Béla Tarr, unul dintre regizorii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru, a murit la vârsta de 70 de ani, scrie presa maghiară, citată de Agerpres.

TIFF l-a invitat vara trecută la Cluj, unde i-a acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, au umplut sălile la TIFF, în prezența regizorului.

Starea sa de sănătate era vizibil fragilă încă de atunci. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu pentru Cultura la dubă, cu fotografii de Raul Ștef, Béla Tarr a vorbit atunci despre copilăria sa, începuturile și evoluția carierei sale de cineast, dar și despre cinematografia de azi.

Sunt memorabile vorbele sale din acel interviu: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.”

“Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.”, a declarat Béla Tarr pentru Cultura la dubă.

Citiți materialul complet AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A murit Béla Tarr, legendarul regizor maghiar. Anul trecut a fost invitat special la TIFF appeared first on Cultura la dubă.

Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut militant pentru libertățile și drepturile omului, De Niro a susținut un discurs impresionant despre rolul artei în democrație, despre pericolul fascist și a îndemnat oamenii din toată lumea să acționeze, să protesteze și să voteze împotriva celor care vor să distrugă democrația. Discursul lui a fost un atac direct la adresa președintelui american Donald Trump.

“În țara mea, ne luptăm al naibii de greu pentru democrația pe care cândva am luat-o ca și cum ni se cuvine. Iar asta ne afectează pe toți. Pentru că arta este incluzivă, aduce oamenii împreună. Arta caută adevărul. Arta îmbrățișează diversitatea. De aceea, arta este o amenințare! De aceea, noi suntem o amenințare pentru autocrați, pentru fasciști.

Președintele filistin al Americii s-a autoproclamat șef al uneia dintre instituțiile noastre principale de cultură. A tăiat fondurile și sprijinul pentru artă, pentru domeniile umaniste și educație. Iar acum a anunțat 100% taxare pe filmele produse în afara SUA. Nu poți pune preț pe creativitate, dar, aparent, poți să pui un tarif pe ea.

Desigur, asta este inacceptabil. Toate aceste atacuri sunt inacceptabile. Iar asta nu este doar o problemă americană. Este una globală! Și, ca într-un film, nu putem doar să stăm și să ne uităm.

Trebuie să acționăm și trebuie să acționăm acum! Fără violență, dar cu o pasiune uriașă și determinare.

Este timpul ca toți cei cărora le pasă de libertate să se organizeze, să protesteze.

Iar acolo unde sunt alegeri, desigur, să voteze!” – a declarat Robert De Niro.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Robert De Niro, discurs impresionant pentru democrație pe scena de la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Aseară a avut loc la Teatrului Național București cea de-a 18-a ediție a Galei Premiilor Gopo. Filmul de lungmetraj “Libertate”, regizat de Tudor Giurgiu, a primit titlul de cel mai bun film românesc al anului trecut, devansând două filme premiate la Locarno și Veneția, “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, regizat de Radu Jude, și “Spre Nord”, regizat de Mihai Mincan.

Trofeul pentru cel mai bun film a fost înmânat de ministrul Culturii, Raluca Turcan, care a lăsat-o în umbră pe partenera de scenă, actrița Victoria Cociaș, și a acaparat momentul, ca un veritabil politician român, încercând să vorbească despre măreția cinematografiei românești și de sprijinul pe care îl acordă Ministerul Culturii, prin CNC. A fost momentul de vizibilitate pe care organizatorii i l-au oferit, dat fiind că Ministerul Culturii este unul dintre finanțatorii evenimentului.

Tudor Giurgiu a primit premiul pentru cea mai bună regie, pentru “Libertate”. Filmul a mai câștigat trofeele pentru cel mai bun actor în rol principal – Alex Calangiu, cel mai bun montaj – Réka Lemhényi, cel mai bun sunet – Tamás Székely, André Rigaut, cele mai bune decoruri – Vali Ighigheanu, cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură – Petya Simeonova, Domnica Bodogan, în timp ce premiul pentru scenariu – Cecilia Ștefănescu și Tudor Giurgiu – a fost împărțit la egalitate cu Radu Jude, pentru “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”.

Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal a fost câștigat de Ilinca Manolache pentru rolul său din lungmetrajul Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii. Aceasta nu a urcat pe scenă, dar a transmis un discurs prin trei reprezentanți ai minorităților LGBTQ+, accentuând nevoia de educație privind egalitatea de șanse pentru femei și membri ai comunităților minoritare, nevoia de a vorbi despre abuzurile din sistem, spunând că cei care le cunosc și nu le scot la iveală, devin complici.

Maria Popistașu a fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolul din Taximetriști (r.Bogdan Theodor Olteanu), iar Iulian Postelnicu a fost desemnat cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din  Libertate.

Între Revoluții,  regizat de Vlad Petri, a fost desemnat cel mai bun documentar.

Premiul pentru Tânără Speranță i-a fost acordat Niko Becker pentru rolul Dumitru din filmul Spre Nord. Premiul pentru cea mai bună imagine i-a fost oferit lui George Chiper-Lillemark pentru filmul Spre nord.  

Cel mai bun scurtmetraj a fost Acolo unde bărcile nu ajung, regia Vlad Buzăianu.

