Azi, de la ora 13.30, Ministerul Culturii va anunța într-o conferință de presă concluziile raportului Corpului de Control trimis la Muzeul Enescu, ca urmare a investigației Cultura la dubă, precum și măsuri pentru protejarea patrimoniului de acolo. De asemenea, ministerul va oferi azi detalii despre recuperarea Coifului de la Coțofenești și pașii următori.

“Mă bucur că brățările dacice și Coiful de la Coțofenești au fost recuperate și îi felicit pe procurorii români și olandezi care au făcut parte din echipa comună de anchetă. Apreciez, totodată, sprijinul Agenției Uniunii Europene pentru Cooperare în Justiție Penală (Eurojust).

Autoritățile române au responsabilitatea de a-și asuma, pe viitor, o gestionare mult mai atentă a unor obiecte de o importanță istorică și culturală excepțională pentru patrimoniul românesc, prin reguli mai stricte și aplicate corect.

Tezaurul național este parte a identității noastre istorice, iar păstrarea lui în siguranță înseamnă mai mult decât un simplu act de cultură: înseamnă protejarea unor simboluri care ne definesc, au un impact puternic asupra întregii societăți și reprezintă moștenirea viitoarelor generații.”, a transmis președintele Nicușor Dan.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Nicușor Dan: “Păstrarea tezaurului în siguranță înseamnă mai mult decât un simplu act de cultură: înseamnă protejarea unor simboluri care ne definesc”/ Ministerul Culturii anunță azi măsuri pentru patrimoniul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

“Le-am menționat și în notificări și în contract, inclusiv în documentul de participare la licitație, indiferent de containere, este obligatoriu să se asigure o suprafață betonată, stabilă și perfect netedă, pe care să se așeze containerul. (…)

Au spus: <E patrimoniu, nu avem voie să facem fundația de beton. Hai, vedeți cum vă descurcați!>

La unul dintre containere, deja una sau două dale sunt sub nivelul pământului. S-au afundat complet. Și s-a deformat containerul.“

Pentru a elibera Palatul Cantacuzino și Casa Memorială George Enescu la începutul lucrărilor de restaurare, conducerea Muzeului Național „George Enescu” a ales ca soluție de depozitare 6 containere modulare. Nu le-a cumpărat, ci le-a închiriat.

Potrivit informațiilor publice de pe SEAP, Muzeul Enescu a plătit până acum aproape 83.000 de euro pentru închirierea și montarea containerelor. Cumpărate, ele ar fi costat 30.000 de euro, prețul unuia în 2021 fiind de 5000 de euro.

O angajată a muzeului a publicat săptămâna trecută imagini cu podelele containerelor găurite încă din primele zile ale mutării, precum și imagini care arată spațiu liber la o îmbinare sau podeaua încrețită de umezeală.

Pentru a înțelege mai bine cum aceste lucruri au fost posibile, am stat de vorbă chiar cu managerul firmei care a închiriat containerele – Elsys Power.

Acesta a acceptat cu deschidere să explice, pas cu pas, ce obstacole au apărut în colaborarea cu Muzeul Enescu. Dezvăluirile sale arată o cu totul altă realitate decât cea prezentată de Ministerul Culturii în comunicatele oficiale.

Dacă ministrul Andras Demeter a declarat “m-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee, ar fi păstrate cu aceeași grijă”, de la reprezentantul firmei de containere aflăm că pe unul dintre containere “a căzut acum un an și ceva un copac înalt cât un bloc de patru etaje”, iar “în momentul de față, dacă mergeți la fața locului, o să vedeți că un alt copac, tot așa, foarte înalt, se sprijină de unul dintre containere și deja l-a deformat.

Am făcut poză și am trimis și notificări, pentru că dacă acel copac cade…“

***

“Era obligatoriu să se asigure o suprafață betonată, stabilă și perfect netedă, pe care să se așeze containerul”

Primul contract cu firma Elsys Power a fost făcut, în urma unei licitații, în octombrie 2021. Pentru o lună de închiriere a 6 containere, costul este de 1824 de euro. Dat fiind că șantierul s-a blocat după 2 ani și lucrările au fost sistate, cheltuielile muzeului cu containerele au crescut, ele fiind folosite deja de 4 ani și jumătate. În total, Muzeul Enescu a plătit până acum 78.432 de euro pentru închiriere și 4740 euro pentru instalare, adică un total de 83.172 euro, potrivit datelor publice de pe SEAP.

O investigație publicată de Cultura la dubă a dezvăluit săptămâna trecută că Muzeul Enescu depozitează astfel patrimoniul, inclusiv manuscrisele lui George Enescu și alte bunuri clasate în Tezaurul României. În imaginile prezentate de Cultura la dubă se observă că apa a pătruns în interiorul containerelor.

Iar în fotografiile publicate ulterior pe facebook de o angajată a muzeului, se observă că sunt probleme la unele îmbinări.

Adrian Mihăilă, managerul firmei Elsys Power, de la care muzeul a închiriat containerele, povestește că prima problemă, totodată cea care avea să producă efecte negative pe termen lung, a apărut încă de la montarea lor, fiindcă muzeul nu ar fi respectat o condiție esențială. Acesta susține că toate informațiile există și în comunicarea scrisă cu Muzeul Enescu – deci ar putea fi verificate de Corpul de Control.

“Am făcut și un raport scris către instituție. În momentul în care am câștigat licitația, unul dintre lucrurile principale pe care le-am menționat și în notificări și în contract, inclusiv în documentul de participare la licitație, indiferent de container, este obligatoriu să se asigure o suprafață betonată, stabilă și perfect netedă pe care să se așeze containerul.

A, am văzut că ele sunt puse pe niște pietre.

Da, în pământ. Când am ajuns cu containerele acolo, au zis “a, păi n-avem autorizație de construcție, nu putem face, e patrimoniu, nu avem voie să facem fundația de beton. Hai, vedeți cum vă descurcați!”

Am cumpărat dale, am pus dale sub colțul fiecăruia, să încerc să nivelez cât de cât, să fie cât de cât ok.

Am fost tot pe banii noștri, fără să le cer absolut nicio sumă de bani, am încercat să ridicăm un colț al containerului care se hâise destul de rău. Să-l ridicăm un pic, să mai băgăm ceva deasupra, ca să-l aducem cât de cât la o formă normală. Dar e foarte greu.

Putea să fie mama containerelor, dacă le punem direct pe pământ, ele se afundă și se deformează. Rezultatul ar fi fost același, indiferent de marca containerului care ar fi fost utilizat.

A trebuit cumva să nivelăm cât de cât, cât s-a putut, problema e că ele s-au afundat în pământ complet.

La containerul la care doamna reclamă că nu se mai închid bine ușile și geamurile, există un raport în care este menționat acest container, îl găsiți la muzeu, la instituție, unde exact asta menționăm. Și se și vede. La containerul respectiv deja una sau două dale sunt sub nivelul pământului. S-au afundat complet.”

Muzeul Enescu confirmă pentru Cultura la dubă că a primit, într-adevăr, solicitarea de a pregăti solul nivelat pentru montarea containerelor, însă acest lucru nu a fost posibil.

“Da, este adevărat. Era necesară asigurarea unei planeități prin turnarea unei plăci de beton, demers care nu putea fi realizat în urgență, pentru că în curtea unui monument istoric nu se poate interveni fără autorizații și avize.”, a transmis conducerea muzeului.

Muzeul spune că doar la un container a apărut ulterior problema etanșeității, dar “a fost remediată, inclusiv prin refacerea etanșeității îmbinărilor containerului.”

Un copac imens a căzut pe unul dintre containere în trecut, iar în prezent un alt copac se sprijină pe un container

Acum un an și jumătate, la una dintre puternicele furtuni care au lovit Bucureștiul, un copac imens a căzut pe unul dintre containerele în care este depozitat patrimoniul – dezvăluie Adrian Mihăilă. Containerul a rezistat, însă probleme apărute ulterior cu aerul condiționat au fost un real pericol pentru bunurile depozitate acolo: “curge apa pe patrimoniu” – l-a anunțat cineva de la muzeu.

Un alt copac ar reprezenta un pericol chiar în prezent.

Iar în momentul de față, dacă mergeți la fața locului, o să vedeți că un alt copac, la fel, foarte înalt, se sprijină de unul dintre containere și deja l-a deformat.

Am făcut poză și am trimis și notificări, pentru că dacă acel copac cade, la fel ca celălalt, când a fost o furtună, s-a rupt și a căzut pe container…

Noroc că containerul a fost destul de bine făcut încât să susțină copacul și a rămas sprijinit pe container. Noi am venit atunci, am adus repede o echipă, la solicitarea dânșilor, fiindcă era o treabă foarte urgentă, care l-a tăiat bucățică cu bucățică, fără să rupă niciun fir, pentru că stă și plin de fire, nu știu dacă ați observat, stă să cadă.

Când a căzut copacul pe container?

Prin primăvara-vară, la o vijelie puternică. Efectiv a căzut și s-a sprijinit pe unul dintre containere. Era prin primăvară.

Și am văzut că, hăindu-se, nu mai avea panta unitatea interioară, am reglat panta, am rezolvat și acum dă condensul pe dinafară. A fost un aer condiționat care, de la lovitura copacului, s-a mișcat pe perete și nu avea panta corectă și dădea condensul în interior.

Le-am schimbat și toate chederele la uși, la geamuri, am răspuns la toate cererile care ni s-au adresat, chiar dacă doar verbal. Pentru că multe nu sunt scrise, dar am menționat toate aspectele astea și în notele de informare pe care le-am trimis la muzeu. Preventiv, am venit și am făcut o etanșare la toate colțurile, la toate îmbinările, ca să ne asigurăm, că, până la urmă, și un silicon mai îmbătrânește.”

Muzeul Enescu confirmă atât povestea cu căderea copacului, cât și prezența unui al copac sprijinit în prezent de container. De altfel, acest lucru se poate vedea și în imagini.

“În data de 10 iulie 2024, în urma unei furtuni puternice, un arbore din curte a căzut pe containerul nr. 1, afectând aparatul de aer condiționat. Arborele a fost îndepărtat și aerul condiționat repoziționat în maximă urgență.

Este adevărat că în prezent un copac se sprijină pe unul dintre containere și reprezintă un pericol?

În ceea ce privește arborele în cauză, muzeul a făcut adresă către Primăria Municipiului București în data de 30.07.2025. Urmare acestei adrese, în data de 30.09 2025 am primit răspuns că arborele ”nu are semne de declin biologic” și, ca atare, PMB ”nu avizează lucrările de întreținere sau defrișarea acestuia”. Am revenit cu altă adresă în 05.02.2026 și în data de 4 martie a.c. inspectorii de la Direcția de Mediu a PMB au venit pe teren și au testat arborele, în vederea executării de lucrări asupra lui. În prezent așteptăm răspunsul autorităților.”, a transmis Muzeul Enescu pentru Cultura la dubă.

Am încercat să lămurim cu directorul firmei de containere și problema prezenței apei în containere, după cum se poate vedea în imagini.

Acesta susține că nu a fost înștiințat că apa de la zăpada topită ar fi pătruns în containere, în schimb confirmă că au fost două sesizări privind aerul condiționat, care nu ar fi mers timp de câteva zile, deci obiectele de patrimoniu ar fi stat cel puțin în acea perioadă, la temperaturi de iarnă. De altfel, într-o fotografie postată de conservatoarea muzeului, se poate observa că temohigrograful a înregistrat umiditate 90 și temperaturi aproape de 0 grade.

“Iarna asta, la topirea zăpezii, ați fost anunțat în vreun moment că intră apa în containere?

Nu. În schimb discuții am avut despre aerul condiționat: “Domnul Adrian, nu merge aerul. Ce nu merge? Ce anume? Nu știu. Doamnă, când spuneți că este o problemă, dați-mi câteva detalii ca să știu cum să venim pregătiți.”

Și am găsit la fața locului că nu se dăduse zăpada jos de pe aerul condiționat, aerul condiționat, suflând cald înăuntru și frig spre exterior, se încadrase într-un bloc de gheață și a trebuit să stăm să-l degivrăm. Și am trimis în scris: vă rugăm să luați o mătură și să dați zăpada jos.

Și am înțeles că a ieșit scandal în muzeu că cine să dea zăpada jos, de ce să iau eu mătura, cine e responsabil…

Adică era o problemă minoră care putea fi rezolvată gospodărește?

Exact!

Adrian Mihăilă explică pentru Cultura la dubă și cum a fost posibil ca podelele containerelor să se spargă chiar din primele zile ale mutării, așa cum a reieșit dintr-o postare făcută de aceeași conservatoare a muzeului și confirmate ulterior chiar de Muzeul Enescu.

“Nu știu dacă ați văzut, sunt niște imagini cu podelele rupte. Cum explicați acea întâmplare?

Foarte simplu, în momentul în care am terminat de montat containerele și le-am predat, le-am spus: în momentul în care vreți să puneți ceva, un raft, ceva cu picior mai ascuțit, să distribuiți toată greutatea pe patru puncte, vă rog să puneți ceva sub acel picior, astfel încât greutatea să se disperseze. Pentru că portalul ăla nu o să reziste și o să treacă prin el la foarte scurt timp.

După predare, s-au rupt podelele. Când am ajuns acolo, bineînțeles că erau rafturile, picioarele rafturilor erau puse direct pe podea. Podeaua este din azbociment și, normal, nu a făcut față greutății aceleia punctiforme care a apăsat într-un singur punct.

După aceea, cum ați rezolvat găurile?

Ulterior, pentru ca în containerul respectiv să se rezolve asta, ar fi trebuit preluată de acolo, reparată podeaua, adusă înapoi, lucru care nu prea mai era posibil. Și atunci, un angajat al instituției avea lemne suficiente pe acolo, a adus niște lemne și a remediat cât a putut situația.”

