Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

Irina Movilă este actrița Teatrului Național din București de 20 de ani. S-a remarcat în această profesie încă de când a absolvit facultatea, jucând sub îndrumările Cătălinei Buzoianu rolul Mașei din Pescărușul, la Teatrul Mic din București, sau în filmul lui Dan Pița, Pepe și Fifi (1993), pentru care a primit titlul de „Cea mai valoroasă speranţă a cinematografului european” și alte premii internaționale.

Aceste informații sunt, probabil, necunoscute de către generațiile mai tinere. În schimb, iubitorii de teatru au avut ocazia să o (re)descopere pe Irina Movilă anul acesta în Pescărușul lui Eugen Jebeleanu și în EXIL, regizat de Alexandra Badea, două spectacole care au avut premiera în 2022 și se joacă cu casa închisă, în Sala Mare a TNB.

Fie că vorbim despre rolul Arkadinei din Pescărușul, fie despre Agnes 2 din EXIL, prestațiile Irinei Movilă sunt remarcabile.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, actrița vorbește despre începuturile în actorie, precum și despre aceste două proiecte care au determinat-o să își reevalueze posibilitățile artistice.

***

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru actorie?

Pasiunea pentru actorie s-a născut mergând în sălile de spectacol. Tatăl meu era îndrăgostit de artele spectacolului, operă, balet, teatru, iubea să fie într-o sală de spectacol și ne lua cu el.

Fascinația asta a scenei, a poveștilor, luminilor, gândurilor și interpretărilor, nu de puține ori de excepție. Acesta a fost poate primul impuls.

Apoi, dorinta asta de a exista pe scenă a plecat, cred, și dintr-o timiditate exacerbată pe care o aveam când eram copil, o timiditate care mă împiedica adesea să mă exprim între copii și să relaționez cu profesorii.

Am găsit în această formă de comunicare pe care o realizează spectacolul, teatrul, un limbaj care m-ar fi putut ajuta să ajung mai aproape de ceea ce vreau să împărtășesc celor din jur.

E interesant că o persoană timidă s-a regăsit în teatru, unde trebuie să apari în fața publicului, în lumina reflectoarelor. Cum s-a născut curajul de a face asta?

Cred că, de fapt, lucrurile care ne împiedică la un moment dat să ne exprimăm ca persoană și care pot părea inițial o frână sunt sau pot fi și motorul care să pună în miscare acel mecanism sufletesc și mental care te poate ajuta să treci peste ele.

Foarte mulți actori sunt niște oameni timizi în realitate.

Dintre artiștii pe care i-ați văzut în vremea când mergeați cu tatăl dumneavoastră la spectacole, a fost cineva care v-a marcat în mod special?

Acum, poate pentru cei care au 18-19 ani numele acestea nu înseamnă mare lucru, dar eu am avut marele noroc să văd jucând mari actori ai acestei țări, de la Olga Tudorache,Valeria Seciu, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuță, Mircea Albulescu, Toma Caragiu, Ștefan Iordache, George Constantin.

În orice spectacol la care mergeam găseam un punct de reper de care să mă îndrăgostesc.

Cum a fost să îl aveți profesor pe Mircea Albulescu?

Eu îi voi rămâne recunoscătoare toată viața fiindcă a fost primul care a observat acest trac al meu, această emotivitate. Vedea că îmi tremură mâinile și mă oprea și îmi lua pulsul. Spunea: “dacă te mai prind cu pulsul ăsta, eu am să cer să fii exmatriculată.”

Eram atât de emotivă încât aveam și 150 pulsul.

Îmi spunea: “Te rog să te calmezi, să te eliberezi de presiunea asta pe care o pui asupra ta, fiindcă altfel nu te voi mai lăsa să faci sa faci profesia asta.”

Ca profesionist de clasă, ne-a învățat foarte multe lucruri. Spunea mereu că se afla  în fața noastră doar ca să ne învețe un meșteșug, că cel mai important este aportul nostru, ceea ce găsim noi în noi să aducem nou, viu, important. Dar eu îi iubeam tăcerile, pauzele, diversitatea gândului în cuvânt.

Cum a fost lucrul cu Cătălina Buzoianu? Ce a avut special această experiență?

Cătălina era un ghem viu de forță, de talent, de umor, de sarcasm. Mi se pare extraordinară cariera sa din acea perioadă, într-o lume preponderent a bărbaților.

Reușea să adune în jurul ei niște actori uriași, să-i seducă și să-i pună în valoare. Mă gândesc la „Maestrul și Margareta”, cu Ștefan Iordache, Valeria Seciu și Dan Condurache.