Premiul Publicului, pentru producția cu cel mai mare succes la box-office, a fost acordat filmului Miami Bici 2 (r. Jesús del Cerro).

Una dintre cele mai valoroase actrițe din România, Rodica Mandache, a fost onorată în cadrul Galei cu Premiul Gopo pentru Întreaga Carieră. Artistul Dan Nuțu, a fost de asemenea distins cu Premiul pentru Întreaga Activitate, iar Premiul Special a fost  acordat cascadorului Adrian Ștefănescu.

The post “Libertate” a câștigat 10 trofee la Premiile Gopo appeared first on Cultura la dubă.

Inspirat din istoria zbuciumată și încă necunoscută a Revoluției de la 1989, Libertate spune o poveste mai puțin știută, întâmplată la Sibiu în decembrie 1989. În haosul Revoluției, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști.

Tudor Giurgiu, pe un scenariu scris alături de Cecilia Ștefănescu și pornind de la o idee a regizorului Napoleon Helmis, reușește să facă cel mai bun film al său, un proiect matur, care va rămâne probabil de referință printre producțiile care au abordat subiectul Revoluției.

În spatele a ceea ce vedem acum pe marile ecrane stă cea mai dificilă experiență pentru Giurgiu, ca regizor, și mărturisește că nu ar vrea să mai trăiască ceva asemănător. Despre toate acestea am vorbit în înterviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

***

“Cum e perioada asta, în primul rând? Ați început premierele prin toată țara și văd că ești dintr-un oraș în altul, de la o zi la alta. Ce înseamnă, de fapt, promovarea unui film pentru echipă?

E o presiune suplimentară cumva, eu cred că filmele de tipul ăsta nu poți să le arunci așa oricum. Am văzut, de exemplu, că acum la multiplexuri toată lumea vorbește de Nuntă pe bani, se așteaptă Miami Bici 2, precum venirea lui Mesia, o să bubuie la spectatori.

Cu filme de genul ăsta nu ai altă șansă, cred, decât să mergi mult în țară și să vorbești cu oamenii.

După film se lasă așa o tăcere, oamenii sunt foarte marcați și procesează, și cam toate Q&A-urile durează minimum o oră.

Sunt atât de multe povești nespuse, atât de multe întâmplări, inclusiv cu personajele reale care le-au inspirat pe cele din film. Simt nevoia să le spun oamenilor, iar ei au, de asemenea, curiozități, întrebări, și, cumva, cred că asta îi ajută, în special pe cei tineri, să pună în perspectivă filmul și să și-l așeze în context. Și de asta facem turneul ăsta.

Cred că e esențial pentru public, pentru noi toți, dar financiar e un consum enorm.

Apropo de finanțe, cam cât ați alocat promovării filmului și distribuirii? Și cum crezi că ar trebui să fie implicarea CNC pe acest segment, de distribuție de film?

Noi cred că avem un buget de promovare cam de 50.000 de euro. Am reușit să obținem și niște ajutor de la niște parteneri privați, dar, în tipul ăsta de calcul, mizam pe un minim 50.000 de spectatori.

Ori nu e ușor să faci 50.000 de spectatori la un film greu, complicat, nu e comedie, nu e entertainmentul ăla de weekend. Deci nu ne va fi ușor.

Dar, într-adevăr, știi, e frustrant faptul că, dacă tot vorbim de politici culturale, intervenția statului prin CNC e atât de puternică și atât de dominantă în zona finanțării, producției de film și că prin asta CNC-ul consideră că și-a făcut datoria când, de fapt, spre exemplu, Consiliul de Administrație al CNC are pârghia de a desena strategii.

Ori e ridicol să vezi că sumele pentru distribuție sunt atât de mici, în condițiile în care doar făcând buzz și doar cheltuind, cu cap, desigur, poți să aduci oamenii în cinema.

Pentru că foarte des ți se întâmplă că spune cineva “păi nici nu am știut că ați fost la mine în oraș sau nici nu știam că filmul există…” Asta e frustrant.

Pentru producție e mai ușor, de exemplu, să aduni bani privați, dar pentru partea de distribuție sunt, pur și simplu, niște gesturi care se leagă dacă poți să faci ce facem noi în turneu național și să oferi vizibilitate. Dar e foarte greu. Adică aici e o discuție fără sfârșit.

Poți să explici pentru cititori ce înseamnă mai exact distribuția unui film, unde se duc banii? Ce trebuie să faceți ca filmele să ajungă în cinematografie?

Banii se duc pe realizarea tehnică a versiunii filmelor, pe harduri care pleacă în toată țara. Se duc, în special, pe cheltuielile astea de promovare care înseamnă cheltuieli în online, în social media, outdoor-uri, cum am făcut și noi, cheltuieli de promovare a filmului în multiplexuri, în special în Cinema City, care e partenerul esențial, cred, pentru lansarea oricărui film românesc, dar e un partener privat cu politici riguroase și clare, ca orice business privat, și e important să fim prezenți acolo, dar asta ne costă.

