Născut ca un vis în urmă cu 9 ani, Teatrul Grivița 53 este azi realitate. Totul a pornit de la dorința regizoarei Chris Simion de a ridica un spațiu în care teatrul independent să-și găsească o casă. A vândut casa bunicii sale, iar cu banii aceia a cumpărat un teren pe Calea Griviței, o zonă istorică împânzită acum cu case ruinate. Clădirea teatrului a fost inaugurată ieri, în prezența jurnaliștilor și a unora dintre susținători. De-a lungul acestor ani, construcția a fost posibilă cu obținerea unor fonduri norvegiene, cu sponsorizări de la companii private și donații de la simpli iubitori de teatru, artiști și alte persoane publice.

Până în prezent, investiția a fost de 4,5 milioane de euro. Prima sumă a fost de 200.000 de euro, banii obținuți de Chris Simion din vânzarea casei buniciii. 1,7 milioane de euro, cea mai mare sumă, au fost fondurile norvegiene, obținute prin EEA 2014-2021, programul Ro-Cultura. Iar din sponsorizări și campaniile de strângeri de fonduri, fondatorii au obținut 2,6 milioane de euro. În total, aproximativ 14.000 de oameni au donat pentru ridicarea acestui teatru.

De întregul proiect s-au ocupat Chris Simion Mercurian și soțul său, Tiberiu Mercurian.

“Faptul că se naște un teatru în acest context dificil pentru România cred că ar trebui să dea speranță. Și cred că mai ține și de oameni, de cei care aleg să nu se lamenteze sau să vadă doar partea disfuncțională a sistemului, ci care au capacitatea să se sacrifice, pentru că este vorba de sacrificiu și ni-l asumăm ca atare. Și despre alegerea pe care am avut-o și pe care am făcut-o, este de a ne lupta și de a nu abandona. Evident că este vorba de opțiune, pentru că te costă sănătate, te costă ani din viață și nu știu câtă lume este dispusă, dintre cei care lucrează în domeniu, să facă asta.

Mergând la momentul zero, îți mai amintești de ce ai vrut să construiești un teatru?

Este o nevoie pe care o am din facultate pentru că sistemul independent a crescut odată cu mine. Pentru că atunci era considerată ruda săracă a teatrului de stat, pentru că mișcarea independentă era considerată o mișcare diletantă la început și, pentru că în timp, inevitabil, crescând organic și de la sine, n-a mai putut fi oprită.

Și cred că teatrul independent ar trebui scos din zona de improvizație, poduri, subsoluri, spații în care am jucat și care, da, pe de o parte, îți provoce imaginația, pe de altă parte, îți creează complexe și frustrări.

Și s-a născut acest spațiu din toate frustrările. pe care le-am avut, un spațiu pe care îmi doresc să-l întorc colegilor mei, care au nevoie să iasă din zona de confort.

Care ar fi valorile artistice de la care nu o să faci rabat aici?

Una deja am identificat-o: deschidere spre o zonă de cercetare, spre o zonă de risc, spre o zonă care te scoate din zona de comoditate, ceea ce este foarte dificil. Nu va fi simplu să ne menținem demersul artistic de a construi pe bază de dramatizări, adaptări, piese de teatru scrise special pentru acest loc, să creăm puncte de legătură între noi și alte teatre care au aceeași zonă de interes pe care o ne propunem și noi, să avem un culoar pentru teatru, dans și dans contemporan.

Va fi un spațiu de creație curajos, un spațiu nou, nu doar metaforic, cât și concret.

Din punct de vedere juridic, cine este proprietarul acestui spațiu?

Asociația Culturală Grivița 53. Eu mi-am donat proiectul și timpul și orele și emoțiile și tot, pentru că nu este un proiect despre ego.”, a declarat Chris Simion pentru Cultura la dubă.

La inaugurare a fost prezentă și actrița Ofelia Popii, unul dintre susținătorii proiectului.

“Ofelia, pare că te simți deja ca acasă aici, înțeleg că ai fost cu sufletul alături de acest proiect. Ce te-a făcut să te implici?

În mod evident, Chris, în primul rând, și cu Tiberiu. Ei sunt sufletul, de la ei a pornit totul și pur și simplu convingerea, credința lor te subjugă. În al doilea rând, visul nostru comun, acela de a face teatru de calitate, de a avea o clădire unde creativitatea să fie stimulată și să se nască lucruri care să vorbească oamenilor.

Ce simbolizează acest moment pentru teatrul românesc? Mai ales că vorbim într-un context național dificil, în care auzim deficit în fiecare zi.

Se întâmplă un fenomen foarte ciudat. Dragostea și foamea de teatru e tot mai mare și subvenția tot mai mică. Și acest proiect s-a realizat din foamea de teatru.

Și atunci, cumva, ei au găsit cu nebunia asta frumoasă și mijloacele să realizeze împlinirea acestei instituții care să hrănească dragostea de teatru pe care o au oamenii și o au tot mai mult. La mine, așa ajunge. Oamenii merg tot mai mult la teatru, sunt tot mai informați, simt nevoia asta spirituală foarte puternic.

Și totuși, se produc comasări sau tot felul de tăieri de bugete îngrozitoare. De parcă măsurile n-ar fi pentru oameni, pentru nevoile oamenilor. Uite că, totuși, faptul că Grivita 53 s-a născut în acest moment de criză e aproape minune, dar e ceva foarte solid de care ai nevoie ca să poți face meseria asta. E ca un piedestal pe care te poți pune și știi că e ceva puternic acolo.

Ca artistă, ce așteptări ai de la acest spațiu?

Eu, ca artistă, am niște așteptări care se vor și împlini, din fericire. Proiecte artistice de calitate, în primul rând. Eu cred că atunci când vorbești de un act artistic calitativ, nu trebuie să fie unul doar al tău, personal, subiectiv.”, a declarat Ofelia Popii pentru Cultura la dubă.

Până pe 5 octombrie, clădirea va fi deschisă publicului pentru vizitare gratuită, în tururi ghidate, participarea fiind posibilă după completarea unui formular. Detalii pe https://www.grivita53.ro/acasa/.

Teatrul va fi efectiv inaugurat cu un spectacol în luna noiembrie a acestui an.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post A fost inaugurat Teatrul Grivița 53, primul teatru privat construit după 80 de ani appeared first on Cultura la dubă.

În decembrie 2024, premiera spectacolului „Mary Stuart” la TNB marca o revenire istorică a regizorului Andrei Șerban la Teatrul Național din București, după 30 de ani. Pentru acest moment, regizorul a ales o adaptare contemporană a unui text clasic și o montare inedită, inspirată de un proiect similar realizat de dramaturgul și regizorul britanic Robert Icke la Londra.

În viziunea lui Icke, cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de două actrițe care la începutul spectacolului dau cu banul pentru a decide ce personaj joacă.

Andrei Șerban a preluat ideea, dar a mers chiar mai departe. Inițial, a vrut să implice în proiect 5 actrițe, dar a rămas la 3: Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. Dacă Raluca Aprodu și Ofelia Popii au interpretat ambele roluri, Nicoleta Lefter a fost aleasă de regizor doar pentru partitura Mary Stuart.

Înconjurate de personaje masculine interpretate, de asemenea, excepțional de Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Florin Aioane, Tudor Cucu Dumitrescu, Ștefan Mihai, Emilian Oprea sau Mihai Calotă, reginele din “Mary Stuart” au prestații memorabile.

Pentru Ofelia Popii, proiectul “Mary Stuart” a marcat și mutarea sa de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu la Naționalul din București, Ralucăi Aprodu i-a adus nominalizarea la Premiile UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal – Queen Elisabeth, iar Nicoleta Lefter, actriță angajată la Odeon, s-a bucurat de a doua sa colaborare cu TNB, dar și de o minune pe care a purtat-o pe scenă, cunoscută pe atunci doar în intimitatea sa – o nesperată sarcină.

“Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă despre ce înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest.” – spunea Andrei Șerban într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Pregătirea acestui spectacol a fost în sine un test de colegialitate pentru cei implicați, fiindcă fiecare actriță a avut nevoie să repete cu partenerii de scenă. Cum faci, într-un mediu atât de competitiv, să îți păstrezi umanitatea? Dincolo de profesionalismul fiecăruia dintre cei implicați, a fost nevoie de multă muncă, răbdare și empatie.

În spatele fiecărei “regine” a stat o femeie reală, care la rândul ei se confruntă cu provocări, vulnerabilități și idei preconcepute. Materialul acesta reunește poveștile celor trei actrițe din “Mary Stuart”, în trei interviuri acordate pentru Cultura la dubă.