“Nu ne-au cerut absolut nimic, dânșii nu au pus absolut nimic. Este pentru prima oară când aud de dezumidificator/ umidificator.“

Potrivit informațiilor publice de pe SEAP, contractele dintre Muzeul Enescu și firma Elsys Power prevăd închirierea a “6 bucăți container de arhivare patrimoniu, termoizolat și ventilat, echipat cu aer condiționat pentru menținerea unei temperaturi constante în interiorul acestuia.” Contractul nu prevede și dotarea cu aparate de control al umidității – dezumidificatoare sau umidificatoare, aparate pe care muzeul le avea din perioada funcționării muzeului și le-ar fi putut folosi, dar, potrivit surselor noastre, nu ar fi fost folosite fiindcă ar fi produs un consum prea mare de curent și pentru că oricum nu ar fi fost spațiu și pentru ele.

Potrivit legii, controlul umidității este o condiție de bază în conservarea bunurilor de patrimoniu, în special când este vorba despre materiale vulnerabile precum hârtia.

“În ceea ce privește temperatura și umiditatea din interior, v-au cerut ceva anume, adică să fie făcute din anumite materiale?

Aici trebuie un sistem de aclimatizare, și practic aerele condiționate au asigurat acest lucru.

Aerul asigură o temperatură, dar umiditatea ar trebui controlată de un dezumidificator sau un umidificator, după caz. Nu?

Da, aici nu mi s-a spus absolut nimic în sensul acesta. Și accesoriile de genul acesta sunt accesorii care se pun în interior. Puteau fi puse de noi la cerere, dar nu există o astfel de cerere. Sau puteau fi puse de dânsele, pentru că e un aparat pe care-l pui în interior.

Nu ne-au cerut absolut nimic, dânșii nu au pus absolut nimic. Este pentru prima oară când aud de dezumidificator/ umidificator.

Un alt aspect important prevăzut în normele de conservare este controlul luminii. Specialiștii spun că trebuie evitată expunerea la soare, în special când este vorba despre hârtie. Containerele închiriate de Muzeul Enescu sunt dotate cu câte două ferestre, iar din imaginile postate de Ministerul Culturii se observă că ele sunt acoperite în prezent cu o folie de protecție. Nu știm cum au fost în acești 4 ani și jumătate.

“Ei au contestat în vreun moment asta, că au geamuri? Sau au cerut containere fără ferestre?

Nu. Era specificat și în caietul de sarcini și în ofertă că au două geamuri. Toată lumea a fost ok.

Toată problema asta a apărut la jumătate de an după ce s-au instalat containerele. Au zis: “a, parcă, totuși, ar fi bine fără ferestre” – ceva la modul acesta. Adică este o concluzie la care au ajuns după instalare, nu înainte.

Noi am făcut o ofertă, că dacă se prelungește contractul de închiriere pentru încă 12 luni, li se schimbă geamurile cu paneluri din acelea de termopan, gratuit. Nu au semnat. Nu am primit explicații.

Din câte înțeleg, ei ar fi încercat să facă o altă licitație și nu s-a prezentat nimeni. Și din motivul acesta au făcut de pe o lună pe alta și nu s-a semnat pe 12 luni.

Și când le-ați făcut oferta cu pereții fără ferestre instalați gratuit, de ce au refuzat?

Nu au refuzat, pur și simplu nu au luat în considerare oferta cu contractul prelungit pe 12 luni, nu am primit niciun răspuns, nici că da, nici că nu. Am explicat pentru 3 sau 4 persoane de la muzeu că e o chestie care se face în două ore. Că sticla de geam, lumina era problema, se poate înlocui cu paneluri. Și putem alege un moment de primăvară sau toamnă, când doresc dânsele.

Nu au mai zis nimic.”

Ministrul Culturii, Andras Demeter: “Putem asigura pe toată lumea că obiectele sunt prezervate în condiții adecvate!”

Reamintim, ministrul Culturii, Andras Demeter, a transmis pe 7 martie, într-un comunicat de presă: “M-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee sau în arhive ori fonoteci, ar fi păstrate cu aceeași grijă.

Am inspectat toate depozitele, iar rapoartele privind monitorizarea parametrilor de microclimat din spațiile de depozitare confirmă că bunurile de patrimoniu sunt plasate în condiții propice de umiditate, temperatură și luminozitate; condiții pe care conducerea muzeului le consideră necesare și suficiente!”

Acesta s-a antepronunțat investigației amănunțite pe care urma să o facă inspectorii Corpului de Control. Ulterior, într-un al treilea comunicat de presă, Ministerul Culturii a anunțat că a decis și formarea unei comisii de experți, “profesioniști ai domeniului patrimoniului cultural mobil și restaurării bunurilor culturale, muzeografie și management muzeal.

Comisia de experți evaluează situația din teren din punct de vedere al obiectivelor de verificare privind starea de conservare, în timp ce comisia de control, desemnată prin Ordinul de ministru din data de 3.03.2026, se axează în primul rând pe aspecte administrative, contractuale, de raportare și respectare a procedurilor instituționale.”

Peste 100 de personalității ale culturii au semnat o scrisoare publică prin care cer președintelui Nicușor Dan, premierului Bolojan și ministrului Culturii, Andras Demeter, să mute manuscrisele din containere “în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui Enescu”.

Printre semnatari se numără Vladimir Jurowski – director muzical al Bayerische Staatsoper, dirijor principal al Orchestrei Radio din Berlin, fost director artistic al Festivalului George Enescu, dirijorul american Lawrence Foster, fost director artistic al Festivalului George Enescu, scriitorul româno-american Norman Manea, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Andrei Șerban, Anca Vasiliu, Ștefan Câlția, Ana Blandiana, Ada Solomon, pianista Alexandra Dariescu, violoncelistul Andrei Ioniță, Marta Petreu, Andrei Cornea și violonistul Remus Azoiței, Oana Pellea, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Radu Jude, Dan Perjovschi, Corneliu Porumboiu, Radu Afrim sau Tatiana Țîbuleac.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “La o vijelie puternică, un copac înalt cât un bloc de patru etaje a căzut peste unul dintre containere” – Dezvăluirile firmei de containere în care sunt depozitate bunurile lui Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Culturii precizează într-un comunicat de presă că avocata Lidia Chiran, cea care într-o convorbire telefonică inițiată de conducerea Muzeului Enescu, cu jurnalista Cultura la dubă, Alexandra Tănăsescu, s-a prezentat drept “reprezentant legal al Ministerului Culturii, avocat Lidia Chiran”, încercând să intimideze jurnalista pentru dezvăluirea surselor și amenințând cu plângere penală, “nu a avut mandat de reprezentare din partea Ministerului Culturii”.

“Referitor la activitatea doamnei avocat Lidia Chiran, aceasta nu a avut mandat de reprezentare din partea Ministerului Culturii. Domnia sa a fost convocată de către conducerea Muzeului Național „George Enescu” pentru acordarea de consultanță, în baza unui contract de asistență juridică încheiat cu muzeul; contract efectuat conform prevederilor legale cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

În ceea ce privește reprezentarea Ministerului Culturii în Consiliul de administrație al muzeului, se impune să precizăm faptul că ea este asigurată de către un membru din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural.”, a transmis ministerul.

Ministerul nu a precizat dacă va lua vreo măsură referitoare la falsa poziționare a avocatei în fața presei, în numele ministerului. Reamintim că avocata Lidia Chiran are contracte cu Ministerul Culturii și Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii – potrivit documentelor publice din SEAP a încasat în ultimii 8 ani 175.000 de euro de la cele două entități.

În schimb, în SEAP nu apare niciun contract între avocata Chiran și Muzeul Național “George Enescu”, cel puțin în ultimii 4 ani.

Reamintim că în convorbirea cu jurnalista Cultura la dubă, aceasta s-a prezentat drept “avocatul Ministerului Culturii” și totodată s-a referit la Consiliul de Administrație al muzeului drept “noi, consiliul”, două poziții incompatibile cel puțin în contextul concret al anchetei pe care o comisie Ministerului Culturii o face zilele aceastea la muzeu, pentru a verifica posibilele nereguli semnalate în investigația Cultura la dubă și nu numai.

Aceasta a recunoscut în cadrul conversației că a fost implicată inclusiv în elaborarea răspunsului muzeului către Cultura la dubă, cel în care muzeul a transmis că informațiile cerute nu sunt de interes public.

Mai mult decât atât, aceasta a afirmat fals că “avertizorii de integritate sunt publici” și că “trei surse însemnau specialiști” – legea protejează identitatea avertizorilor, iar în munca de jurnalism sursele pot fi de orice tip, indiferent de profesie sau funcție.

Muzeul Național “George Enescu” nu a răspuns până la această oră solicitării Cultura la dubă de a preciza cine și în ce calitate a participat la presupusa ședință a Consiliului de Administrație al muzeului și nici ce persoane fac parte oficial din Consiliul de Administrație.

Precizăm că apelarea telefonică a avut loc în data de 3 martie 2025, la 6 ore de la publicare investigației și după ce Cultura la dubă deja anunțase că ministrul Culturii va trimite Corpul de Control. Avocata care are contracte publice cu ministerul și niciun contract public cu muzeul, s-a poziționat de partea muzeului înainte ca Ministerul Culturii să meargă efectiv în control.

Ministerul Culturii a transmis, de asemenea:

“Corpul de Control al ministrului Culturii a efectuat ieri, 4 martie 2026, o primă acțiune de verificare în insitituție. În această primă etapă a controlului, membrii comisiei au solicitat documente, date și informații relevante și au realizat chestionări directe și amănunțite ale personalului responsabil de păstrarea, depozitarea și conservarea bunurilor culturale.

Au fost verificate spațiile de depozitare, condițiile de păstrare a bunurilor culturale mobile clasate, precum și existența și funcționarea sistemelor de supraveghere și pază. Până în acest moment, în cadrul verificărilor efectuate, nu au fost identificate situații de distrugere a bunurilor culturale mobile clasate în categoria Fond sau Tezaur.

Comisia a constatat că obiectele sanitare la care se face referire în materialul de presă au fost demontate din corpul de clădire în care se aflau și preluate de către reprezentanții muzeului, aflându-se depozitate, împreună cu alte obiecte, într-un spațiu corespunzător; mai precis: o magazie.

De asemenea, tot în urma verificărilor, ni s-a comunicat faptul că unele fotografii apărute în media zilele acestea nu au fost făcute acum, ci ele reprezintă material de arhivă din anii trecuți. Elementele respective urmează a fi restaurate și reintegrate în imobil în cadrul lucrărilor de reabilitare a corpurilor de clădire aferente investiției.”

Ministerul Culturii nu a făcut nicio referire la apa sau umiditatea din containere, probleme invocate în materialul Cultura la dubă. Solicităm Ministerului Culturii să facă publice buletinele de analiză a umidității și temperaturii din containere din ultimii 4 ani și jumătate, de când patrimoniul este depozitat acolo.

De asemenea, fotografiile cu obiectele sanitare aruncate de muncitori și avariate, după cum se poate vedea în imagini, au fost marcate de la bun început în investigația Cultura la dubă cu anul 2021. Faptul că imaginile sunt vechi nu este un argument că fapta nu a avut loc. Cultura la dubă a precizat în articol:

“La începutul șantierului deschis în 2021, muncitorii au aruncat cada, chiuveta, wc-ul și bideul, precum și boilerul de încălzire pe lemne din baia Casei Memoriale George Enescu, aflată în spatele Palatului Cantacuzino. Muzeografii au găsit ulterior obiectele aruncate în curte și le-au recuperat, însă ele erau deja deteriorate.

Tot muncitorii au folosit o bibliotecă ce a aparținut muzicologului George Breazul (n.r. 1887 – 1961) drept spațiu de depozitare a materialelor de construcții, mobilierul fiind grav avariat.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Ministerul Culturii: “Avocata Lidia Chiran nu a avut mandat de reprezentare din partea Ministerului Culturii” appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă a dezvăluit azi, în premieră, o situație revoltătoare: manuscrisele marelui compozitor, inclusiv cel al operei Oedipe, precum și obiectele personale, piese de mobilier, fotografii și numeroase alte bunuri mobile clasate în Tezaur sau în fondul Patrimoniului Național sunt ținute de 4 ani și jumătate în containere în aer liber, expuse la variațiunile climatice extreme, potrivit surselor noastre.

Acestea au fost mutate odată cu deschiderea șantierului de la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, monument clasat în Patrimoniul European, care găzduiește Muzeul Național “George Enescu”. Șantierul este blocat de mai bine de 2 ani.

Potrivit surselor Cultura la dubă, containerele respective nu respectă normele prevăzute de lege pentru depozitarea bunurilor mobile de patrimoniu. Spațiile sunt dotate cu niște simple aparate de aer condiționat, dar în interiorul lor nu ar exista niciun aparat de control al umidității. Iarna aceasta, un aer condiționat s-a stricat, iar obiectele depozitate acolo ar fi stat și la temperaturi de -16 grade Celsius. La topirea ultimei zăpezi, apa a pătruns în aceste spații.

Mai mult decât atât, la deschiderea șantierului, muncitorii au aruncat obiectele sanitare din baia personală a lui George Enescu și a Mariei Cantacuzino, soția sa. Muzeografii le-au recuperat ulterior, însă ele au fost vizibil deteriorate.

„Nu este un subiect de interes public” – a reacționat conducerea muzeului.

O solicitare oficială a fost trimisă săptămâna trecută și pe adresa Ministerului Culturii, însă ministerul nu a oferit un punct de vedere până la ora publicării articolului.