Cred că o formulă posibilă ar fi fost măcar ca CNC-ul să acopere cel puțin cheltuielile astea pe care le ai de promovare în rețeaua Cinema City. Care sunt esențiale și fără asta nu se poate. Și în plus, cheltuieli cu turneul, cheltuieli de transport, de cazare, cheltuieli de organizare premiere.

Eu nu cred că poți să faci vizibil un film românesc fără un buget minim de 35.000 de euro, spre 50.000 pentru promovare.

Țin minte că la Moromeții 2, când am avut iar o campanie bună, am cheltuit spre 60.000-70.000 de euro, dar și return-ul cumva a fost pe măsură.

Practic, investiția CNC-ului într-un film pe care îl sprijină pentru producție poate fi inutilă dacă acel film nu ajunge să fie distribuit și văzut de public.

Da, de asta zic că e o chestiune, de fapt, de strategie. Și asta ar trebui rezolvată în Consiliul de Administrație, că ar trebui să li se explice că distribuția filmelor e cel puțin la fel de importantă cu producția. La Cluj am avut proiecția la Cinema City și 95% erau tineri, foarte tineri.

N-a plecat nimeni, au stat la discuții, i-a provocat, deși publicul de multiplex nu era public de cinema de artă. Deci ei ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în media, în comunicare, în promovare. Da, e greu.

Ce te-a motivat să faci filmul acesta?

Eu nu aveam niciun plan de a face un film despre 1989, dar când s-a pus problema și am preluat filmul, pe mine un singur lucru m-a frapat. Cum e posibil omul să se transforme în felul ăsta, să devenim fiare, animale, neoameni?

Ce resorturi trebuie să fie să ne transformăm așa deodată? Și asta, evident, m-a transpus în zilele alea când frica era sentimentul ăsta fundamental. Și cumva a fost și o încercare, din nou total neplănuită, de a-mi exorciza amintirile de atunci și fricile. Frica aia care te paralizează în fața unui dușman necunoscut și care te face câteodată să iei fie decizii proaste, fie să te aperi, dar te aperi, cum s-a întâmplat la Sibiu, luând vieți și într-un mod absurd și ilogic.

Nu pricepeam cum niște oameni care teoretic se cunoșteau, au ajuns să comită actele astea de o cruzime incredibilă.

Nu-mi sunt deloc simpatici securiștii, milițienii, oricât de mult îi detestam pentru ce-au făcut în istorie și ce amprentă și-au pus pe dezvoltarea și evoluția noastră ca nație, dar nu am înțeles de ce a trebuit în tot contextul ăla să fie omorâți ca niște animale, după cum s-a întâmplat și cu Ceaușescu. Mă uitam la imaginile cu execuția și mi se făcea jenă.

Sunt curioasă cât de mult a fost ficțiune și cât de mult sunt povești reale, fiindcă am înțeles că tu ai venit în proiect mai târziu, pe un scenariu scris de Cecilia Ștefănescu.

Da, apoi am decis împreună să modificăm scenariul. Înainte era scris la persoana întâi, era personajul principal, dar după toată documentarea i-am spus hai să încercăm și o altă structură, care era mai challenging pentru mine ca regizor, să nu mai fac un film urmărind un personaj, am mai făcut asta.

Am zis hai să încercăm o călătorie prin meandre, îmi imaginam Sibiul ca pe un corp bolnav, găurit, din care ieșea sânge. Voiam să intrăm în intestinele orașului, pentru ca la un moment dat să ajungem cu toate personajele în bazin.

Erau atât de multe povești încât a fost greu să le alegem pe cele câteva care au avut până la urmă tracțiune, cum e cazul familiei care și-a pierdut copilul. Cu asta rămâi, cu cele mai impresionante mărturii. Deci baza poveștii a fost inspirată de realitate cred că 70%-75%, după care am început să scriem scenariul.

Personajul principal e fictiv, n-a existat, și am început să facem toată legătura între personaje. Am încercat să păstrăm flow-ul evenimentelor, dar luându-ne libertatea de a scrie un scenariu diferit și a face o ilustrare de tip documentar.

Mă uitam la publicul tânăr și percepția e că ei se uită la film, cel puțin în prima parte, ca la un documentar, li se pare că we are witnessing a live revolution as it happens.

Cum a fost să lucrezi cu atât de mulți actori, cât timp ați dedicat pregătirilor? Știu că filmele românești nu au foarte multe zile de filmare și atunci trebuie să fiți perfect pregătiți pe platou.

Eu nici nu mi-am dat seama cum am ajuns să avem atât de mulți, dar cumva știam că aparițiile fiecăruia din personajele care contează trebuie să fie puternice, să le ții în minte.

Ghidul cel mai bun pentru mine a fost o casetă VHS filmată de un cameraman, Cristian Ion, care durează trei ore și arată zilele 23, 24 decembrie. E un document răvășitor despre mindset-ul mulțimii. Acolo vedeam niște personaje atât de puternice și nu îmi puteam lua ochii de la ele.

Mi-am dat seama că nu contează câți actori am, ci că fiecare apariție trebuie să fie puternică 100%.

Noi am făcut multe repetiții la rece așa, dar una e să faci o repeție de text, chiar și cu 15 actori, și alta e când ești în bazin și ai de-a face acolo și cu figurație, cu alt raport față de soldații de deasupra.