Iar pentru noi, care eram studenți pe atunci, întâlnirea cu ea a fost un moment definitoriu.

Am lucrat greu, dar foarte bine cu dansa, mi-a lăsat foarte multă libertate. Voia să nu cădem în clișee de personaj. Îmi spunea să caut în mine ce anume m-ar face pe mine să „exist” personal în acea partitură, respectiv Mașa din Pescărușul, de Cehov.

Atunci m-am gândit că nefericirea ca destin pe care și-l asumă un  tânăr poate fi un motor care generează acțiuni contradictorii. Mașa mea dansa, râdea, urla, se autoironiza, făcea șpagatul, era foarte puțin convențională.

19 ani mai târziu, jucați din nou în Pescărușul, de data asta în regia lui Eugen Jebeleanu și în rolul Arkadinei.

19 ani au trecut? Vai!

Eugen este un tânăr regizor care are un fler extraordinar și reușește, ca cei despre care am vorbit mai devreme, să găsească calea spre actor, calea de a te elibera de clișee și de acel „știu să fac” care, vrei, nu vrei, se așază în timp peste tine.

Reușește să scormonească și să ajungă la esență, să găsească formula de a ne face pe noi toți să funcționăm în același fluid, cu același limbaj.

Știe să te facă pe tine să te întorci la ceea ce era inițial neprăfuit în ființa ta.

Toți venim proaspeți în profesia asta, dar mintea, creierul, corpul, noi, pur și simplu, ne ducem uneori în locuri comune. Ca să poți să rămâi cu adevărat proaspăt, trebuie să ai această forță, să ieși din zona de confort.

Ați putea spune că experiența de la Pescărușul a fost un fel de restart pentru dumneavoastră?

Nu a fost un restart, dar a fost în mod cert o reevaluare a propriilor mele posibilități artistice. Din acest punct de vedere, eu consider un mare cadou întâlnirea cu Eugen.

Există propuneri regizorale diferite, la care tu trebuie să te supui, să intri într-o formă sau alta fără drept de apel, pentru că regizorul își dorește să arate o parte a lumii o anume imagine spectaculară a realității ori imaginarului.

Pe când aici, la Alexandra Badea și la Eugen Jebeleanu, noi, echipa, am căutat împreună forma acelei lumi pe care dorim să o înfățișăm publicului.

La Alexandra Badea, fiind și propriul său text, contemporan, avea nevoie de umanitatea noastră, de experiența fiecăruia dintre noi.

A și povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă că a luat din experiența fiecărui actor cu propria familie, experiența din comunism.

Da, exact. Când am aflat în teatru că va face un proiect la noi, textul nu era încă scris.

Cei care am vrut să participăm, am făcut un filmuleț în care ea ne-a rugat să alegem un fragment dintr-o piesă scrisă de ea și să povestim o întâmplare din viața noastră care ne-a marcat, să răspundem cumva la întrebarea dacă am dori să plecăm din România sau nu, dacă am dorit vreodată.

Și dumneavoastră ce ați răspuns legat de relația cu România?

Cât timp am fost tânără și am lucrat afară, am dorit să mă întorc aici și să fiu ceva aici, pentru România, oricât de „prețios” ar suna asta. Acum nu mai sunt chiar atât de sigură că am făcut bine.

Unul dintre motivele pentru care nu sunt foarte fericită este că nu există protecție pentru această profesie și profesioniștii săi.

Din ce cauză?

Din cauză că nu există niciun fel de protecție socială la nivelul muncii actorului. Nu există sindicate puternice, drepturi, există doar obligații.

Mulți lucrează pe contracte determinate sau nu sunt angajați deloc. Când s-a sistat tot în pandemie, cei neangajați nicăieri nu au avut din ce să trăiască. Nu există un sistem de sprijin și protecție pentru artiști. La orice rectificare noi cădem primii.

Revenind la spectacolul Alexandrei Badea, cum vi se pare că a ieșit, ce are special?

Cred că e special ce încearcă să trezească sau să găsească în publicul spectator. Evident, orice spectacol încearcă să atingă sufletul și mintea spectatorului, dar subiectul ăsta atât de delicat, al celui care nu are loc nicăieri, care nu se simte acasă nicăieri, care a încercat să plece dintr-un loc pentru că simțea că se sufocă acolo și a ajuns în alt loc unde și acolo se simte tot prins în capcană.

Astea sunt teme care ating publicul.

