Gianina Cărbunariu este una dintre cele mai puternice voci ale teatrului românesc de 20 de ani încoace. Încă de când a terminat studiile (Facultatea de Litere și Facultatea de Teatru – Regie), s-a afirmat ca artist independent și a colaborat cu numeroase teatre din țară și din străinătate, refuzând să stea sub acoperișul apăsător al unui teatru național.

Scrie propriile piese de teatru și le regizează, aducând în fața publicului subiecte puternice precum Roșia Montană, fosta securitate, subfinanțarea sistemului educațional sau interzicerea dreptului la avort.

În 2014, spectacolul său “Solitaritate”, o co-producție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, a Festivalului Avignon și a Teatrului Național din Bruxelles, a fost prezentat în selecția oficială a Festivalului Avignon în 2014. A fost cel mai important moment al carierei sale, care i-a adus recunoașterea internațională.

Ar fi putut să se stabilească în Germania, Italia sau Spania, unde a lucrat cu teatre puternice, dar a ales să reconstruiască teatrul copilăriei sale – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Așa că în ultimii 7 ani, din funcția de manager, a adus acolo proiecte internaționale și a propus publicului un discurs artistic curajos, despre subiecte sensibile, care uneori au deranjat autoritățile locale. În vara aceasta a anunțat că renunță la mandatul care s-ar fi încheiat în ianuarie 2025 și ne-am întrebat de ce.

Ne-am întâlnit la o discuție în București, orașul care reprezintă casa sa, locul în care revine din călătorii și își dă, din când în când, reset.

Am aflat că nu este vorba despre o renunțare, ci despre încheierea unui capitol.

În interviul acordat pentru Cultura la dubă, Gianina Cărbunariu explică motivele plecării de la Piatra Neamț, vorbește despre cele mai recente spectacole ale sale, despre mișcarea feministă din teatrul românesc, experiența de profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Babeș Bolyai din Cluj, dar și despre nesfârșitele mandate interimate din teatrele românești, care sunt dincolo de lege și de moralitate.

***

Gianina, mandatul tău de la Piatra Neamț se termina în ianuarie 2025. De ce nu ai mai așteptat încă 6 luni și ai vrut să pleci mai devreme?

Au fost mai multe motive. În primul rând, ce am dorit eu să fac acolo am cam făcut, inclusiv cele două proiecte europene foarte mari.

În ceea ce privește publicul, eu cred că am reușit să ajung acolo unde trebuia. Și cifrele demonstrează asta, avem public și în festival și în stagiune.

Pe de altă parte, în februarie am primit un buget tăiat, cu care nu mai puteam organiza festivalul și nici o parte din stagiune. Și dacă nu sunt bani, nu pot să fac ceea ce am propus în proiectul meu inițial de management.

Întotdeauna am lucrat cu bugete modeste la Piatra Neamț, nu am avut vreodată bugete comparabile cu ale teatrelor din București sau cu ale teatrelor din orașe mari din țară. Am avut totuși un buget pe care mă puteam baza, dar când a dispărut și acel buget, nu am mai văzut niciun motiv să rămân.

Poate altcineva va veni și se va descurca așa.

Ce ai vrea să faci cu timpul care îți rămâne după renunțarea la mandat? Ai vrea să regizezi mai mult, să scrii mai mult sau poate te gândești la un mandat la un alt teatru?

Deocamdată vreau să dorm mult și să îmi organizez puțin programul, am multe propuneri ca artist și mă bucur pentru asta.

Cât am stat la Piatra Neamț, 7 ani, am renunțat la foarte multe proiecte personale, la invitații să lucrez în teatre din țară și din afară. Eram angajată și trebuia să îmi asum conducerea unei instituții.

Mă bucur că acum pot să spun da acolo unde până acum am spus nu.

Ai simțit vreodată că munca birocratică îți afectează creativitatea?

Cred că am învățat foarte multe lucruri făcând management. În primul rând, eu mă inspir foarte mult din realitate, în opera mea dimensiunea politică și cea socială sunt foarte prezente și atunci această experiență mi-a deschis ochii și mai mult. Am văzut cum funcționează lumea, ceea ce e foarte interesant. Nu am frustrări legate de asta. Dar, de la oboseală și de la stres, riști să nu mai ai aceeași energie când ajungi la scenă sau când faci documentare.

Nu aș spune că mi-a mâncat toată energia, dar nu a fost ușor să le împac pe ambele. Totuși, cred că am reușit. 

Într-un fel, proiectul de la Piatra Neamț a fost unul artistic, cum ar trebui să fie orice proiect de management, e un proiect de viziune, nu te duci doar să dai niște salarii.

Consideri că managerul unei instituții de cultură trebuie neapărat să fie artist?

Nu cred că e neapărat nevoie, există oameni cu o viziune extraordinară care pot fi manageri culturali, doar că trebuie să fi demonstrat asta înainte. Evident, să nu fie tot felul de oameni numiți politic. Deci sunt două posibile tipuri de curatoriat, iar eu cred în ambele.

Te gândești la un mandat la un teatru mai mare?

Deocamdată mă gândesc la vacanță, fiindcă nu am mai avut vacanță de vară de 7 ani, dat fiind faptul că Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se desfășura la început de septembrie și munceam toată vara. După vacanță o să văd. Nu am un răspuns.

„Poveștile bunicilor șoptite de mame fiicelor” este un spectacol pe care l-ai montat în Polonia și se bucură de critici foarte bune. Textul este scris de tine. Care este povestea pe care ai vrut să o transmiți?

Da, este un text scris de mine, în urma unei documentări făcute în paralel, în Polonia și în România. În ceea ce privește contextul românesc, evident că de mare ajutor mi-au fost cartea  „Politicile duplicității” de Gail Kligman, filmul lui Florin Iepan „Născuți la comandă. Decrețeii”, „Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu” de Corina Doboș, cercetările făcute de Centrul Filia la care am avut acces prin amabilitatea Andradei Cilibiu.  

În Polonia am lucrat împreună cu dramaturga Anna Mazurec, ea m-a ajutat să găsesc contactele persoanelor intervievate, mai ales din zona activistelor din Polonia și a fost și cea care m-a ajutat să înțeleg mai bine întregul context.

Deci ai vorbit cu femei care chiar au protestat în stradă, în Polonia, pentru dreptul la avort?

Da. Și am stat de vorbă și cu femei refugiate în Polonia din Ucraina.