Investigația integrală poate fi citită AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Ministrul Culturii trimite Corpul de Control la Muzeul Enescu, ca urmare a investigației Cultura la dubă appeared first on Cultura la dubă.

“Să ne facem cu toţii datoria şi lumea îşi va recăpăta sensul ei suprem.” – George Enescu

George Enescu, una dintre figurile centrale ale culturii române, totodată un mentor cunoscut pentru generozitatea sa, a lăsat României o moștenire uriașă: manuscrisele întregii opere, corespondențe cu cei mai mari muzicieni ai lumii sau instrumentele sale muzicale. Doar o parte dintre acestea au fost clasate în Tezaurul țării noastre, adică sunt considerate unele dintre cele mai valoroase bunuri ale României.

Cultura la dubă dezvăluie azi, în premieră, o situație revoltătoare: manuscrisele marelui compozitor, inclusiv cel al operei Oedipe, precum și obiectele personale, piese de mobilier, fotografii și numeroase alte bunuri mobile clasate în Tezaur sau în fondul Patrimoniului Național sunt ținute de 4 ani și jumătate în containere în aer liber, expuse la variațiunile climatice extreme, potrivit surselor noastre.

Acestea au fost mutate odată cu deschiderea șantierului de la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, monument clasat în Patrimoniul European, care găzduiește Muzeul Național “George Enescu”. Șantierul este blocat de mai bine de 2 ani.

Potrivit surselor Cultura la dubă, containerele respective nu respectă normele prevăzute de lege pentru depozitarea bunurilor mobile de patrimoniu. Spațiile sunt dotate cu niște simple aparate de aer condiționat, dar în interiorul lor nu ar exista niciun dezumidificator. Iarna aceasta, un aer condiționat s-a stricat, iar obiectele depozitate acolo ar fi stat și la temperaturi de -16 grade Celsius și cu umiditatea ridicată. La topirea ultimei zăpezi, apa a pătruns în aceste spații.

Mai mult decât atât, la deschiderea șantierului, muncitorii au aruncat obiectele sanitare din baia personală a lui George Enescu și a Mariei Cantacuzino, soția sa. Muzeografii le-au recuperat ulterior, însă ele au fost vizibil deteriorate.

Cultura la dubă publică imagini în exclusivitate.

„Nu este un subiect de interes public” – a reacționat conducerea muzeului.

UPDATE: În urma publicării acestui articol, ministrul Culturii, Andras Demeter, a declarat pentru Cultura la dubă că va dispune azi trimiterea Corpului de Control la Muzeul Național “George Enescu”.

***

Muzeul Național “George Enescu” a fost înființat în 1956, din dorința Mariei Cantacuzino Enescu, soția lui George Enescu, de a păstra vie memoria marelui compozitor.

Procesul de consolidare și restaurare a Muzeului Național “George Enescu” – Palatul Cantacuzino și Casa Memorială George Enescu – a început în 2021 și ar fi trebuit să se încheie la finalul lui 2023. Însă, după termenul de 2 ani, firma a executat doar 25% din lucrări, iar Ministerul Culturii a închis șantierul.

În toți acești ani, unul dintre cele mai importante monumente istorice ale capitalei, inclus pe lista Patrimoniului European, a rămas încremenit sub schele sau proptele de lemn, iar bunurile mobile, multe dintre ele clasate în Tezaur, cu excepția viorilor, au fost depozitate în containere, potrivit unor avertizori de integritate cu care am stat de vorbă.

Pentru a putea deschide șantierul, muzeul trebuia să elibereze spațiul și să depoziteze în condiții sigure patrimoniul. Soluția găsită de conducerea instituției au fost containerele modulare, așezate în aer liber. Acestea sunt dotate cu aere condiționate care ar fi mers non-stop de 4 ani și jumătate încoace, vara pe rece, iarna pe cald.

Doar că în această iarnă, potrivit surselor Cultura la dubă, unul dintre aparate s-a stricat, iar obiectele din interior ar fi stat câteva nopți la temperaturi de îngheț. Apoi, la topirea ultimei zăpezi, containere au fost inundate, după cum se poate vedea în imaginile obținute de Cultura la dubă.

Potrivit surselor noastre, care au dorit să rămână sub protecția anonimatului, Cristina Andrei, managerul muzeului, a fost înștiințată în repetate rânduri că aceste spații nu ar corespunde normelor pentru protejarea patrimoniului.

Aceleași surse ne-au spus că în containere nu există dezumidificatoare, pentru că acestea ar crește consumul de curent și ar putea duce la căderea totală a energiei electrice. De asemenea, sursele noastre susțin că nici nu ar mai fi spațiu pentru dezumidificatoare.

În timpul verii trecute, când s-au înregistrat în mai multe zile temperaturi de 40 de grade Celsius, containerele au stat în plin soare. Mai mult decât atât, acestea sunt prevăzute cu ferestre. Specialiștii în conservarea și restaurarea de manuscrise cu care am stat de vorbă spun că manuscrisele sunt considerate materiale vulnerabile și nu ar trebui niciodată depozitate în spații în care pătrunde direct lumina soarelui.

“Umiditatea este un factor principal care accelerează degradarea în timp a hârtiei, a adezivilor şi a legăturilor. Variaţiile de umiditate provoacă în acest material higroscopic distorsiuni şi modificări dimensionale primejdioase.

La baza acestora stă oscilația U.R. (Umiditate Relativă), care la rândul ei e influențată de variația de Temperatură.”, ne spune un specialist cu peste 30 de ani experiență în conservare și restaurare de hârtie.

Conform normelor de conservare și restaurare a bunurilor culturale mobile, publicate în Hotărârea de Guvern Nr.1546/2003,

Valorificarea expozițională, temporară sau permanentă a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil se face numai în spații corespunzătoare. Oricare ar fi motivele invocate, nu se admite amplasarea, chiar pentru perioade scurte, a unor bunuri culturale mobile în spații care nu corespund condițiilor prevăzute de prezentele norme. (Cap. II, Art. 3).

Se consideră corespunzător spațiul care îndeplinește următoarele condiții:

a) este salubru;

b) are stabilitate microclimatică:

● umiditatea relativă, denumită în continuare U.R., trebuie să fie cuprinsă în general între 50-65%. Pentru obiecte foarte sensibile, pentru care din anamneză se cunoaște că și-au creat un echilibru la alte valori ale U.R., se vor crea condiții în consecință (eventual locale);

● temperatura nu trebuie să depășească 22°C, urmărindu-se permanent corelarea acesteia cu U.R.;

c) pentru un spațiu nou construit, renovat sau restaurat, trebuie să treacă cel puțin 3-6 luni de la terminarea lucrărilor, timp necesar pentru asigurarea stabilizării microclimatului interior;

d) nivelul iluminării bunurilor de natură organică, reglat în funcție de gradul lor de sensibilitate la degradarea fotochimică, să nu depășească nivelul maxim admis de lucși x ore anual. În general se recomandă următoarele valori ale iluminării: 50-80 lucși pentru cărți, documente, miniaturi, acuarele, grafică, textile, lemn pictat, os, fildeș, specimene de istorie naturală, 150-200 lucși pentru picturi și obiecte din lemn, iar componenta UV emisă de sursele de iluminat nu trebuie să depășească 75 æW/lm (microwatt/lumen);

e) este lipsit de noxe provenite din pulberi sau gaze nocive;

f) instalațiile de iluminat, încălzire, apă și canal sunt în bună stare, au fost temeinic verificate și funcționează în mod corespunzător;

g) asigură securitatea bunurilor expuse;

Obiectele sanitare din baia lui George Enescu și a Mariei Cantacuzino, aruncate și deteriorate

La începutul șantierului deschis în 2021, muncitorii au aruncat cada, chiuveta, wc-ul și bideul, precum și boilerul de încălzire pe lemne din baia Casei Memoriale George Enescu, aflată în spatele Palatului Cantacuzino. Muzeografii au găsit ulterior obiectele aruncate în curte și le-au recuperat, însă ele erau deja deteriorate.

Tot muncitorii au folosit o bibliotecă ce a aparținut muzicologului George Breazul (n.r. 1887 – 1961) drept spațiu de depozitare a materialelor de construcții, mobilierul fiind grav avariat.

Încă de la demararea investigației, am încercat să obținem accesul pentru realizarea unui reportaj video în incinta muzeului. Mai întâi, managerul Cristina Andrei ne-a transmis că trebuie să primească acordul ministrului Culturii, apoi, vreme de câteva săptămâni ne-a amânat invocând niște investigații medicale. În final, după mai bine de o lună de încercări, aceasta ne-a transmis că nu consideră că patrimoniul muzeului este un subiect de interes public.

Am cerut în scris răspunsuri la următoarele întrebări:

“- Cine a ales ca soluție de depozitare a patrimoniului muzelui, pe perioada lucrărilor de consolidare, niște containere?

– În ce măsură aceste containere îndeplinesc condițiile necesare pentru depozitarea unui bunuri de patrimoniu precum manuscrisele lui George Enescu? Aveți cunoștintă despre faptul că lumina care pătrunde prin geamuri în timpul verii poate afecta starea manuscriselor?

– Cum au făcut față aceste containere temperaturilor extreme din vară și din iarnă?

– Este adevărat că în această iarnă, în timp ce afară erau noaptea -16 grade Celsius, unul dintre aerele condiționate s-a stricat și obiectele de patrimoniu au stat în ger mai multe zile? Ce măsuri ați luat pentru remedierea acestei probleme?

– Este adevărat că în urmă cu câteva zile, odată cu topirea zăpezii, a pătruns apă în containerele în care este depozitat patrimoniul? Ce măsuri ați luat pentru remedierea acestei probleme?

– Ați înștiințat Ministerul Culturii cu privire la aceste probleme? Dacă da, ați primit vreun răspuns?

– La începutul șantierului, obiectele sanitare din baia casei memoriale George Enescu au fost aruncate de muncitori, deteriorate, ulterior recuperate de angajații muzeului. Cum a fost posibilă această situație? Cine era responsabil cu protejarea acelor obiecte de patrimoniu și de ce acest lucru nu s-a întâmplat? Ce măsuri ați luat odată ce ați aflat că s-a întâmplat asta?”

Conducerea muzeului a răspuns astfel:

“Depozitarea bunurilor de patrimoniu nu este o informație publică, ci reprezintă un secret de serviciu exceptat expres de la transmitere de legea în vigoare. Totodată, dacă, în continuare, veți insista să publicați informații nu destinate publicului larg, vă asumați răspunderea pentru nesocotirea legislației. 

De asemenea, vă rugăm să aveți în vedere că cercetarea dumneavoastră privind patrimoniul este strict de competența specialiștilor mandatați expres să constate starea de conservare a acestor bunuri, rațiunea fiind aceea că sunt persoane care cunosc exigențele conservării, exigențe care reprezintă o specialitate profesională și nu o informație publică. Informația publică este diferită de interesul public major pe care îl reclamă și care poate fi satisfăcut doar instituțional, pe arii de competență.”

Potrivit Legii 182/2000, instituția care gestionează bunuri de patrimoniu este obligată să înștiințeze ordonatorul de credite în maximum 5 zile dacă un bun de patrimoniu este în pericol. Am întrebat Ministerul Culturii dacă are cunoștință despre condițiile de depozitare a patrimoniului enescian și dacă a luat vreo măsură. Nu am primit un răspuns până la ora publicării articolului.

În schimb, Bogdan Trâmbaciu, directorul Unității de Management al Proiectului din cadrul Ministerului Culturii, cea care gestionează șantierul de la Muzeul Enescu și noua licitație aflată în derulare, ne-a declarat că responsabilitatea depozitării patrimoniului revine integral muzeului.

“Tot ce ține de patrimoniul muzeului este responsabilitatea muzeului. Niciodată, la nicio investiție pe care noi am derulat-o, patrimoniul respectivelor entități nu a intrat vreo secundă în atribuțiile noastre sau în gestiunea noastră. La absolut nicio investiție. De la Palatul Culturii din Iași până la Muzeul Țăranului din București, patrimoniul este responsabilitatea muzeului.

Cum au găsit ei soluțiile să îl depoziteze, trebuie să întrebați acolo.”

Ați știut la începutul șantierului de o situație în care muncitorii au aruncat la gunoi obiectele sanitare din casa lui Enescu?

Eu nu știu de așa ceva, nu am auzit. Noi, când începem lucrările, de regulă predăm spațiul liber de orice sarcini. Intră în obligația beneficiarului să predea spațiul liber de orice sarcini.”, a declarat Bogdan Trâmbaciu pentru Cultura la dubă.

Problema clasării manuscriselor lui Enescu și scandalul bunurilor apărute la o casă de licitații. Istoricul Eugen Ciurtin: “Doar o mică parte dintre manuscrise sunt clasate.”

În 2021, casa de licitații Historic scotea la vânzare o presupusă parte a patrimoniului enescian, fără a oferi vreo explicație legată de proveniența obiectelor. Printre acestea erau o filă din partitura-manuscris a operei Oedipe, ce cuprinde motivele principale ale operei, o vioară ce a fost primită de compozitor din partea familiei regale a României, fotografii cu dedicație, manuscrise, corespondențe și documente personale.

Istoricul Eugen Ciurtin descoperea atunci o situație uluitoare – doar o mică parte a manuscriselor lui George Enescu erau clasate ca bunuri de patrimoniu. Într-un răspuns pentru Cultura la dubă, conducerea Muzeului Enescu susținea în 2021 că a început clasarea lor abia din 2019, fiindcă până atunci nu ar fi existat niciun expert autorizat de Ministerul Culturii, de asemenea, că Ministerul Culturii ar trebui să aloce fonduri pentru inventariere.