Spectacolul e o reușită din acest punct de vedere, dar și pentru că, la fel ca la Jebeleanu, suntem o echipă toți.

Am reușit să fim împreună, să ne simțim unii pe alții. Asta mi se pare important. Până la urmă, eu fac profesia asta pentru că îmi place să o fac, îmi place să exist în ea. Iar când tot ce se întâmplă în jurul tău pe scenă te ajută să ții vie această plăcere de a fi acolo, este minunat. Înseamnă că ne-am atins scopul.

Vorbind despre TNB ca instituție, aș vrea să vă întreb cum v-ați raportat dumneavoastră, ca angajat, la scandalurile din ultimii ani?

Eu mă consider un lider de opinie, dar atunci când ceva devine flagrant îmi spun părerea așa cum cred. Au existat multe discuții între actori și direcție care nu au fost neapărat benefice ca imagine, dar care au făcut ceva bun la nivelul raportului.

Eu nu voi putea niciodată să uit că unii oameni implicați în aceste discuții mi-au fost parteneri de scenă și prieteni de scenă. Voi căuta să susțin mereu dialogul și renunțarea la orgoliu sterp. Important este ca din orice polemică să se nască ceva bun pe mai departe.

Ce așteptări aveți de la viitorul manager al TNB?

Trebuie să spun foarte direct că eu sunt mulțumită cu manageriatul actual al TNB (n.r. manager general interimar Mircea Rusu & director artistic Marius Bodochi) și ceea ce aștept de la managerul TNB este ceea ce am așteptat de când sunt în acest teatru, să facă un proiect viabil pentru actori, să existe un dialog real între direcție, direcția artistică și actori, să putem să ne desfășurăm munca în condiții de civilitate demne de anul 2022 și de o instituție de cultură de marcă. Asta aștept.

Am vorbit doar despre teatru până acum. Dar care este relația pe care o aveți cu cinematografia în prezent?

Din păcate, momentan nu am proiecte de film și sunt ușor uimită, dar o să-mi treacă. (zâmbește)

În rest, mergeți ca spectator la alte spectacole, la alte teatre?

Da.

Ați putea să ne recomandați un spectacol care v-a plăcut și nu este de la TNB? Sau poate un film?

”Marmură” la Teatrul Bulandra, cu Victor Rebengiuc și Marian Râlea.

Legat de discuțiile din ultimii ani despre abuzurile din mediul artistic și mediul universitar vocațional, cum vă poziționați, le considerați necesare?

Nu sunt la curent cu povești concrete, însă pot să spun că e nevoie să discutăm deschis despre ce se întâmplă. Abuzuri în zona asta există și există nu de acum.

Voi nu știți. Noi candidam 625 de fete pe 4 locuri. Ăsta era un abuz. Criteriile, felul în care se alegea, până la urmă aleatoriu, la o asemenea presiune, era un abuz.

Sunt unii care spun “ce rost are să discutăm ce se întâmpla acum 30 de ani”…

Păi are rost fiindcă de acolo, dintr-un trecut mereu perpetuat, pleacă totul.

Oricine intră în această lume “artistică”, indiferent că e în România sau e în America, știe că e o zonă unde există abuzuri puternice.

Atâta vreme cât omul viitor sau actual artist este deschis compromisurilor pentru a își atinge țelul, el face loc și abuzului, îi deschide calea spre propria persoană și, din păcate, lasă deschisă această cale și către ceilalți participanți la “joc”.

Tăcerea și tolerarea abuzului nasc alte abuzuri.

Declarați frecvent și deschis că pentru dumneavoastră e importantă relația pe care o aveți cu divinitatea. A fost ceva anume care v-a declanșat această credință sau a fost ceva primit în familie?

Nu știu să spun exact. Bunica m-a învățat să spun rugăciuni, tata nu prea era apropiat de partea asta.

Această nevoie am găsit-o în mine de când mă știu, nu mi-a inoculat-o cineva. Și am funcționat cu ea pentru că așa cred eu că sunt mai puternică. Și că are mai mare valoare ce sunt și ce fac.

Lângă casă, pe strada unde am copilărit, e o biserică foarte frumoasă, Adormirea Maicii Domnului, pe Str. Pitar Moș. De fiecare dată când intram acolo, și mărturisesc că nu mă duc frecvent la slujbe, simțeam că primesc liniște, un anumit tip de transcendență și că mi se ordonează gândurile.

O lume fără Dumnezeu, pentru mine, este o lume mai săracă. E o lume care oferă mai puține rădăcini.

