O nouă lucrare realizată de Banksy a apărut în centrul Londrei. Artistul a publicat un video pe pagina sa de instagram în care arată cum a instalat sculptura în mijlocul nopții. Este vorba despre statuia unui bărbat pornit într-un marș, al cărui chip este acoperit de un steag – o imagine sugestivă pentru vremurile pe care le trăim, în care ultranaționalismul s-a răspândit în ultimii ani în întreaga lume, iar sub pretextul patriotismului și prin fenomenul fake-news mase de oameni au devenit atât de manipulate încât nu mai pot vedea realitatea.

Sculptura a fost instalată în Piațeta Waterloo din zona Westminster, în apropierea statuii lui Winston Churchil, a lui Edward VII și Florence Nightingale, informează The Guardian.

Cunoscut în general pentru graffitiurile sale, Banksy nu se află la prima sculptură realizată. În 2004 aceasta a instalat tot în Londra o reinterpretare comică a sculpturii lui Auguste Rodin – Le Panseur (Gânditorul), sub numele The Drinker. În 2019, The Drinker a ajuns să coste la licitație 1 milion de lire sterline, dar a fost retrasă în ultimul moment pentru că ar fi fost furată de la proprietarul de drept.

Momentan nu se știe ce vor face autoritățile cu sculptura lui Banksy, instalată ilegal, dar valoroasă din punct de vedere artistic. Purtătorul de cuvânt al Consiliului Local al Westminster a declarat pentru BBC: “În timp ce facem primii pași pentru a proteja această statuie, ea rămâne momentan la dispoziția publicului, pentru a se bucura de ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Bărbatul orbit de steag, sculptură instalată de Banksy în mijlocul Londrei appeared first on Cultura la dubă.

“În inima mea e o mare durere de luni încoace. Vin din Israel și locuiesc acolo. Îmi iubesc țara, e casa mea. Dar ceea ce se întâmplă acum este atroce și îngrozitor, pe o scară inimaginabilă…

(întrerupt din sală: “politica…”)

E ok, puteți pleca dacă nu vreți politică. Politica e parte din viață! zi de zi, zi de zi! Știu că mulți dintre noi se simt complet fără speranță acum. Palestinieni nevinovați sunt uciși cu miile, dislocați din nou și din nou, fără spitale, fără școli, fără să știe când vor lua următoarea masă. Ostatici israelieni sunt ținuți în condiții inumane de doi ani, iar deținuți politici se sting în închisorile israeliene. Israelieni, evrei și palestinieni…

(întrerupt din sală: “fuck off!”)

O să mă lăsați să termin și apoi puteți să mă blestemați toată viața. Nicio problemă! Nicio problemă! (aplauze)

Israelieni, evrei și palestinieni…nu putem opri asta singuri. Vă rog, vă implor pe toți să faceți tot ce e în puterea voastră pentru a opri aceasta nebunie. Orice mică acțiune contează, în timp ce guvernele ezită și așteaptă. Nu mai putem lăsa asta să continue! Fiecare clipă care trece pune în pericol milioane de oameni. Vă mulțumesc!”, a spus Ilan Volkov.

BBC Proms este unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică clasică din lume și se desfășoară în această perioadă la Londra, în paralel cu Festivalul Internațional George Enescu de la București. La un alt concert de la BBC Proms, un grup de activiști pro Palestina au afișat bannere și au cerut oprirea genocidului.

BBC nu a difuzat niciunul dintre aceste momente. Totuși, BBC a preluat ieri știrea care a făcut înconjurul lumii: o comisie de anchetă a ONU a stabilit că Israel comite genocid în Gaza și a cerut ca toate statele membre ONU să oprească livrarea de armament către Israel.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Dirijorul israelian Ilan Volkov pe scena BBC Proms: “Ce se întâmplă acum în Gaza este atroce, îngrozitor. Palestinieni nevinovați sunt uciși cu miile, dislocați din nou și din nou, fără să știe când vor mânca.” appeared first on Cultura la dubă.

Când vorbește despre iubirea sa pentru muzică, i se luminează chipul și este toată un zâmbet. Locuiește la Londra de peste 20 de ani, dar viața sa se împarte între nenumărate zboruri către destinațiile de concert.

Anul acesta va putea fi revăzută în România, pe 28 august, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Va interpreta alături de Orchestra Philharmonia din Londra și de dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali Fantezie pentru pian și orchestră, de George Enescu.

Pe lângă cariera de pianistă, este profesoară la Guildhall School of Music & Drama din Londra și susține masterclassuri în toată lumea, în încercarea de a ghida tinerii care își doresc o carieră la pian.

Are un program extrem de încărcat, dar a acceptat cu generozitate un nou interviu pentru Cultura la dubă, la 5 ani distanță de la prima noastră întâlnire.

***

“Alexandra, tu călătorești și cânți în toată lumea, cu cele mai mari orchestre. Cum te simți când participi la Festivalul Enescu sau pe orice altă scenă din România și știi că ești în fața unui public preponderent românesc?

Știu că probabil mă voi repeta, dar este cea mai mare bucurie să vin acasă. E un alt tip de emoție pe care o simți în momentul când vii în țara ta natală și, de fiecare dată când vin, publicul este atât de generos, atât de entuziasmat, atât de iubitor, iar toată dragostea se simte pe scenă. E foarte frumoasă, e așa o energie care începe cu câteva luni înainte.

Iar apariția în festivalul de anul acesta e una dublă pentru mine, pentru că e o piesă total nouă, pe care o învăț special pentru festival. E Fantezia de George Enescu și, bineînțeles, în momentul când vin acasă cu o lucrare a unui compatriot, e dublă emoția. E o mare onoare și un privilegiu, mai ales la comemorarea a 70 de ani de la dispariția marelui compozitor.

