere financiar.”

În ceea ce privește transformarea digitală a sectoarelor creative, ar urma să existe:

• 350 de specialiști calificați în domeniul utilizării mediului digital în audio-vizual.

• 10 prezentări naționale și internaționale de film românesc.

• 50 companii de producție/distribuție finanțate

• 1 cartografie a nevoilor digitale pe termen mediu și lung ale companiilor de producție și distribuție

• 1 sistem național de monitorizare a distribuției de cărți și de creștere a capacității editurilor de realizare a cărților în format electronic (ebook), care va include:

• 50 edituri sprijinite pentru realizare ebook-uri

Pentru prima dată în România, prin PNRR, sunt create sau modernizate muzeele memoriei: Muzeul Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului, Memorialul Revoluției Decembrie 1989/ Timișoara Capitală Europeană a Culturii, Închisoarea tăcerii de la Râmnicu Sărat, Memorialul Victimelor din Sighetul Marmației și alte memoriale prin care România dorește să onoreze memoria victimelor totalitarismelor și să educe generațiile tinere.

De asemenea, PNRR prevede dezvoltarea unor centre tehnico – științifice interactive pentru public.

Documentul complet poate fi consultat AICI.

The post Ce prevede PNRR pentru cultură: digitalizarea pieței de carte, trasee turistice ale monumentelor istorice și muzee dedicate memoriei victimelor comunismului appeared first on Cultura la dubă.