Ăsta a fost exercițiul cel mai complicat pentru mine, să-mi dau seama că tot ce am pregătit e, de fapt, o bază, o pastă, dar trebuie apoi să țin cont de ce se vede în jur, de figurație, de soldați, de focuri de armă și alarme, la care actorii trebuia cumva să reacționeze.

Ce am mai căutat la actori, au fost fizionomii asemănătoare epocii, de aici și obsesia mea pentru mustăți. Îi puneam pe aproape toți să-și lase mustăți, până când am descoperit că erau prea mulți mustăcioși.

Și acum cred că sunt în film prea mulți mustăcioși și îmi zic of, nu mi-am dat seama, și spectatorul trebuie ajutat, totuși, să facă distincția între ei, nu să fie încurcat, dar până la urmă și haosul de la început nu e rău.

Apoi, chiar cel mai complicat lucru a fost că nu puteam să dorm noaptea.

Stăteam într-un hotel comunist din Brăila și eu credeam că e din cauză că saltelele sunt prea tari sau pernele-s proaste, dar, de fapt, creierul meu lucra și mă gândeam tot timpul ce fac dimineața, ce îi zic lui Cuzin, cum, ce face Doni, cine s-a împrietenit cu cine, se creau complicități între actori, unele pe care eu nu le scrisesem, dar dacă nu le observam, nu le duceam mai departe și nu erau personaje pe care le-am dezvoltat.

Mă torpila gândul ăsta, de aia nu puteam dormi.

În general, ajungi dimineața la filmare și actorul se uită la tine și așteaptă. E ok când ai 2-3 actori, dar când ai 20 și trebuie să spui fiecăruia ce să facă…asta a fost ceva ce nu îmi doresc mai fac vreodată în viață, a fost foarte foarte greu.

Câteva cadre din film sunt inspirate din niște fotografii reale, pe care le-ați și expus la premiere. Care e povestea lor?

Am văzut multe fotografii foarte tari din zilele alea. M-au impresionat în special cele făcute de Nicu Cherciu și Fabry Peter la morgă.

Vedeai corpurile pe jos și pe cei care veneau să le ia, dar în egală măsură m-a frapat că oamenii stăteau cățărați pe gard și se uitau, asta iarăși spune multe, nu despre natura umană, ci despre cum eram atunci, ca nație, era o plăcere de tip priveghi.

Am vrut musai să să refac cadrul fotografiilor și l-am folosit și pe Nicu în film, apare acolo, face fotografii.

Spuneai la început că, practice, voi, cei care alegeți să faceți filme cu subiecte grele, dureroase, vă luptați cu filmele astea românești cu foarte mare succes a public. Când pornești un astfel de proiect ai în minte și gândul de a fi pe placul publicului?

Nu, eu mai trăgeam în trecut așa cu ochii la public și sigur că-mi doream, am făcut Despre oameni și melci și a mers foarte bine. Dar nu poți face asta la un film atât de demanding. Îl faci cum simți și cum crezi.

Stresul meu mare era cum fac să fie povestea inteligibilă, cum fac slalom între vinovății, cum joci cartea asta și să nu fii acuzat că vrei să-i umanizezi și să-i albești pe securiști, adică astea erau problemele mele majore.

Pentru că tot vorbim despre Libertate, cum ți se pare că acum, în 2023, tot în Sibiu, biserica, de data asta, încearcă să interzică proiecția unui film?

Cred că azi orice e posibil, nu mă miră nimic, nu cred că am devenit cu mult mai inteligenți față de cum eram. Suntem mai versați, avem instrumente mai multe de comunicare, dar instinctele astea primare, idiote, sunt tot acolo.

Vorbeai despre sentimentul ăsta puternic de frică. Crezi că în zilele noastre frica are alte nuanțe, dar rămâne, de fapt, în noi? De exemplu frica de ceea ce se întâmplă la nivel politic. Simți din punctul ăsta de vedere o anumită teamă pentru viitorul nostru?

Nu cred că mai e la fel, mi se pare că cei tineri sunt mult mai sunt mult mai vehemenți și mult mai direcți atunci când se confruntă cu situații care îi nemulțumesc.

Am avut discuții cu fiul meu care e în clasa a 11-a acum și îmi zicea că el și clasa au ripostat când un profesor a exagerat sau le-a cerut niște lucruri absurd, au discutat cu conducerea școlii și sigur că nu-i creditez eu întotdeauna, dar mi se pare important că atunci când simt o nedreptate reacționează cumva.

Atunci, în 89, a fost ceva atât de particular și a fost atât de confuz pentru că frica venea la pachet și cu faptul că eram cu toții ca niște primitivi ieșiți dintr-o noapte lungă și stăteam și ne cățăram acolo să vedem morții sau eram o masă de manevră perfecta, stăteam la televizor de dimineața până seara și luam de bune ce debitau crainicii televiziunii române, deci eram mult mai naivi și creduli.

Ce ți-ai dori cel mai mult să se întâmple cu acest film?