Falimentul sistemului polonez s-a văzut și mai clar când acestea au ajuns în Polonia și au aflat că acolo, de exemplu, nu se dădea pastila de a doua zi decât cu prescripție de la doctor. Nu doar că era interzis avortul, dar și situația metodele contraceptive era problematică. Pentru ucrainence a fost un șoc. A fost un moment în care, cu ajutorul unor ONG-uri, au putut face avorturi la cerere în Cehia sau Slovacia fiindcă în Polonia era imposibil.

E greu de imaginat că în Polonia, în Uniunea Europeană, în secolul 21, se întâmplă lucrurile astea. Mai ales că, istoric vorbind, Polonia e una dintre primele țări din lume care au legalizat avortul la cerere. 

Textul se concentrează pe ceea ce se întâmplă în prezent în Polonia sau și pe poveștile mamelor noastre, din comunism?

Pe mine de aceea m-a interesat tema asta fiindcă voiam să reevaluez trecutul nostru, în paralel cu ce se întâmplă acum în Polonia și să citesc prezentul avînd în fundal dinamica unor mecanisme din trecut. Sunt epoci diferite, dar scenariile sunt similare. E incredibil că nu învățăm nimic din trecut, suntem țări cu experiențe istorice recente oarecum similare.

Cazul României, cu decretul 770 al lui Ceaușescu, e un exemplu de decizie catastrofală nu doar pentru generațiile de atunci, ci și pentru cele care au urmat – copii nedoriți, copii cu malformații crescuți în orfelinate, femei care au murit și au lăsat în urmă familii.

De fapt, cea mai mare problemă din Polonia este că, și dacă se descoperă în perioada de sarcină că există riscul unor boli sau malformații pentru copil, femeia este obligată să nască. Viața mamei nu poate fi salvată decît în momentul în care se constată decesul fătului, ceea ce a făcut să existe cazuri de decese dramatice în rîndul femeilor poloneze în ultimii ani.

Cum a reacționat publicul polonez la această temă, la spectacol?

Publicul a fost foarte receptiv și entuziasmat fiindcă, de fapt, societatea poloneză este împotriva acestei aberații. Nu avem două tabere: majoritatea, inclusiv oameni religioși practicanți trăiesc în secolul 21 și nu mai acceptă aceste extreme.

Pe mine m-a interesat și dimensiunea politică, mecanismul puterii. Cumva, lucrurile s-au schimbat, dar unele mecanisme funcționează și acum.

Foarte interesant e că dacă erai complice la avort, riscai atunci, în România, închisoare. Asta se întâmplă și în Polonia astăzi. Dacă dai un medicament avortiv cuiva, riști închisoare. Ceea ce e șocant.

Mie mi se pare că lucrurile au luat-o razna în toată lumea. Dacă ne uităm la Statele Unite este îngrijorătoare tendința de a priva femeile de dreptul de a deține controlul asupra propriului corp.

În spectacol, am încercat să blurez cumva liniile de demarcație între ieri și azi, între România și Polonia, tocmai pentru a atrage atenția că e vorba despre o temă globală și despre o luptă continuă a femeilor pentru drepturile lor.

În acest context, ce relevanță consideri că are arta? Are puterea de a schimba ceva?

Depinde de artă. Peste noapte, arta nu poate să schimbe nimic. Dar pe termen lung, se mai pot schimba lucrurile.

Dau un exemplu de la Piatra Neamț. Un spectacol bun, făcut la început, nu a schimbat publicul. Însă o muncă susținută de o echipă timp de 7 ani a dus la această realitate – avem un public numeros și deschis la dialog. Asta se întâmplă în timp, trebuie să muncești mult ca să existe la un moment dat un impact.

Pe de altă parte, unii oameni contestă politizarea artei, în sensul că ea bifează teme populare în zilele noastre în mod intenționat.

Arta tot timpul a fost politică, inclusiv la Shakespeare este vorba despre putere și mecanismele ei. Nu văd cum ai putea să faci o artă cu totul desprinsă de contextul real. Mai mult, arta care încearcă să evite contextul politic, aceea e o artă politizată, în sensul complicității cu un anume status quo.

E o artă care spune clar: noi nu vrem să ne băgăm în așa ceva, fiindcă noi urmăm agenda puterii.

Dar, legat de întrebarea ta, dacă arta mai poate schimba ceva, cred că există mulți artiști care își asumă o poziție activistă. Inclusiv în cazul spectacolului din Polonia, la final, sub haina personajelor, actorii dau informații utile despre ce pot face femeile care se confruntă cu consecințele legii antiavort.

Iar dacă cineva are o problemă cu asta, răspundem: „dați în judecată personajele”. Pe de o parte, reprezintă un tip de activism, pe de altă parte pune Poloniei o oglindă în față, care spune: dacă am ajuns aici, să ne spunem părerile prin intermediul personajelor și al ficțiunii pentru a nu fi legal în pericol, înseamnă că în societatea asta lucrurile nu sunt chiar ok. Și că legea trebuie schimbată în funcție de realitate.

Ești activă civic doar prin arta ta și ți se pare suficient sau simți nevoia să te exprimi și altfel? De la social media, la proteste în stradă…

Temele pe care le abordez vin din interesul meu personal, nu îmi aleg teme la modă. E posibil să existe artiști care încearcă să se urce pe un val, dar eu îmi aleg ceva ce mă interesează pe mine. Nu toate temele pe care le documentez devin spectacole. Depinde și de circumstanțe uneori.

Cred că activismul și alegerea unor teme se suprapun. Pe de altă parte, atunci când fac un spectacol, merg mult pe teren, pun multe întrebări și, de obicei, nu mă duc singură, ci împreună cu alți colaboratori. La finalul documentării, uneori avem și mai multe întrebări. Realitatea nu îți dă întotdeauna răspunsuri, ci îți oferă și mai multe întrebări.

Spectacolele mele au o doză de activism, însă încerc să evit tezismul. Eu nu le spun oamenilor că lucrurile sunt așa, ci le propun să reflectăm împreună.

Iar dacă simt nevoia să mă exprim de urgență sau să protestez față de ceva în afara sălii de repetiții fac și acest lucru, evident.

Sunt curioasă cum te raportezi la ceea ce pare a fi conturarea unei mișcări feministe în teatrul românesc, care nu e neapărat feministă prin spectacole, ci prin afirmații directe, multe pe social media, în presă. De exemplu, cum a fost discuția de la nominalizările UNITER, de la care lipseau femeile regizoare.

Pe mine chiar nu mă interesează premiile. Când au venit, uneori le-am ridicat, alteori le-a ridicat altcineva în numele meu, nu asta e miza mea, să mă duc să ridic un premiu la Gala UNITER. Nu cred că e o platformă unde să îmi pot exprima anumite idei, dar respect opțiunile altor colege de a considera această gală o platformă.