În prezent, pe site-ul cimec.ro, baza de date oficială a patrimoniului cultural român, apar clasate ca bunuri de Tezaur mai multe manuscrise muzicale enesciene, fotografii, corespondențe, ordine de merit sau medalii, precum și picturi, țesături sau fotografii ce au aparținut familiei Cantacuzino – toate acestea sub gestiunea Muzeului Național “George Enescu”.

Eugen Ciurtin susține că în continuare sunt numeroase manuscrise care nu au fost încă incluse oficial în Patrimoniul Național.  

“Manuscrisele lui Enescu au fost odoarele lui: le purta, deschidea și aprofunda prin corecturi și adăugiri peste tot. Pe toate: inclusiv toate schițele de muzică ale copilăriei. A compus, așadar a fost originea acestor manuscrise, din 1886 până în 1954. Mii de pagini. Mii.

Acolo, la ultimul lui domiciliu, putem proba, cantitatea de muzică strânsă aproape atingea greutatea unei pianine comune… L-au obligat să le tot strămute, cât a fost în putere. La Dorohoi, la Paris, la Sinaia, la București, la Iași, la Moscova (desigur: în loc de Londra!), cu lădița predată lui I.G. Duca pentru Tezaurul Național în peregrinare, apoi la Lausanne, la Tescani, în America și, la final, ultimele, la Paris: acolo s-au aflat cele mai multe, când începuse să le claseze el însuși în 1954, sprijinit de un discipol de încredere, Marcel Mihalovici. Își punea ordine în hârtii. Și a venit Securitatea și i le-a luat. 200 de kilograme de muzică. 

Nu există deocamdată nici o istorie sistematică și completă a preluării moștenirii lui Enescu de către statul român, nici un inventar complet și accesibil public al tuturor manuscriselor sale muzicale și extramuzicale. Ultimul care știa perfect ce conținea arhiva de o viață a lui Enescu a fost Enescu însuși.

Un document inedit esențial emis în Elveția pentru Republica Populară Romînă, păstrat de Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Afaceri Externe, spune limpede: „în total 36 de pachete sigilate, 200 kg”.

Manuscrisele ajunse la București au intrat pe mâna lui Romeo Drăghici, factotum după moartea lui Enescu, fondator al Muzeului Enescu prin calitatea lui de colaborator al Securității. Socotit de toți (mă prenumăr perplex…) un filadelf al lui Enescu, când de fapt – cum am descoperit și demonstrat din 2021 încoace – cineva care a înstrăinat, descompletat, vândut în privat și în beneficiul său propriu mai multe manuscrise muzicale ale lui Enescu, esențiale, dacă n-ar fi pleonasm.

Așa că inventarul Drăghici, nefiind încă complet, nu știm cu exactitate și prin sursă publică câte sunt de fapt și ce deja s-a înstrăinat sau pierdut, nici ce subzistă descris după toate exigențele lucrului cu manuscrisele.” spune istoricul Eugen Ciurtin pentru Cultura la dubă.

Dirijorul Gabriel Bebeșelea: “Este infinit mai ușor să ajungi să pui mâna fizic pe manuscrisele unor compozitori canonici, precum Verdi, decât pe cele ale lui George Enescu.“

Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, reclamă o lipsă de transparență a Muzeului Enescu cu privire la manuscrisele lui compozitorului român și povestește, din experiența personală, că atât lui, cât și altor dirijori, le-a fost refuzat accesul la ele.

Potrivit legii, manuscrisele pot fi studiate, la cerere, în prezența unui custode, respectând condițiile de igienă impuse.  

“În luna noiembrie s-au celebrat 100 de ani de când George Enescu a dirijat pentru prima dată două fragmente din marea sa operă, Oedipe. Și am vrut, alături de Filarmonica George Enescu, să marcăm acest moment, pentru că era o bornă importantă în faptul că după ce și-a trimis manuscrisele la Moscova, împreună cu Tezaurul Național, a reușit în sfârșit, după ani de zile, să și le recupereze.

Așa că în 1925, în noiembrie, a prezentat pe scena Ateneului, în premieră, două fragmente din Oedipe. Ei bine, eu știu că acele fragmente există în Muzeul George Enescu. Există materiale după care George Enescu a dirijat în 1925. A fost cerut materialul de către Filarmonica George Enescu, nu de către mine personal, și s-a spus că nu există acele materiale. Ei bine, s-ar putea să fie din cauza faptului că aceste manuscrise sunt ținute în aceste containere. Nu pot să-mi dau seama de ce, dar eu știam că acele materiale există în muzeu, nouă ni s-a spus că nu.

Unde ați vedea așezate aceste manuscrise, la modul ideal, poate urmând niște modele de afară, cum se întâmplă cu operele lăsate de alți mari compozitori?

Vă dau exemplul cel mai recent. Arhiva lui Verdi este împărțită în două. Cam 95% este în Milano, în L’Archivio Storico Ricordi, care aparține editurii Ricordi. Și își are sediul în Biblioteca Națională din Milano, care e un palat imens în care mai e și Academia de Arte Frumoase, mai sunt câteva biblioteci. Acolo sunt păstrate niște condiții extrem de bine controlate, cu o temperatură constantă, cu o lumină constantă, umiditate constantă. Ele când se scot din rastel se scot cu mănuși, dar pot fi cercetate cu mâinile curate dacă sunt atunci proaspăt spălate și uscate cu hârtie neapărat.

La Paris, la Biblioteca Națională a Franței, la fel. Cam 5% din manuscriselele lui Verdi sunt în Biblioteca Națională a Franței, într-o serie de materiale care au venit de la Opera din Paris. La fel, e totul extrem de bine controlat, extrem de bine păstrat și cu foarte mare grijă și atenție, pentru că sunt lucruri care se pot deteriora extrem de rapid.

În ceea ce privește manuscrisele lui George Enescu, în momentul renovării muzeului, eu le-aș fi dus într-un alt loc în care se păstrează manuscrise – bibliotecă, cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, un alt loc în care pot fi controlate și, cel mai important, se pot consulta în continuare.

Pentru că degeaba ai acest tezaur nemaipomenit al lui George Enescu, dacă el nu poate fi consultat de către muzicieni, de către muzicologi.

Și să vă mai spun ceva.

Manuscrisele lui George Enescu au supraviețuit ambelor războaie mondiale, bombardamentelor de la București, retragerii lui George Enescu, împreună cu tot guvernul și cu familia regală la Iași, transportului împreună cu Tezaurul Național la Moscova și înapoi, și nenumăratelor călătorii ale lui Enescu, fiindcă le căra peste tot cu el. Iar acum noi să nu reușim să avem grijă de ele, e ceva incredibil, e rușinos.” – Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu.

Istoricul Palatului Cantacuzino

Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București a fost comandat de Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”, fost primar al Capitalei, prim-ministru, şef al Partidului Conservator.  Celebrul arhitect Ioan D. Berindei a desenat planurile în 1898, iar construcția a fost ridicată între 1901-1903.

Piese de mobilier, țesături, tablouri sau fotografii care au aparținut familiei Cantacuzino și au supraviețuit regimului comunist sunt acum parte din Tezaur, de asemenea depozitate în containere.

În acest palat, pe 10 august 1913 s-a semnat Pacea de la București, prin care România a primit cadrilaterul. Tot aici au avut loc ședințele guvernului român (n.r. Consiliului de Miniștri) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1913, palatul a fost moștenit de fiul Nababului, Mihail G. Cantacuzino. După decesul prințului, soţia acestuia, Maria Rosetti-Teșcanu Cantacuzino, s-a recăsătorit în 1937 cu George Enescu. Cei doi au locuit o perioadă în casa din spatele palatului.

Compozitorul a murit în 1955, iar soţia sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe pentru întemeierea unui Muzeu Național George Enescu.

Potrivit siteului instituției, “patrimoniul său permite recompunerea istoriei unei vieţi şi cariere de excepţie, puse în slujba muzicii româneşti şi a afirmării sale în context universal.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Manuscrisele lui Enescu, bunuri de Tezaur, ținute de 4 ani în containere, în ger sau caniculă. Obiectele sanitare din casa memorială, aruncate de muncitori appeared first on Cultura la dubă.

România a încheiat la sfârșit de septembrie cel mai complex eveniment cultural pe care îl organizează – Festivalul Internațional George Enescu. Timp de 4 săptămâni, unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, dirijori, soliști, coregrafi și dansatori au conturat un univers din care, odată intrat, nu ai mai vrea să pleci. Fiindcă în lumea lui Bach, Beethoven sau Mozart, Enescu, Ravel sau Shostakovich, muzica aduce lumină, dacă nu cumva chiar vindecă întunericul din noi.

Experiența unui concert live înseamnă acces la propriile emoții, o spune chiar cel care a stat în spatele selecției muzicale a festivalului – dirijorul român Cristian Măcelaru. Numit director artistic al Festivalului Enescu în urmă cu 4 ani, Măcelaru a semnat acum, pentru prima dată, o ediție completă a evenimentului, fiind implicat de la aducerea soliștilor celebri, până la selecția evenimentelor din Club Control sau cea a spectacolelor pentru copii de la Teatrul Odeon.

Lista de titluri pe care le poartă Cristian Măcelaru este impresionantă – director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, director muzical al Orchestrei din Cincinnati, dirijor principal al WDR – Orchestra Simfonică din Köln, câștigător al Premiului Grammy, violinist, profesor și mentor.

În esența acestor titulaturi se află iubirea pentru muzică. Iar ea se manifestă prin dirijat.  

A dirijat Orchestra Națională a Franței la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, dirijează anual concertul de Ziua Franței de la Turnul Eiffel, iar concertele sale din întreaga lume sunt, în general, sold out. La Festivalul Enescu, a condus 7 concerte, ajungând în premieră cu festivalul chiar și la Chișinău.

Am vrut să înțelegem mai bine ce se află dincolo de “misticismul care înconjoară munca de dirijor”, după cum o spune chiar dirijorul Cristian Măcelaru.

După ce în urmă cu trei ani ne-a primit în culisele Radio France de la Paris, de data aceasta, timp de câteva zile, l-am urmărit la Festivalul Enescu în timpul repetițiilor, în discuții cu muzicienii, cu colegii din festival sau cu spectatorii. L-am însoțit când a mers să asculte concertele celorlați. I-am fost alături în cabină chiar înainte de concerte, știm cât a dormit sau ce a mâncat într-o zi. Dar, cel mai important, am aflat cum sufletul unui dirijor își pune amprenta asupra unui concert.

***

Este duminică dimineață, în al doilea weekend al Festivalului Enescu. Azi începe seria de evenimente pentru copii, organizată la Teatrul Odeon. La 9 dimineața, Cristian Măcelaru, de data aceasta în rol de povestitor, repetă alături de orchestră fragmente în care muzica lui Enescu se îmbină cu povești din copilăria compozitorului.

Cu o seară înainte, dirijase un concert la Timișoara, alături de una dintre orchestrele pe care le conduce – WDR Symphony Orchestra din Köln. După ce a experimentat niște întârzieri cu avionul, ca să fie sigur că ajunge la repetiția de la Odeon, a plecat noaptea cu mașina de la Timișoara și a ajuns la 5 dimineața în București. A dormit doar două ore și a început o nouă zi de festival.

La ora 11, având în față zeci de copii și părinți entuziasmați, se așază pe marginea scenei și rostește povestea lui George Enescu cu un puternic accent bănățean, pe care încă îl păstrează, deși e plecat din România de aproape 30 de ani. Din când în când se oprește și lasă muzica să îl bucure.

La finalul spectacolului, se grăbește să ajungă la hotel ca să se schimbe.

Între timp, la Sala Palatului stă să înceapă repetiția cu aceeași orchestră WDR din Köln, alături de care pregătește un concert important și complex – Salome op.54 de Richard Strauss, cu participarea a 15 soliști de talie mondială, în frunte cu celebra soprană americană Jenniffer Hollowey.

Eliberat de rigiditatea costumului, purtând un simplu tricou, maestrul, așa cum îl apelează toți, apare în fața orchestrei și își începe discursul cu scuze și mulțumiri.

“În primul rând, aș vrea să îmi cer scuze față de voi, fiindcă aceasta nu este o sală de concert. Este posibil ca, de pe scenă, sunetul să vi se pară cam sec, dar vă promit că din sală nu se aude așa, este amplificat și am investit enorm pentru a-l îmbunătăți (n.r. anul acesta Festivalul Enescu a montat la Sala Palatului niște panouri speciale pentru îmbunătățirea calității sunetului). Multe orchestre care au venit de-a lungul anilor s-au plâns de sunet, dar, cu toate acestea, tot am convins 27 de orchestre să concerteze aici.

Apoi, aș vrea să vă mulțumesc pentru concertul de aseară! Și mama mea (n.r. familia lui Cristian Măcelaru este din Timișoara), care a fost prezentă aseară, vă mulțumește, i-a plăcut foarte mult.”

Dirijorul poartă câteva discuții cu soliștii, apoi începe o repetiție șnur. Opera Salome înseamnă un concert de aproximativ 1h45’, fără întrerupere. Efortul tuturor muzicienilor de pe scenă este imens. Iar dacă fiecare dintre ei are câte o pauză pe parcursul concertului, dirijorul este singurul care nu se oprește.

„Richard Strauss a întocmit și o listă cu sfaturi pentru dirijorii care îi dirijează lucrările. De exemplu: nu te uita direct spre suflători, ci doar cu coada ochiului, că altfel vor sufla prea tare. Iar altul este: nu transpira! (râde). Eu, după repetiție, am băut 3 litri de apă. Atât de deshidratat eram, atât de mare este efortul fizic.”