***

OFELIA POPII: “Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.”

Ofelia Popii este, fără îndoială, una dintre cele mai valoroase actrițe care au apărut pe scena din România în ultimii 25 de ani. Cunoscută iubitorilor de teatru pentru rolul Mefisto din „Faust”, montat de Silviu Purcărete la Sibiu, Ofelia a primit de trei ori Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal. Este cap de afiș pe multe dintre spectacolele Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu și, chiar dacă a mai colaborat și cu alte instituții sau în proiecte independente, se confunda cu Sibiul. Iarna trecută a marcat, însă, o surprinzătoare mutare de la Sibiu la București, echivalentul unui mare transfer în fotbal. Ofelia Popii a devenit actrița angajată a Teatrului Național din București.

“Simțeam că am nevoie de o schimbare. Acum doi ani, când am făcut proiectul “Mass” cu Mihaela Trofimov, cu Richard Bovnoczki, cu Marius Turdeanu, pe care îl știam demult, bineînțeles, am simțit un aer proaspăt, important pentru mine. Totuși, nu a fost suficient.

Un an mai târziu, tot peste vară, am construit spectacolul “Cineva are să vină”, cu Ciprian Scurtea, iar întâlnirea cu regizoarea Chris Simion Mercurian și cu un alt spațiu teatral, am lucrat spectacolul la ARCUB, au fost benefice pentru mine.

A urmat castingul la Andrei Șerban și speram să-l iau. Îmi doream foarte mult să mă reîntâlnesc cu domnul Andrei Șerban. În 2006 el a făcut “Pescărușul” la Sibiu, iar eu, în timp, analizându-mă, simțeam că nu am fost suficient de matură la acel moment pentru întâlnirea cu acest regizor mare. Nu că nu mi-aș fi dat interesul atunci, dimpotrivă, am fost extrem de implicată, dar simțeam că acum va fi altfel.

Deci, când am aflat vestea că am fost aleasă, m-a bucurat în primul rând că am luat castingul pentru întâlnirea ce avea să urmeze cu domnul Andrei Șerban, în al doilea rând m-am bucurat pentru întâlnirea cu scenograful pe care îl admir enorm – Helmut Stürmer, apoi pentru întreaga echipă artistică și tehnică a proiectului. Și a venit bonusul neașteptat, vestea că actrițele vom juca ambele personaje.

Eu nu am pornit în această aventură cu ideea că vreau să mă mut în București. M-am mutat în chirie pentru filmările din vară, apoi am luat o altă chirie pentru perioada acestui proiect, iar pasul următor, când mi s-a oferit contractul de angajare, l-am îmbrățișat cu bucurie fiindcă asta înseamnă că mă întâlnesc cu și mai mulți artiști noi, într-un spațiu teatral nou, ofertant. TNB e un teatru imens, colosal.

Ani la rând nu simțisem nevoia de schimbare la Sibiu, fiindcă grație managementului inspirat veneau mereu regizori importanți, de la care am avut mult de învățat.

Dar în ultimii ani am simțit un gol lăuntric, că îmi consumasem propriile resurse și că am nevoie de ajutor din afară, de schimbare.

Voi juca și la Sibiu în continuare, atâta vreme cât e înțelegere, eu nu vreau să creez conflicte. Îmi place orașul, îmi place Teatrul din Sibiu, îmi plac spectacolele la care am lucrat, nu vreau să renunț la ele, dar sunt un om care privește mai mult spre viitor decât spre trecut. Trecutul l-am simțit pe de-a-ntregul, a lăsat urmele lui. Acum mă interesează experiențele care îmi aduc ceva nou.”

Deși are o experiență impresionantă în spate, Ofelia mărturisește că s-a prezentat cu mari emoții la castingul lui Andrei Șerban, fără să știe că ar putea fi nevoită să joace chiar ambele roluri principale.

Era și genul de emoție a unei întâlniri importante – fluturi în stomac, dar era și frica de necunoscut, apoi stresul cauzat de dorința de a înțelege exact indicațiile regizorului, voiam să fiu sigură că înțeleg ce vrea el. Eu, în general, sunt foarte atentă să nu mă îndepărtez cu interpretarea mea de voința regizorului, vreau să fiu aproape de ce își imaginează el, la nivel ideal, legat de personajul meu. E o ambiție a mea, care mă ajută să mă pliez pe diferitele interpretări regizorale, astfel încât să fiu flexibilă și să am interpretări variate.

Dar, legat de emoțiile mele mari… am descoperit că nesiguranța mea mă leagă de personaje, nesiguranța creează o punte între mine și ele. Nesiguranța e ceea ce le face umane atât pe Mary, cât și pe Elizabeth.

La Andrei Șerban am simțit la această întâlnire pedagogul, are multe strategii pe care le aplică în funcție de actori. Și ce m-a impresionat foarte mult și mă impresionează în continuare la el este pasiunea asta imensă pe care o are pentru teatru. E atât de viu, are atâta tinerețe interioară și curaj de a căuta și de a fi vulnerabil! Am întâlnit regizori tineri care se ascund din teama de a nu își dezvălui  nesiguranța actorilor. Or, curajul de a spune “nu știu” dă preț căutării, cercetării, iar căutarea e atât de valoroasă în teatru! Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.

Apoi, am admirație pentru noii colegi, sunt foarte profesioniști și au un grad de anduranță ridicat. Mare bucurie a fost să mă întâlnesc cu domnul Bodochi, fiindcă el mi-a fost profesor de actorie. În facultate mă uitam la el ca la Dumnezeu și mă bucur că după atâția ani a rămas un reper pentru mine, în această meserie.”

Mutarea la București, nu a fost, însă, ușoară. La aflarea veștii că Ofelia Popii ar urma să devină actrița TNB, în interiorul instituției a avut loc o mică revoltă internă, menită să blocheze venirea sa.

“Eu am auzit și despre “revoltele” acestea, dar mi s-au părut hilare. Nu le pot lua real în serios. Sunt copilărești. Eu cred că dacă te crezi amenințată de venirea unei actrițe bune în teatru, mai bine te-ai întreba ce e cu tine și ar trebui să te uiți un pic mai bine în oglindă, să descoperi ce te deranjează cu adevărat și poate ai descoperi real ce înseamnă fricile tale.

Cum te protejezi de astfel de reacții?

Cu umor. E singura mea armă. Și stau de vorbă cu cineva echilibrat, cum ar fi vreo două prietene sau soțul meu.”

Ofelia Popii face parte și din distribuția noului spectacol semnat de Botond Nagy la TNB, „Proorocul Ilie” – o poveste care oglindește cu umor extremismul religios. Joacă rolul unei sătence fără educație, ușor de manipulat, pradă ușoară pentru bărbații din jurul său.

“E un text foarte actual, abordat cu mult umor, dar tema e profundă – oamenii simpli, fără educație, dornici să urmeze o cauză, vor să aibă un rol în salvarea omenirii.

Ți se pare că s-a schimbat în vreun fel teatrul românesc în ultimii ani?

Sunt schimbări importante în teatru, avem regizoare puternice, cu voce, spectacolele abordează teme foarte actuale, abia aștept să văd noul spectacol al Alexandrei Badea (n.r. Secundar). Am lucrat mai demult cu Gianina Cărbunariu. care iar mi se pare puternică, făcea o documentare atât de bună pentru spectacolele ei! Eu mereu aflam lucruri cutremurătoare. Toate spectacolele la care am lucrat împreună au fost de impact, sper să ne mai întâlnim.”

Speră ca mutarea la București să îi aducă și mai multe roluri pe marele ecran. Are deja în CV două Premii Gopo pentru rolul din filmul Q.E.D., regizat de Andrei Gruzsniczki, și pentru rolul din filmul “Om Câine”, în regia lui Ștefan Constantinescu.

„Mie mi-a plăcut întotdeauna Bucureștiul, în primul rând pentru că are o viață artistică vie, apoi îmi plac clădirile vechi, am prieteni aici. Dacă se va face mai multă curățenie o să fie și mai bine.

În proiectele de filme e mai usor să alegi un actor deja stabilit în București decât să aduci un actor din provincie. Sper să mi se deschidă mai multe uși și în zona de film.”

***

RALUCA APRODU: “Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. <Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram.> Asta e oroarea generației noastre.”

“Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.” – spune regizorul Andrei Șerban.

Raluca Aprodu s-a remarcat în numeroase spectacole de la TNB, cum ar fi „Pădurea Spânzuraților”, „Trei surori”, „Repetiție pentru o lume mai bună” – regia Radu Afrim, precum și în “Hedda Gabler”, regia Thomas Ostermeier. Dar se dedică în egală măsură proiectelor independente.