Până la urmă, fiecare dintre noi are libertatea de a-și alege spațiile de exprimare și de acțiune, important e ca diferitele intervenții să se coaguleze și cred că lucrul acesta se întîmplă deja.

“Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus.”

Discuția a fost dincolo de nominalizări, s-a vorbit inclusiv despre ideea că femeile au mai puține șanse să intre în teatrele mari, atunci și mai puține șanse la nominalizări. Tu aderi la ideea că un manager de teatru ar trebui să includă în selecția unei stagiuni regizoare în mod intenționat sau să fie un procent egal, femei și bărbați?

Unii consideră că o astfel de împărțire ar încerca să compenseze sute de ani în care femeile au fost discriminate.

Eu cred că există regizoare foarte bune și cred că o astfel de raportare ar fi jignitoare. Managerii de teatru nu trebuie să fie forțați să invite femei artiste, ci realizările lor ar trebui să le impună de la sine pe toate regizoarele femei foarte bune, uneori chiar mult mai bune decât colegii bărbați. Este o realitate: sunt foarte multe regizoare femei care au discursuri artistice relevante.

Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus. M-ar deranja să aflu că am fost invitată să lucrez într-un teatru doar pentru că sunt femeie și trebuia să completez o cotă pentru ca managerul să obțină un punctaj favorabil.

Nu vreau să aud despre ideea de a „forța” intrarea femeilor într-un anumit domeniu. Știu că se discută în toată lumea, chiar și în politică, ideea de paritate. Ea, în sine, nu e o idee rea. Mi se pare ok să existe paritate, dar prin recunoașterea calităților femeilor, fie că e vorba despre artă, știință sau politică, să nu fie doar de fațadă ca să bifăm paritatea. Ni se cuvine recunoașterea, nu ni se face niciun favor.

Eu cred că un director de teatru din România, în acest moment, nu are nicio scuză să nu aibă regizoare femei în stagiune. Din acest punct de vedere, da, colegele mele au dreptate. Dar aș muta discuția în altă zonă, nu în cea a galei cu premii, cu coronițe. Discuția aceea se duce într-o zonă periculoasă, a orgoliilor, care nu mai poate fi controlată.

Spectacolul Două ore cu pauză este sold out la fiecare reprezentație. Cum s-a născut acest text, ce te-a interesat în mod special – statutul profesorului în România?

Eu am terminat și Litere, iar cele mai bune prietene ale mele sunt din perioada studenției la prima facultate.Ele îmi povestesc ce se întâmplă în sistemul educațional, unde probabil aș fi ajuns și eu, dacă nu făceam Regie.

Mă interesează foarte tare cum mai poți face educație în secolul 21, cum mai poți atrage pe cineva într-o zonă a dezbaterii, a cititului, a creativității.

Lucrurile s-au schimbat. Eu nu sunt genul care să spună că nu ar trebui să stea copiii cu ochii-n telefoane, că tehnologia este un lucru rău, nicidecum. Și asta am încercat să fac, să tatonăm ceea ce se întâmplă acum cu educația.

Iar în România, educația este subfinanțată. Dacă nu se schimbă ceva la nivel politic, până la urmă o să ne cadă șandramaua în cap. Sistemul e terminat. Tinerii absolvenți nu mai intră în sistem și au motive întemeiate: cu banii primiți, un debutant abia își plătește chiria.

Când am început documentarea nu începuseră încă protestele din educație. Am făcut multe interviuri în Piatra Neamț, Cluj, București, actorii au făcut și ei interviuri, de asemenea studenții de la Cluj cu care am lucrat. Deci am avut o paletă largă de opinii. Apoi, în repetiții, am urmărit ce se întîmpla la proteste și am și fost la protestul de la Cluj.

Interesul meu a apărut citind o carte de la Casa de Pariuri Literare, care se numește Prof de Română. E o antologie cu 5 volume, care cuprind aproape 100 de mărturii ale profesorilor și din rural și din urban, de vârste diferite.

Ce pași vezi tu necesari pentru schimbarea sistemului?

Cred foarte mult în încurajarea profesorilor tineri să meargă în zone defavorizate, cu niște salarii mult mai bune. Noi nu mai avem profesori în rural, iar asta ne costă pe noi toți, generații întregi.

Apoi, m-a interesat imaginea profesorului. Când ești plătit prost și viața ta este sub limita decenței, tu nu ai autoritatea necesară în fața elevilor sau a părinților. În sistemul de învățământ de stat pare că suntem la privat – părintele știe mai bine decât profesorul ce bibliografie trebuie să dea, ce note.

În acest context, ce te-a determinat pe tine să te întorci la catedră, la facultate?

Am predat la Masterul de Regie și am lucrat și cu studenți actori, iar anul trecut am luat anul 3 de Regie și am lucrat cu 3 studenți regizori.

Cred că în educație ar trebui să vorbim despre o libertate ghidată și despre o disciplină care te ajută să fii eficient. Mai cred că asta chiar poate fi o platformă în care pot fi exprimate și dezbătute niște principii despre societate și despre artă.

Încotro o apucă un tânăr care termină regie de teatru?

În independență. Eu asta am făcut, deși aveam invitații în teatre, am ales independența în mod conștient. În Cluj există spații unde poți face proiecte, poți aplica la AFCN.

Pe de altă parte, față de acum 20 de ani, există proiecte dedicate tinerilor regizori, festivaluri precum Debutantul de la Sfântu Gheorghe, TNT la Craiova, proiectul 9 G la TNB. Oportunități apar. Evident, din punct de vedere financiar nu vei trăi ca un corporatist. Sunt niște riscuri pe care ți le asumi, dar nu înseamnă că la un moment dat nu vei putea să te susții.

Este un mit ideea artistului sărac. Uneori, ca și în cazul profesorilor, este susținută această imagine a precarității care cică te înnobilează. Nu e chiar așa. Aș încerca să îi încurajez pe studenți să chestioneze astfel de prejudecăți. În orice meserie este greu, dar depinde care sunt prioritățile și valorile tale.

“Trebuie organizate urgent concursurile de management în teatre”

În teatrele bucureștene, inclusiv la Excelsior, se văd niște schimbări în abordarea artistică, au fost numiți mulți manageri interimari tineri. Dar sunt curioasă ce crezi despre sistemul în care se întâmplă asta, acela în care nu au mai fost organizate concursuri, așa cum prevede legea, iar în multe teatre există interimate de 4 ani sau și mai mult.

Eu văd lucrurile așa: trebuie făcute urgent concursurile. Un concurs câștigat impune o relație corectă între ordonatorul de credite și manager, precum și între manager și angajați. De acolo se poate construi, pe baza unui plan de management, aprobat de ordonatorul de credite, în care managerul își asumă să construiască ceva, ordonatorul să susțină financiar, iar echipa de angajați să funcționeze conform unui scenariu clar.