La finalul repetiției, după ce le transmite instrumentiștilor câteva schimbări punctuale pe care trebuie să le facă, își ia bagheta și partitura, legată într-o copertă de un roșu intens, discută cu tinerele din cadrul festivalului câteva detalii organizatorice și merge în culise, cu speranța că la hotel va apuca să doarmă câteva ore.

Este ora 16:00, nu a apucat să mănânce nici micul dejun, nici prânzul, dar se mulțumește cu o merdenea care îl așteaptă la cabină. „În zilele în care am o repetiție șnur sau concert, prefer să nu mănânc înainte, mă simt mai lejer – ne spune.

De ce ați ales să dirijați opera Salome în concert, la Festivalul Enescu?

La WDR am planificat de vreo 4 ani să deschidem stagiunea cu Salome. Orchestra și-a dorit foarte mult să o facem. Și atunci am zis ok, în 2025 hai să deschidem stagiunea cu Salome. O operă de genul ăsta se programează cu foarte mult timp înainte.

Ca să găsești soliștii, să fie toți foarte buni, să fie disponibili, e foarte dificil. Inițial, eu voiam să lucrez cu o soprană care îmi place foarte mult. Dar pentru o solistă durează vreo trei ani de zile să învețe acest rol, atât de complex și de dificil este. După 6 luni mi-a spus că nu se simte pregătită, că îi trebui încă 10 ani ca să ajungă la rolul respectiv.

Dar dumneavoastră, ca dirijor, dincolo de repetițiile cu orchestra, cât de mult ați studiat partitura?

Cam prin ianuarie am început să am partitura la mine, cărțulia aia roșie, absolut peste tot. Și să mă uit la ea în fiecare zbor, fiecare minut pe care îl aveam într-un aeroport, în camerele de hotel. Din ianuarie până acum m-am uitat la ea minimum o oră pe zi, în fiecare zi. Asta în contextul în care în fiecare săptămână am altceva de dirijat. O operă trebuie învățată cu răbdare și timp.

Eu am mai dirijat Salome acum 13 ani. La operă trebuie să fiu foarte, foarte atent non-stop, pentru că oricând, dacă ei nu se simt bine, dacă au uitat o chestie, trebuie să ajustez imediat. Și, fiind o operă în concert, nu am un sufleor care să îi ajute pe ei. Eu trebuie să ajustez toată orchestra.”

Are în plan să ajungă la concertul de la ora 19.00, al Orchestrei Santa Cecilia, dirijată de celebrul Daniel Harding, care împlinește chiar în această zi 50 de ani. Ca director de festival, este firesc să îndeplinească și rolul de gazdă, dar și ca simplu iubitor de muzică își dorește să se bucure de cât mai multe concerte.

De altfel, prin tot ce face, încearcă să transmită celorlalți această imensă pasiune. Iar principalul său obiectiv la Festivalul Enescu a fost să atragă cât mai mulți tineri în public.

„Îmi spunea un domn ziarist mai în vârstă, din Köln: m-am pus pe scaun și în fața mea era un rând întreg de tineri, până în 20 de ani, toți cu tatuaje, cu tot felul de inele. Și imediat m-am gândit că va fi o problemă. Dar tot concertul au stat nemișcați. Cum faceți acest lucru? N-am văzut în viața mea o astfel de audiență în Germania, la concert.

Și ce ați răspuns?

Eu cred că efortul pe care festivalul l-a făcut ca să fie mai vizibil, să fie mai tineresc, a dat roade.  Vizibilitatea care există pe rețelele sociale nu se compară cu ce a fost în trecut.

Acum 5 ani nu era așa popular pe Instagram, de exemplu. Și am făcut un efort anul acesta, festivalul a invitat niște influenceri ca să aibă o experiență la festival și să scrie apoi, să-i invite pe alții. Și cred că a avut un impact pozitiv pentru că mulți dintre ei au scris: ok, dacă vreți un date foarte clasic, mergeți la Enescu. Nu mai sunt atât de multe evenimente în societate care să aibă o deschidere către un lucru făcut cu eleganță și frumos.

Chiar vorbeam cu directorul executiv al orchestrei WDR și el spunea un lucru chiar interesant. Acum 20 de ani, toată industria de muzică clasică în America era axată pe un lucru: să facem totul mai casual. Ca oamenii să nu se simtă obligați să se îmbrace cumva special pentru concert, să vină cât mai confortabil, dacă vor, să vină în blugi. Acum e exact invers. Toți tinerii care vin la concert vor să vină ca să se îmbrace frumos, să poată să pună o poză pe Instagram, să arate unde sunt. Deci s-a schimbat complet paradigma, complet.

Din păcate, ceea ce împinge acest lucru nu-i chiar foarte pozitiv, că îi împinge pe oameni să falsifice un statut. Dar, dacă sunt expuși la muzica pe care o prezentăm și asta are un impact pozitiv, de ce nu? Cu siguranță o persoană care ascultă în concert o simfonie superbă, o orchestră, un concert de pian, chiar și o operă, nu cred că rămâne indiferentă. Mie îmi e greu să-mi imaginez că cineva pleacă de la concert indiferent. Poate că nu devine fan imediat, dar își va aduce aminte de o experiență unică.

Apoi, percepția noastră și contextul din care venim noi în sala de concert influențează foarte mult ce se întâmplă, care sunt sentimentele. Acestea sunt fluide, nu sunt exacte.

Și compozitorii manipulează acest lucru: Schubert, de exemplu, face acest lucru. Schubert te aduce atât de adânc, adânc, adânc și apoi introduce o gamă majoră, care este de o intensitate atât de mare, încât sentimentul de tristețe se acutizează. Contextul pe care îl aducem noi influențează atât de mult experiența pe care o avem.”, ne povestește dirijorul Cristian Măcelaru.

Și nu doar bagajul emoțional cu care vin spectatorii influențează experiența de concert, ci și emoțiile celor de pe scenă. Dirijatul nu înseamnă doar respectarea unei partituri și coordonarea perfectă a tuturor muzicienilor din orchestră, ci și amprenta sentimentală pe care dirijorul o lasă într-o seară asupra orchestrei.

„Bagajul emoțional și dirijatul nu se pot separa. Și mai ales în turneu, unde cântăm același repertoriu 8-10 seri la rând. E foarte interesant, pentru că în fiecare seară e diferit. Contextul emoțional face diferența, da. Ăsta e miracolul muzicii.

Puteți să ne dați un exemplu de sentiment l-ați avut și s-a simțit prin felul în care ați dirijat?

Da, vă dau un exemplu foarte concret. Debutam cu Filarmonica din New York și la pian era Daniiel Trifonov (n.r. considerat de specialiști unul dintre cei mai buni pianiști din lume), cu Concertul nr. 2 de Rachmaninov. Aveam cinci concerte la rând. În prima seară a fost superb, în a doua seară a fost foarte bine. În a treia seară, în acea dimineață în New York, când ne-am trezit, am aflat de masacrul la Charlie Hebdo.

N-am vorbit cu Daniil despre asta, dar cabina lui era chiar lângă mine. În fiecarea seară îl auzeam cum se încălzea. În acea seară am auzit un Bach atât de lent încât m-am întrebat dacă e chiar Daniil. M-am dus să-l salut și mi-a zis: mă simt foarte trist de ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, dacă se poate în seara asta hai să fim puțin mai introspecți. Și am spus ok.

Ceea ce se întâmplase la Charlie Hebdo mă afectase și pe mine, la fel de mult ca și pe Daniil, iar concertul a reflectat felul în care noi ne simțeam în urma acestei tragedii. A fost complet diferit de celelalte seri.

Sigur, eu încerc să-mi las la ușă lucrurile vieții, de zi cu zi. Dar e imposibil să separi omul de artă, ca interpret. E imposibil să separi emoțiile. Și da, într-un fel, și asta e frumusețea muzicii, pentru că nu există două emoții care să fie exact identice. De aceea un concert live e atât de important de trăit, el există doar în momentul în care îl auzi, după care nu mai există. Chiar dacă rămâne o registrare, contextul în care ascultăm nu mai e același.”

După ce se odihnește două ore, îl însoțim pe maestrul Măcelaru în drumul său de la hotel la Sala Palatului, unde merge mai întâi la cabine pentru a-I felicita pe sărbătoritul zilei, dirijorul Daniel Harding. Totodată, intră în cabina pianistului Seong-Jin Cho și îi mulțumește acestuia că a acceptat invitația din scurt de a o înlocui pe marea pianistă Martha Argerich.

Apoi merge în sală, unde e oprit de spectatori pentru fotografii sau autografe, salută invitații de pe rândul său și se bucură de concertul extraordinar susținut de Orchestra Santa Cecilia, sub bagheta marelui dirijor Daniel Harding.

“Ce face un dirijor să fie bun, din punctul dumneavoastră de vedere?

E un pic de misticism în spatele dirijoratului, sunt foarte mulți oameni care nu știu exact ce face dirijorul. Sunt și dirijori care nu știu exact asta.

Pentru mine, un dirijor bun este un muzician care înțelege limbajul fiecărui compozitor, fiindcă fiecare compozitor are un dialect diferit în limbajul muzical. În al doilea rând, respectă intenția compozitorului.

Apoi, reușește să creeze o atmosferă în care fiecare muzician din orchestră se simte valorificat și se simte liber să își exprime valoarea artistică, dar, fără să își dea seama, face ceea ce dirijorul dorește. Deci, un pic de magie e și aici.

Țin minte când am dirijat prima dată orchestra din Barcelona, unde cântă și sora mea. Ea mi-a spus după prima repetiție: “nu știu cum faci, dar parcă ne obligi să cântăm exact ce vrei tu, fără să spui nimic, fără să ne obligi. Parcă ne iei energia și trebuie să mergem cu exact acolo unde vrei tu.” Pentru mine a fost un compliment extraordinar, fiind exact ceea ce am simțit eu la profesorul meu în ’97, cel care m-a inspirat foarte mult.

A studia muzica și a studia să dirijezi acea muzică sunt două lucruri complet diferite. Muzica e limbajul prin care mă exprim, iar dirijatul e profesia. Studiez muzica, dar ăsta este un drum de-o viață, nu se oprește niciodată. Și nu voi ajunge niciodată să cunosc o piesă în desăvârșire, pentru că de fiecare dată când mă reîntorc la acea compoziție, descopăr un lucru nou, un lucru care este influențat de contextul în care mă aflu în acel moment.

Înveți cum ele se exprimă în muzică. Fiecare text muzical scris pe hârtie reprezintă un sentiment uman, o emoție. Profunzimea în muzică se dobândește în timp, nu în cunoștințe. Instinctul muzical se creează în timp.

Și atunci, dirijorii tineri cum reușesc să se afirme? Chiar și aici, în festival, ați adus foarte mulți dirijori tineri, sub 30 de ani.

Dirijorii tineri acum au un succes enorm pentru că dirijează orchestre foarte bune. Și când dirijezi orchestre foarte bune, elementele care sunt necesare pentru un dirijor, care erau foarte importante acum 50 de ani ca să clădească o orchestră, nu mai sunt esențiale. Un dirijor tânăr de astăzi, dacă are o energie extraordinară, și e și foarte talentat, desigur, are toate șansele.

Dirijorii tineri nu mai au aceleași bariere de acum 20 de ani. Orchestrele au crescut atât de mult, încât unele nu mai au nevoie de un dirijor care să le învețe. Au nevoie de un dirijor care le aduce o energie extraordinară, le aduce prospețime. Poate nu au profunzimea unui dirijor care a trecut prin 20 de ani de carieră, dar au o energie extraordinară care, într-un fel, substituie acea profunzime.”

Născut la Timișoara într-o familie cu 10 frați, fiind chiar mezinul, Cristian Măcelaru l-a avut ca model în muzică pe tatăl său. Deși lucra ca un simplu sculer-matrițer într-o fabrică, mare iubitor de muzică, tatăl a format o orchestră a bisericii și a îndrumat fiecare copil să studieze un instrument. Toată familia Măcelaru cânta la instrumente, de la copii la verișori, dar nu toți au facut o carieră în muzică.

Pe când avea doar 17 ani, a cunoscut o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, și s-a oferit să le arate orașul. I-a invitat inclusiv la un concert al său, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

Așa a ajuns în Michigan și a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, tânărul Cristian a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și a decis să rămână acolo.

Ca violonist a devenit cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani. Mai târziu a realizat că visul său este să devină dirijor.

“Tatăl meu era un dirijor amator, în care eu am fost concertmaistru de când aveam șase ani. Poate din cauză că el era dirijorul orchestrei, niciodată nu m-a interesat să-i iau locul. Dar imediat ce am ajuns în America, un coleg m-a încurajat să iau și cursul de dirijat, pentru a acumula credite, dar și pentru că era un profesor foarte fain.

Eu nu eram interesat absolut deloc, dar m-am dus la clase de dirijat și profesorul a fost cu adevărat inspirațional.

Am învățat cum să văd o partitură întreagă, cum să mă uit la ea, să o studiez. Atunci am început să dirijez. De altfel, nu cunosc persoană care să fi încercat să dirijeze și care să nu fie imediat atinsă de acest drog. De atunci, dirijatul mi-a rămas ca o obsesie în minte.

Am știut că vreau să fiu dirijor, dar am continuat să studiez vioara și în facultate și la master, fiindcă așa mi-a cerut profesorul de dirijat pe care l-am întâlnit apoi. El mi-a spus: ok, te învăț să dirijezi cu o singură condiție: mergi la facultate, la vioară. După aceea mergi să faci masterul tot la vioară, și abia apoi, dacă încă vrei să devii dirijor, te învăț.

Dar de ce a fost important să continuați studiile la vioară?

Pentru că așa devii un muzician adevărat, cu un instrument în mână.”