De-a lungul timpului, artiști pe care i-am intervievat la festivalul Enescu spuneau că e destul de dificil să cânti Enescu, dar odată ce ajungi să înțelegi și să simți muzica lui, devine o plăcere și atunci vrei să descoperi și mai mult. Sunt curioasă cum e pentru tine relația cu muzica lui Enescu.

Am cântat Enescu mult. Concertul pe care l-a scris el, numit Concertul pentru Pian și Orchestră, a fost scris când avea 16 ani. Am făcut premiera în America și în Germania. Este o performanță să faci o premieră în oricare teritoriu, dar mai ales în America. Chiar a fost o surpriză. A fost o lucrare foarte tânără a lui Enescu, pe care am cuplat-o cu Clara Schumann, care a scris concertul ei tot la vârsta de 16 ani, așa că a fost o conexie foarte frumoasă.

Concertul lui Enescu l-am interpretat de câteva ori. Am cântat tot în festival împreună cu Remus Azoiței. Am interpretat și Sonata lui Enescu numărul 3, care a fost scrisă într-o perioadă foarte matură a sa, cu un limbaj total diferit.

Iar această Fantezie pe care o interpretez anul acesta e o lucrare unică, cel puțin așa o simt eu, scrisă tot la 16 ani, de micul Enescu, are un limbaj foarte brahmsian. Dacă ascult și orchestrația și scriitura, zici că ar fi o lucrare necunoscută de Brahms.

Așa că pentru public cred că va fi o surpriză foarte frumoasă să asculte ceva. E foarte melodioasă această fantezie. E pur și simplu o lucrare foarte romantică, cu o scriitură, mai ales la coarde, foarte puternică. Iar partea de pian e scrisă cumva în stil Liszt (n.r. Franz Liszt, compozitor maghiar). Arată foarte multe și din punct de vedere al coloristicii și al sunetului.

Ce ne poți spune despre partenerii de scenă? Presupun că ai mai cântat cu Orchestra Philharmonia din Londra, dar cu dirijorul Santtu-Matias Rouvali?

Cu Santtu va fi prima colaborare, dar cu Orchestra Philharmonia am înregistrat ultimul meu album, care a fost concertul de Grieg și concertul de Clara Schumann. Așa că ne știm foarte bine, sunt foarte mulți prieteni în orchestră, mai ales că suntem cu toții în Londra și lumea muzicii e mare, dar e și foarte mică. Foarte mulți sunt colegi ori de la Royal College of Music din Manchester, ori de la Guildhall School, unde am studiat.

Orchestra este una dintre cele mai bune din lume și are o capacitate incredibilă de a scoate niște nuanțe într-adevăr fermecătoare. Va aduce foarte multă emoție în festival. E un vis să vin cu orchestra Philharmonia din Londra.

De obicei ai cunoscuți în public, la Festivalul Enescu? E o experiență personală mai specială?

Familia tot timpul e acolo. Familia și familia muzicală, sunt spectatori care mă urmăresc peste tot. De exemplu, data trecută a fost un grup din Australia care a venit la festival, iar după concertul meu am mers la masă împreună. E un grup de vreo 25 de oameni care mă știu din toate turneele din Australia și care au venit special în festival să mă vadă. Sunt și mulți spectatori din toată Europa care călătoresc și le place stilul ăsta de viață, avem o relație foarte frumoasă și am un grup strâns de fani cu care mă văd peste tot.

Lumea pianistică e una foarte singură, mă bucur extrem de mult când am oameni pe care îi știu și care vin așa cu mare drag și îmi aduc puțin din acasă, cum ar veni.

Și chiar ai ieșit cu ei la masă, cu fanii aceștia din Australia?

Da, da, da.

Și cum a fost experiența?

Foarte frumoasă, dar facem treaba asta foarte des, nu numai cu cei din Australia, de peste tot. Ori mergem la ceai, ori la cafea, la mese, sau vorbesc cu ei, poți și simplu și le explic. Împart cu ei experiența pe care o am acolo. Iar peste tot unde merg sunt foarte mulți muzicieni în orchestră care sunt români.

De exemplu, în Detroit, unde am cântat recent cu Detroit Symphony, au o asociație americano – română. Și au făcut o masă foarte mare, cu vreo 70 de români și m-au primit așa frumos, mai ales departe de casă. Când se organizează întruniri din astea, parcă e o îmbrățișare gigantică de la toată lumea, asta îmi dă așa de multă energie și mă face să mă simt din nou acasă oriunde merg.

Eu sunt o persoană a oamenilor, îmi place comunicarea, îmi place să fiu în jurul și împrejurul oamenilor, asta mă inspiră și îmi aduce bucuria aia care se transformă în energie.

Cum mai este văzut festivalul Enescu în breaslă, în elita muzicală la nivel internațional? A rămas la standardul înalt despre care se știa?

Da, și poate și mai mult. Mai ales acum, festivalul Enescu este tot timpul comparat cu BBC Proms din Marea Britanie.

Orice coleg, de oricare naționalitate, cu care vorbesc, crede că Festivalul Enescu este în top 3 din lume. Durează aproape o lună, vin atât de multe orchestre de renume. E probabil mândria noastră cea mai mare acest festival.

Pregătirea, organizarea, programul, tematica festivalului. Cred că este absolut minunat ca fiecare orchestră să fie invitată să cânte o lucrare de Enescu și apoi majoritatea orchestrelor, dirijorilor sau soliștilor care interpretează aceste lucrări le iau înapoi în teritoriul lor, în țara lor și cântă lucrările lui Enescu din nou.