Comic vorbind, mi-aș dori ca peste 50 de ani să fie difuzat o dată pe an și filmul ăsta să ajungă ca ăia care au compus un cântec de succes și nepoții și strănepoții să primească drepturi de autor de pe urma lui.

Cred că retrospectiv în istorie el va fi cumva asociat perioadei respective și pentru toți cei care vor dori studieze evenimentele, sper să rămână cumva un reper, dar acum, punctual, cel mai tare mi-aș dori să-l vadă cei tineri și, ideal, vizionarea să fie acompaniată și de discuții despre ce au însemnat aceste instituții, în special armata și securitatea, în jocul de putere și în istoria noastră.”

The post Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate: “Publicul de multiplex ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în promovare.” appeared first on Cultura la dubă.

Cu alte cuvinte, Ana Blandiana a reprezentat decenii la rând o voce puternică în lupta pentru libertate, dar a rămas în același timp fidelă destinului său scriitoricesc, publicând numeroase volume de poezie și proză și câștigând o serie de distincții importante, cum ar fi Premiul Internațional „Herder” (1982), Premiul Opera Omnia acordat de Revista Convorbiri Literare (2014) sau Cununa de Aur de la Struga (2019).

Cea mai recentă carte a sa, volumul de proză „Soră lume” (ed. Humanitas, 2020), vine acum să recompună înțelesurile lumii din perspectiva tot mai apăsată de compasiune a scriitoarei. Tocmai de la această carte pornește și ampla noastră discuție, în care vorbim despre semnificația libertății, despre rolul elitei intelectuale în societate, despre lupta pentru justiție, dar și despre primele versuri compuse sau pasiunile cărora poeta Ana Blandiana li se dedică atunci când ia o pauză de la scris.

Cât ați lucrat la volumul „Soră lume” și cum ați ales povestirile care îl compun?

Cred că, dacă aș pune cap la cap doar orele în care am scris, aș putea spune că nu am lucrat mult. Dar lucrul s-a întins pe parcursul mai multor ani.

Între timp, am publicat alte două cărți de versuri, a murit soțul meu și am intrat într-o etapă a vieții în care am acceptat toate invitațiile pe care le primeam ca să nu fiu singură și să nu mă deprim. Toate astea au făcut ca în ultimii doi ani să nu scriu la cartea aceasta decât în vacanță. Iar povestirile le-am ales în așa fel încât să fac un portret al lumii prin care am trecut, acesta este sensul lor.

Nu am putut să nu remarc că multe dintre întâmplările prezentate în „Soră lume” au avut darul de a vă da peste cap niște idei pe care le aveați despre lume. În acest context, cum se face că lumea vă e „soră”?

Nu cred că formula „a da peste cap” e exactă, pentru că eu am rămas aceeași. Un singur lucru a fost tulburător de-a lungul timpului: deosebirea dintre felul în care vedeam Occidentul înainte de ‘89, când el reprezenta lumea liberă, și felul în care această lume liberă a început să își degradeze singură libertatea evoluând spre corectitudinea politică.

Practic, și-a inventat singură cenzura, o formă asemănătoare cu cenzura interioară de care îmi era cel mai frică în timpul regimului comunism. Atunci, știai ce nu poate fi publicat, iar asta te făcea să nu mai scrii, știind că oricum nu va apărea. Adică ajungeai să te cenzurezi tu pe tine.

Exact ce se întâmplă acum cu corectitudinea politică. În țări cu tradiții democratice, care au rămas neschimbate din punctul de vedere al instituțiilor și al regulilor după care funcționează, intelectualii au introdus o altă perspectivă, care își are rădăcinile în extrema stângă și este foarte periculoasă.

Cât despre motivul pentru care volumul se numește „Soră lume”, după cum știți, primul capitol este despre faptul că toți cei pe care i-am întâlnit mi-au trezit până la urmă compasiunea, pentru că sunt lipsiți de înțelepciune, pentru că nu înțeleg că a fi bun este nu doar mai frumos, ci și mai ușor și mai util decât a fi rău, că felul în care își privesc viețile îi face nefericiți pe toți. De aici și titlul, care e o expresie de empatie, dar și de milă.

În contextul pandemiei, subiectul libertății, pe care îl abordați și în carte, a fost dezbătut foarte intens: pe de o parte, îi avem pe cei care consideră că măsurile sanitare sunt o sugrumare a libertății; pe de altă parte, pe cei care spun că nerespectarea măsurilor e o încălcare a libertății lor. Cum vedeți această dezbatere la 31 de ani de la Revoluție și ce spune ea despre noi? Am înțeles sau nu ce e libertatea?

În primul rând trebuie precizat că aceste lucruri se petrec peste tot în lume, nu e neapărat o discuție specific românească. Și, de fapt, nu este o dezbatere despre libertate, ci despre prostie. Nu libertatea e în joc acum.

E adevărat că apare și o formă de manipulare, dar una care îi atinge pe cei mai puțin inteligenți. E adevărat și că lucrurile sunt tulburătoare, pentru că par aproape suprarealiste. Dar în măsura în care, la această oră, fiecare dintre noi are cunoscuți care au fost bolnavi, s-au recuperat ori au murit sau au rămas cu sechele, a susține că virusul nu există, a susține că nu trebuie să ne apărăm de el sau că măsurile sunt un atentat la libertatea noastră e greșit.