“Pentru mine cel mai important moment a fost Fete și băieți, care este un one woman show și, ca și experiență de a sta cu publicul la un scaun de mine, de a le simți respirația, a fost mai important din punct de vedere actoricesc decât alte roluri. Dar celelalte roluri mi-au adus alte lucruri.

Se mai încurcă una pe alta din când în când, dar sunt împreună.”

Rolul Queen Elisabeth i-a adus prima nominalizare la Premiile UNITER, anul acesta. Andrei Șerban a știut de la bun început că și-o dorește în acest spectacol, dar includerea în proiect a venit doar în urma castingului.

“Eu sunt genul de actriță care, din principiu, spun da întotdeauna proiectelor. Fiind și angajată, am un respect pentru locul de muncă. Oamenii cred că dacă ești angajat, nu dai casting. Dăm casting la fel ca oricine.

Eu nu mai lucrasem cu Andrei Șerban, îl vedeam pentru prima dată la lucru. Nici cu Ofelia, nici cu Nicoleta nu mai lucrasem. La repetiții a fost, la început, ca în prima zi de școală. La genul acesta de spectacol-eveniment, eu prefer să stau retrasă în prima săptămână, să nu mă las nici pradă emoțiilor, nici gândurilor parazitare, cum ar fi că sunt două roluri principale și nu o să avem timp.

A fost un proiect aparte din toate punctele de vedere. În primul rând s-a lucrat cu tripluri pe anumite roluri, iar asta schimbă complet dinamica repetițiilor. A părut că am avut mult timp, dar a fost foarte puțin. Am intrat pe moodul tanc.

Cum te pregătești pentru un astfel de rol?

În afara teatrului, închid tot, nu mă văd cu nimeni, sigur că am momente când sunt liberă și mai fac sport, beau o cafea la soare, dar în general dispar, nu am cum să mă văd cu cineva pentru că sunt neplăcută. Te vezi cu mine și eu mă gândesc la ale mele.

Pentru mine e important ca meseria asta, care oricum este grea, să nu fie doar despre rol și despre ce fac pe scenă. Fiecare proiect vine cu provocarile lui. De exemplu eu sunt o actriță care învață enervant de repede textul, dar aici nu a fost cazul. Am avut niște blocaje și nu puteam să îmi explic de ce.

Într-adevăr, textul e destul de stufos, cu cuvinte grele și trebuia să mă și cred când le spun.

Ce a adus nou proiectul este acest aspect copleșitor…să nu știi ce joci. Nu sunt fan neapărat. Mie nu îmi dă o emoție constructivă. Mă salvează experiența de scenă, vârsta la care am ajuns și capacitatea mea de a mă scoate dacă se întâmplă ceva pe scenă ce nu pot controla.”

Raluca a primit vestea nominalizării la UNITER chiar în ziua în care împlinea 40 de ani, o vârstă care poate aduce și mai multă presiune socială, în special unei femei. Vorbește cu deschidere despre propriile frământări și și-ar dori să trăiască într-o lume în care oamenii să aibă curajul de a-și recunoaște vulnerabilitățile.

“Încerc foarte tare să îmi dau seama dacă real simt o presiune sau este presiunea societății. Aici e într-adevăr o luptă, e mai greuț, dacă e atât de important că fac 40 pentru că eu simt asta sau pentru că ține de societate. Și mă mai surprind făcând niște glume care nu sunt alte mele – asta mă enervează. Vorbesc ca matușa Lenuța și zic “aș putea să-ți fiu mamă”, dar mi-am dat o palmă peste gură fiindcă real nu simt asta, mă simt la fel.

Avem și o meserie care ne ține destul de tineri. Ne putem permite să fim mai expansivi și mai copilăroși.

Altfel, îmi văd ridurile, îmi văd corpul. Corpul se duce înainte. Încep să observ lucrurile astea, încep să mă raportez la mine, să trag frâna de mână la mătușa <se putea mai bine>.

Important e să nu mă compar nici cu alții, nici cu versiunea mea care credea că lucrurile trebuie să fie într-un fel în viață. Aici am putea să ne confuzăm noi pe noi, și cred că ăsta poate să fie un motiv pentru care generația mea pare destul de complicată.

Crezi că a fost un șoc prea puternic trecerea de la a avea puțin la a avea de toate?

Suntem overachieveri toți, trăim cu această presiune de a le avea pe toate. Trăim cu niște cuvinte de care părinții noștri nu auziseră. Eu nu știam că trebuie să mă simt și safe emoțional, că trebuie să mă iubesc pe mine însămi, că trebuie să am patru case, două mașini. Știam doar lucrurile clasice, pe care le-am învățat de la părinți.

Peste noapte au apărut concepte noi, dar în fața noastră nimeni să ne învețe. Noi le-am aflat pe pielea noastră. Și este mult! E prea mult! Să te iubești pe tine, să fii și mamă bună, să ai și carieră, să îți vezi și de hobby-uri, să te și îngrijești, să fii și asertivă – e mult! Trebuie să faci măcar un lucru sau să le faci pe rând. Eu mă simt copleșită.

Și oamenii sunt și foarte nesinceri. Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram. Asta e oroarea generației noastre. Dacă am vorbi om cu om, ne-am ajuta reciproc: <Nu-mi e bine. Mă prefac că îmi este. Tu ce simți? Eu am visat urât azi-noapte. Nici eu nu pot să dorm.>

Vorbesc de generația noastră, 30-45, aici a fost o gaură în matrix, s-a întâmplat ceva, hahaha. Noi ne facem rău prefăcându-ne. Se vede. Nu știe nimeni ce face, dar atâta ținem să demonstrăm că suntem bine.”

Preferă mai degrabă să stea retrasă decât să poarte discuții superficiale sau să se implice în inevitabilele conflicte care apar la locul de muncă. “Încerc să nu dau importanță poveștilor de culise, nu le suport, mă obosesc îngrozitor.

Am creat un fel de distanță și într-un fel asta m-a costat. Sunt oameni care nu mă cunosc și au un discurs destul de neplăcut despre mine. Am reușit de-a lungul carierei mele să nu dau impresia că oricine poate să vină să îmi spună orice. Pe de altă parte, oamenii se abțin și să vină să îmi spună lucruri bune, să mă felicite, dar prefer așa. Am câțiva oameni dragi care sunt importanți pentru mine, mă bazez pe bunul meu simț și păstrez distanța cât se poate. Nu simt nevoia să vorbesc despre ce fac alții, nici n-aș putea să duc asta, m-ar termina.

În meseria noastră facem aproape totul împreună, ne atingem, ne pupăm pe scenă, ne schimbăm la comun, mâncăm împreună, stăm și 16 ore împreună. Se creează astfel o falsă impresie că ne cunoaștem, dar, de fapt, noi tot niște străini suntem.

Se poate să am compatibilitate cu un actor pe scenă, dar să nu am compatibilitate umană. Sunt lucruri diferite, actorul e actor, omul e om, nu trebuie confundate absolut deloc.

Spuneai mai devreme că meseria voastră e foarte grea. Ce te motivează să o faci în continuare?

La 40 de ani cel mai sincer răspuns ar fi că fac meseria asta pentru că nu știu să fac altceva. Pe mine m-a ales meseria asta, nu am ales-o eu pe ea. Am avut mereu o înclinație către lucrurile care cer o intensitate emoțională de un spectru mai vast…cred că asta m-a atras la meseria mea. Sunt momente în care faptul că am un spațiu safe, organizat, în care îmi pot exprima trăirile intense pe care le am și în viața de zi cu zi, cred că pentru mine întotdeauna a fost un fel de întoarcere la mine.

De câțiva ani încoace, am avut și noi, în România, propriul val de me too, fie că vorbim despre mediul artistic, fie despre cel universitar. Simți că s-a schimbat ceva în atitudinea bărbaților aflați în poziții de putere în breasla voastră?

Am simțit multe miștouri legate de treaba asta. Nu cred că e neapărat ceva rău, dacă e un lucru care ne salvează și pe care eu îl apreciez, este umorul. Sunt glume de genul <acum trebuie să cerem voie, să întrebăm înainte să…>

Eu am început să fac meseria asta la 17 ani, acum tocmai am făcut 40, nu pot să-mi dau seama dacă ei s-au schimbat sau eu m-am schimbat, cum e și normal. Faptul că am căpătat încredere în mine, că știu să gestionez mai bine anumite situații, că am replică imediat, știu să fiu mai asertivă. Eu da, m-am schimbat. Și atunci e posibil să spun da, e mai bine acum, dar e posibil să se datoreze felului în care eu știu să mă apăr, că nu mai sunt atât de speriată.”