E cea mai bună modalitate de a promova muzica lui Enescu. Câteodată lumea trebuie să deschidă ușa ca să intre în universul minunat al lui Enescu, ca să se îndrăgostească de acea muzică și apoi să o cânte din nou, din nou, peste tot unde concertează.

De-a lungul anilor, mai mulți artiști, și români și străini, au militat, au făcut lobby pentru construirea unei săli de concert propice pentru Festivalul Enescu. Ce părere ai despre asta? Crezi că ar fi nevoie în România, în București, de o sală nouă?

Absolut! Categoric da și bineînțeles toți artiștii am pune umăr la umăr ca să sprijinim această inițiativă.

Sala Palatului nu a fost concepută pentru așa ceva, e o sală de congres. Și, bineînțeles, în momentul când vrei să faci muzică la cel mai înalt nivel și să ai performanță și publicul să aibă experiența cea mai bună, îți trebuie o acustică anume, îți trebuie condițiile prielnice. Trebuie investit în cultură. Dacă nu investim noi în cultură, nu știu pentru ce luptăm.

Cum crezi că ar putea artiștii să contribuie? De exemplu, să facă niște concerte pro-bono și banii să meargă către construcția sălii?

Da, dar trebuie ajutor foarte mult de sus. De la stat, bineînțeles, și de la privat și sunt sigură că foarte mulți muzicieni ar sprijini, eu inclusiv, bineînțeles, am pune umărul.

O sală nouă de concerte este un templu al muzicii. Acolo noi putem împărtăși ceea ce lucrăm zi de zi, noapte de noapte. Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.

Și în Londra tot timpul se vorbește că nu sunt săli foarte bune exact pentru așa ceva, iar nivelul este oricum foarte înalt, dar și aici este foarte greu să se construiască o sală nouă.DespreSir Simon Rattle, care a fost la London Symphony Orchestra, se spune că a plecat din cauza asta, pentru că nu s-a reușit să se facă o sală nouă de concerte.

Cea mai nouă din Europa cred că este Elbphilharmonie din Hamburg, Germania, care a costat foarte mult, dar s-a mobilizat lumea și s-a mobilizat de sus. Concertele pro bono ar fi ok, dar nu poți doar din asta, evident. Trebuie să fie inițiativă de la stat și pot fi și fonduri europene.

Te-am mai întrebat și în celelalte interviuri, fiindcă mi se pare un aspect important, și aș vrea să reluăm un pic discuția în privința educației. Tu ești și profesoară. Ce sfat le dai tinerilor care poate te așteaptă după concerte și te întreabă asta sau celor care te roagă să-i asculți? Ce sfat le dai astfel încât să nu le tai elanul, dar să fii și foarte pragmatică?

Să creadă în ei. Cred că așa începe totul. Dacă au visul ăsta de a fi pe scenă, de a face muzică, dacă ăsta este într-adevăr visul lor și pornește din interior și nu există altceva, nimic la care ar putea aspira, să facă tot ce pot și să muncească cât pot de mult și să nu se dea bătuți niciodată, să-și urmeze visul. În lumea pianistică sunt foarte mulți copilași mici care încep să studieze pianul. Statisticile arată că este cel mai iubit instrument.

Dar foarte mulți copii tineri se lasă, pur și simplu, că văd că este puțin greu, iar acolo intervine familia. Părinții ar trebui să-i ajute cât pot de mult pe cei mici, iar tinerii, în momentul când ajung la o școală de muzică sau la liceu de muzică sau Conservator, să meargă la cât mai multe concerte, să fie acolo, să asculte, că așa se învață, asta e educația cea mai bună pe care o putem avea și așa îndrum și clasa mea. Le dau mesaj în fiecare săptămână, vedeți că e concertul ăsta în sala aia. Să meargă la concerte și să absoarbă din fiecare experiență, să meargă la repetiții, pentru că acolo se vede întreg procesul de a pune o lucrare împreună.

De exemplu, vorbim despre Orchestra Philharmonia. Săptămâna asta mi-am luat clasa și am dus-o la repetiția generală a orchestrei. Am vrut să-i fac să asculte, să-și pună telefoanele oriunde, dar nu în mână, patru ore, cât a durat repetiția generală. A fost un program extraordinar și un concert de pian, Rachmaninov III, cu Luganski, unul dintre cei mai mari interpreți.

Am vrut să vadă cum se pune o piesă împreună, cum își dozează fiecare energia, cum dirijorul orchestrează și cum aduce fiecare instrument să lucreze împreună. Iar clasa mea mi-a spus că n-au fost la așa ceva niciodată și că atât de multe au învățat în alea patru ore!

Iar probabil cel mai important este să fii autentic. Să înveți, profa mea îmi spunea, să furi de la fiecare, dar să-ți faci vocea ta și să fii într-adevăr, true to yourself, să fii autentic. Pentru că autenticitatea te va duce mult, mult mai departe decât absolut orice.

Și dacă ai un proiect în care creezi, luptă pentru el, vorbește cu lumea, încearcă să creezi conexiuni, colaborări, ca să poți realizezi acest vis.

Au crescut standardele în studiul pianului odată cu apariția unui val imens de tineri asiatici care se dedică pianului?

Da. Unele bariere au fost șterse, pur și simplu. Dacă te uiți la ce țări participă la concursurile internaționale, e foarte interesant. Asia domină absolut fiecare concurs. Iar dacă te uiți la cei care au ajuns la top, ei au fost ajutați de statele de unde provin.

În Asia e o sete enormă pentru pian. Lang Lang și Yuja Wang sunt niște fenomene, dar au fost ajutate foarte mult din spate. Apoi, turneele care au loc în Coreea de Sud, în China, deschid un nou univers.