“Primul dintre drepturile omului e dreptul la viață, deci prin ceea ce facem atunci când respectăm restricțiile noi ne apărăm viața. Iar guvernanții care ni le impun respectă și sprijină dreptul la viață, nu îl neagă.”

Ana Blandiana, scriitoare

Se împlinesc 31 de ani de la Revoluția Română. Cum credeți că ar fi arătat România astăzi dacă Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi fost pus în aplicare în anii ‘90?

Cu siguranță ar fi arătat cu totul și cu totul altfel și am fi fost infinit mai departe. Este clar că această perioadă, pe care o putem numi postcomunism, a fost în permanență o frână a schimbării.

Sentimentul meu înainte de ’89 a fost că aveam de-a face cu o contraselecție, că pentru a avea o funcție trebuia să minți, să lingușești, să ai o relație cu Securitatea. Dacă eu cunoșteam pe cineva, să spunem un inginer, care îmi făcea o primă impresie bună, în momentul în care aflam că are o funcție de director renunțam la părerea inițială.

Îmi spuneam că probabil nu mă pricep eu la oameni, pentru că, dacă cel din fața mea ar fi fost așa bun cum mi se părea mie, nu ar fi ajuns director de fabrică. Această contraselecție a funcționat și după 1989.

Ce am câștigat atunci a fost libertatea, mulți tineri au plecat la studii în străinătate, dar când au vrut să se întoarcă, nu au fost primiți, pentru că posturile erau ocupate de foștii funcționari comuniști sau de copiii lor, iar cei care veneau cu o mentalitate occidentală și diplome adevărate erau îndepărtați prin tot felul de mijloace.

Credeți că elita intelectuală are o datorie morală de a fi implicată civic, de a fi o voce atunci când statul face abuzuri?

Da, întotdeauna am crezut că intelectualii trebuie să răspundă pentru tot și că în acest sens sunt adesea vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă. În anul 1988, care a fost cel mai negru dintre anii dinainte și în care am fost și interzisă [a treia oară], mă obsedau două versuri ale mele, care sunau cam așa: „Pentru că sunt în stare să-nțeleg/De tot ce înțeleg sunt vinovată.” Asta e ideea.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.”

Având în vedere ororile regimului comunist și toate aceste mecanisme greșite de funcționare a societății, care s-au și perpetuat parțial, cum vă explicați că există încă foarte mulți oameni care tânjesc după acele vremuri?

În ceea ce îi privește pe bătrâni, cred că sentimentul are de-a face cu faptul că, înainte, vinovați erau doar Nicolae și Elena Ceaușescu. Omul simplu nu avea nicio responsabilitate, tot ce i se întâmpla rău se întâmpla pentru că alții hotărau pentru el. În plus, oamenii aveau un loc de muncă sigur, ceea ce era important. La un nivel de sărăcie general, nu se simțea nimeni umilit de alții mai bogați.

Acum, în fiecare moment, fiecare dintre noi hotărâm cum va merge viața noastră mai departe în funcție de ceea ce facem. Această responsabilitate e aproape imposibil de învățat pentru cei care aveau mai mult de 50 ani în 1989.

Și tocmai de aceea cred că formula „Tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” nu e tocmai exactă. Ce vor să spună acești oameni e că lor le era mai ușor pe vremea lui Ceaușescu.

În ceea ce privește tinerii care tânjesc după comunism, cred că aici e vorba de oportunism. Există niște politicieni foarte tineri la PSD care îmi fac rău când vorbesc, pentru că este imposibil să nu știe că mint, dar nu le pasă. Pur și simplu ei știu că fac carieră într-un partid mare, care a fost foarte puternic și va rămâne puternic chiar dacă pierde alegerile acum. Nu le pasă decât de cariera lor.

Dumneavoastră credeți în independența justiției din România? Dacă da, cum vă explicați faptul că Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei stagnează în continuare?

Cred că justiția trebuie să fie independentă, toată lupta pe care a dus-o Laura Codruța Kövesi a fost în acest sens, iar în jurul ei se strânsese o elită din justiție care lupta pentru asta. Faptul că un personaj ca Dragnea a luptat atâția ani să distrugă justiția și nu a reușit dovedește că există în continuare oameni de bună calitate acolo, iar toată lupta dusă de mișcarea Rezist împotriva modificărilor din justiție dovedește cât de mult am evoluat în direcția aceasta.

Legat de dosare simt o apăsare enormă. Acum vreo 4 ani am fost și eu și soțul meu invitați să răspundem la niște întrebări privind Dosarul Mineriadei și Dosarul Revoluției. Atunci am fost foarte impresionată de faptul că, după ce s-au terminat întrebările și am dat mâna cu procurorul, acesta mi-a spus: „Țineți-ne pumnii să nu fim opriți.”

Trebuie să se termine cu aceste lucruri. Trebuie să se facă un salt spre punerea unei alte temelii.

“E clar că mereu dosarul a fost oprit, pentru că tot timpul existau undeva oameni care nu fuseseră scoși prin Punctul 8 de la Timișoara.”