***

NICOLETA LEFTER: “Noi trăim într-o epocă a femeii. Avem, în sfârșit, microfonul și cred că ne putem descurca în orice situație.”

Proiectul Mary Stuart a venit pentru Nicoleta Lefter la pachet cu o experiență personală miraculoasă. La 42 de ani, actrița a aflat că este însărcinată, după ani de zile în care încetase să mai spere că este posibil. Este deja o mamă dedicată fetiței sale, acum adolescentă, pe care a înfiat-o în urmă cu 9 ani. Își spune povestea cu emoție și cu admirație pentru femei, de care se simte mai apropiată ca oricând.

“Știam de la repetiții, din decembrie, că sunt însărcinată, dar n-am vrut să spun, nici nu e bine să zici până nu e sigură sarcina. Andrei Șerban mi-a zis că pot să joc și așa, cu burtă, dar i-am zis că e mult prea solicitant spectacolul și nu vreau să risc, mai ales că eu am și 42 de ani și e oricum o sarcină cu riscuri.

Cred că viața mi-a dat acest dar și mi-a spus că din carieră pot să mă opresc oricând, funcționează oricum. Mă bucur tare de moment. Dacă ar fi venit la 20 de ani, nu l-aș fi apreciat atât de tare. Atunci nici nu credeam în minuni. Acum, cu cât îmbătrânesc, mi se pare darul perfect.

Înainte cred că eram atât de ahtiată să îmi fac un drum, încât nu am lăsat să primesc nimic. Poate de aceea nu mi s-a întâmplat. Dar e o preconcepție că e cariera în pericol dacă faci copii. De când am rămas însărcinată, am primit două propuneri de a juca în film, iar regizorii au spus că e cu atât mai bine pentru personaj.”

Nicoleta a ajuns să dea casting pentru Mary Stuart dintr-o glumă spontană, spusă pe scenă, la Gala UNITER.

“Văzându-l pe Andrei Șerban în sală, m-a luat gura pe dinainte și am zis, total nepregătit: am auzit că nu ați făcut distribuția pentru spectacolul pe care îl pregătiți la TNB și aș vrea să vin și eu. Nici nu știam ce montează.

M-am dus apoi la casting pentru Mary. Ulterior, în timpul repetițiilor, eu îmi doream să joc mai degrabă Elisabeth. Noi am repetat ambele roluri până la un punct. Dar la un moment dat domnul Andrei Șerban a spus că e dificil să repete cu toate trei, pentru că obosesc și ceilalți colegi și că ar fi bine dacă ne-am stabili câte o zi de repetiții, să facem pe rând.

Eu am zis că dacă e atât de greu, eu aș prefera să repet deocamdată doar Elisabeth. Mi se părea mai ofertant personajul și total diferit de mine, ca structură, foarte contorsionat, dar mai mult pe interior. După care domnul Andrei Șerban și Dana Dima au decis ca eu să rămân doar pe Mary.”

Nicoleta Lefter a putut fi văzută în rolul Mary în primele reprezentații, care au avut loc în decembrie. În prezent, fiind deja însărcinată în 6 luni, a luat o pauză de la acest rol, dar intenționează să revină în spectacol din septembrie.

Aceasta a fost cea de-a treia sa colaborare cu Andrei Șerban și a doua cu Naționalul din București, ea fiind actrița Teatrului Odeon.

“Mi-am dorit foarte tare să lucrez din nou cu el. Avusesem două experiențe foarte puternice pentru mine. După spectacolul Spovedanie la Tanacu, lucrat cu el, Dorina Lazăr m-a preluat de la Teatrul din Brăila și m-a angajat la Odeon.

Țin minte că Andrei Șerban mi-a dat o indicație de care țin cont și acum. Mi-a spus: <ești pe scenă, hai, fă-ți moment, fii acolo și eu am să îți zic în limitele în care e bine personajul. Dar simte-te bine, e momentul tău.>

Eu la muncă nu dau din coate foarte mult, fac ce îmi zice regizorul și încerc să vin în întâmpinarea dorințelor lui, dar în același timp nu mor pentru un rol. Dacă nu ne păstrăm un pic de autoironie, s-ar putea să fim penibili. Deci eu stau puțin cu frâna trasă. Iar el știe asta și tot timpul m-a provocat să ajung la Mary.

A fost o situație cu totul specială pentru voi, trei actrițe care repetă pentru aceleași roluri principale. Cum a decurs lucrul cu colegele de scenă, Raluca Aprodu și Ofelia Popii?

M-am înțeles foarte bine cu Raluca și Ofelia la repetiții. Sunt extrem de diferite, dar cred că tot ce părea în exterior că e o luptă pentru ceva, pe noi ne-a apropiat, ne-am ajutat una pe cealaltă în construcția personajelor, negociam cine și ce să repete, cine are mai multă nevoie.

Am fost surprinsă de generozitatea de Ofeliei. Raluca e mult mai rece, dar este o mască, dacă ajungi să petreci timp cu ea, îi descoperi umorul, îți dai seama că e un om tare blând și generos.

Ți se pare că s-a schimbat felul în care noi, femeile, ne raportăm unele la celelalte?

A durat destul de mult până când ne-am unit. O cabinieră de la teatru îmi povestea recent că atunci când era însărcinată l-a prins pe soțul ei cu alta în pat. Îmi dau seama câte generații chinuite au fost înaintea noastră, mama, bunica, femei din toate domeniile extrem de chinuite. Au fost victime, nu au putut pleca din relații toxice.

Dar în modul în care bărbații cu putere de decizie se raportează la femeile din breasla voastră s-a schimbat în vreun fel?

Cei care făceau înainte abuz de putere, cred că în continuare fac. Poate că acum e cu mai multă perdea pentru că le e frică de o expunere publică. Am observat mai degrabă o schimbare la bărbații care oricum au mult bun simț, au devenit extrem de fricoși, se tem să nu greșească cu ceva față de noi.

Dar cel mai mult cred că s-a schimbat ceva în mentalitatea femeii. Mi se pare extraordinar că inclusiv femei de vârsta mamei mele au început să povestească prin ce necazuri au trecut. Mi se pare important că atunci când începi să verbalizezi, scapi un pic din povară.”

Nicoleta Lefter este dublu nominalizată la Premiile Gopo 2025, la categoriile Cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Sura din filmul Săptămâna Mare, regia Andrei Cohn și Cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Pia din filmul Captura, regia Adi Voicu.

În 2022 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Svetlana Allilueva din spectacolul „Aici Moscova” de Iulia Pospelova, producție unteatru.

Următoarele reprezentații ale spectacolului Mary Stuart vor avea loc în luna aprilie, la TNB, dar toate biletele au fost deja epuizate.

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Cele 3 regine din “Mary Stuart”: Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Nicoleta Lefter appeared first on Cultura la dubă.

Ca urmare a apariției pe tiktok a unor capturi video din timpul spectacolului de teatru Proorocul Ilie, desfășurat pe scena Teatrului Național București, Biserica Ortodoxă Română a transmis azi un comunicat de presă prin care susține că ia “act cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru „Proorocul Ilie”.

TNB a răspuns în această seară: “Spectacolul Proorocul Ilie 𝐧𝐮 îș𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐬ă 𝐚𝐝𝐮𝐜ă 𝐯𝐫𝐞𝐨 𝐨𝐟𝐞𝐧𝐬ă 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧ț𝐞𝐢 𝐜𝐫𝐞ș𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐨𝐫𝐢𝐜ă𝐫𝐞𝐢 𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐢𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢 𝐫𝐞𝐥𝐢𝐠𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞. Dimpotrivă, montarea este o reflecție asupra credinței, asupra fragilității convingerilor umane și asupra pericolelor extremismului de orice fel. Este un demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman.”

Spectacolul Proorocul Ilie a avut premiera la mijlocul lunii februarie 2025, la Teatrul Național București. Cu o distribuție de excepție, printre care se numără actorii Ofelia Popii, Richard Bovnoczki, Florentina Țilea, Lari Georgescu, spectacolul regizat de tânărul Botond Nagy are la bază povestea reală a predicatorului Eliasz Klimowicz, din anii ‘30 – ’40. Textul este scris de dramaturgul polonez Tadeusz Słobodzianek.