A doua zi urmează marele concert Salome de Richard Strauss. Cristian Măcelaru dedică prima parte a zilei întâlnirilor cu jurnaliști străini,, apoi merge la Sala Palatului pentru o ultimă repetiție, înainte de concert. De data aceasta, discută aplicat cu instrumentiștii și cu dirijorul asistent Cristian Câșleanu, astfel încât acestora să le fie clare ultimele indicații.

“Probabil publicul va fi entuziasmat și va cere un bis, dar de data aceasta, după tot efortul depus, știu că abia așteptați să ajungeți la cabine, așa că nu va fi cazul să dăm unul.”, transmite orchestrei.

Mai rămâne doar o oră până la startul concertului și ne primește cu generozitate în cabina sa, unde, în timp ce își desface o portocală, ne descrie cum își petrece, în general, timpul înainte de concertele pe care le dirijează.

„Când eram foarte tânăr, aveam un ritual că neapărat trebuie să mănânc o banană, dar mi-am dat seama că, de fapt, astea sunt chestii care le făceam fără să fie nevoie. Când ai un ritual, te obligi pe tine însuți să ajungi la un moment în care, în ziua în care nu vei putea face ritualul, să crezi că e cu  ghinion. Așa că am încercat să elimin ideea de a avea un ritual. Și acum nu mai am unul.

Dacă am puțin de timp liber înainte de concert, să zic vreo 40 de minute, mă joc șah pe telefon. Simt că mă ajută să mă concentrez, dar și să treacă timpul, să nu stau să mă gândesc. Iar, de obicei, cam cu 15 minute înainte încep să mă schimb. Și cam atât.

Aveți emoții înainte să urcați pe scenă?

Înainte de concert nu am emoții. Mai degrabă înainte de prima repetiție și mai ales când e o compoziție pe care o dirijez pentru prima dată.”

Cu 15 minute înainte de concert, părăsim cabina și îi dăm maestrului răgazul necesar pentru a se schimba. Între timp, pe holurile Sălii Palatului, muzicienii își acordează instrumentele, iar în sală spectatorii își ocupă locurile. Sala e arhiplină cu câteva clipe înainte de ora 20.00. În spatele cortinei, dirijorul ne spune un banc despre un cioban din Banat. Se amuză și el la propriul banc, apoi iese pe scenă în aplauzele publicului.

Timp de aproape 2 ore, conduce cu precizie orchestra germană și, alături de soliști, oferă un concert extraordinar, aplaudat în picioare minute în șir. Iese și revine pe scenă de câteva ori, în timp ce stropii de sudoare îi cad din păr.

La cabină, își șterge fața cu un prosop și glumește cu băieții din spatele camerelor foto și video: “poza asta costă prea mult”. Închide ușa zâmbind.

Soliștii se felicită între ei și îi mulțumesc ulterior pentru măiestria cu care a condus concertul. „Ai fost extraordinar, a fost o mare bucurie să lucrez cu tine!” – îi transmite după o îmbrățișare soprana Jenniffer Hollowey.

După efortul uriaș depus pe scenă, dirijorul merge apoi în foaierul Sălii Palatului, unde este anunțată o sesiune de autografe. E aproape 11 seara și răspunde cu răbdare și cu zâmbetul pe față tuturor poveștilor personale pe care țin să le spună cei așezați la coadă.

“Vă așteptăm pe la noi, la Oradea, maestre, să susțineți și acolo un concert așa minunat”, îi transmite o doamnă. “Ah, am copilărit acolo, am rude la Oradea, ce transformări spectaculoase s-au făcut în oraș!”, îi răspunde acesta.

O tânără violonistă de la Brașov îi spune: „E al 7-lea concert al dumneavoastră la care vin. Sper ca într-o zi să cântăm împreună, să mi se îndeplinească acest vis!”

Fiecare spectator îi aduce complimente și mulțumiri pentru concert, apoi vrea să obțină de la maestrul Măcelaru cât mai mult, de la autografe pe 5-6 discuri – „Pentru Lucia, verișoara mea, pentru tata” – la selfiuri sau chiar și audiții pentru nepoții care vor să devină muzicieni.

În paralel, ultimii angajați ai Sălii Palatului abia așteaptă ca totul să se termine pentru a stinge luminile și a pleca acasă.

Aproape de miezul nopții, directorul celui mai amplu eveniment cultural organizat de țara noastră, pornește spre hotel cu ghiozdanul în spate.

A două zi pleacă la Paris, unde deschide noua stagiune cu Orchestra Națională a Franței. Revine cu aceeași orchestră în Festivalul Enescu peste două săptămâni, alături de nume mari precum violonista Anne-Sophie Mutter și pianistul Rudolf Buchbinder.

Ca director muzical al celei mai importante orchestre franceze, și-a asumat un proiect imens, dedicat geniului George Enescu – înregistrarea operei sale integrale cu casa de discuri Deutsche Grammaphon. Deja primul album, ce cuprinde Simfoniile și cele două Rapsodii române de Enescu, a primit Premiul International Classical Music Awards, la categoria muzică simfonică, pe 2025.

“Recent am terminat de înregistrat Suita a treia. În stagiunea în care am intrat vom termina de înregistrat toate Suitele, Sinfonia concertantă pentru violoncel, Vox Maris, Poema Română, toate acestea.

Este un proiect care eu l-am propus după ce am fost numit director. Nu înainte. M-am dus la Deutsche Grammaphon înainte și am spus: uite, asta vreau să fac. Aduc Orchestra Națională a Franței, lucrez cu Muzeul Enescu să reedităm, să corectăm toate greșelile care s-au făcut de-a lungul anilor, având access la manuscrisele lui Enescu. Și s-au aliniat toate stelele în așa fel.

E cea mai bună orchestră care a păstrat tradiția franceză, cu partituri noi corectate și cu cea mai reprezentativă casă de discuri din lume.

De ce ați vrut să faceți acest proiect? Pentru că iubiți așa de mult muzica lui Enescu? Sau pentru că e atât de valoros încât merită să existe aceste înregistrări? Pentru că Orchestra Franței era cea mai potrivită cu care să o faceți?

Toate acestea. Mi-am dat seama că este un moment în timp care nu va mai reveni niciodată.

De exemplu, noi nu cântăm cu fagoți, cântăm cu bason.

Un bason francez e un instrument complet diferit. Nicio orchestră nu mai cântă cu bason. E un sunet unicat. E un sunet care e mai aproape de un cornul englez decât fagotul. Este un sunet foarte lejer, foarte delicat, care, dacă stai să te gândești, e perfect pentru muzica franceză.

Apoi, avem clarinetul francez. În Germania nu se cântă pe clarinet francez. În Austria nu se cântă pe clarinet francez. E un sistem complet diferit, care dă un sunet mult mai cald, mult mai lejer. De asemenea, școala de flaut franceză e diferită. Școala de oboi franceză e diferită. Trompetele sunt diferite.

Enescu a fost compozitorul care a scris legenda pentru trompetă, când trompeta era un instrument nou, numai ce se inventase la Paris, era acea trompetă în do. E o trompetă micuță, nu e o trompetă mare. Ea dă un sunet puțin mai pătrunzător, un sunet mai nazal, e diferit.

La cordari stilul de a se cânta într-o orchestră franceză e foarte diferit. E un sunet care în continuu crește sau se retrage. Crește, se retrage.

Aceasta e muzica de unde se trage Enescu. E adevărat, e român în rădăcină, dar trăind, studiind la Paris, e foarte influențat de muzica franceză. Ei, știind că asta este o orchestră care are această tradiție, am spus: ok, trebuie neapărat să fac asta cu Orchestra Națională a Franței.”

Pe lângă călătoriile pe care le face în toată lumea pentru concertele pe care le dirijează, munca depusă de Cristian Măcelaru în ultimii ani pentru aceste înregistrări este la fel de importantă. În 2021 am avut șansa să asistăm la Paris la o sesiune de înregistrare unui concert de Camille Saint – Saëns.

În imensa clădire Radio France era liniște deplină, iar becurile aprinse cu roșu transmiteau tuturor că în sală se înregistrează. Nici cel mai mic sunet nu era permis în timp ce orchestra cânta, însă pauzele erau presărate cu glume și zâmbete, menite să destindă atmosfera printre membrii orchestrei.

“În înregistrări, totul trebuie să fie perfect. De obicei, din 6 ore de înregistrare, ies cam 10 minute finale de muzică. Deci cam 6 ore de muncă cu orchestra pentru 10 minute de muzică pe disc.

Suntem atenți la toate detaliile, la toate instrumentele, la microfoane, facem un șnur, înregistrăm, luăm o pauză, mă duc, ascult șnurul, după care vin înapoi, mai facem un șnur, adresez câteva chestii care nu au fost bine, mai fac un alt șnur, mai luăm o pauză, mă duc și iar ascult. Fiecare măsură o reînregistrăm poate de patru sau cinci ori ca să fie destul material din care să alegem.

Și pe varianta finală a discului cine are ultimul cuvânt, dumneavoastră sau casa de producție?

Eu am putere de veto, pentru că e înregistrarea mea.

Altfel, cum v-ați pus amprenta asupra Orchestrei Naționale a Franței ca dirijor? Ce ați vrut să construiți cu această orchestră și în ce măsură v-a reușit până acum?

Cred că cel mai important lucru care l-am făcut la orchestră este că am reintrodus o constantă, un standard artistic, sub care orchestra nu mai scade. O orchestră depinde foarte mult de director sau de dirijor pentru a crește. O orchestră care e deja foarte bună nu mai depinde atât de mult de calitatea dirijorului.

Ăsta e un lucru care mi l-a dorit la Orchestra Națională a Franței: să creăm un nou nivel artistic sub care ei să nu mai coboare. Ei m-au ales pe mine după ce am cântat împreună Valsul lui Ravel. Atunci a venit orchestra la mine și a spus: de tine avem nevoie să reînvățăm cum să cântăm muzica franceză.

Și practic dumneavoastră ați fost ales de orchestră, muzicienii au votat numirea dumneavoastră ca director muzical.

Da. Au spus: vrem să reînvățăm cum să interpretăm muzica franceză. Pentru că eu, cu toți compozitorii fac același lucru pe care l-am făcut cu Enescu. Mă duc la sursa inițială, la ceea ce a scris compozitorul. Încerc să înțeleg de ce există anumite tradiții care se fac în interpretare. De ce există chestii care s-au adăugat de-a lungul timpului peste ceea ce a scris compozitorul? Și de foarte multe ori descopăr că acele lucruri s-au făcut din neputința ori a dirijorului, ori a orchestrei de a trece peste o barieră tehnică.

De foarte multe ori, deciziile artistice muzicale se iau dintr-o neputință tehnică și atunci se creează o tradiție. Și sunt, după aceea, foarte mulți care nu se mai gândesc de ce și acea tradiție devine, de fapt, status quo.

Eu, în toată muzica și împotriva tuturor dirijorilor din lume, fac acest lucru. De fapt, aș putea spune că este în natura mea de artist.

Și asta a fost atractiv și pentru Orchestra Națională a Franței, vizavi de Ravel. Pentru că în muzica lui Ravel, fiind cântată atât de mult, sunt foarte multe elemente de tradiție care se adaugă, care chiar nu sunt necesare și nici frumoase, zic eu.

Eu am eliminat toate aceste lucruri. În înregistrarea pe care am făcut-o cu toată muzica lui Ravel, cele trei discuri care ies anul acesta, e un Ravel chiar absolut pur.

În schimb, la WDR, o orchestra germană pe care ați condus-o câțiva ani, ce amprentă ați lăsat?

Același lucru, dar cu un repertoriu complet diferit. Și asta e și mândria vieții mele, faptul că mă simt foarte confortabil cu Orchestra Națională a Franței, să fac muzică franceză, care e autentic franceză în interpretare, și să mă duc la WDR și să fac Strauss sau Rachmaninov sau Brahms, care să fie complet diferit, și nici nu-ți dai seama că e același dirijor.

Ăsta e un lucru de care mă mândresc, pentru că la majoritatea interpreților auzi o simfonie de Brahms și spui: a, ăsta e Bernstein sau mai știu eu cine. Nu mai este compozitorul. Pentru mine e foarte ok dacă lumea ascultă Brahms și spune că e Brahms, nu spune că e Măcelaru interpretând Brahms.”

La doar 45 de ani, Cristian Măcelaru este acum cel mai în vogă dirijor român la nivel internațional și al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

S-a stabilit alături de familie la Paris, dar călătorește frecvent în America, unde a preluat recent directoratul muzical al uneia dintre cele mai vechi orchestre americane, cea din Cincinnati. Acest mandat e considerat atât de important în Statele Unite, încât New York Times i-a dedicat recent un material special.

Săptămâna trecută, Cristian Măcelaru a fost numit și cetățean de onoare al Bucureștiului. Însă, dincolo de premii, speră să apuce ziua în care va dirija într-o mult promisă sală de concerte, demnă de Festivalul Enescu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Cristian Măcelaru, de la suflet la dirijat: “Bagajul emoțional face diferența între concerte. Acesta e miracolul muzicii.” appeared first on Cultura la dubă.

Despre Festivalul Enescu s-a tot spus de-a lungul timpului că este o “sărbătoare”. Dar poate cei care nu au intrat vreodată în contact cu acest eveniment nu înțeleg exact amploarea lui din punct de vedere logistic, relevanța artistică, notorietatea pe care o are la nivel internațional și bucuria pe care o aduce în sufletele iubitorilor de muzică.

În teorie, Festivalul Internațional George Enescu celebrează muzica clasică, aducând la București, timp de aproape o lună, cele mai mari orchestre ale lumii și cei mai importanți dirijori, pianiști, violoniști, violonceliști, soprane sau tenori. Dar, în profunzime, evenimentul este o celebrare a muzicii, în general, nu doar a celei clasice, a liniștii, a bucuriei și a initimității pe care ea ne-o poate aduce, într-o lume atât de afectată de anxietăți, spații virtuale sau comportamente abuzive.