Când crezi că există o dimensiune deasupra ta, care te ajută să urci și nu să cobori; în momentul când simți că ești complet învins, la pământ, și ai puterea să crezi în Acel Cineva de Acolo Sus, în Înalt, asta e important!

Cu doar un plafon deasupra capului aș fi mai săracă și mai ușor de învins.

The post Irina Movilă, actriță: “Ca să poți să rămâi proaspăt în meseria asta, trebuie să ieși din zona de confort.” appeared first on Cultura la dubă.

Eugen Jebeleanu, unul dintre cei mai solicitați regizori de teatru români, după ce în 2020 a câștigat premiul UNITER pentru regie, cu spectacolul Itinerarii, regizează primul său spectacol pentru Teatrul Național din București.

Jebeleanu, regizorul care a debutat la Green Hours, un teatru independent, a ales pentru Sala Mare a Naționalului un text clasic – Pescărușul lui Anton Cehov, spunând că este “interesant de adus în discuție echilibrul sau dezechilibrul dintre teatrul independent și teatrul de stat.”

Ne-am întâlnit cu el cu puțin timp înainte de premierele spectacolului, care vor avea loc în acest weekend, pe 14 și 15 mai.

A vorbit despre cum s-a născut colaborarea cu TNB, ce a presupus selecția actorilor sau repetițiile.

De aici, am purtat o discuție despre condiția omului-artist, am dezbătut utilitatea teatrului și în ce măsură mai poate fi arta “originală”.

***

Povestește-mi puțin de colaborarea cu TNB și alegerea piesei Pescărușul.

S-a produs cumva surprinzător pentru că la începutul anului aveam deja foarte multe proiecte de teatru și chiar mă gândeam cum să fac să le termin pe toate.

Așa a apărut și proiectul de la TNB. Am primit invitația din partea domnului Mircea Rusu de a lucra aici și când am avut o discuție cu dânsul, am venit eu cu propunerea de a monta Pescărușul, pentru că de multă vreme îmi doresc să lucrez pe un text de Cehov.

De altfel, voi lucra de la toamnă și pe textul Livada de Vișini la Odeon, dar unde e vorba mai degrabă de o rescriere a textului, aici am păstrat textul original.

Pe de altă parte, îmi doream să lucrez pe textul lui Cehov pentru că mi se pare că în momentul în care eu am ajuns în teatrul acesta, cumva mi-am reamintit de unde am plecat și de faptul că eu sunt un regizor care a crescut și s-a format în teatrul independent, a crescut la Green Hours, acolo am debutat și e interesant de adus în discuție echilibrul sau dezechilibrul dintre teatrul independent și teatrul de stat.

Pescărușul vorbește despre confruntarea dintre două feluri de a vedea și face teatru –prin Treplev și Arkadina – și mi se pare că discută despre condiția artistului, adică despre ce suntem noi responsabili să facem astăzi în teatru, ce putem aduce nou sau dacă există posibilitatea de a mai face forme noi.

În același timp, chestionează întâlnirea dintre om și artist.

Există oare vreo diferență sau separare între aceste două identități? Din acest motiv am ales Pescărușul, poate cel mai puternic pentru că îmi doream ca în acest teatru, într-un teatru național, poate fiind una dintre instituțiile de stat cele mai cotate din țară, să văd cum pot chestiona condiția asta a artistului azi, după sau într-o pandemie, în contextul războiului, în societatea noastră de azi sub background-ul tuturor întâmplărilor locale.

De asemenea, am vrut să vorbesc despre poziția artistului și poziția actorului, anume cât din identitatea noastră se distinge pe scenă și unde se întâlnește actorul cu personajul.

Ce gen de teatru ne reprezintă azi? Cum fac eu, în primul rând Eugen regizorul, să păstrez demersul pe care l-am început la Green Hours de mai bine de 10 ani și să-l duc mai departe într-o instituție de stat care evident îmi poate oferi poate mai multe mijloace pentru a crea alte feluri de imagini teatrale și sunt poate mai multe posibilități financiare.

Cum fac eu să rămân consecvent cu acel regizor care a debutat la Green Hours și care-și duce mai departe demersul artistic.

Spuneai că spectacolul Pescărușul o să păstreze textul clasic. Povestește-mi puțin de pre-producția spectacolului.

Am repetat începând cu 1 martie, deci cumva e o perioadă destul de consistentă de repetiții, chiar dacă au existat tot felul de alte probleme de program, pentru că mulți dintre actori sunt și-n distribuțiile altor spectacole.

Este o efervescență datorită încheierii restricțiilor și atunci lucrurile încep să ia alt ritm.