Un observator, cum e presa, poate spune că un manager a făcut sau nu a făcut, poate face un bilanț. Dar dacă vorbim despre un interimar, el nu își asumă nimic, nici ceilalți nu prea au de ce să te critice, iar asta cred că e în defavoarea tuturor, inclusiv în defavoarea ordonatorului de credite.

De ce și în defavoarea ordonatorului?

Sunt niște probleme legale acolo și poate fi suspectat de rea credință. Nu există un motiv real pentru care să nu organizeze concursuri.

E important să existe un program și o relație corectă între părți. Acum fiecare face cam ce se poate.

La concursul pentru postul de manager al TNB, comisia a decis că niciun candidat nu a prezentat un proiect suficient de bun. Cum ți s-a părut acea concluzie?

Nu mai țin minte exact cine a candidat, eu eram plecată pentru un proiect în Germania atunci. Nu am văzut proiectele de management, nu pot să spun ceva în privința lor.

Ministrul Culturii a spus că va organiza un alt concurs. Au trecut peste 2 ani de atunci și nu a mai organizat nimic. Ce spune situația de la TNB despre teatrul românesc?

Că este un haos total. Interimatul, cârpeala fără sfârșit, nu folosește nimănui, nici măcar politicienilor. Ok, urmează alegeri și nu vrei să faci asta la final de mandat, înțeleg. Dar când ești la începutul mandatului, asumă-ți și organizează.

În plus, în fiecare an există o evaluare anuală. Există instrumente prin care managerul poate fi trimis acasă, dacă la evaluare se constată că nu își face treaba.

Ți-a trecut prin cap să participi la acel concurs?

TNB este o structură imensă, greoaie. Nu știu dacă s-ar potrivi neapărat cu tipul meu de gândi teatrul. Nu mi-a trecut prin cap, eram implicată în alte proiecte.

Dacă totuși mi-ar trece vreodată prin cap, modelul după care m-aș ghida, nu ar fi acesta al unui teatru total închis în acea clădire. Cred că un teatru național ar trebui să fie foarte deschis, cu antene în foarte multe direcții, cu oameni noi în secretariatele literare. Acești oameni sunt sau ar trebui să fie creierele teatrelor. Există și exemple pozitive: la TNB, Cristiana Gavrilă face o treabă foarte bună, ea a coordonat ani de zile proiectul 9G.

E importantă libertatea în creativitate.

De când cunosc eu Teatrul Național, mi se pare o structură rigidă care, dacă mai funcționa încă acum 10 ani, acum nu prea mai văd cum ar putea să funcționeze așa. E nevoie de curaj și de aer proaspăt.

“Modelele de teatre naționale s-au schimbat în toată lumea.“

Către ce tind aceste modele?

Către o deschidere mult mai mare către public. Clădirea în sine rămâne un centru care iradiază către alte cartiere, către alte zone. Teatrul Național București nu e doar al Bucureștiului, nici nu e subvenționat de București. El ar trebui să transmită semnale de schimbare către întreg sistemul teatral.

Poate ministrul Culturii gândește că, totuși, merge bine rețeta de acum, iată, spectacolele sunt sold-out, se epuizează biletele online în câteva minute. De ce ar schimba ceva?

În ultimul an sălile din București sunt cam sold-out peste tot. Eu mă bucur foarte mult de acest interes al publicului pentru teatru, mi se pare foarte tare.

Și atunci, de ce ar schimba ceva ordonatorii de credite?

Fiindcă tot timpul ceva merge bine pentru o anumită perioadă, iar tu trebuie să fii cu un pas înainte, să anticipezi, să nu ajungi să nu mai ai public. Publicul trebuie mereu reînnoit. De aceea se schimbă manageri, se schimbă direcții, se reinventează instituții peste tot în lume.

Trebuie reinventat inclusiv conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?

E o întrebare pe care trebuie să și-o pună fiecare manager. Ce reprezintă cultura națională într-un context internațional, într-o lume a colaborărilor interdisciplinare?

Eu în Madrid am lucrat cu o scenografă din Berlin, în Germania am invitat un muzician bulgar. În teatre naționale din afară se întîlnesc echipe internaționale. Noi ne blocăm în aceleași nume de regizori, de actori, în aceleași formule.

Dincolo de lumea teatrului, ce îți place să faci?

Să citesc, să văd filme, să cunosc oameni noi. Uneori am impresia că, dacă vrei să fii creativ, trebuie să ieși din mediul în care activezi și să vezi altceva. Asta îmi doresc și eu, să ies un pic din bula asta care uneori îmi dă senzația de irespirabil.

Pentru mine, Bucureștiul, deși e casa mea, a fost un nod între Piața Neamț și alte locuri. Aș vrea inclusiv să stau acasă, să mă revăd cu prieteni din București, să ies puțin din contextul teatral, să am momente în care să dau un reset.

Între atâtea experiențe internaționale, ce te-a făcut să rămâni în București?

Mie îmi place foarte mult Bucureștiul, am o relație de love & hate cu el. M-am gândit de câteva ori să plec. Pe de altă parte, circul foarte mult, și că am casa aici sau la Berlin nu e chiar așa o mare diferență, dacă sunt mai mult pe drumuri decât acasă.

Ca simplu cetățean, nu te-a apucat furia și dorința de a pleca?

Ba da, și furia și spaima. De aia am și vrut uneori să plec. Dar, de fapt, prin natura meseriei, nu stau prea mult într-un singur loc. Nu mă împac cu lucrurile definitive. Faci tot ce poți acolo unde ești la un anumit moment dat. Și pleci când simți că e momentul să pleci.”

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Gianina Cărbunariu, regizoare: “Trebuie reinventat conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?” appeared first on Cultura la dubă.

În luna decembrie, Festivalul online Artekino pune la dispoziția iubitorilor de film o selecție de 12 pelicule realizate de cineaști europeni în ultimii ani. Acestea sunt disponibile gratuit pe site-ul Arte.tv în franceză, germană, engleză, spaniolă, poloneză și italiană.

În urma vizionării, publicul are ocazia să voteze filmul care va primi „European Audience Award” în cadrul ediției de anul acesta a festivalului. Iar votul reprezintă șansa de a câștiga o excursie la Festivalul de la Cannes sau la cel de la Berlin, în urma unei extrageri aleatorii.

De la documentare la ficțiune, filmele selectate reprezintă producții din cinematografia europeană, premiate la festivalurile internaționale de film. Cultura la dubă vă prezintă câteva dintre ele.