Aceasta este de fapt, sărbătoare pe care o naște Festivalul Enescu – întoarcerea către noi înșine.

Începând de duminică, 24 august, și până pe 21 septembrie, Bucureștiul și alte mari orașe, prin evenimente conexe, vor fi parte dintr-un univers artistic uriaș, în care se vor auzi lucrările scrise de mari compozitori, dar și lucrări de muzică contemporană sau jazz, vor avea loc spectacole de operă și de balet, concerte pentru copii sau recitaluri intime. Nu în ultimul rând, festivalul aduce în atenția publicului internațional muzica celui mai important compozitor român, George Enescu.

În centrul capitalei vom vedea pe stăzi mii de muzicieni care își vor purta în spate instrumentele, în drumul lor către Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Operă, TNB sau Teatrul Odeon. Și, cu totul inedit, la această ediție vor avea loc concerte și în Club Control.

Festivalul Enescu este cel mai complex și longeviv eveniment cultural internațional organizat de România, iar în spatele lui stă echipa unei instituții publice atipice, aflată în subordinea Ministerului Culturii – ARTEXIM.

Despre munca din spatele festivalului și despre ceea ce vom vedea săptămânile viitoare am stat de vorbă cu Cristina Uruc, manager interimar ARTEXIM și director executiv al Festivalului Enescu.

***

Mai sunt doar câteva zile înainte să înceapă festivalul și nu pot decât să-mi imaginez cum e acum în echipa Artexim. Poți să ne descrii puțin cu ce vă ocupați acum, ce detalii puneți la punct?

În momentul de față, toată echipa Artexim este cu atenția turată la maximum, pentru că trebuie să pregătim sosirile primelor orchestre. Trebuie să verificăm că graficele de repetiții, de cazare, de transport local, aerian, că toate sunt conforme cu realitatea.

Se fac verificări între coordonatorii de contracte, coordonatorii departamentelor logistice și administrative. Parte din echipă este deja la Sala Palatului pentru a pregăti spațiul pentru concertul de deschidere, de duminică, 24 august. Din punct de vedere acustic sunt montate panourile reflectoare de sunet și pânza acustică, pe care le-am făcut special pentru îmbunătățirea experienței de concert, atât pentru public cât și pentru orchestre. Este o noutate a acestei ediții și absolut totul se desfășoară într-un ritm foarte alert.

Așteptăm cu nerăbdare ziua de duminică, pentru că știm că atunci când festivalul începe, cu greu îl mai poate opri ceva. E ca un fel de mecanism care pornește ușor în primele zile și apoi, până la final, merge în ritmul lui, de festival.

De cât timp ați început să lucrați la actuala ediție? Fiindcă știu că se poartă negocieri, mai ales cu marile orchestre, cu artiști foarte cunoscuți, cu ani înainte.

Sigur că da.

Acestea sunt discuții preliminare pentru a ne asigura că disponibilitatea orchestrelor există în perioada în care noi vom organiza festivalul în anii aceia. Evident că totul depinde și de bugetul pe care îl vom primi, dar, ca să putem să ne asigurăm că vom avea festival, trebuie să începem încă de pe acum. Acum pregătim și Concursul Internațional George Enescu, care va avea loc în 2026. Deci, lucrurile se desfășoară în paralel întotdeauna în echipa ARTEXIM.

Care este practica privind transportul instrumentelor? Știu că este o logistică foarte complexă în spate.

Majoritatea orchestrelor mari, cele care desfășoară concertele la Sala Palatului, vin cu instrumentele proprii, pentru că instrumentele muzicienilor care fac parte dintr-o orchestră compun identitatea, sunetul orchestrei respective și, cu foarte mici excepții, aceștia închiriază instrumente sau le punem noi la dispoziție pe durata festivalului.

Pe toată durata Festivalului, putem să vedem în centrul Bucureștiului camioane colantate cu numele orchestrelor  sau cu vizualul Festivalului Enescu. Acestea transportă instrumentele artiștilor invitați, care adesea, sunt în turneu și călătoresc cu instrumentele pe care le aduc aici, la București.

Aceste transporturi se realizează și cu avioane cargo, pentru că uneori vorbim despre distanțe mari care nu pot fi parcurse altfel. La fel și cu transportul instrumentiștilor. Sunt instrumentiști care preferă să vină cu avionul, sunt instrumentiști care preferă să vină cu alte mijloace de transport pe rute mai scurte.

Și toate acestea trebuie corelate într-un grafic care să poată să acomodeze atât logistic încărcarea, descărcarea instrumentelor și succesiunea acestor activități, pentru ca orchestrele să fie pregătite în momentul în care urcă pe scenă.

Și tot oameni din ARTEXIM se ocupă de această logistică?

Da, noi avem totul internalizat pe diverse departamente. Spre exemplu, unul dintre cei mai vechi colaboratori ai noștri, Magda Badău, se ocupă de partea de gestiune a graficului de transport aerian pentru muzicieni invitați în festival, atât români, cât și străini. Odată stabilit acel grafic de sosiri-plecări, se trece mai departe la graficul de transport local, pe care Marc, un colaborator de-ai noștri, care este alături de noi de 4 ediții, îl gestionează.

Iar graficele de cazare sunt gestionate astăzi de două fete de 22-23 de ani care sunt extrem de atente, responsabile și foarte bune în ceea ce fac, Anastacia și Cătălina.

Cam câți oameni fac parte din echipa ARTEXIM și sunt implicați în Festivalul Enescu?

Nucleul este undeva la 28, 29 de persoane angajate și aproximativ 15- 20 de colaboratori recurenți. Iar efectiv în timpul festivalului, anul acesta, suntem 184 în echipa ARTEXIM, plus echipele de colaboratori de la radio, de la televiziune, vreo 20 de colaboratori externi care se vor ocupa de încărcarea și descărcarea efectivă a cutiilor de instrumente. Să nu mai spun de toți angajații sau colaboratorii furnizorilor cu care noi lucrăm. Și asta înseamnă o desfășurare de forțe până la aproximativ 800-1000 de persoane care fac ca festivalul să se întâmple timp de o lună de zile.

Ai putea spune care au fost cele mai mari provocări în organizarea festivalului?

O primă provocare este încercarea de a acomoda resursa umană de care dispunem cu volumul de muncă pe care îl avem. Apoi, de a adapta viziunea artistică la realitatea logistică și administrativă, care în România nu întotdeauna este cea mai ușor de gestionat.

Provocări mai sunt și din cauza faptului că nu există bugete multianuale aprobate și atunci toate cheltuielile pe care noi le facem depind de momentul în care semnăm contractul de finanțare cu Ministerul Culturii, care depinde de momentul în care bugetul de stat este aprobat, ceea ce ne oferă, cel puțin, la început de an și sfârșit de an anterior festivalului și concursului oarecare palpitații.

Întotdeauna costurile estimate cresc cu cât semnarea contractului de finanțare este întârziată, pentru că știm foarte bine că riscurile sunt ca atunci când ai dispozitive mari, contingente mari de orchestră, care trebuie transportate cu avionul, dacă zborurile de linie nu sunt rezervate din timp, este posibil să nu mai găsim numărul de locuri de care avem nevoie pe o singură aeronavă, chiar pe două. Și atunci trebuie ori împărțite orchestrele pe mai multe aeronave, care au timp de zbor diferit, ceea ce înseamnă logistic și pentru orchestră, dar și pentru noi, un efort în plus și costuri în plus.

Sau, atunci când nu se poate negocia acest aspect de a-i pune pe zboruri de linie, există și situația rezervării unor chartere, care, iarăși, cu cât sunt rezervate mai târziu, cu atât costă mai mult.

Acestea cred că sunt cele mai mari provocări, pentru că întotdeauna încercăm să tratăm bugetul festivalului și bugetul ARTEXIM ca pe un bun cel mai de preț, pentru că noi suntem conștienți de faptul că trebuie să ne încadrăm în ceea ce am estimat, plus contribuțiile din mediul privat, care nu sunt întotdeauna ușor de previzionat, și să încercăm să nu depășim limitele pe care le avem.

Dacă am ajuns la capitolul ăsta, ai putea să ne spui care este bugetul total al acestei ediții și cam cât la sută sunt banii de la minister și cât la sută banii privați?

Bugetul acordat de Guvernul României prin Ministerul Culturii sub formă de finanțare exclusiv pentru Festivalul Enescu aproximativ 93% din bugetul total, cel total fiind de 75 de milioane de lei. În momentul de față încă se lucrează la atragerea suplimentară de fonduri private, chiar dacă festivalul începe duminică. Restul de 7% vin din fonduri private și din contribuția proprie, pentru că ARTEXIM este instituția din subordinea Ministerului Culturii care funcționează foarte diferit față de celelalte instituții „surori”.

ARTEXIM nu încasează subvenție de la bugetul de stat pentru salarii și utilități de funcționare a instituției. Noi primim finanțare exclusiv pentru organizarea și pregătirea Festivalului și Concursului Internațional George Enescu; această finanțare este direcționată în integralitate în dimensiunea artistică și logistică a festivalului, iar fondurile pe care le obținem din vânzarea de bilete, o parte din ele sunt reinvestite în festival, iar cealaltă parte asigură funcționarea instituției timp de un an și jumătate.

Deci, scopul nostru este să gestionăm bugetul în așa fel și cu asemenea responsabilitate încât funcționarea instituției și salariile personalului să nu fie puse în pericol.

Cum reușești tu, ca manager, să atragi sponsori? Crezi că acel procent de 7% mai poate fi îmbunătățit și dacă da, cum?

În 2023 eram la aproape jumătate din suma pe care am atras-o anul acesta. Ceea ce s-a întâmplat în 2023, activările pe care, împreună cu partenerii noștri principali, le-am realizat, ideile artistice care s-au transformat în realitate au demonstrat faptul că Festivalul Enescu este deschis către un public divers, către un public nou, către familii, că se implică în societate și în educarea comunităților.

Împreună cu colega mea Alexandra Gălan și, mai nou, cu Gilda Lazăr, directoarea de comunicare a Festivalului Enescu, mergem și facem fundraising direct. Atât Alexandra, cât și eu, am crescut în festival; aveam 19-20 de ani atunci când am început să lucrăm în echipa de organizare, acoperind aproape fiecare tip de activitate. Astfel ne vine foarte natural, și asta se simte și din partea partenerilor noștri, să povestim ceea ce înseamnă festivalul pentru noi și ceea ce poate deveni asocierea lor cu Festivalul Enescu.

Sunt sigură că este loc de mai bine și sunt sigură că vizibilitatea pe care Festivalul Enescu o are anul acesta, în special, fiind prima ediție pe care Cristian Măcelaru, ca director artistic, o semnează integral, va stimula mediul privat să-și dorească să cunoască mai mult despre ceea ce facem noi aici și să aibă deschiderea de a găsi, împreună cu noi, soluții de asociere de brand cultural.

Cât de mult s-a implicat Cristian Măcelaru în realizarea programului, a listei de invitați? A vorbit și personal cu unii dintre artiști, pentru a-I convinge să vină?

Cristian Măcelaru se implică 100% în tot ceea ce înseamnă programarea artistică a Festivalului și a Concursului Enescu.

De la lucrările care sunt programate, la orchestrele care sunt invitate și la artiștii care calcă pe scenele din București și din țară. Nu există modificare în program pe care să nu o verificăm împreună, să nu o agreeze, să nu o coordoneze, să nu o cunoască. Pentru că este extrem de important ca atunci când cineva își pune semnătura pe programul artistic, pe direcția artistică, să poată să știe ce se întâmplă sub semnătura lui.

Așa cum eu, când îmi pun semnătura pe acte, ca să pot să transform în realitate administrativă și logistică viziunea artistică, trebuie să știu exact ce semnez și pentru ce. Acestea sunt atribuțiile lui.

Este foarte deschis și disponibil și întotdeauna am spus că sunt foarte norocoasă: Cristian Măcelaru este directorul artistic pe care orice director executiv și l-ar dori, pentru că se implică în cel mai mic detaliu. Lucrăm pe bază de încredere și transparență, ne putem consulta și pe aspecte mult mai pragmatice decât cele artistice, ceea ce pe mine mă ajută foarte mult, pentru că are o experiență de lucru cu orchestrele din străinătate, mult mai directă decât o avem noi, prin invitarea lor la București.

Pentru că el este în fața lor, el discută direct cu managerii și sunt artiști pe care el îi invită direct. Evident că, după primul contact, întotdeauna se trece la contactul pe care Artexim îl face cu reprezentantul artistului sau cu artistul în sine pentru stabilirea orariului, aspectelor logistice și așa mai departe.

E greu de ales dintr-o listă atât de lungă de evenimente. Ce ar fi de neratat la această ediție a festivalului?

Eu, dacă aș fi un simplu spectator și aș dori să îmi aleg câteva concerte din Festival la care să asist, aș ține cont de mai multe criterii. Poate mi-aș dori să văd o sală pe care n-am văzut-o până acum și atunci, să zicem, aș vrea să merg la Sala Radio, și dacă merg la Sala Radio, aș vrea să ascult concertul pentru două piane de Mendelssohn cu Danish National Symphonie Orchestra și frații Yussen, singurul concert pentru două piane programat în festival.

Apoi, mi-aș dori, poate, să văd Orchestra Operei Versailles la TNB, cu Baletul Malandain din Biarritz. Aș vrea să văd ce se întâmplă acolo și cum s-a făcut coreografia pe muzica lui Vivaldi, cântată de orchestra din Versailles cu Andrés Gabetta dirijor.