Eu am fost în foarte multe turnee în China, și cu orchestre și cu spectacolul Spărgătorul de Nuci. A fost incredibil să văd săli de concerte de 3 – 4 mii de locuri, construite în 2 ani. În fiecare oraș tot mai apare câte o sală.

De multe ori am făcut eu inaugurarea sălii respective, dar erau săli în care, foarte interesant, aveau absolut totul din punct de vedere tehnic, de ultimă oră. Însă oamenii care lucrau în sălile respective nu știau cum să folosească toate echipamentele.

Dar asta se învață atât de rapid, setea lor de cultură este incredibilă. Fiecare concert, ori dacă vii tu din străinătate sau cântă de-ai lor, este full, este sold out, nu există să fie o sală goală sau să nu fie setea asta de cunoaștere și de a fi acolo. E absolut incredibil ceea ce reușesc să facă.

Și da, nivelul de pian, nivelul în general, a crescut enorm.

Cum se traduce această creștere de nivel? Că și în trecut existau pianiștii foarte buni, ce s-a întâmplat între timp?

Bun, acum 20 de ani nu aveam acces la internet. Se spunea despre cei din Asia că nu simt muzica. Azi sunt copii născuți acum 20 de ani sau acum 10 ani care trăiesc cu Rachmaninov, cu Chopin, cu absolut tot. Este în sângele lor, deci nu se mai poate spune treaba asta.

Și sunt foarte mulți! Un oraș micuț din China are 22 de milioane de locuitori. Nu se poate compara, e mai mult decât toată România noastră. Cariera lui Lang Lang a început foarte mult sprijinită de stat, când l-au invitat să cânte la Jocurile Olimpice, așa a devenit el faimos. Statul l-a ajutat foarte mult, statul a investit extrem de mult.

Și în România putem învăța foarte mult din treaba asta, ca să sprijinim tinerele talente, pentru că nu se știe cine poate ajunge absolut sus acolo. Dar fără ajutor, fără a crede în talentul pe care îl producem noi în România, nu putem ajunge nicăieri.

Iar faptul că există modele internaționale ca Lang Lang e un lucru extraordinar, așa devin mulți copii preocupați și încurajați să cânte la un instrument.

Care este nivelul standard al condițiilor de lucru într-o școală de muzică, fie liceu, fie Conservator, în ceea ce privește studiul pianului? Fiindcă am auzit povești de aici, de la noi, că sala de studiu de la pian este ținută sub cheie de profesori, iar studenții depinde de bunăvoința profesorului să le ofere acces.

La Guildhall, unde predau acum, dar la fel a fost și în Manchester, la Royal College of Music, totul este atât de transparent! Sistemul de rezervare a sălilor de studiu e online.

Totul este pe un program comun, orice student sau membru de staff poate vedea exact cât studiază, unde studiază, fiecare student poate să rezerve sala respectivă. Cred că au absolut garantat 4 ore pe zi, la pian vorbesc. Eu, ca profesor, pot vedea absolut oricând când studiază studenții, dar nu numai mei, absolut toți. Iar studentul poate vedea exact cine are ore, poate să-mi vadă mie programul de la Conservator.

Ce poate aduce interacțiunea cu pianul unei persoane care nu ajunge să facă performanță? Ce abilități îi dezvoltă studiul pianului?

La pian, pentru că folosim ambele mâini, e vorba de coordonare, de a dezvolta ambele emisfere ale creierului, abilitatea de a asculta, abilitatea de a te adapta foarte ușor, că fiecare pian e diferit, fiecare scaun, fiecare acustică, sală.

E coordonarea dintre mâini și picioare, pentru că ai și pedale.

Apoi, în momentul când cânti cu alții, în muzică de cameră sau într-un ansamblu sau cu cor, e vorba de a te asculta pe tine, dar îi asculți și pe ceilalți, îi înțelegi, te adaptezi, ești mai empatic. Extrem de multe poți învăța din studiul pianului.

Și am foarte mulți prieteni sau cunoscuți care îmi spun aș vrea copilul meu să învețe pian, dar nu cred că va ajunge. Încurajez pe fiecare să facă asta pentru că este un mod atât de frumos de a-ți petrece copilăria.

Chiar dacă nu ai niciun vis sau nu vrei să ajungi muzician sau drumul te duce altfel, este atât de constructiv! în loc să stai pe telefon, pe jocuri, pe orice instrument care efectiv îți închide creierul, pianul îți deschide un nou orizont.

Plus că muzica e și o formă de terapie. De câte ori nu ascultăm muzică clasică sau de oricare alt gen, ca să avem mai multă energie, să ne relaxăm, să devenim zen? Muzica este cu noi de la început, de la ritmul inimii, când mama e gravidă, apoi când cântă copilului și îl pune la somn. Deci muzica este în noi, tot ce contează este să deschidem ușa și să lăsăm muzica să pătrundă în sufletul nostru, pentru că muzica are abilitatea asta de a face oamenii să devină mai buni, mai deschiși, mai sociabili, mai pozitivi.”

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.” appeared first on Cultura la dubă.

La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

Sir Paul McCartney, membru al trupei Beatles și unul dintre cei mai apreciați muzicieni din istorie, a anunțat datele unui nou turneu în America de Sud și Europa.

Turneul “Got Back” 2024 va demara în toamna acestui an și este o continuare a turneului început în 2022. Printre orașele în care va concerta artistul se numără Londra, Manchester, Paris, Madrid, Sao Paolo, Mexico City, Buenos Aires, Lima, Montevideo sau Santiago.

McCartney a urcat în 2022 pe scena de la Glastonbury, iar concertul său a fost considerat unul istoric. Peste 100.000 de oameni au asistat la performance-ul acestuia de pe Piramid Stage, iar The Guardian a titrat că show-ul a fost “fenomenal”.