Ideea este că în aceste două luni am repetat foarte bine cu actorii teatrului.

Este o distribuție extrem de bogată și ofertantă pentru textul lui Cehov și în același timp pentru mine e o plăcere să pot lucra cu o trupă atât de bună.

Din experiențele mele de până acum, cred că este cea mai bună trupă cu care am lucrat.

Sunt oameni extrem de diferiți, extrem de implicați, dedicați în primul rând meseriei și profesiei și, în același timp, cu care am putut să mă înțeleg și să mă întâlnesc în acest tip de manifest, de teatralitate, fie că e vorba de estetică, fie că e vorba despre ce vorbim și de ce vorbim și ce ne propunem să mai spunem azi cu textul lui Cehov și cu Pescărușul.

Din păcate sau nu știu dacă poate exista un aspect pozitiv, poate doar urgența că premiera se apropie, avem foarte puține zile la scenă ceea ce evident că poate va crea o adrenalină până în momentul premierei.

Cred că spectacolul până acum e deja destul de solid și vom putea în ziua premierei să avem o formă a lui cât se poate de în acord cu dorințele mele și cu ce mi-am propus cu acest proiect.

Spune-mi, te rog, câteva lucruri despre echipa cu care lucrezi și cum este să lucrezi în echipă.

O parte din echipa de lucru este compusă din colaboratorii mei Velica Panduru, care lucrează pe partea de scenografie, Marius Panduru, directorul de imagine, Rèmi Billardon care este compozitorul de muzică cu care eu lucrez în Franta și-n România.

De asemenea, l-am cooptat în acest proiect pe actorul Niko Becker, care joacă rolul lui Treplev și cu care eu am lucrat la începutul anului trecut la Teatrul German de Stat din Timișoara. Mi s-a părut cel mai potrivit pentru a interpreta rolul lui Treplev.

Am lucrat în echipă, cumva fiecare a contribuit și contribuie pe palierul său de muncă. Este o creație colectivă. Eu semnez regia, dar toată lumea contribuie și mie așa îmi place să lucrez.

Nu sunt genul de regizor care vine cu toate scenele pregătite la prima repetiție, ci mai degrabă mă las purtat de valul inspirației, al momentului și al întâmplărilor care pot hrăni și aduce, de fapt, mister.

Am încredere în faptul că lucrurile se nasc dintr-o întâlnire și din felul în care avansează repetițiile.

Așadar, cumva spectacolele pe care le fac se construiesc organic și ajung să fie în final cum sunt.

Care este modalitatea ta de a lucra cu actorii? Petreci mai mult timp cu ei, unul la unul,  pentru a construi personajele sau preponderent în echipă?

Ideal pentru mine este când toată lumea este la repetiție. Cele mai bune zile de lucru sunt acelea când toată distribuția este prezentă și chiar dacă nu lucrează toată lumea, pentru că nu permite timpul sau pentru că nu sunt prezenți toți în anumite scene, faptul că ei sunt acolo martori ajută la construirea lucrurilor cumva din această chimie a unui ansamblu.

Cu atât mai mult că mie îmi place să dezvolt multe scene extra-text sau de planul doi, momente care să contribuie la dezvoltarea unor personaje, situații, relații dintre personaje care să nu vină neapărat din text, ci care pot să apară din proiecția noastră – a mea și a actorilor – pe marginea unor povești.

Mă interesează să caut în fiecare dintre actori/actrițe, să scormonesc acolo unde el/ea are ceva de spus prin filtrul acelui personaj, deci practic metoda mea de lucru este cu actorul.

În primul rând cum facem să aducem personajul la actor? La sine, nu invers.

Pentru mine personajul nu există, nu e o entitate care să aibă viață, ci actorul trebuie să-l facă prin propria lui experiență să aibă voce.

Mă intorc la textul Pescărușul. Este o piesa foarte cunoscută, adaptată de multe ori atât în teatru, cât și-n film. Cum consideri tu că în calitate de regizor poți aduce ceva “nou” cu acest spectacol? Ai menționat mai devreme că ai luat textul clasic pe care-l transpui în scenă, dar mă gândesc că-l adaptezi la pulsul societății.

Da, îți dai seama că toată lumea când a montat Pescărușul și cred că în toate descrierile spectacolelor pe textele lui Cehov există această afirmație că „se actualizează textul” sau că „nu se poate să fie mai contemporan de atât” și genul acesta de gândiri.