“Locuitorii unui sătuc la granița bielorusă trăiesc cu credința că pastorul comunității lor, care prevestește sfârșitul lumii, este Hristos și își propun să-l răstignească pentru a-și găsi mântuirea. Textul, scris în 1991, stârnește multe controverse, autorul fiind criticat pentru discreditarea valorilor creștin-ortodoxe, pentru limbajul dur și inadecvat. În fapt, Słobodzianek vorbește despre o lume „răsturnată”, primitivă în credințe și valori, atrăgând atenția asupra pericolului fanatismului religios și a ideologiilor extremiste. În drama sa cu iz de mister medieval, în care se amestecă religii, limbi și nații, sublimul sacru e convertit în comic grotesc, credința în superstiții, divinul în uman, iar miracolul Săptămânii Patimilor întârzie.

Într-un moment de adâncă criză spirituală și morală cu care se confruntă societățile contemporane, Botond Nagy invită, cu a doua sa montare pe scena TNB − „Proorocul Ilie”, la o meditație profundă și sinceră despre credință și religie. Dacă Dumnezeul dramei lui Słobodzianek a murit odată cu afirmația lui Nietzsche, totuși, El există în iubirea și umanitatea în care tânărul regizor continuă să creadă:

“Fără a fi un manifest in-your-face, Proorocul Ilie este poate cel mai virulent proiect artistic al meu prin care doresc să pun în lumină problemele sistemice ale unei mentalități profund înrădăcinate într-o țară pe care, recunosc, mi-a trecut serios prin minte să o părăsesc. Orice formă de fanatism este teribil de îngrijorătoare, iar cei care-l proslăvesc prin judecăți prefabricate, nu-mi provoacă altceva decât o frică viscerală. Aceștia mă sperie tocmai pentru că nu lasă loc îndoielii, dezbaterilor, dialogului, judecata lor fiind una de tip dogmatic. Pentru mine, credința este poate cel mai intim, mai delicat și sacru moment pe care-l putem avea cu noi înșine. Pentru mine, acest text este o reîntoarcere spre credință, dar mai ales spre credința mea în teatru și de a face teatru, pe care o redescopăr în mine cu fiecare proiect. M-am întâlnit prima oară cu acest text încă din liceu, atunci când montarea profesorului meu László Bocsárdi mi-a creat un moment de catharsis pur. Acest spectacol este și un moment de reconsiderare estetică a propriei mele viziuni artistice, dar și un gest de recunoștință și mulțumire pentru maestrul meu.

Mereu am vorbit în spectacolele mele despre condiția umană și nici acum nu pot să ocolesc tragedia deconexiunii societății contemporane de la fundamentele unei spiritualități curate. Lucrurile capătă perspectivă atunci când cineva se confruntă cu propria sa mortalitate și cred că, în mod colectiv, lumea noastră a fost diagnosticată cu cancer terminal și trebuie, așa cum ar face oricine, să ne punem ordine în prioritățile noastre.

Îmi doresc ca prin acest proiect artistic, spectatorii să-și analizeze propriile credințe într-o lumină nouă și să înțeleagă adevărata valoare a acestei miraculoase conexiuni interumane care este credința, pentru că, în fiecare dintre noi, cred că se află o busolă care ne ajută să diferențiem binele de rău. Am convingerea intimă că vom găsi împreună, dar și separat, în acest spectacol, o reconciliere cu eul nostru spiritual în sensul lui cel mai organic. Pentru că, după cum am spus deja, credința nu trebuie să însemne un set de dogme pe care le urmăm orbește, ci o convingere profundă în fața unui set de valori pe care cred că teatrul, în general, și spectacolul meu, în particular, le abordează, câteodată cu tragism, altădată cu umor!” Botond Nagy. – se arată pe site-ul TNB.

BOR a reacționat după ce niște capturi video din spectacolul Proorocul Ilie s-au răspândit pe social media și au stârnit reacții dure la adresa actului cultural.

“Orice manifestare culturală este benefică și educativă în măsura în care respectă, fără a deforma, simțul sacrului. Folosirea simbolurilor religioase în mod inadecvat, fără a prețui înțelesul lor liturgic și moștenirea lor spirituală pentru istoria și cultura universală, nu poate reprezenta o valorificare creștină a acestora.

Respectarea simbolurilor creștine constituie un act deopotrivă spiritual și cultural important și necesar într-o lume tot mai secularizată și înclinată spre o interpretare lipsită de discernământ a vieții spirituale.

Prin urmare, lluăm act cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru „Proorocul Ilie” și sperăm ca, pe viitor, manifestările culturale să continue să respecte dimensiunea sacră a acestora, fără a prejudicia în vreun fel valoarea lor spirituală.”, a transmis azi BOR.

REACȚIA TNB

“În urma sesizărilor publice postate pe rețelele de socializare, referitoare la spectacolul Proorocul Ilie, montat de regizorul Botond Nagy pe un text de Tadeusz Słobodzianek, Teatrul Național I.L. Caragiale din București face următoarele precizări:

Spectacolul Proorocul Ilie 𝐧𝐮 îș𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐬ă 𝐚𝐝𝐮𝐜ă 𝐯𝐫𝐞𝐨 𝐨𝐟𝐞𝐧𝐬ă 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧ț𝐞𝐢 𝐜𝐫𝐞ș𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐨𝐫𝐢𝐜ă𝐫𝐞𝐢 𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐢𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢 𝐫𝐞𝐥𝐢𝐠𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞. Dimpotrivă, montarea este o reflecție asupra credinței, asupra fragilității convingerilor umane și asupra pericolelor extremismului de orice fel. Este un demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman.

În plus, menționăm că unele imagini apărute pe platformele sociale au fost scoase din contextul real al spectacolului, prezentând fragmente izolate într-un mod care distorsionează mesajul artistic al montării. Spectacolul nu este o blasfemie și nu își propune să ridiculizeze credința, ci, dimpotrivă, invită la o reflecție profundă asupra relației dintre om și divinitate, asupra modului în care credința poate fi influențată sau deturnată.

Așa cum se menționează și pe pagina oficială a spectacolului, Proorocul Ilie este o invitație la meditație sinceră asupra credinței și religiei într-un moment de profundă criză spirituală și morală. Regizorul Botond Nagy declara, înainte de premieră: „Îmi doresc ca prin acest proiect artistic spectatorii să-și analizeze propriile credințe într-o lumină nouă și să înțeleagă adevărata valoare a acestei miraculoase conexiuni interumane care este credința.”

Piesa scrisă de Tadeusz Słobodzianek a mai fost montată în România de reputatul regizor László Bocsárdi, la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, cu premiere în 2001 și o reluare în 2010. De asemenea, tot în 2010, la Teatrul Municipal din Baia Mare avea loc o altă montare a acestui text. Aceste producții au contribuit la explorarea și înțelegerea profundă a textului în contextul teatral românesc.

𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐈.𝐋. 𝐂𝐚𝐫𝐚𝐠𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞ș𝐭𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐟𝐢𝐫𝐦ă 𝐜ă 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐧𝐮 𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐧ț𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐛𝐥𝐚𝐬𝐟𝐞𝐦𝐢𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐢𝐩𝐬ă 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭 𝐟𝐚ță 𝐝𝐞 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐥𝐢𝐠𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞. 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫ă𝐦 𝐜ă 𝐮𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐜ț𝐢𝐢 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐫𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐩𝐫𝐞𝐭ă𝐫𝐢 𝐞𝐫𝐨𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐚 𝐦𝐞𝐬𝐚𝐣𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐚𝐠ă, 𝐜𝐢 𝐝𝐢𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯ă, 𝐩𝐮𝐧𝐞 î𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧ă 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚ț𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐨𝐦, 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧ță ș𝐢 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞.

Respectăm dreptul fiecărui spectator de a avea propriile convingeri și încurajăm dialogul deschis, în spiritul valorilor teatrului ca spațiu al reflecției și al libertății de expresie. Teatrul este, prin definiție, un loc al întrebărilor, nu al răspunsurilor impuse, un spațiu în care fiecare spectator are libertatea de a interpreta și de a reflecta.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Biserica Ortodoxă Română critică spectacolul “Proorocul Ilie”, regizat de Botond Nagy la TNB, pentru “utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine” appeared first on Cultura la dubă.

Era pentru prima dată după o lungă perioadă întunecată, în care arta a fost permanent cenzurată, când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

Dar a plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

“Ceea am încercat în cei 3 ani ca director a fost să transform spiritual Teatrul Național. Și nu am reușit.”, spunea acesta într-un text publicat în 2005 în Revista 22.

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit în acest decembrie ca regizor la Național.

Și a făcut-o la înălțime. Spectacolul său, Mary Stuart, după o adaptare a tânărului regizor și dramaturg britanic Robert Icke, este o impresionantă demonstrație teatrală care reușește să aducă un text clasic în actualitate.

Cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de trei actrițe, pe rând – Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. În formula Ofelia Popii și Raluca Aprodu, se dă cu banul la începutul spectacolului, iar soarta decide ce rol interpretează fiecare, pe când Nicoleta Lefter, actrița Teatrului Odeon, interpretează doar rolul Mary Stuart.

Personajele masculine sunt, de asemenea, impresionante: Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Emilian Oprea, Tudor Cucu Dumitrescu sau Ștefan Mihai joacă exceptional în jurul celor două regine.

L-am întâlnit pe Andrei Șerban în urmă cu câteva zile, la TNB. A venit la interviu însoțit de câinele său din New York, Rocco, poreclit așa după filmul Rocco și frații săi, cu Alain Delon în rolul lui Rocco. Cei doi formează o imagine cât se poate de caldă. Prezența lui Rocco ne amintește, de fapt, că dincolo de realizările sale ca artist, Andrei Șerban este cât se poate de pământean, la fel ca noi.

La 81 de ani continuă să creadă în puterea teatrului de a trezi emoții în oameni. Chiar dacă realitatea societăților în care trăim se simte uneori ca un “tsunami” prin care trecem ca “somnambulii”.

***

Domnule Șerban, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum ați regăsit TNB după 30 și ceva de ani?

Cu totul schimbat, în primul rând datorită renovării, care îl face mult mai spectaculos, mai convingător. Sălile dotate sunt un mare plus, în 1990 era în semi-paragină.

Apoi, diferit e managementul.

Chiar și interimar, George Călin e primul manager care a avut curajul să mă invite după ce am plecat.

Sigur că îi mulțumesc pentru asta. Mădălina Ciupitu a avut grijă de spectacol și este un manager excepțional. Și nu în ultimul rând, actorii, o grupă care s-a sudat foarte bine în jurul celor trei regine. Pentru bărbații actori nu a fost ușor, fiindcă fiecare dintre cele trei regine dorea să repete. E un fel de supliciu pentru ei că au repetat aceeași scenă de zeci de ori.

Iată că am ajuns la final și mă bucur enorm pentru succesul pe care îl au. Sper că spectacolul se va juca mult timp, fiindcă e o piesă politică foarte importantă.

Mi-a zis cineva după una dintre reprezentații că ceea ce se întâmplă pe scenă e exact ce s-a întâmplat în politica românească în ultimele zile. Deci iată ce impact are o piesă scrisă în 1800. E formidabil de actuală.

Ați spus că George Călin a fost primul manager care a avut curajul să vă invite. De ce ar fi avut nevoie de curaj un manager al TNB ca să vă invite?

Pentru că din momentul în care mi-am dat demisia acum 30 și ceva de ani, deoarece mi se puneau foarte multe obstacole, pentru că nu eram comod cu regimul Iliescu, aveam opinii destul de deschise și nu prindeau bine acolo sus, ei bine, de atunci fiecare director a considerat că e mai bine să mă lase în pace decât să mă aducă înapoi.

Locuiesc la New York și e un privilegiu că pot să vin în România și să spun ce vreau. Evident că aceste opinii nu plac tuturor și nici nu mă miră.

În mod ciudat, până și Caramitru, care a făcut mult bine refâcând sălile acestui teatru, din punct de vedere artistic ori nu a agreat cu stilul meu de a face teatru, ori nu știu de ce, dar până și el, un fost prieten, a evitat să mă invite, ceea ce bineînțeles mie mi-a adus tristețe.

V-a adus bucurie această invitație?

Mi-a adus bucurie pentru că e normal să revin pe prima scenă a țării, unde în 1990 am creat cu Trilogia Antică un fel de mini revoluție, asta nu o spun eu, ca laudă de sine, ci este adevărul, a intrat în istoria teatrului românesc, a simbolizat trecerea din comunism la libertate. De atunci, nu știu să mai fi existat un astfel de spectacol, nu am văzut tot, dar nu cred.

Deci a fost ca o revenire acasă, dacă mai poate exista acest cuvânt – acasă, fiindcă nicăieri nu mai suntem acasă. Nici acasă la noi, nici la New York, suntem într-o lume confuză, dementă, nu știm ce se va întâmpla mâine.

Iar la începutul piesei, șansa – aruncarea banului – decide cine va fi regină.

Cum ați ajuns la această soluție, ca actrițele să dea cu banul pentru a decide rolul din fiecare seară?

Robert Icke a făcut prima dată asta, când a montat piesa la Londra, fiindcă a considerat că cele două regine se aseamănă, de fapt, sunt amândouă prizoniere.

Elisabeth se teme că Mary este o invadatoare care vrea să îi ia coroana și o închide 19 ani în temniță. Elisabeth, ea însăși se simte o prizonieră fiind în putere. De ce? Toți politicienii din jurul ei fac presiuni pentru a o manipula în interes propriu, iar ea se simte ca această frază superbă din text “coroana regală e ca o celulă de închisoare plină de bijuterii.”

Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi în putere, femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă desprece înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest, nu este ușor.

Exact când aveați avanpremierele acestui spectacol, în România se discuta despre posibilitatea de a avea o femeie președinte. Cum ați văzut această posibilitate?

Ar fi fost frumos să fie așa, de ce nu, de ce să nu aibă o femeie această capacitate? Dar România este încă o țară dominată de machism, așa că nu știu cât de manipulată ar fi fost această doamnă dacă ar fi avut șansa de a deveni președinte. Dar uite că nici nu a avut șansa.

Sunt schimbări în societate, în lumea teatrului e un curent puternic spre feminism. Se discută destul de militant situația femeii, dar depinde către ce se îndreaptă această mișcare.

În America, după mișcarea woke și cancel culture e un dezastru. Nu o spun pentru că nu sunt femeie, ci o spun în numele artei. Această mișcare distruge arta.

Teatrul e folosit ca o tribună pentru propagandă și militantism. Unde mai este arta? Mergem la teatru ca să fim îndoctrinați politic? Suntem îndoctrinați tot timpul, nu e nevoie să mergem la teatru pentru asta.

Deci aici am o dispută foarte clară cu acest gen de feminism, ceea nu înseamnă că nu mă bucur că femeile devin puternice în teatru, în artă. Sunt foarte multe femei regizoare în lume, și în România, foarte bune, am o părere foarte bună despre femeile care fac artă.

Am văzut în interviurile pe care le-ați mai dat că vorbiți frecvent despre cultura woke din America și despre faptul că nu vă regăsiți în ceea ce promovează ea. În acest context, în ce măsură vă mai regăsiți în America, acolo unde locuiți în cea mai mare parte a timpului?

De aceea am abandonat Columbia University, unde am fost profesor 27 de ani și am fost șef al catedrei de teatru, am plecat exact din cauza asta. Mi se impunea să iau ca studenți tineri de culoare, ceva cu care nu am nicio problemă, am lucrat toată viața mea cu tineri de orice culoare, Teatrul La MaMa era teatrul experiențelor universale, actori din toate țările, de toate culorile veneau.

Dar nu sunt de acord să fiu obligat să iau pe cineva doar pentru că este de culoare, când nu are talent. Am vociferat foarte tare și nu am fost pe placul conducerii Universității Columbia, care este foarte politizată de cultura woke.

De asemenea, obligația de a lua profesori în corpul profesoral doar dacă sunt de culoare sau dacă sunt femei, femei gay, chiar dacă nu corespund profesional. Eu cred în meritocrație, dacă au valoare, calitatea de a inspira tinerii studenți, dacă au o viziune despre lumea teatrului, atunci da. Dar doar dacă ne referim la criteriul politic, este ceea ce se întâmpla în România pe vremuri, când am crescut în epoca stalinistă.

Eu aveam părinți burghezi și am intrat cu greu în liceu, aveam un dosar pătat. Nu eram negru, ci eram pătat social. Exact asta se întâmplă acum în America și asta m-a făcut să mă retrag.

Îmi place să locuiesc la New York, e un oraș extraordinar pe care îl ador, am locuit majoritatea vieții mele acolo, peste 50 de ani, e un oraș minune, al contrastelor, unde mă simt bine. Sunt acolo ca cetățean al lumii, nu ca artist, nu mai lucrez ca artist acolo, lucrez foarte mult în România și îmi place să o fac atât timp cât lucrez ca artist liber, fără niciun fel de propagandă.

Asta vă place acum în România, că aveți libertatea artistică pe care nu o mai aveți în America?

Da.

Culmea, ați plecat de aici pentru a fi liber și după 50 de ani vă simțiți mai liber aici.

Da, exact, am plecat din comunism în America pentru a gusta libertatea la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70 și acum revin în România ca să găsesc libertatea pe care n-o mai am în America. E foarte interesant, e ca un vodevil.

Revenind la spectacol, cum ați ajuns la formula aceasta de distribuție?