Aș vrea să facem o călătorie spre începuturi mai senine acum: vă amintiți primele dumneavoastră încercări de a scrie? Despre ce scriați?

Trebuie să vă spun că eu am făcut versuri înainte de a ști să scriu. Le făceam oral, așa că ar fi greu să vă spun despre ce inventam rime la început.

După aceea, după ce am început să citesc, a fost o lungă perioadă în care, dacă descopeream un poet, încercam să scriu ca el. La un moment dat îl știam pe de rost pe Grigore Alexandrescu și eram foarte mândră că scriu ca el, apoi am avut alte modele și alte modele, până când am ajuns la mine însămi.

Din experiența mea, preocupările umaniste nu sunt tocmai încurajate acum. De exemplu, clasele de filologie de la licee sunt de multe ori privite drept clasele mai slabe, iar viitorii studenți sunt de multe ori îndrumați spre domenii mai tehnice. Ce i-ați spune unui tânăr care e pasionat de scris, dar se simte descurajat de această realitate?

În primul rând vreau să vă spun că, din acest proces absolut real, pe mine cel mai tare mă interesează soarta profesorilor de limba română. Am câteva prietene care trăiesc efectiv o dramă pentru că româna a devenit o dexteritate.

E vorba de profesoare care ele însele au scris în tinerețe și au venit spre această profesie tocmai pentru că erau cu sufletul alături de literatură și încercau să transmită elevilor lor această dragoste și admirație.

Dar îmi spunea de curând una dintre ele că, de exemplu, le-a ținut unor elevi de clasa a 9-a pe care abia îi cunoștea un mic discurs introductiv despre această pasiune. În timp ce vorbea, un elev a ridicat mâna și i-a spus „Nu vreau să vă jignesc întrerupându-vă, dar nu are rost să continuați, pentru că noi oricum nu o să avem timp să ne ocupăm de ce ne povestiți dumneavoastră. Suntem ocupați să învățăm pentru Bac. Dacă vreți să ne ajutați, ar fi extraordinar să ne faceți rezumate și analize ale operelor, ca  noi să le învățăm și să luăm Bacul.” Prietena mea mi-a povestit lucrurile astea absolut îngrozită. 

Inclusiv felul de a corecta tezele de la Bacalaureat e tot la nivelul ăsta. Din câte înțeleg, iau 10 cei care știu tiparul standard. Dacă ar veni un elev extraordinar care nu ar mai scrie după tipic, ci ar citi cărțile și și-ar spune părerile proprii, probabil nu ar lua 10. Prin urmare, când se vorbește despre necesitatea unei reforme a învățământului, cred că într-adevăr trebuie totul reașezat.

“Liceul există pentru a crea o cultură generală care să asigure baza. Dacă această bază nu există, ajungem să vorbim cu toții cum vorbesc majoritatea parlamentarilor, cu greșeli gramaticale și de logică.”

Acesta este un aspect.

Celălalt este că, în realitate, situația nu e atât de dramatică, dovadă că există extrem de mulți tineri care debutează, și cu versuri, și cu proză, există multe concursuri pe care le pot câștiga pentru a se face cunoscuți, multe reviste literare – paradoxal, unele mai bune în provincie decât în București, cu excepția României literare.

Dacă un tânăr vrea să o apuce pe acest drum, va ști de la început că din asta nu va putea trăi, dar în măsura în care pasiunea există, ea poate să se dezvolte și s-a dezvoltat întotdeauna. Înainte de război era la fel, nu degeaba poeții sunt imaginați întotdeauna ca nebogați.

Ați spus în repetate rânduri că vă simțiți vinovată că v-ați trădat cumva destinul de scriitor făcând și multe alte lucruri „pe lângă”. Ce credeți că a rămas nescris și nu mai poate fi recuperat?

Mă aflu acum într-un moment în care deja am recuperat. A existat o perioadă dramatică, de cam 10 ani de zile, în care am scris extrem de puțin, fiind în permanență într-o vâltoare a vieții publice. Începeam să nu mai fiu percepută ca scriitor, nu mai eram văzută prin prisma cărților mele, ci a discursurilor și a mitingurilor la care participam.

De aceea am trăit spaima că s-ar putea să nu mai pot face drumul înapoi și cred că cea mai mare victorie a fost că am reușit să revin deja de ani de zile la scris. Public cărți peste cărți, chiar dacă am rămas și un lider de opinie.

Ce alte pasiuni mai aveți atunci când nu scrieți sau citiți?

Nu prea mai rămâne timp pentru altele, dar când sunt la țară îmi place să grădinăresc. Nu cine știe, pentru că am devenit mai zgârcită cu timpul. Îmi plac foarte multe lucruri, să mă joc cu pisica, să tund iarba, dar tot timpul sunt grăbită să mă reîntorc la scris.

Cum a fost să lucrați alături de omul pe care îl iubeați? Cum rezistă partea profesională într-un cuplu?

În primul rând vreau să vă spun că există acel mit antic grecesc despre cele două părți care se caută și care uneori se întâlnesc. Este cel mai mare noroc care i se poate întâmpla unui om, să găsească cealaltă parte a lui, iar noi l-am avut.