Concertul cuprinde aproximativ 30 de melodii, printre care hituri Beatles și cântece de pe albumele solo Paul McCartney. Printre titlurile celebre compuse de Paul McCartney se numără Let it be, Yesterday, Hey Jude, And I love her.

Toate datele deja anunțate sunt sold-out.

Paul McCartney (82 de ani) și Ringo Star (83 de ani) sunt singurii membri Beatles rămași în viață. John Lennon a murit asasinat în 1980, iar George Harrison a decedat în anul 2001.

The post La 82 de ani, Paul McCartney va susține un nou turneu mondial appeared first on Cultura la dubă.

La 42 de ani, Alina Cojocaru, una dintre cele mai apreciate balerine ale tuturor timpurilor, este din nou în atenția presei internaționale, de data aceasta cu o dublă ipostază. Va produce un spectacol de balet complet, ca artist independent, și va dansa rolul principal.

Cojocaru transpune în pași de balet povestea filmului “La Strada”, regizat de Federico Fellini în 1954, iar cu această ocazie New York Times i-a dedicat un material special.

“Este posibil ca o balerină extraordinară să preia controlul asupra destinului său, în afara unei companii, și să găsească o nouă expresie creativă satisfăcătoare? Alina Cojocaru, o fostă prim solistă a Royal Ballet și a English Ballet și o adorată invitată specială a marilor companii din lume, încearcă, cu siguranță.”, titrează New York Times în deschiderea interviului cu Alina Cojocaru.

Alina Cojocaru va interpreta rolul Gelsominei, o tânără dintr-o familie cu posibilități modeste, vândută de mama ei unui violent om de afaceri, Zampano. Coregrafia este semnată de Natalia Horecna, iar muzica va conține extrase din coloana sonoră a filmului “La Strada”, compusă de italianul Nino Rota.

Spectacolul va avea premiera pe 25 ianuarie la Sadler’s Wells Theatre din Londra. Detalii și bilete AICI.

Alina Cojocaru a devenit artist independent acum 24 de ani. De atunci a continuat să danseze la cel mai înalt nivel, făcând pauze doar în cele două perioade în care a devenit mamă a două fetițe.

În 2016, ea a părăsit definitv România în urma unui scandal cu tente xenofobe, stârnit de angajații Operei Naționale București.

The post Alina Cojocaru, producător și rol principal în spectacolul de balet “La Strada”, inspirat de filmul lui Fellini appeared first on Cultura la dubă.

De când numărul românilor care au emigrat peste hotare a crescut semnificativ, odată cu aderarea României la UE, românii au fost etichetați, din păcate, drept cerșetori sau hoți de buzunare, în repetate rânduri, în presa internațională. Pornind de la acest fenoment, filmul documentează povești reale ale hoților de buzunare români, tehnicile folosite, precum și viața de zi cu zi a acestora.

Sinopsis:

“Documentarul prezintă o serie de hoți de buzunare care au ridicat această activitate la rang de artă. Pătrundem în viața lor personală și profesională și descoperim mentalitatea și spiritul care stau în spatele furturilor de acest tip. Cunoaștem poveștile unor oameni care provin din medii defavorizate, care au avut adicţii, care au crescut pe străzi sau oameni care au ajuns să cunoască pe propria piele sisteme, legislații și condiții de detenție din diferite penitenciare ale Europei. Unii sunt incurabili, alții au ajuns să fie integrați de sistemele sociale din alte țări, au învățat să scrie și să citească, au o viață socială, au o locuință şi își ocupă timpul constructiv.”

În Amar ne sunt prezentate câteva povești ale unor hoți profesioniști, care își numesc profesia “artă” și care au pornit din același loc: strada. 

Filmului reușește să empatizeze cu niște oameni care sunt, în cele din urmă, infractori. Poveștile lor despre furturi din buzunare în București, Madrid, Londra, Paris, Barcelona, și multe alte orașe europene aduc dinamism desfășurării documentarului și îți captează atenția. Iar lejeritatea cu care personajele povestesc despre numeroasele lor sentințe în pușcăriile de prin toată Europa, are efectul unui duș rece asupra spectatorului, care pătrunde, timp de 125 de minute, într-o lume atât de apropiată, dar, în același timp, invizibilă. 

Filmul poate fi văzut la Astra Film Festival joi, pe 19 octombrie, la THALIA – Sala Mare – str. Cetății nr. 3-5, Sibiu, de la ora 19:30 și sâmbătă, 21 octombrie, la Promenada Mall – Cine Gold 7 – str. Lector nr. 1-3 A, Sibiu, de la 15:00.

Biletele sunt disponibile AICI.

The post “Amar”, documentarul care ne arată viețile hoților de buzunare, va avea premiera la Astra Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

Decizia vine la aproape un an de la numirea acesteia și la câteva zile distanță de la scandalul declanșat în mediul online, după ce Catinca Nistor a cântat “Mociriță cu trifoi” la un eveniment organizat de ICR Londra, iar violoncelistul Andrei Cavassi a interpretat linia melodică a cântecului grecesc „Ah Kardoula Mou”, cunoscută în România pentru maneaua “De ce mă minți”.

Cultura la dubă a fost prima publicație care a anunțat că Nistor va fi propunerea pentru ICR Londra, în martie 2022.

În aprilie Catinca Nistor a fost audiată în Parlament, iar declarațiile făcute la acel moment au devenit virale. “Cred că sălile pline de români vor fi apreciate de englezi.”, spunea aceasta.

Ulterior, în timpul mandatului de la Londra, Libertatea a dezvăluit că directorul ICR Londra a solicitat și a primit de la Ministerul Afacerilor Externe o chirie de 6.500 de lire, după ce a refuzat să stea în locuința deja existentă și dedicată diplomaților români din fruntea ICR.