Eu practic iau acest material care e textul lui Cehov tocmai pentru că e o referință comună și pentru foarte mulți oameni un text cunoscut e o ocazie pentru a vorbi, rechestiona trecutul, dar cu scopul de a analiza prezentul nostru de astăzi.

Am preferat să rămân la textul clasic, pentru că îi înlătur orice forță textului dacă încerc să-l aduc într-un limbaj contemporan.

Evident că încerc să fac în așa fel încât el să aibă o conectare la realitatea noastră, dar în același timp fără să încerc să-l modific în așa fel încât el să devină o altă poveste. Aș fi montat alt text dacă voiam asta.

Nu vreau să divulg tot conceptul și toată ficțiunea, dar tot parcursul spectacolului e cumva construit pe această structură în care plecăm de la textul clasic al lui Cehov; actorii descoperă în același timp cu spectatorii ce personaje au de jucat, care sunt poveștile care apar și pe ce ficțiune se vor duce.

Este un joc permanent între convenția asta de teatru în teatru, eu, actorul – eu, personajul și cât sunt implicat sau detașat, câtă distanță am în raport cu textul lui Cehov.

De la Actul I până la Actul IV, actorul începe să descopere și să intre tot mai mult în ficțiunea lui Cehov ca-n final povestea aceasta de la 1900 să-i acapareze practic cu totul și să pună stăpânire pe viețile personajelor și pe intimitatea lor.

Se întrepătrund cumva trecutul cu prezentul și poate povestea intimă a fiecăruia dintre ei (actori și personaje) cu povestea mare, amplă, a contextului în care ne aflăm azi.

Fie că vorbim de război, fie că vorbim despre un teatru post-pandemie, se chestionează această utilitate a teatrului.

Aş vrea să vorbim puțin de casting-ul acestei distribuții, procesul tău de selecție şi în principal rolul Ninei. Ştiu că au aplicat destul de multe persoane, dintre care ai ales două fete.

Pentru rolul Ninei căutam o actriță foarte tânără pentru că toată distribuția am gândit-o în aşa fel încât să fie într-o vârstă oarecum tânără.

În acelaşi timp, mi se pare important să existe posibilitatea unor tineri actori/actrițe să joace în spectacolul ăsta, chiar şi-n mai multe spectacole ar fi bine, deoarece mulți tineri actori au avut de suferit din cauza absenței proiectelor.

Şcoala în mediul online şi toate restrictiile cred eu că au fost total împotriva dezvoltării lor ca actori.

S-au înscris mai mult de 200 de actrițe si am preselecționat în jur de 30 cu care m-am întâlnit personal, după ce am vizualizat video-urile trimise.

În urma acestei etape a doua de casting, am ales două actrițe, anume Sara Cuncea şi Eva Cosac, pe dublă distribuție.

Mi s-a părut că fiecare dintre ele aduce ceva extrem de puternic personajului pe care îl au de jucat şi în acelasi timp sunt extrem de diferite.

Mi-ar fi părut rău să nu las posibilitatea asta a două lecturi pe acelaşi personaj, cu atât mai mult pentru a reuşi să contribuim cât se poate la susținerea şi promovarea tinerei generații de actori şi actrițe în acest caz.

Restul distribuției am selectat-o din actorii angajați ai teatrului, singurul colaborator fiind Niko Becker, în rolul lui Treplev.

Că tot vine vorba de actori, ai lucrat sau lucrezi cu non-profesioniști?

Mai puțin. La ultimele proiecte am lucrat cu actori profesioniști, însă nu țin la un criteriu de a fi absolventul unei anume școli. Nu cred în ierarhia asta, în faptul ca UNATC-ul este singura și cea mai bună școală din țară.

Evident, este o instituție importantă și au ieșit foarte mulți actori buni, însă nu am genul acesta de raportare la studiile pe care actorii le-au făcut, încerc să las pur și simplu libera gandire a mea fără să pun etichete în sensul ăsta de ce parcurs și ce formare are un actor sau o actriță.

Am avut întalniri interesante acum că ai menționat cu mulți amatori de teatru prin atelierele pe care le-am făcut în Franta, în pușcărie, în spitale, cu foarte mulți copii, spectacole pe care le-am jucat pentru persoane cu probleme.

În momentele acelea simțeam poate cel mai tare că ceea ce fac are o relevanță pentru că-n rest sunt niște căutări formale –revenind la Cehov și la Treplev-.

În același timp, poate cel mai important, cum spune și el in Actul IV, nu este neapărat forma pe care o căutăm, ci necesitatea de a crea și a face niste lucruri din onestitate, cu un angajament de a face teatru și de a spune niște lucruri.