Tipografic Majuscul, în regia lui Radu Jude, a avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Berlin anul trecut. Filmul pune în legătură două povești și două istorii. Una este povestea reală a adolescentului Mugur Călinescu, tânărul de 16 ani care, în anii ’80, scria cu creta pe zidurile unor clădiri din Botoșani mesaje împotriva regimului Ceaușescu.

Povestea lui e pusă în scenă așa cum a reconstituit-o Gianina Cărbunariu din dosarul lui de Securitate, pentru spectacolul cu același nume montat în 2013 la Teatrul Odeon din București. A doua este povestea oficială a României: imagini din arhiva Televiziunii Naționale, exact din aceeaşi perioadă.

Filmul lui Radu Jude a primit premiul criticilor la Festivalul Internațional de Film de la Sofia, în 2021.

Un alt film prezentat în cadrul festivalului este Oasis (2020), al regizorului Ivan Ikic, propunerea Serbiei pentru Premiile Oscar.

Acesta urmărește viețile a trei adolescenți care trăiesc într-o instituție pentru persoane cu nevoi speciale și ajung în mod neașteptat într-un triunghi amoros, care amenință să se transforme în confruntare. În 2020, Oasis a câștigat Premiul pentru cel mai bun film la categoria Label Europa Cinemas în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția.

Unul din cele două documentare selectate, Petit Samedi (2020), al regizoarei belgiene Paloma Sermon-Daï, spune povestea adicției prin prisma relației mamă-fiu.

Damien Samedi este un un fiu iubitor și un iubit grijuliu, dar s-a luptat cu dependența de droguri în cea mai mare parte a vieții lui de adult, bazându-se pe sprijinul mamei sale. Petit Samedi este un portret universal al unei persoane care își înfruntă demonii, În 2020, el a primit Premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul de Film de la Atena.

De la revolta insurgenților proruși din estul Ucrainei, în 2014, sute de femei s-au înrolat în armată, însă numai câteva au reușit să ajungă pe linia frontului. Pentru a realiza Inner Wars, cineasta Masha Kondakova se duce în zona de război pentru a urmări viața de zi cu zi a trei dintre ele, ajungând să-și pună în pericol propria viață. Filmul a fost lansat în 2020 și se află de asemenea în selecția Artekino.

În cadrul festivalul pot fi văzute, de asemenea, Sami, Joe and I (r. Karin Heberlein, Elveția, 2020), The Last to See Them (r.Sara Summa, Germania, 2019), When the Trees Fall (r. Marysia Nikitiuk, Ucraina, Polonia și Macedonia, 2018), Wood and Water (Jonas Bak, Germania, 2021), Nocturnal (r. Nathalie Biancheri, Regatul Unit, 2019), LOMO: The Language of many others (Julia Langhof, Germania, 2017), Jiyan (r. Süheyla Schwenk, Germania, 2019) și Call me Marianna (r. Karolina Bielawska, Polonia, 2015).

Toate filmele sunt disponibile pe site-ul Arte.tv până pe 31 decembrie.

The post „Tipografic Majuscul”, „Oasis” și alte filme europene pot fi vizionate gratuit la Festivalul online Artekino appeared first on Cultura la dubă.

În martie 1967, Teatrul de Stat din Piatra Neamț participa la două festivaluri, în Nürnberg și München. Una dintre scenele germane pe care s-au jucat spectacolele instituției române se numea Teatrul Tineretului (Das Theater der Jugend).

Inspirat de această denumire, directorul de atunci al teatrului, Ion Coman, a solicitat conducerii locale schimbarea titulaturii instituției pe care o conducea. De atunci, teatrul din Piatra Neamț a devenit Teatrul Tineretului, un nume pe care și l-a asumat în totalitatea semnificației lui, de atunci și până în prezent.

Teatrul Tineretului(TT) este unul dintre teatrele altfel din țară. Este finanțat de stat, dar viziunea, subiectele abordate și modalitățile de lucru îl încadrează mai degrabă în zona independentă.

„Este un teatru care întotdeauna a avut că tradiție tinerețea sau inovația, experimentul. Sincer, mi se pare un teatru foarte special în tot contextul românesc.”, spune Gianina Cărbunariu, manager al TT.

Regizoare de teatru și dramaturg, Gianina a scris și montat piese pentru multe teatre internaționale, dar și din țară. În 2017 a câștigat prin concurs postul de director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț și astfel s-a întors în orașul natal.

De Piatra Neamț o leagă primele amintiri care țin de teatru.  Ne povestește că atunci când era în liceu, a intrat pe ascuns și a nimerit la repetiția spectacolului ,,Orfanul Zhao” de Ji Jun Xiang, regizat de Alexandru Dabija. A reușit să stea doar 10 minute, însă acestea au contat enorm, pentru că au trezit în ea dorința de a fi parte din universul teatral.

,,Când eram în liceu mergeam foarte des la teatru și am prins o perioadă interesantă, anii ’92-’96. De ce? Era imediat după Revoluție și festivalul de teatru care fusese, probabil, primul festival din România, înființat în 1969 și  întrerupt în 1985 din cauza cenzurii, revenea.”

Încă din perioada comunismului, fiind la 350 de kilometri de București, la Teatrul Tineretului atmosfera era ,,un pic mai departe de cenzură, mai puteai să o faci pe nebunul în anii aceia. Și cred că asta s-a păstrat cumva în spiritul teatrului.”, povestește Gianina.

Am vrut să vedem cum supraviețuiește un teatru în orașul Piatra Neamț și ce impact are asupra comunității, așa că am mers la Piatra două zile. Am ajuns într-o dimineață de joi și am găsit liniștea specifică unei zi de duminică, nicidecum agitația zilei de joi dintr-un oraș. În ciuda zonei montane în care se află, în aer se simțea deja canicula care urma să cuprindă orașul la prânz și moleșeala specifică unei zile de vară.

Teatrul este poziționat chiar în centru, tronând prietenos la intrarea în zona istorică a localității. Clădirea cu trei etaje arată ca un mic castel, cu ferestre înalte, rotunjite, nu lăsat în paragină ca multe clădiri istorice din România, ci chiar recent renovat.

Un castel tânăr, care are în permanență o ușă deschisă: agenția de bilete. Alături de Teatrul Tineretului se află parcul cu care își împarte numele, în care sunt la orice oră din zi oameni veniți să se relaxeze. În spatele lui, pe un platou deschis, se află Curtea Domnească, Turnul lui Ștefan cel Mare și cele trei muzee:  de artă, de etnografie, și cel de artă eneolitică, care găzduiește toată colecția de ceramică de Cucuteni.