La fel ca președintele ICR, directorii filialelor din străinătate sunt numiți politic, fără concurs.

Ea a devenit cunoscută publicului după ce a acordat un interviu pentru Cultura la dubă, în care a explicat cum a ajuns să ocupe funcția de manager interimar al Teatrului Bulandra, în martie 2020.

Momentan Catinca Nistor nu a comentat decizia președintelui ICR.

The post Președintele ICR a cerut revocarea Catincăi Nistor din funcția de director ICR Londra appeared first on Cultura la dubă.

Așa am descoperit romanul Irinei Anghel, care m-a făcut să îmi doresc să aflu mai multe despre autoare.

Are 25 de ani, este din Iași, dar mutată la Londra, unde lucrează ca reporter la celebra publicație de știri economice Bloomberg.

În România a colaborat ca jurnalistă cu Buletin de București și Școala9, dar s-a specializat în jurnalismul economic, studiind economie politică la King’s College London și jurnalism și politici economice la Sciences Po Paris.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Irina vorbește despre relația ei cu scrisul, povestește cum s-a născut primul ei roman, dar și cum arată o redacție de știri din Londra.

***

Cine este Irina Anghel? Ce crezi că te definește? 

Am 25 de ani, breton și multe cărți și reviste de toate felurile. Cred în cuvinte, haine, lumi interioare, curaj, creativitate, în umor și în prietenia adevărată. Am alergie la clișee și snobism. Îmi place să fac cadouri, să alerg și să colind parcuri și magazine cu vechituri.

Sunt apropiată de familia mea, am crescut în același apartament cu mama, tata, fratele meu, bunicul de mamă și bunica de pe tată, și asta m-a învățat să fiu empatică și să fac cafea la ibric, printre multe altele.

Pe de altă parte, în constructia caracterului tau, a omului Irina Anghel, trebuie să existe și “minusuri”, ca în oricare dintre noi. Ai vrea să le împărtășești cu noi? Ce ai vrea să schimbi la tine?

Încerc să fiu mai puțin repezită, mai răbdătoare și să fiu mai deschisă la a încerca lucruri noi. Mai sunt, bineînțeles, dar zic să păstrez misterul.

Un pas mare intre jurnalism și prozator sau se întrepătrund? Cum ai facut această trecere?

De scris ficțiune, în sensul de inventat lucruri pe care să le pun în cuvinte, am scris dintotdeauna. Cred că asta e în mare parte legat de faptul că am crescut într-o casă în care se citea mult și în care ne uitam la o grămadă de filme de mici.

Practic, eu și fratele meu am fost expuși la ideea că lumile imaginare contează de când ne știm.

Ce mi-a dat jurnalismul a fost disciplină și antrenamentul de a lega cuvinte și de a spune o poveste sub deadline, fără să-mi pese dacă inspirația are chef să se alăture sau nu.

Am învățat enorm de la editorii cu care lucrez zi de zi ca jurnalist, și cumva din interacțiunea asta am înțeles ideea de a „rescrie” până simți că ai zis tot ce conta în cel mai adevărat mod, mai ales în ficțiune unde nu e vorba de știri care trebuie publicate imediat.

Secretul ăsta al rescrisului a mai luat din presiunea scrisului. Și mi-a dat și un imbold de a termina povești, pentru că asta era marea mea problemă cu scrisul de ficțiune, că nu terminam nimic. Am învățat, în sfârșit, că mai ușor rescrii o pagină scrisă prost decât o pagină goală.

Cum ai ajuns să lucrezi ca jurnalist în Marea Britanie?

Mi s-a oferit șansa de a face un internship la redacție mare în Londra, la care nici nu îndrăzneam să sper când am aplicat, internship care s-a transformat mai apoi într-un job permanent.

Am visat mult și am muncit și mai mult să devin jurnalist și în redacția în care mă aflu acum am găsit exact spiritul de echipă, creativitatea și senzația de „it’s all happening” (vorba personajului principal din Almost Famous care la 15 ani ajunge să facă un reportaj despre o formație rock în ascensiune pentru revista Rolling Stone în anii 70) care m-au făcut să îmi doresc meseria asta, cuplate cu stabilitatea unui contract de muncă și a unei organizații care are resurse să-i crească pe cei aflați la început.

Prima parte cu entuziasmul a fost foarte importantă, dar a contat și partea a doua cu siguranța unui loc de muncă – și financiar, dar mai ales mental.

Ai putea să ne zici câteva diferențe între cum se practică jurnalism acolo și cum se practică la noi?

Sunt mult diferențe între jurnalismul din România și cel din Marea Britanie, deși și acolo depinde foarte mult de la redacție la redacție. O diferență majoră cred că e rolul foarte important al editorilor.

Editorii nu verifică doar că ai scris corect gramatical și n-ai mâncat litere. Discută cu reporterul despre structura textului, rescriu, verifică fiecare cifră, fiecare nume, taie tot ce nu poate fi verificat, te trimit să cauți informații noi dacă simt că lipsește o nuanță.

Din ce am mai văzut și auzit, în România sunt puține redacții unde editorii au un rol atât de important.

Acestea fiind spuse, primii editori adevărați cu care am lucrat au fost cei de la Școala9, pe vremea când făceau echipă comună cu redacția DOR. Țin și acum minte că după prima discuție pe un reportaj pe care-l făcusem, chiar dacă reieșise că mai aveam de lucrat și rescris, am fost atât de fericită și entuziasmată pentru că până atunci avusesem impresia că oameni ca ei, care să ia atât de în serios cuvintele, structura textului, cititorul, povestea, există doar în filme.