Întâlnindu-mă cu genul acesta de amatori la lucru sau cu spectatori în sală, am simțit realmente că ceea ce fac poate că nu e în zadar și are o necesitate chiar și pentru câteva minute.

Te separi de omul Eugen Jebeleanu atunci când ești în lumea aceasta profesională a teatrului?

Despre acest lucru vorbesc în Pescărușul, asta cred eu că este inima spectacolului și eu personal nu cred în diferența dintre om și artist.

Cred că suntem unul și același, dacă vorbesc despre unele lucruri o fac pentru că ele mă dor pe mine, Eugen, și pentru că eu sunt în anumite momente în viață mea marginalizat sau simt nevoia de a manifesta, de a-mi urla revolta și suferințele.

Felul meu de a face ca omul Eugen să poată aparține unei societăți care nu-i permite este prin teatru și prin film, așa îmi cer acest drept.

Acest lucru le spun și actorilor foarte des la repetiții, că, deși ne dedicăm muncii noastre, cred că e important să nu uitam și să aducem toată această muncă și în beneficiul nostru, al oamenilor care suntem.

Cred că până la urmă când urci pe o scenă ca actor, indiferent ce personaj joci, lucrurile se spun și sunt filtrate de omul care ești.

Ai renunțat vreodată la o idee doar pentru că nu era în tandem cu pulsul societații la momentul respectiv?

N-am avut proiecte la care să renunț până acum, nu m-am lăsat influențat de niște trenduri, nu am făcut niciun proiect din niciun punct altul decât acela al onestității și al faptului că simțeam că e momentul să vorbesc despre un anume subiect.

Poate pentru alți oameni nu înseamnă neapărat ceva și nici nu trebuie. Asta nu înseamnă că eu voi renunța să vorbesc despre lupta în a face ceva prin arta mea pentru a susține și pentru a găsi posibilitatea de a aduce cumva o dezvoltare spre un drept al omului, mă refer aici la comunitatea LGBT.

Rămâne și va rămâne cred toată viața mea o preocupare pentru că face parte din mine.

Chiar dacă montez Pescărușul, chiar dacă montez Fassbinder, Yann Venburgh, chiar dacă scriu eu un text sau Ioana Moraru  (scenarista filmului Câmp de Maci), nu pot să fac abstracție de acest subiect care este parte din mine.

Odată ce eu sunt invitat într-un teatru să fac un spectacol sau mi se propune să fac un proiect de film, cred că oamenii respectivi se gândesc și sper că sunt constienți și responsabili de decizia lor pentru că eu artistul, omul, regizorul care sunt, voi vorbi mereu despre lucrurile acestea pentru că sunt niște aspecte care pentru mine sunt mai mult decat esențiale.  

Câmp de Maci a fost un succes pentru debutul tău regizoral în film. Ai vrea să continui să faci lungmetraje? Ai idei de proiecte pentru viitorul apropiat? Atât de teatru cât și de film.

Da, o să continui să fac și teatru și film. Am avut o experiență când am lucrat în orașul Lyon la operă și mi-a plăcut foarte mult.

Sunt genul de om și de artist care caută în permanență și nu vreau să mă las închis într-un sertar în care sunt un regizor cu diplomă de regie teatru și înseamnă că asta o să fac toată viața mea. Legitimitatea mea e dată doar de mine și de niciun premiu, diplomă sau școală care îți oferă această validare că tu ești regizor de teatru sau film.

Voi căuta în continuare, voi avea multe proiecte de teatru în anii următori, în Romania în mod special, dar și în Franța, mai ales un proiect la care țin foarte mult și care va ieși în această toamnă în București și în Paris.

Este vorba de un proiect de teatru în care totul pornește de la povestea copilăriei și adolescenței mele în dans sportiv.

Voi juca eu și va fi un spectacol destul de personal, o mărturie a ce presupune competiția la vârsta aceasta foarte fragedă și presiunea ei pentru a aduce mândrie și a primi iubirea parinților, de a fi validat.

Este un proiect care va fi jucat în ambele țări și în care voi fi eu însumi pe scenă.

Am și noi proiecte de film, unul dintre ele fiind un scenariu scris de Ioana Moraru, cu aceeași casă de producție. Vom vedea ce se va întâmpla cu rezultatele la concursul CNC.

Am multe alte idei și multe alte gânduri de a face film și a explora în continuare ambele domenii (teatru și film) și poate cum fac să le aduc împreună, să creez o punte. Lucrând cu Marius Panduru îmi propun și aici să aduc acest dialog între teatru și film. Există o bună bucată de imagine video în spectacolul Pescărușul.