Pe scările Muzeului Național de Artă am găsit un grup de vreo zece băieți, înconjurați de biciclete de munte. Ne-am apropiat și i-am rugat să ne spună când au fost ei ultima dată la teatru și cum li s-a părut.

„Am fost la teatru ca să nu merg la ore”, ne spune Tudor, molipsind tot grupul cu râsul lui. L-am rugat să ne explice. Ne-a spus că diriginta le-a dat două opțiuni: să rămână la ora ei sau să meargă la teatru.

În general, băieții au fost la teatru cu școala și nu mai țin minte ce spectacole au văzut. Totuși, Mihai își amintește că acum doi ani a fost cu un prieten la un spectacol, din proprie inițiativă.

Totuși, în timpul liber preferă plimbările cu bicicleta. Băieții și-au găsit o pasiune comună pentru ciclism. Fac trasee, urcă cu gondola pe munte și apoi coboară cu bicicleta.

La teatru le-ar plăcea să vadă spectacole care au la bază texte dramaturgice din manualele școlare, ca să le înțeleagă mai bine, ne zice Tudor. El e în clasa a 10-a și face referire, bineînțeles, la Caragiale.

Când s-a lăsat seara, am mers la teatru și am mers, literalmente, cu teatrul prin oraș: „Viitorul din trecut” este un spectacol itinerant, cu un traseu care începe în sala teatrului, continuă pe străzile orașului și se încheie la Palatul Copiilor și în împrejurimile acestuia.

Ne-am plimbat cu căștile pe urechi, ascultând vocile actorilor, urmându-i prin oraș, sub privirile nedumerite ale trecătorilor. Momentele neprevăzute, în care realitatea unei seri obișnuite din Piatra Neamț se îmbina cu povestea piesei de teatru, s-au simțit naturale și parcă i-au dat farmec.

Spectacolul a fost  adaptat orașului, ale cărui povești le aduce la viață. Scenariul a fost conceput în urma consultării unor documente istorice și în urma realizării unor interviuri cu actorii TT și cu locuitorii orașului.

Regizorul Clemens Bechtel l-a conceput special pentru 16 spectatori și era o idee care exista din 2019, însă premiera a avut loc în pandemie. O potrivire neașteptată. Traume din trecut, precum nedreptățile suferite de evreii din Piatra Neamț sau opresiunea comunismului se îmbină în acest spectacol cu perspectiva nesigură a unui viitor post-pandemic.

Printre spectatori găsim un cuplu tânăr, Dimitrie și Ilinca.

„Înainte veneam separat la teatru, acum venim împreună.”, ne spune Dimitrie, și apoi ne face cu ochiul. El este student în București, mutat înapoi acasă din cauza pandemiei, iar ea termină clasa a 12-a. Ilinca urmează să dea la Drept, iar mersul la teatru e una din modalitățile ei de relaxare.

Teatrul Tineretului se afirmă ca un teatru al colaborării creative între artiști, angajați sau invitați și public. Sub umbrela identității „Teatrul Tineretului – CO-Laborator de creație”, instituția a creat de-a lungul timpului proiecte menite să deschidă un dialog real și să provoace bucuria procesului creativ colaborativ.

#SafeSpoTT este un proiect de suflet al Gianinei, prin care sunt produse trei spectacole de teatru educațional, bazate pe texte selectate în urma unui concurs adresat tinerilor dramaturgi. Spectacolele sunt realizate de echipe compuse din profesioniști sub 35 de ani, dublate de asistenți voluntari, elevi de liceu. Astfel, aceștia pot urmări toate etapele producerii unui spectacol, de la idee la premieră.

„Era foarte interesant că după primele lecturi și discuții cu asistenții liceeni, textul câștiga pentru că tu chiar dacă ai 25 de ani și scrii un text despre liceeni, tot nu mai ești la curent cu limbajul, temele și preocupările lor.”

Fiind un teatru județean, Teatrul Tineretului se adresează atât publicului din oraș, cât și celui din localitățile învecinate. Spectacolele marca #SafeSpoTT sunt reprezentate atât în Piatra-Neamț, cât și în Roman și Târgu Neamț.

Gianina crede în comunitate și consideră că rolul teatrului este să ajungă la cât mai mulți oameni, indiferent de mediul din care provin. În 2019 a demarat proiectul LansaTT, care își propune să realizeze educație culturală în mediul rural și să creeze obișnuința mersului la teatru. Împreună cu sociologul Valer Simion Cosma, Vlad Socea – consultant artistic TT și actorii Andrei Merchea, Dragoș Ionescu și Paul Ovidiu Cosovanu, a desfășurat o serie de întâlniri creative cu peste 120 de elevi din satele din județul Neamț.

,,Am găsit niște copii super tari, care își doresc să aibă acces la cultură. Pe de o parte, m-am bucurat foarte mult pentru că am avut reacții și de la profesori. De exemplu, copii foarte interiorizați, care după un atelier comunicau foarte bine și profesorii erau mirați. Sau elevul «rău» al clasei despre care profesorul spunea «dacă vreți pe ăsta îl scot», era unul dintre cei mai tari la atelier.

Pe de altă parte, a fost trist pentru că asemenea oferte vin foarte rar, ar trebui să existe un plan național de susținere al unor inițiative de genul acesta. Fiecare teatru ar putea să facă asta pentru că este un mediu unde oamenii chiar își doresc și se simțea lipsa acestui tip de comunicare prin artă, de educație artistică, dar și civică.”

Una dintre actrițele care lucrează cu copiii mici, la grădiniță, este Cătălina Bălălău. Ea este din Pitești și a venit în trupa teatrului când era în al doilea an de master la UNATC. Consideră proiectele de la TT sunt o provocare și o mare bucurie. A lucrat și cu tineri din orfelinate și ne povestește că s-a emoționat, văzând cum aceștia pășeau timid pentru prima dată într-o sală de teatru. Își amintește, zâmbind, cum i-a întrebat o dată pe copii:

,V-ați dori să aveți super-puterea de a auzi ce gândesc oamenii mari?”, iar unul dintre copii a răspuns:

 ,,Abia pot să-mi aud gândurile mele, dar pe ale celorlalți!”.

A doua zi în Piatra Neamț se scurge rapid, în plimbări prin oraș și discuții cu cei din echipa teatrului. Un alt membru al trupei cu care am avut ocazia să discutăm este Florin Hrițcu. El este din Botoșani și după liceu a plecat la București ca să studieze actoria la UNATC. După facultate, a lucrat o perioadă în mediul independent, având colaborări cu mai multe teatre din București.