Am cunoscut de-a lungul anilor jurnaliști extraordinari din România. Am învățat multe de la ei și le sunt recunoscătoare pentru lecțiile de generozitate, curaj, verticalitate, reziliență și omenie. Dacă se va întâmpla în viitor să apară șansa de a lucra împreună, ar fi o onoare pentru mine.

“Banchetul Cerșetorilor” este primul tău roman? Cum s-a nascut această carte și cât timp a durat să o scrii? 

Nu, primul meu roman e ceva ce am început să scriu în școala primară după ce am citit seria de cărți de aventuri cu Nina, Fetița Celei de a Sașea Luni, despre o fată și grupul ei de prieteni care trec prin tot felul de întâmplări cu magie și alchimie.

Din ce țin minte, ce am scris eu avea cam aceeași premiză, doar că personajele aveau alte nume și intriga era puțin schimbată. Bineînțeles că n-am terminat-o, așa cum nu am terminat multe alte idei de povești cu care am umplut caiete întregi de desene cu personaje, arborii familiilor lor și liste cu nume de capitole cam până prin gimnaziu.

De dragul acurateții, deci, corect ar fi să spun că Banchetul cerșetorilor e primul meu roman terminat.

Lăsând gluma la o parte, cartea a pornit de la o povestire pe care am scris-o pentru un concurs școlar în liceu.

Și povestirea a pornit de la o întâmplare la care am asistat într-o librărie, căutând un cadou: am văzut grup de bărbați mai în vârstă care răsfoiau un album cu fotografii cu Rolling Stones și unul dintre ei a spus ceva de „banchetul cerșetorilor”, traducerea în română a discului Beggars Banquet.

Am scris atunci o povestire de câteva pagini în care Nel și Victor se află într-o librărie de 1 aprilie în căutarea discului Beggars Banquet pentru ziua de naștere transformată în „banchet“ a prietenului lor Mișu, care a dispărut cu mulți ani în urmă, în liceu, tot de 1 aprilie.

Am trimis povestirea la concurs, dar am simțit că mai erau multe lucruri de spus. Și am petrecut următorii ani încercând să-mi dau seama ce. Am purtat cu mine un carnețel în care îmi notam când apucam tot felul de replici, schițe de personaje, scene.

La un moment dat au apărut două personaje noi, Nina și cerșetorul (scriind acum asta nu pot să nu mă gândesc că poate numele Nina n-a răsărit chiar de nicăieri, ci poate se datorează cărții aceleia citite în școala primară pe care am amintit-o mai sus) care au luminat părți esențiale ale poveștii.

M-am pus serios pe scris în 2021. După vreo opt ani de notițe dezorganizate, timp în care am crezut că lucrez la o povestire, mi-am seama că de fapt e un roman. Tot abia atunci cred că mi-am dat seama care e inima cărții, că e o poveste despre prietenie și iubire necondiționată, legături care se încăpățânează să rămână cu personajele, care refuză să se rupă chiar și dacă ele și-ar dori asta.

Și odată ce am înțeles asta, ajutată și de disciplina învățată din jurnalism, m-am așezat la masă și am scris până am spus tot ce-am avut de spus, până la deadlineul de tipar.

Daca ai lua-o de la capăt, ai vrea sa schimbi ceva la ea?

Mi-am interzis să mă gândesc la asta. E greu, dar cred că vine un moment în care trebuie pur și simplu să pui punct. Eu am avut cumva noroc că momentul ăsta a venit din exterior, de la editură; cum am spus mai sus, am scris și am rescris până a sunat clopoțelul să o trimit la tipar.

De ce ai ales ca legendara trupa Rolling Stones să fie inspirație pentru “tineretul din ziua de azi”? 

Totul a pornit de la acea conversație din librărie și s-a întâmplat ca bărbații aceia să pomenească de un album de la Rolling Stones.

Rolling Stones e și acum printre trupele mele preferate, anul trecut am ascultat aproape în continuu Exile on Main Street, și era printre trupele mele preferate și în adolescență.

Nu știu de unde a pornit relația mea cu ei, părinții mei nu ascultau Rolling Stones. O teorie destul de plauzibilă e că e vina revistei Harper’s Bazaar, pe care am început să o citesc în gimnaziu când nu mă mai identificam cu revistele Barbie, dar nici cu Bravo sau Cool Girl.

Fiind o revistă care ia moda în serios, și moda fiind despre povești și despre cultură, de acolo am aflat de o grămadă de regizori, actori, artiști și trupe (nu știu cum altfel ar fi ajuns o puștoaică de 12-13 ani ca mine să știe de Twin Peaks, Marlene Dietrich, Debbie Harry, Ballets Russes sau Mondrian, chiar dacă nu prea înțelegeam mare lucru din toate asta).

Ei, și țin minte că era un supliment Bazaar Men în care era un playlist cu muzică de ascultat la sală. Pe lista aia erau, printre alții, Bob Dylan – Hurricane și Rolling Stones – Sympathy for the Devil. Acum, sincer, nu-mi prea par mie melodii de ascultat la sală, dar fie.

Citind Bazaar începusem să iau foarte în serios misiunea de a recunoaște toți designerii și toate referințele lor culturale, așa m-am pus pe ascultat. Și-au rămas cu mine și Bob Dylan, și Rolling Stones.

Ai fost surprinsă de premiul primit?

Bineînțeles că mă bucură mult premiul, dar pentru mine cea mai mare realizare a fost simplul fapt că am terminat povestea. Am purtat-o cu mine atât de mult timp încât atunci când am înțeles că e gata nu am mai avut loc de alte gânduri. Poate doar emoție că o să o mai citească și alții.