Am făcut un casting foarte riguros și la un moment dat erau cinci regine, erau încă două actrițe din TNB care mi-au plăcut foarte mult. Dar și trei erau foarte multe. Robert Icke a lucrat cu două la Londra.

Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.

Niciodată nu știi dacă cineva e potrivit pentru un rol sau nu până nu îl vezi la probă. Nu suntem toți potriviți pentru orice. Și eu, ca regizor, sunt potrivit pentru un anumit gen de teatru.

De exemplu, în America mi s-a propus să lucrez pe Broadway, dar m-am întrebat când voi putea eu să fiu la fel de bun regizor pentru musical, un gen care s-a născut în America? Acolo ești de mic copil educat, crești cu cântece din musicaluri, pe când eu, venind din Europa, nu aveam musicalul în sânge.

Orice actor crede că poate juca orice. Nu e adevărat. Toți avem o anumită tipologie. De aceea, sunt foarte atent când aleg la un casting.

Deci, cu Raluca a fost mai ușor. Apoi am deschis și către actori din afara teatrului. Ofelia Popii, regina Teatrului din Sibiu, tocmai plecase de acolo și era disponibilă. Și cu Nicoleta Lefter lucrasem la un spectacol la Odeon, este o prietenă, a venit și a dat o audiție foarte bună.

Iată, așa am ajuns să lucrez cu ele trei și nu cu altele, deși și altele ar fi meritat, dar nu puteam, erau prea multe.

De ce alegeți dramaturgia lui Robert Icke? e deja al treilea spectacol pe care îl realizați după o adaptare a lui, după Oedip la Bulandra și Doctorul la Odeon.

Pentru că Robert Icke, ca și mine, e interesat de teatrul clasic. Ia o piesă scrisă acum 200-300 de ani sau mai mult, 2000 de ani, și găsește că acea piesă a fost foarte actuală la timpul ei și e foarte actuală și azi. Iar ceva care rezistă după atâta timp merită să îi dai atenție, poate chiar mai mult decât unei piese scrise ieri, pentru că o piesă scrisă ieri nu trece dovada timpului. O piesă care e foarte veche și încă rezistă, înseamnă că e ceva universal valabil în ea.

Și asta mă interesează – universalitatea teatrului. Imediatul și universal. Faptul că vorbește despre noi acum este imediat, dar în același timp nu suntem buricul pământului.

Teatrul s-a născut cu mult timp înainte noastră. Viața celor de atunci este la fel de importantă pentru a învăța ceva de la ei.

Am un imens respect pentru tradiție, la fel cum am un mare interes să fac ceva care corespunde azi.

Icke aduce aceste piese în contemporan fără să trădeze sursa, pe Sofocle – marele autor antic în Oedip sau pe Schiller – marele autor german al secolului 19. El îi aduce în prezent și în același timp este o punte spre trecut.

Cum ar putea acest teatru să ajungă la un public mai larg, la oameni care nu merg în mod normal la teatru și nu fac parte din elita culturală? Este acest tip de teatru unul elitist? Ne uităm la ceea ce se întâmplă în societate și vedem cât de mare nevoie avem de latura emoțională a teatrului.

Eu nu cunosc societatea românească atât de bine și părerea mea e neavizată. Dar, ați folosit cuvântul emoție.

Ceea ce cred adânc este că teatrul este făcut pentru emoție, nu pentru intelect. Vibrația emoției este ceea ce contează în teatru. Mergi la teatru să simți, nu să gândești.

Cei care consideră teatrul politic atât de important vor să te facă să gândești: a, viața este astfel pentru că sunt cei care ne domină și noi suntem victimele lor. Teatrul politic vrea să te opui celor care te opresează. Ok, interesant, just, politic corect, dar asta nu te face să simți adânc ce înseamnă să fii ființă umană.

Ca să răspund la întrebarea cum putem face și un altfel de public să vină, nu știu. Eu fac ceea ce pot. Eu vreau ca actorii, într-o repetiție, să mă convingă, atunci când sunt unicul spectator. Eu mă consider un om normal, dacă mă conving pe mine, cred că îi pot convinge și pe alții.

Problema e că unii încearcă să aducă teatrul la un nivel foarte jos, crezând că atunci vor veni oameni care nu merg la teatru niciodată. Li se dă o comedie foarte trivială, crezând că asta place publicului. Nu. Asta e o crimă – să crezi că aduci lumea la teatru dacă te cobori foarte jos.

Un public, chiar și un public neavizat, un public necultural, când vine la teatru are o sete pe care nu o recunoaște, nu o știe. Dorește ceva mai inteligent, mai sensibil decât viața lui. Spectatorul nu știe de ce vine la teatru, dar este atras spre ceva. Să îi dai o mâncare prost făcută sau de la fast-food-ul cel mai infect, nu este soluția.

Soluția este să-l ridici la un alt nivel. Nu să îl sperii, nu să faci un teatru pentru snobi, ci să faci un teatru al emoției umane. O căutăm cu toții și nu o găsim întotdeauna. Pentru mine asta contează, să găsesc acea emoție universală.

Foarte multă lume se întreabă ce vă dă energie să continuați în teatru, după ce ați montat atât de multe spectacole și ați cunoscut deja succesul la cel mai înalt nivel. De ce o faceți?

Sunt ceea ce spun americanii – workaholic. Sunt sclavul muncii. Sunt sclavul teatrului. Ceea ce nu e o expresie foarte plăcută pentru mine. Aș vrea să-mi trăiesc mai mult viața în viață, dar viața în teatru mi se pare mai interesantă, mă inspiră.

Și lucrez și pentru a încerca să fac bine altora, actorilor. Sunt foarte interesat în actori, ceea ce nu se întâmplă la orice regizor, și simt că am și o responsabilitate față de spectatori.

Mă bucur că toate spectacolele pe care le-am făcut se joacă ani mulți, pentru că nu sunt făcute pentru festival. Unii regizori lucrează pentru festivaluri, fac spectacole poate avangardiste, originale, dar care nu sunt pentru publicul mare.

Când eram tânăr, am făcut multe spectacole pentru festivaluri cu Teatrul La MaMa, am fost în 30 de țări, la cele mai mari festivaluri, și mi-a plăcut. Dar acum am ajuns la o vârstă la care nu mă mai interesează asta.

Vreau să fac spectacole pentru sufletul oamenilor.

Pentru că suntem la TNB, în Piața Universității, și pentru că se împlinesc zilele acestea 35 de ani de la Revoluție, nu pot să nu vă întreb cum ați primit în acele zile vestea a ceea ce se întâmpla acasă?

În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România.

Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii.

E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.

35 de ani mai târziu, în acest decembrie încă ne punem problema democrației în România. Alegerile au fost anulate, suntem martori la ascensiunea unui val de extremism, poate că dumneavoastră aveți o privire mai obiectivă, din afară. Ce credeți că se întâmplă aici?

E uluitor ce s-a întâmplat cu alegerile și cumva teama de ceea ce e posibil dacă se ajunge la extremism este o teamă mondială. E peste tot. Eu spun banalități acum, România nu mai e deloc diferită de ceea ce se întâmplă în alte părți.

Plecăm în două săptămâni înapoi la New York și îmi e teamă să mă gândesc la ceea ce va fi la momentul „încoronării” lui Trump, habar nu am ce va fi din ziua aceea, dacă neofascimul se va instaura sau nu.

Sper că nu, dar atât de mulți democrați, până și foști colegi woke de la Universitatea Columbia, cu care eu am intrat în conflict, exact aceiași oameni acum îl pupă în fund pe Trump. Iată cât de lași putem fi. Suntem lași în România, în America, peste tot.

În același timp suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul. În acest moment e un tsunami al planetei.

Dar cum credeți că am ajuns în situația asta, de a ne teme de un val înfricoșător de extremă dreapta, la aproape 80 de ani distanță de când credeam că el a murit?

Cred că niciodată nu ne-am trezit dintr-un fel de somnolență, în fiecare zi mergem cu valul și trecem prin situațiile astea ca niște somnambuli. Nu există o trezire adevărată a conștiinței. Nu reacționăm la ceea ce ni se întâmplă.

***

Spectacolul „Mary Stuart” se reia la TNB în ianuarie 2025, dar toate reprezentațiile programate sunt deja sold out.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Șerban: “Suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul.” appeared first on Cultura la dubă.

UNITER a anunțat în urmă cu scurt timp nominalizările pentru gala din 2020, care reprezintă cele mai bune spectacole și performanțe ale anului 2019.