Ne spune totuși,  fără nici un fel de rezervă, că a avut job-uri în multe alte domenii, care îi asigurau un venit mult mai mare: a lucrat în animație pentru copii sau la o sală de fitness. Deși nu era împlinit, aproape renunțase la ideea de a face teatru. Regizorul Bobi Pricop este cel care l-a adus în trupa Teatrului Tineretului, din care face parte acum.

,,Este prima întâlnire pe care am avut-o eu cu noțiunea de trupă de teatru de stat. Când am terminat am lucrat în București și la ACT, am avut colaborări și la Odeon, la Nottara, dar îmi doream experiența de teatru cu culise, cu oamenii din spate, mașiniști… tot tacâmul. Eu la București am lucrat în spectacole independente. Cred că o trupă de teatru se menține unită dacă reușesc destui oameni să își lase orgoliile artistice și personale la o parte la lucru”, spune Florin.

Se înnopta și începea să fie răcoare când ne-am ocupat locurile la spectacolul ,,Va urma. Pe Planeta Oglindă.”, regizat de Gianina Cărbunariu.

În weekend, Piața Ștefan cel Mare devine pietonală. În fața teatrului se află o zonă delimitată, cu scaune pentru public. Se joacă afară, la balcoanele teatrului și în fața acestuia. Întunericul este esențial, pentru că o parte importantă din spectacol este video-maparea pe fațada clădirii.

Este ora 21.55 și toate scaunele s-au ocupat. Noi, spectatorii, primim și în această seară câte o pereche de căști. Însă nu suntem singurii care vor lua parte la experiența spectacolului.

În jurul nostru, în afara benzii de delimitare, s-au adunat grupuri de tineri sau părinți cu copii care vor și ei să vadă spectacolul . Pus în scenă astfel, spectacol are un impact diferit asupra spectatorilor: unul cu poveste și context pentru cei care pot auzi vocile actorilor în căști și un al doilea pentru cei din exterior, care au parte de o experiență vizuală și muzicală.

Pe scurt, spectacolul se rezumă la o întrebare: „Cum ar fi ca toate speciile care au dispărut de pe Pământ să-și găsească locul pe altă planetă?”. Ideea i-a venit Gianinei în pandemie, context în care teatrul părea să devină una dintre aceste specii pe cale de dispariție. Spectacolul acesta își propune, în primul rând, să vindece:

,,Simțeam nevoia să ne întoarcem în stradă, să ieșim cu acest spectacol. În momentele grele eu cred că artiștii trebuie să se deschidă foarte mult spre comunități. Cred că este și o chestiune de vindecare a unor răni sociale, suntem răniți cu toții.”

„Va urma. Pe Planeta Oglindă” ne-a pus zâmbetul pe buze prin ingeniozitate și joacă. Include un monolog din Cehov și referințe la filmele lui Stanley Kubrick. Momentul de hip-hop de la final e inspirat din muzica lui Macanache și poate fi auzit și de cei care nu au căști.

A fost interesant să observăm cum la unele părți râdeau copiii, iar la altele adulții, sau să ne scoatem căștile și să vedem cum este spectacolul pentru cei care nu aveau căști. Însă, pe lângă latura comică, spectacolul trage un semnal de alarmă legat de natura umană, care se rezumă în replica „Nu este o glumă. Este o planetă.”

În cele două zile petrecute la Piatra Neamț am putut observa ce rol poate îndeplini un teatru în viața unui oraș, atunci când acesta își propune să fie relevant pentru publicul său și să-l reprezinte. Pentru a reuși, e nevoie de deschidere, de dorință de dialog și de curaj.

Uneori, atunci când faci lucrurile altfel, te poți trezi cu reacții negative neașteptate, și în cel mai rău caz, nefondate. Așa s-a întâmplat în noiembrie 2020, când spectacolul ,,98% Decizia corectă”, regizat de Elena Morar și produs în cadrul #SafeSpoTT, a atras critici din partea presei și scenei politice locale pentru că aborda deschis o temă sensibilă pentru societatea românească – adolescentele aflate în situația de a deveni mame.

Astfel de situații ne dau ocazia să realizăm că teatrul și artele performative devin poate și mai relevante atunci când depășesc funcția de divertisment și deschid, fie că ne place sau nu, subiecte tabu, inconfortabile, în jurul cărora gravitează incertitudini.

Într-o lume în care suntem din ce în ce mai obișnuiți ca dorințele noastre să fie împlinite, e important ca arta să-și păstreze libertatea de a nu fi mereu pe plac:

,,În artă nu e ca în business, în sensul că nu există o cerere. Arta creează cererea. Dacă era după comunități, nu exista nici Brâncuși, nu exista niciun artist. Pentru că artiștii nu vin să împlinească un orizont de așteptare, deci nu e business. Sigur că trebuie să existe un dialog.

De exemplu, noi după fiecare premieră și în festival, avem discuții cu publicul, dar nu pentru că vrem să împlinim un orizont de așteptare, ci pentru că vrem să îi provocăm, și da, vrem să oferim și teme care să îi intereseze. Dar dincolo de asta, libertatea artistică este primordială.” – Gianina Cărbunariu.

The post Un teatru tânăr într-un stat îmbătrânit appeared first on Cultura la dubă.

Un scandal pe marginea unor lucruri care nu există în realitate (limbaj vulgar într-un spectacol de teatru pentru tineri) a fost întrerupt sâmbătă seara de realitatea însăși, de o tragedie care este un efect direct al precarității sistemului medical din România.

Sunt manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț din anul 2017.

Joia trecută am prezentat unei comisii formate din profesioniști în domeniu și reprezentanți ai autorității finanțatoare planul meu de management pentru următorul mandat, pe direcția începută acum 3 ani: TT – CO-Laborator de creație – comunitate, colaborare, contemporan, co-producție națională și internațională.

Sunt născută în Piatra Neamț și, adolescentă fiind, am descoperit teatrul mergând să văd spectacolele Teatrului Tineretului, un teatru cu o impresionată tradiție a inovației și a experimentului, mai ales în anii ’70 și ’80.

M-am hotărât să candidez la postul de manager pentru că am considerat că a conduce un teatru presupune asumarea unei misiuni sociale și artistice.

Ceea ce s-a întâmplat zilele astea m-a surprins prin agresivitatea felului în care informații false au fost rostogolite în spațiul public de presă, de organizații conservatoare și de anumiți politicieni, fără niciun fel de discernământ din partea autorităților și fără niciun fel de respect față de spectatori, care s-au putut convinge singuri de impostura acestui demers.

Cred că trebuie să nu cedăm acestor presiuni și să apărăm această instituție de cultură ca spațiu liber de gândire și de exprimare. Ce s-a întâmplat și se întâmplă aici nu este un eveniment local, consecințele pot fi grave și privesc întregul mediu artistic românesc, amenințat de imixtiunea politicului și a unor grupuri conservatoare radicale.