Odată cu premiul câștigat, ți s-a schimbat viața? Te bucuri de notorietate, ți-a dat un nou avânt?

Viața mi-e aceeași, cu mențiunea deloc neimportantă că romanul mi-a dat șansa unor întâlniri speciale cu oameni care au citit și au recunoscut ceva în ce am scris.

Ce sentiment te poate încerca atunci când îți vezi cartea pe rafturile librăriilor?

N-am să mint pentru că am destui prieteni care m-au văzut ocolind cu dibăcie în librării raftul pe care se află cartea mea.

Cred că am pus o părticică din mine în roman și de asta e un sentiment ciudat să dăm nas în nas, eu și el, de față cu alți oameni.

Cine știe, poate m-am uitat la prea multe filme cu personaje care călătoresc în timp și mereu li se atrage atenția să nu cumva să se întâlnească cu ei înșiși.

La ce ar trebui să se astepte cei care o cumpără?

Era un cântec „Cumpără-mă, nu mă vinde”. Glumesc. Din ce am înțeles de la alții, cine îmi cumpără cartea se poate aștepta să râdă, se poate aștepta să se emoționeze și chiar să verse o lacrimă, două. Câte ceva pentru fiecare.

Ce sfat ai putea să îi dai unui tânăr care ar vrea să scrie un roman? Prin ce greutăți ai trecut tu, chiar și logistice, și ai putea să îi dai câteva sfaturi să îl ajute?

Știu că sună a semi-balivernă, dar să scrie. Să-și facă timp să lucreze regulat, nu doar când simte că are inspirație. Și prin lucrat mă refer să petreacă timp cu povestea lui — chiar dacă asta înseamnă doar să schimbe de 100 de ori fontul, să-și imagineze cum arată apartamentul unui personaj secundar, să ordoneze capitolele sau sau să scrie pagini întregi la foc automat.

Apoi, pe mine m-a ajutat mult faptul că mereu am o agendă la mine în care îmi notez diverse fraze pe care le aud prin metrou care îmi plac, gesturi, gânduri, orice îmi atrage atenția.

Nu trebuie să aibă legătură cu vreo poveste pe care o scriu, nu trebuie să știu de ce am simțit să le notez atunci când le notez. Mi se pare important să-și antreneze simțul de observație. Și-apoi, când stă la masa de scris, se poate trezi că unele dintre observațiile astea își fac loc în poveste și-l ajută. Și ăsta e un fel de inspirație, dar o inspirație mai planificată.

Ce urmează? Te-ai reapucat de scris, ar trebui să te vedem curând în librării cu ceva nou?

Am început să scriu câteva povestiri și m-aș bucura să le pun într-un volum.

The post Irina Anghel, jurnalistă la Bloomberg și autoarea romanului “Banchetul Cerșetorilor”: “Am pus o părticică din mine în carte.” appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Afacerilor Externe va rezilia contractul de închiriere a apartamentului pe care directorul ICR Londra, Catinca Maria Nistor, l-a primit după ce a refuzat locuința dedicată directorilor ICR Londra, situată în clădirea ICR din capitala Angliei, informează Libertatea. Pentru apartamentul solicitat de Catinca Maria Nistor, MAE trebuia să plătească o chirie lunară de 6.500 de lire sterline.

Decizia de reziliere a contractului a fost luată ca urmare a informațiilor prezentate de Libertatea pe 8 noiembrie.

Catinca Maria Nistor urmează să fie mutată în locuința gratuită dedicată directorilor ICR Londra.Totodată, MAE a anunțat că va verifica condițiile în care a fost încheiat de către Institutul Cultural Român de la Londra contractul de închiriere a reședinței pentru aceasta, cât și situația tuturor contractelor similare. Articolul complet poate fi citit AICI.

Catinca Maria Nistor a devenit cunoscută publicului larg după un interviu publicat de Cultura la dubă în martie 2020. Pe atunci, aceasta era manager interimar al Teatrului Bulandra și nu se remarcase în cariera de actriță. Ea este fiica actorului Stelian Nistor, cunoscut drept important membru al masoneriei de rit scoțian. De asemenea, părinții Catincăi Nistor sunt nașii de cununie ai PSD-istului Valeriu Zgonea.

În interviul respectiv, Catinca a explicat cum a ajuns să conducă teatrul, după ce Ducu Darie, fostul manager, știind că nu mai are mult de trăit, a modificat organigrama special pentru ea.

Ulterior, la presiunea actorilor Teatrului Bulandra, Catinca Nistor a fost demisă din funcție de primarul Gabriela Firea, iar în urma unui raport al Corpului de Control al primarului Nicușor Dan, Nistor a fost dată în judecată de către Teatrul Bulandra și găsită vinovată în primă instanță pentru că și-ar fi atribuit necuvenit 7000 de euro din drepturi de autor.

Cultura la dubă a anunțat în exclusivitate în martie 2022 că aceasta urmează să fie numită la conducerea ICR Londra, fapt ce s-a adeverit la momentul celebrei sale audieri din Parlament în aprilie 2022, când a fost criticată pentru mai multe gafe.

Încă din interviul din 2020, aceasta își exprimase dorința de a locui la Londra:

„Când am împlinit 28 de ani, mi-am dat termen până la 35 să am rostul meu la Londra, unde merg frecvent. Am început să îmi construiesc un network acolo.

Visul meu e să mă trezesc dimineața, să știu cum arată bucătăria mea, make a tea și breakfast, să merg la lucru și să fac în fiecare zi același lucru, să lucrez on stage, în Londra.”

The post Catinca Nistor, directorul ICR Londra, rămâne fără apartamentul de 6.500 de lire lunar. MAE reziliază contractul de închiriere – Libertatea appeared first on Cultura la dubă.