Iată lista completă:

Cel mai bun spectacol:

• „Chiritza în concert”, după Vasile Alecsandri și Matei Millo, un spectacol concert de Ada Milea la Teatrul Naţional Cluj-Napoca
• „Familia Addams”, regia, coregrafia și costumele Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior Bucureşti
• „Oraşul nostru” de Thornton Wilder, regia Vladimir Anton la Teatrul „Tomcsa Sándor” Odorheiu Secuiesc

Cea mai bună regie:

• Eugen Jebeleanu, pentru regia spectacolului „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba” de Yann Verburgh la ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București și Compagnie des Ogres
• Alexandru Mâzgăreanu, pentru regia spectacolului „Steaua fără nume”, un spectacol nonverbal după piesa lui Mihail Sebastian la Teatrul Tineretului Piatra Neamţ
• Botond Nagy, pentru regia spectacolului „Nora” de Henrik Ibsen la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Cea mai bună actriţă în rol principal:

• Anca Hanu, pentru rolul Chiritza Bârzoi din spectacolul „Chiritza în concert”, după Vasile Alecsandri și Matei Millo, un spectacol concert de Ada Milea la Teatrul Naţional Cluj-Napoca
• Ofelia Popii, pentru rolul Martha din spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, regia Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
• Oana Predescu, pentru rolul Morticia Addams din spectacolul „Familia Addams”, regia, coregrafia și costumele Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior Bucureşti

Cel mai bun actor în rol principal:

• Lucian Ionescu, pentru rolul Gomez Addams din spectacolul „Familia Addams”, regia, coregrafia și costumele Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior Bucureşti
• Sorin Leoveanu, pentru rolul Barry Champlain din spectacolul „Radio” de Eric Bogosian, regia Bobi Pricop la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
• Marius Turdeanu, pentru rolul George din spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, regia Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Cea mai bună actriţă în rol secundar:

• Puşa Darie, pentru rolul Mama din spectacolul „Dansul Delhi” de Ivan Vîrîpaev, regia Radu Afrim la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
• Elena Popa, pentru rolurile din spectacolul „Dragonul de aur” de Roland Schimmelfenning, regia Catinca Drăgănescu la Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe
• Alina Rotaru, pentru rolul Madame de Tourvel din spectacolul „Legături primejdioase” de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Laclos, regia Cristi Juncu la Teatrul Mic Bucureşti

Cel mai bun actor în rol secundar:

• Andrei Cătălin, pentru rolurile din spectacolul „Emisie: Titanic Vals”, după Tudor Mușatescu, regia Matei Lucaci-Grunberg la Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea
• Cristian Grosu, pentru rolul Caliban din spectacolul „Furtuna” de William Shakespeare, regia Gábor Tompa la Teatrul Naţional Cluj-Napoca 
• Răzvan Vicoveanu, pentru rolul Joshua din spectacolul „Creştini” de Lucas Hnath, regia Radu Iacoban la Teatrul „Regina Maria” Oradea

Debut:

• Andrei Chifu, pentru rolul El din spectacolul „Casa de pe graniţă” de Sławomir Mrožek, un spectacol de Ada Lupu Hausvater la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara
• Tamás Jakab, pentru rolul George Gibbs din spectacolul „Oraşul nostru” de Thornton Wilder, regia Vladimir Anton la Teatrul „Tomcsa Sándor” Odorheiu Secuiesc
• Constantin Radu Tudosie, pentru regia spectacolului „A douăsprezecea noapte” la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” Petroşani

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic:

• „Hamlet” de William Shakespeare, adaptarea radiofonică şi regia artistică Mihai Lungeanu, producție a Societății Române de Radiodifuziune

• „Jos comunismul – joc pe calculator de strategie şi RPG” de Ema Stere,  regia artistică Attila Vizauer, producție a Societății Române de Radiodifuziune
• „Frumoasa adormită şi trezită” de Alexandra Ares, regia artistică Diana Mihailopol, producție a Societății Române de Radiodifuziune

Cel mai bun spectacol de teatru TV:

• „Furtuna” de William Shakespeare, regia Alexandru Lustig, producție a Societății Române de Televiziune și a Fundației Teatru Contemporan
• „Manifest. Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară” de Ruxandra Cesereanu, regia Cornel Mihalache, producție a Societății Române de Televiziune (Casa de Producție a TVR)

Premiul pentru critică de teatru:

• Oana Cristea Grigorescu
• Raluca Rădulescu
• Irina Zlotea

Cea mai bună scenografie:

• Carmencita Brojboiu şi András Rancz, pentru scenografia spectacolului „Nora” de Henrik Ibsen, regia Botond Nagy la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
• Cristina Milea, pentru scenografia spectacolului „Legături primejdioase” de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Laclos, regia Cristi Juncu la Teatrul Mic Bucureşti
• Irina Moscu, pentru scenografia spectacolului „Casa cu suricate” de David Drábek, regia Radu Afrim la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

UNITER a anunțat și premiile care vor fi acordate anul acesta, în urma deciziei unui juriu format din specialiști. Premiul de Excelență va fi acordat Festivalului Național de Teatru, organizat de UNITER.

Premiul pentru întreaga activitate actriță: RODICA MANDACHE

Premiul pentru întreaga activitate actor: MIRCEA RUSU

Premiul pentru întreaga activitate regie: DRAGOȘ GALGOȚIU

Premiul pentru întreaga activitate scenografie: CONSTANTIN CIUBOTARIU

Premiul pentru întreaga activitate critică și istorie teatrală: MYA LIONTESCU

PREMII SPECIALE

Premiul special pentru promovarea teatrului-dans: LINOTIP – CENTRU INDEPENDENT COREGRAFIC

Premiul special pentru teatru de păpuși și marionete: FESTIVALUL „PUPPETS OCCUPY STREET” / „PĂPUȘILE OCUPĂ STRADA”, EDIȚIA 2019 cu tema „Evoluție prin Revoluție” organizat de Teatrul pentru copii și tineret Colibri Craiova

Premiu special pentru video mapping: ANDREI COZLAC

Premiul special pentru o activitate de șase decenii în editarea cărții de teatru: VIORICA MATEI

Premiul special pentru machiaj de scenă: MINELA POPA

Premiul Președintelui: TEATRUL NAȚIONAL „MARIN SORESCU” DIN CRAIOVA pentru 170 de ani de istorie în teatrul românesc

The post Lista completă a nominalizărilor la Premiile UNITER 2020 appeared first on Cultura la dubă.

Pe Ofelia Popii o știe, probabil, orice iubitor de teatru român, fie pentru că a mers să o vadă jucând la Sibiu, în Faust, în rolul lui Mefisto, fie pentru că a văzut-o aproape în fiecare an, la București, în spectacole selectate la Festivalul Național de Teatru.

Este actrița extraordinară a Teatrului Radu Stanca din Sibiu, un teatru care se bucură de una dintre cele mai bune trupe de actori din România.

Din aceeași trupă face parte și actorul Marius Turdeanu, cel care, în spectacolul selectat la FNT, “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, interpretează rolul unui profesor de istorie blazat, soțul fiicei rectorului universității la care este angajat. Soția sa este Martha, interpretată de Ofelia Popii.

Cei doi se completează perfect pe scenă și se transpun total în personajele care ne fac să ne gândim la profunzimea probemelor care apar într-o relație de cuplu, la dependențe sau viața dublă: cea pe care o trăim în intimitatea caselor noastre și cea pe care o arătăm în societate.

Ofelia Popii a câștigat anul acesta, pentru a 3-a oară în carieră, premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal, cu Povestea prinţesei deocheate, regia Silviu Purcărete, producția: Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu.

În spatele spectacolului care a fost aplaudat minute în șir, în Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, stau tinerii regizori de teatru Andrei și Andreea Grosu.

Cei doi au dovedit încă o dată că poți face un spectacol de teatru excelent cu un buget redus: doar câteva elemente de decor, fără muzică, fără costume extravagante. Experiența lor înseamnă aproape 10 ani de Un teatru – teatrul independent pe care îl susțin prin propriile eforturi financiare și care se bucură de aprecierea publicului bucureștean și a criticilor. De asemenea, ei mai montează spectacole și la alte teatre din țară.

De altfel, acesta nu este singurul spectacol regizat de Andrei și Andreea Grosu, selectat în FNT.

Cu aceeași rețetă de success: buget redus și actori foarte buni, ei au mai montat și spectacolul Before Breakfast, o producție a Teatrului “Maria Filloti” Brăila, cu actorii Richard Bovnoczki și Mihaela Trofimov.

The post Actorii Ofelia Popii și Marius Turdeanu au oferit un spectacol de neuitat la FNT 2019 appeared first on Cultura la dubă.