Povestea unui scandal local, care vorbește, de fapt, despre probleme naționale

Scandalul a fost declanșat de publicarea pe un site de știri din Piatra Neamț, cu două zile înainte de premiera spectacolului “98% Decizia corectă”, regizat de Elena Morar, a unui fragment de două pagini din scenariul scris de Andreea Tănase. Cele două pagini care conțineau o scenă de bullying erau, evident, prezentate în afara oricărui context.

Informațiile din ziarul nemțean au fost preluate ca atare de site-ul Coaliției pentru Familie și de alte publicații naționale, printre care și “Adevărul”, fără a se solicita un punct de vedere din partea Teatrului Tineretului.

Între timp, Asociația Alianța Părinților (cu sediul în București) a depus o sesizare la Inspectoratul Școlar Județean Neamț, în care își exprimă indignarea pentru faptul că Teatrul Tineretului promovează “valori occidentale”.

Conform Vice, Asociația Alianța Părinților face parte din Platforma Împreună, unde s-a regrupat Coaliția pentru Familie după eșecul referendumului pentru redefinirea familiei.

În articolul apărut duminică în Libertatea, conform discuției cu doamna Mihaela Nichifor, președinta Asociației Părinților din județul Neamț (care susține că nu are legătură cu Alianța Părinților), “Teatrul Tineretului a făcut întotdeauna spectacole care au avut un impact pozitiv asupra tinerilor.”

De altfel, comentariile și postările părinților care au vizionat spectacolul sunt departe de opiniile exprimate de Alianța Părinților și subliniază necesitatea abordării artistice a unor astfel de teme precum cea din spectacolul “98% Decizia corectă”.

Inspectorul general al ISJ Neamț a ieșit cu o declarație publică joi după-amiază, însă nu pe site-ul ISJ, ci în acel ziar local care publicase știrea despre “limbajul necorespunzător” cu o zi înainte.

Din declarație aflăm că Inspectoratul nu va permite difuzarea spectacolului către elevii din liceele partenere în proiect.

Teatrul Tineretului a prezentat, tot joi, un punct de vedere și a decis difuzarea online a spectacolului către publicul larg, pentru ca acesta să își formeze o opinie în ceea ce privește valoarea artistică și educațională a spectacolului, precum și în ceea ce privește acuzele referitoare la “limbajul necorespunzător”.

Toți cei care au vizionat au putut vedea că nu există limbaj explicit în spectacol și că tema și mijloacele artistice prin care aceasta este explorată nu pot fi acuzate de “vulgaritate” și de “senzaționalism”.

Începând de joi, reprezentanți ai PNL Neamț, în frunte cu tânărul primar Andrei Carabelea, proaspăt ales în funcție, au reacționat pe paginile lor de FB, fără să fi vizionat în prealabil spectacolul.

“Este un scandal care ne afectează orașul, renumele, mândria. Nu îmi doresc ca orașul nostru să fie cunoscut drept un element de bază al vulgarității și al culturii împachetate în senzaționalism.”

Andrei Carabelea, primarul orașului Piatra Neamț

Domnul primar Carabelea a recunoscut chiar că nu a vizionat spectacolul, la o zi după ce acesta a fost pus la dispoziția publicului larg de către teatru, ci a ales să reacționeze în funcție de ceea ce a citit în presă. 

Pentru simplul fapt că Teatrul Tineretului este în subordinea Consiliului Județean, condus de un alt partid, primarul și colegii săi din PNL au politizat întreaga situație, propunînd chiar să ofere “sprijin”  managerului :

“Dacă actuala conducere a teatrului a rămas fără idei, îi invit să ne consultăm. Vom chema toți artiștii orașului, oamenii de cultură, pasionații de lectură și teatru. Vă chem alături, oameni buni! Împreună am pus stop imposturii, nepăsării și comodității.” 

Este evident pentru oricine că un astfel de “sprijin” reprezintă, conform legii, cenzură.

Astăzi, luni 16 noiembrie, Asociația Alianța Părinților a depus la Consiliul Județean Neamț o scrisoare prin care i se solicită autorității să ia măsuri și chiar să destituie din funcție managerul Teatrului Tineretului.

Despre ce este vorba, totuși, în spectacol și în proiectul #safespoTT derulat pe parcursul a doi ani de Teatrul Tineretului?

Spectacolul invită la dialog pe o temă de actualitate, o temă delicată și dureroasă în același timp: România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorelor.

La această temă se adaugă și altele: bullying-ul în școli, lipsa educației sexuale, tentația de a întoarce capul de la realitate și a ne refugia în clișee și prejudecăți.

“Proiectele dedicate publicului tânăr în ultimii trei ani au propus teme care fac parte din realitatea cu care se confruntă adolescenții: consumul de droguri, bullying-ul, efectele mediului virtual asupra comportamentului tinerilor.”

Gianina Cărbunariu, managerul Teatrului Tineretului

Spectacolul “98% Decizia Corectă”, regizat de Elena Morar, face, așadar, parte dintr-o direcție curatorială ce presupune atragerea tinerilor spectatori în sălile de teatru și formarea publicului de mâine.

La fel ca și în cazul altor producții din proiect, adolescenții au însoțit spectacolul începând cu etapa jurizării textelor câștigătoare, au fost prezenți în calitate de asistenți la repetiții, au contribuit la promovarea spectacolelor și la diseminarea informațiilor despre activitățile teatrului.

În cadrul proiectelor educaționale, Teatrul Tineretului a avut întotdeauna o relație deschisă cu liceele partenere, cărora le-am oferit reprezentații gratuite și ocazia dialogului cu echipa artistică, precum și cu psihologi și sociologi.

Tot acest scandal în care Teatrul Tineretului a fost târât de organizații conservatoare și politicieni aflați în goana după voturi, a avut, totuși, și o parte pozitivă: reacția comunității de spectatori de toate vârstele din Neamț, precum și reacția unor cunoscuți artiști, jurnaliști și activiști, care și-au exprimat dezaprobarea față de astfel de derapaje în spațiul public. 

În numele Teatrului Tineretului și al echipei artistice, le mulțumesc frumos și cred că a apăra o instituție de cultură de fundamentalism și de orice încercare de politizare a situației reprezintă în acest moment, în contextul a ceea ce se întâmplă la nivel global, un gest de apărare a normalității și a libertății de creație, de gândire și de exprimare. 

The post Epoca gândirii de Piatra. Editorial Gianina Cărbunariu appeared first on Cultura la dubă.