O să separ puțin discuția de până acum și o să te întreb dacă tu consideri că în calitate de colaborator cu o anumită instituție de cultură trebuie să te implici, să-ți exprimi părerea dacă aceasta ar întâmpina un scandal public?

Sau preferi să îți expui opinia prin actul artistic? Aici mă gândesc că intervine și peer pressure-ul persoanelor care îți spun să-ți exprimi punctul de vedere în social media.

Este dreptul fiecăruia de a avea o părere, un gând, o atitudine față de orice subiect pe pagina sa de social media. Este vorba de libera exprimare, de intimitatea ta pe care vrei să o faci publică.

Este benefic că există un dialog în social media, dar faptul că lucrurile se duc într-un derizoriu de multe ori în discuțiile și comentariile de pe diverse platforme, pe mine mă dezgustă într-un fel, pentru că îmi dau seama că ne preocupăm de niște aspecte care se îndepartează de obiectul muncii noastre și anume scena în cazul de față.

În cazul meu, sunt genul de om și artist, unul și același, care de fiecare dată când a avut un discurs public a luat atitudine și a spus lucrurilor pe nume în momentele în care simțeam că se face o nedreptate sau că trebuie să reacționez la orice injustiție pe care o văd, la care asist sau care mi se face mie sau cuiva din jurul meu.

Cred că teatrul este politic, cred că politica și politicul construiesc individul involuntar, pentru că face parte din structura noastră socială, din educația noastră, din felul în care este construit acest sistem educațional.

Toată societatea funcționează pe aceste structuri.

Însă, cred eu că e important ca prin proiectele noastre (și asta a fost atitudinea mea în cazul ultimului scandal care viza Teatrul Național din București) suntem responsabili să vorbim despre lucrurile care ne deranjează și să luam atitudine în așa fel încât artistul să devină o voce prin filtrul meseriei pe care o face.

Iau atitudine și voi lua în continuare atitudine. Sunt lucruri care trebuie rectificate, sancționate, spuse și rezolvate ca totul să evolueze spre un bine.

Cred că e important ca acest aspect al politicului să se observe în interiorul producțiilor noastre, fără a fi ceva politizat.

Nu putem face abstracție de faptul că fondurile pe care le primește insituția, implicit proiectul și eu ca artist colaborator, sunt venituri din bani publici.

Din acel moment, suntem responsabili de cum ne facem munca, rămânând conectați la preocupările, problemele și aspectele care să fie în acord și în conectare directă cu publicul. Cu ce se întâmplă în lume.

Eu nu pot face artă, teatru, film, orice, făcând abstracție de contextul în care se întâmplă ea. Pentru ca în momentul ăla eu nu mai sunt conectat la realitate.

Postările mele mai degrabă aș vrea să fie conectate la preocuparile mele, astfel încât de fiecare dată când iau atitudine, ea să fie mereu filtrată de necesitatea artistică și implicit politică de a face un statement și de a lupta pentru niște convingeri sau pentru niște cauze în care cred.

O ultimă întrebare, mai atipică. Să zicem că am o valiză și vin cu ea la spectacolul Pescărușul pe 14 mai. Aș vrea să pun în ea cinci cuvinte pentru bagajul meu emoțional. La ce să mă aștept? Ce cinci cuvinte ai alege?

Ce drăguț. În primul rând, omul–artist și toată discuția pe care am avut-o pe acest subiect. Cred că alte două cuvinte care sunt în conexiune directă ar fi intim și politic.

Eu țin foarte mult și la ideea de empatie, pentru că fără un pic de empatie nu știu dacă mai putem ajunge la public.

Ai pus cuvintele politic și empatie împreună. Mă gândesc deja la o societate utopică.

Cred într-un teatru angajat, manifest, politic, dar nu în acea artă care se face cu pumnu-n gură.

Cred în acea artă care se face cu demnitate și respect față de celălalt. Poate pare naiv ce zic. Totuși, sper că nu suntem în permanență într-o înverșunare față de ceva și luptăm pentru ceva, nu contra ceva.

***

Cultura la dubă a spus pe larg povestea lui Eugen Jebeleanu, într-un reportaj realizat la Paris, acolo unde artistul român e stabilit. Citiți materialul AICI.

The post Eugen Jebeleanu, regizor: “Cred într-un teatru manifest, angajat, politic, dar nu în acea artă care se face cu pumnu-n gură.” appeared first on Cultura la dubă.