E adevărat că în acest noroc a intrat și faptul că ne-am căsătorit de foarte devreme. Pot să mă laud puțin? Soțul meu m-a cerut în căsătorie la mai puțin de o oră după ce am făcut cunoștință, pe când eu aveam mai puțin de 18 ani.

Și l-ați luat în serios?

La început mi s-a părut complet neserios. Am făcut cunoștință la Cluj, unde debutasem cu niște poezii, iar eu trebuia să merg înapoi spre Oradea. El m-a condus la gară și m-a cerut în căsătorie în clipa în care eram deja pe scară, deci nu am avut timp să răspund.

Dar pe drum, m-am hotărât să nu îi spun mamei că mă ceruse, pentru că știam că ea o să îl creadă un zăpăcit. Deci începusem să îl protejez, asta înseamnă că deja acceptasem. Și de fapt chiar acesta a fost sentimentul: înainte să îmi dau seama că m-am îndrăgostit, am avut sentimentul că totul e irevocabil. Că nu depinde de mine, că e deja hotărât. Cred că într-adevăr era.

După aceea, dat fiind că eram amândoi scriitori, ne citeam unul altuia scrierile. Până în ultima clipă, el a corectat tot ce scriam, iar de când nu mai este, eu sunt absolut disperată pentru că citesc manuscrisul o dată, de două ori, de trei ori, și găsesc de fiecare dată alte și alte greșeli. Mereu îmi scapă ceva, în vreme ce lui nu îi scăpa nimic. Poate și pentru că făcuse Politehnica era un spirit mult mai ordonat decât mine.

Apoi mai e ceva. Faptul că noi am avut atâtea necazuri, că eu am avut atâtea probleme, mai ales politice, ne-a unit și mai tare.

“Legătura dintre noi era soluția, dragostea era nu numai o formă de noroc, de fericire, ci și o formă de rezistență.”

Și pentru că tot am sărbătorit recent Ziua Națională a României, doamna Blandiana, ce vă place la România?   

Este ca și cum m-ați întreba dacă mă plac pe mine însămi. Mă plac. Nu fac parte din categoria celor care se urăsc.

“Am suferit foarte mult înainte de 1989 pentru că Ceaușescu folosea patriotismul ca pe o armă, iar ceilalți oameni simțeau că e rușinos ca și ei să mai fie patrioți.”

Eu întotdeauna am spus că faptul că Ceaușescu își iubește sau se face că își iubește țara nu e un motiv ca noi să nu o mai iubim.

Sunt ardeleancă, iar asta cred că are o greutate în această discuție. Moștenesc niște lupte de secole pe care le-am dus pentru a rămâne români. Dincolo de asta, niciodată nu mi-am pus problema să rămân altundeva.

Înainte de Revoluție, mi s-a întâmplat de multe ori să ies din țară, și eram întrebată și acolo, dar mai ales acasă, cum de mă tot întorc. Mă întorceam pentru că asta e casa mea, pentru că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aș putea să rup această legătură. Asta nu înseamnă că cei care au făcut-o nu își mai iubesc țara, dar eu cred că nu aș fi suportat gândul că nu mă mai pot întoarce.

Și vreau să vă spun că sunt fascinată în special de felul în care se îndrăgostesc străinii de noi. Avem cazul maxim al Prințului Charles, de exemplu. Vreau să vă spun că mie nu prea îmi place să merg la recepții, dar când am primit o invitație la Cotroceni pentru un eveniment în care urma ca el să fie decorat de Președintele Iohannis, m-am gândit să mă duc să îl văd de aproape. M-a impresionat foarte tare.

A fost o ceremonie în care Președintele Iohannis i-a mulțumit pentru tot ce face pentru România, după care a luat el cuvântul și a spus: „Să știți că sunt foarte jenat când mi se mulțumește. Nu trebuie să îmi mulțumiți, pentru că eu efectiv m-am îndrăgostit de România și nu am niciun merit în asta”. Mi s-a părut ceva atât de frumos!  Mereu mă întreb mai curând ce le place străinilor la România.

Cred că în primul rând suntem empatici, suntem simpatici, chiar și defectele noastre intră în această categorie. Dar mai ales am păstrat un anumit tip de naturalețe, o legătură cu pământul și natura pe care alții au pierdut-o. Și asta e nostalgia pe care o simt cei care vin aici și sunt fermecați de români și de România.

Bine, România este, ca să zic așa, mai mult decât românii.

“Românilor poți să le găsești destule defecte, dar România, ca țară, e o minune pur și simplu.”

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru țara pe care o avem, deși a avut grijă, după ce ne-a dat tot ce ne-a dat, să ne așeze cu toate darurile în locul în care se bat munții cap în cap.

Această formulă a basmelor noastre definește istoria noastră și este profund dramatică. Toată istoria și psihologia noastră vine din faptul că a trebuit să rezistăm într-un loc în care eram înconjurați de trei puteri dușmane, dușmane nouă, dar și lor între ele. Iar noi am reușit. Această reușită, care ni se pare normală acum, a fost dovada unor calități deosebite.

The post Ana Blandiana: „Lumea liberă a început să își degradeze singură libertatea.” appeared first on Cultura la dubă.