Și mi-ar plăcea să încerc și o experiență de concert la miezul nopții la Ateneul Român. Aici pot să ascult un recital extraordinar, cum spuneam, Asmik Grigorian și Lucas Geniusas. Sau un concert cum este cel al ansamblului O/Modernt, în care ascult, de la o lucrare semnată de prima compozitoare femeie atestată din istoria muzicii, Hildegard von Bingen, până la o simfonie de Philip Glass, între părțile căreia sunt intercalate aranjamente din repertoriului renumitei formații rock Nirvana.

Și, dacă aș vrea să mă duc într-un context mult mai intim, poate că aș alege Sala Auditorium și un recital de violoncel și pian. De asemenea, aș alege și unul dintre cele două spectacole găzduite de Opera Națională București.

Practic, din ce povestești, recomandarea ta ar merge puțin către o deschidere foarte mare și către evenimente poate mai puțin promovate. Seria Concertelor de la Sala Palatului este sold out?

Nu, nu este. Găsiți bilete la Sala Palatului la 25 de concerte din 27. Doar două dintre ele sunt sold out, concertul de închidere cu Royal Concertgebow din Amsterdam pe 21 septembrie și cel de pe 31 august cu Accademia Nazionale di Santa Cecilia, dirijată de Daniel Harding

Se mai găsesc bilete și la Ateneul Român, la Opera Națională, la TNB, Sala Radio, Auditorium, MINA și Control.

Ce înseamnă acest festival pentru România și ce aduce el nou? Cât de conectat este el acum la societatea românească? De exemplu, poate că acum câțiva ani nu ne imaginam concerte din cadrul Festivalului Enescu la Club Control, fiindcă Festivalul Enescu părea mai elitist, poate mai rigid pentru publicul mai larg. Cum arată el acum și ce spune el despre societatea românească?

Festivalul Enescu este o sărbătoare pentru toată lumea care durează 29 de zile. Toți cei care intrăm în contact cu festivalul, direct sau indirect, prin organizarea lui sau pur și simplu pentru că mergem pe stradă și vedem niște afișe și vedem că există festivalul, cumva, trebuie să înțelegem că este o formă de promovare a României, a culturii românești și a posibilităților pe care le are România de a crea cultură la cel mai înalt nivel.

Și cred că ediția aceasta de festival este caracterizată prin evoluție, prin deschidere, prin dinamism, prin faptul că, așa cum ai spus și tu, ne-am deschis către forme noi și locuri neconvenționale pentru muzica clasică, dar convenționale pentru muzica de calitate.

Și aici trebuie să subliniez faptul că, atunci când ne îndreptăm către locații neconvenționale, cum sunt Club Control sau Mina Museum, ne îndreptăm către cei mai buni din domeniile lor. Pentru că și noi trebuie să ne păstrăm ca fiind cei mai buni din domeniul nostru. Și atunci când două superlative, să spunem așa, se întâlnesc, știu să-și respecte caracterul, genul, stilul unul altuia, dar, în același timp, să își combine calitățile în așa fel încât să existe un produs cultural de cel mai înalt nivel oferit publicului. Până la urmă, pentru public lucrăm.

Festivalul Enescu este un exemplu atipic printre inițiativele statului român, unul dintre puținele lucruri foarte bine organizate, la nivel internațional. Cum reușiți voi, ca instituție publică, să îl duceți la bun sfârșit?

Festivalul Enescu este atipic pentru că și Artexim este o instituție atipică. Colegii cu care lucrez în echipa Artexim nu sunt genul de oameni care vin la program la 9 și pleacă la 5 după-amiaza, au închis ușa după ei și s-a terminat.

Dar cum sunt?

Sunt oameni care înțeleg care este responsabilitatea lor în îndeplinirea misiunii Festivalului Enescu, aceea de a promova cultura românească și de a fi relevant la nivel internațional, sunt oameni care nu au oră pe ceas atunci când este nevoie de ei pentru bunul mers al proiectului la care lucrăm împreună.

Sunt oameni care nu sindicalizează timpul pe care îl petrec pentru a obține rezultatul dorit.

Suntem oameni care punem o pasiune extraordinară în ceea ce facem, și toate aceste caracteristici cumva pot duce cu gândul mai mult către o abordare de tip operator privat, concentrat pe rezultat, să spunem, decât către o formă de organizare a unei instituții a statului. Pentru că folosim o abordare hibrid nu numai din punct de vedere al organizării instituționale, subordonată Ministerului Culturii, ci și în gestionarea bugetului, trebuie să avem grijă ca fiecare leuț pe care îl cheltuim să reprezinte o inviestiție în dezvoltarea României ca vector de cultură la nivel internațional.

Și e o bucurie să vedem că munca noastră creează un produs cultural recunoscut ca stadard de calitate și model la nivel internațional.”

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Festivalul Enescu, miracolul românesc produs de o instituție a statului appeared first on Cultura la dubă.

Azi se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui George Enescu, iar cel mai mare eveniment cultural organizat de statul român, Festivalul Internațional George Enescu, debutează duminică seară cu un concert extraordinar susținut de Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”, sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, director artistic al festivalului.

Programul serii include o lucrare românească în primă audiție absolută – Concertul pentru orchestră de Dan Dediu, urmată de Concertul pentru vioară în re minor, capodopera compozitorului georgian Aram Haciaturian – solist Nemanja Radulović – și Poema Română de George Enescu. Concertul va integra proiecții multimedia în regia Nonei Ciobanu și a lui Peter Košir.

Cea de-a 27-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu se va desfășura sub tema „Aniversări / Celebrations” – un omagiu adus marilor muzicieni și momentelor de referință din istoria unor ansambluri de prestigiu.

Vor fi marcați 70 de ani de la moartea lui George Enescu, 150 de ani de la nașterea lui Maurice Ravel, 100 de ani de la cea a lui Pierre Boulez sau 50 de ani de la moartea lui Dmitri Șostakovici.

Festivalul Enescu celebrează și istoria unor ansambluri de renume: un secol de la înființarea Orchestrei Simfonice Naționale a Danemarcei, 80 de ani de activitate ai Philharmonia Orchestra din Londra, 70 de ani de existență ai Orchestrei Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, 45 de ani ai Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, și 75 de ani de la fondarea Corului Filarmonicii „George Enescu”.

Ediția din acest an devine astfel o veritabilă celebrare a muzicii, trecutului și viitorului ei, aducând împreună artiști, orchestre și ansambluri care au modelat istoria sonoră a lumii.

Se anunță o ediție monumentală, care reunește la București peste 4000 de artiști din 28 de țări, în peste 95 de concerte găzduite de Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Auditorium a MNAR, Sala Radio, Teatrul Odeon, MINA – Muzeul Artei Noi Imersive, precum și de Opera Națională București și Teatrul Național „I.L. Caragiale”.

Pe parcursul celor patru săptămâni, Bucureștiul va deveni gazda unor artiști de prim rang ai scenei internaționale: Martha Argerich, Anne-Sophie Mutter, Rudolf Buchbinder, Alexandre Kantorow, Bruce Liu, Isabelle Faust, Gautier Capuçon, Asmik Grigorian, Jennifer Holloway, Kristine Opolais, Kian Soltani, Alexandra Dariescu, Andrei Ioniță, Valentin Răduțiu, Leif Ove Andsnes, Jan Lisiecki, Jean-Yves Thibaudet, Valentin Șerban și mulți alții.

Vor concerta orchestre de top, printre care: Royal Concertgebouw Orchestra, Philharmonia Orchestra, Tonhalle-Orchester Zürich, Frankfurt Radio Symphony, Czech Philharmonic, Orchestre National de France, Chamber Orchestra of Europe, Academy of St Martin in the Fields, Budapest Festival Orchestra, Gustav Mahler Jugendorchester, Scottish Chamber Orchestra, WDR Symphony Orchestra Cologne, Les Siècles, Il Giardino Armonico, Accademia Bizantina, Mahler Chamber Orchestra, Sinfonia Varsovia, Orchestra of the Age of Enlightenment, Orchestra Națională Radio sau Filarmonica „George Enescu”.

Lucrări semnate de George Enescu vor fi prezentate în 45 de interpretări în cadrul Festivalului. Printre acestea se numără poemele simfonice Isis și Vox Maris, Pastorala-Fantezie, Rapsodiile Române, dar și Simfoniile sau Suita Sătească, o serie de bijuterii camerale și lucrări vocal-simfonice de referință. Momentul culminant va fi reprezentația monumentală a Oedip, montată la Opera Națională București, în viziunea regizorală a lui Stefano Poda, cu o distribuție de elită din care fac parte Ionuț Pascu, Ruxandra Donose, Ramona Zaharia și Vazgen Gazaryan.

În 2025, opera și baletul revin in forță în programul Festivalului Enescu. Pe lângă Oedip, publicul va putea urmări și L’Heure espagnole de Maurice Ravel, în regia lui Tompa Gábor, spectacolul de dans Les Saisons al companiei Malandain Ballet Biarritz (Sala Mare a TNB) și creația coregrafică semnată de Gigi Căciuleanu, DinDor’NdoR, prezentată la Sala Studio a TNB de către Teatrul de Balet Sibiu. De asemenea, vor fi interpretate alte șapte opere în concert, printre care Lady Macbeth din Mțensk de Șostakovici.

trailer Les Saisons:

O componentă inovatoare a ediției 2025 este seria ENESCU – JTI IMMERSIVE EXPERIENCE, desfășurată la MINA – Muzeul Artei Noi Imersive. Aceasta propune concerte imersive care combină muzica clasică, dansul contemporan, inteligența artificială, animația și artele vizuale. Publicul este invitat în fiecare joi și vineri, la spectacole interdisciplinare precum Onirius de Gigi Căciuleanu, Ultima piesă – un concert cu interacțiune EEG în timp real, Bach in the Jungle (muzică de Bach și Piazzolla), dar și Klimt meets Bösendorfer – Ver Sacrum, cu pianista Alexandra Silocea, mezzosoprana Patricia Nolz și actrița Laëtitia Eïdo, interpretat pe un pian unicat Bösendorfer-Klimt.

Totodată, festivalul sprijină și promovează activ tinerii muzicieni laureați ai Concursului Internațional George Enescu, care vor urca pe scenă alături de orchestre importante ale lumii, printre care Orchestra WDR (la Cluj Napoca), Rotterdam Philharmonic, Orchestra de Cameră Radio, Orchestre de Chambre de Lausanne și Orchestra de Tineret Gustav Mahler sub conducerea muzicală a renumiților Cristian Măcelaru, Lahav Shani, Renaud Capucon, David Grimal sau Manfred Honeck.

În plus, continuă inițiativa lansată cu mare succes în 2023 – seria dedicată familiilor și copiilor – prin concerte speciale organizate la Teatrul Odeon, într-un format prietenos și interactiv.

Ca de fiecare dată, nu vor lipsi nici Concertele de la Miezul Nopții de la Ateneul Român, recunoscute pentru atmosfera lor aparte, recitalurile camerale de la Sala Auditorium a MNAR sau concertele extraordinare de la Sala Radio.

Festivalul Enescu este organizat de ARTEXIM, sub Înaltul Patronaj al Președintelui României și finanțat de Guvernul României prin Ministerului Culturii.

Biletele pentru concertele din cadrul Festivalului Internațional George Enescu se pot achiziționa atât online, din platforma Eventim.ro, https://www.cts.eventim.ro/artist/festivalul-george-enescu, cât și în format fizic, din rețeaua de hypermarketuri Carrefour și din lanțurile de librării Cărturești și Humanitas.

Despre Festivalul Internațional George Enescu

Festivalul Internațional George Enescu este unul dintre cele mai mari evenimente de muzică clasică la nivel mondial, organizat începând cu anul 1958. Cea de-a XXVII-a ediție are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. Tema din acest an este „Aniversări / Celebrations”, iar în program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, ce vor aduce în prim-plan atât moștenirea artistică a lui Enescu, cât și impactul său profund asupra muzicii clasice universale.

The post Peste 4000 de artiști vor sosi, începând de duminică, la Festivalul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Când vorbește despre iubirea sa pentru muzică, i se luminează chipul și este toată un zâmbet. Locuiește la Londra de peste 20 de ani, dar viața sa se împarte între nenumărate zboruri către destinațiile de concert.

Anul acesta va putea fi revăzută în România, pe 28 august, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Va interpreta alături de Orchestra Philharmonia din Londra și de dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali Fantezie pentru pian și orchestră, de George Enescu.

Pe lângă cariera de pianistă, este profesoară la Guildhall School of Music & Drama din Londra și susține masterclassuri în toată lumea, în încercarea de a ghida tinerii care își doresc o carieră la pian.

Are un program extrem de încărcat, dar a acceptat cu generozitate un nou interviu pentru Cultura la dubă, la 5 ani distanță de la prima noastră întâlnire.

***

“Alexandra, tu călătorești și cânți în toată lumea, cu cele mai mari orchestre. Cum te simți când participi la Festivalul Enescu sau pe orice altă scenă din România și știi că ești în fața unui public preponderent românesc?

Știu că probabil mă voi repeta, dar este cea mai mare bucurie să vin acasă. E un alt tip de emoție pe care o simți în momentul când vii în țara ta natală și, de fiecare dată când vin, publicul este atât de generos, atât de entuziasmat, atât de iubitor, iar toată dragostea se simte pe scenă. E foarte frumoasă, e așa o energie care începe cu câteva luni înainte.

Iar apariția în festivalul de anul acesta e una dublă pentru mine, pentru că e o piesă total nouă, pe care o învăț special pentru festival. E Fantezia de George Enescu și, bineînțeles, în momentul când vin acasă cu o lucrare a unui compatriot, e dublă emoția. E o mare onoare și un privilegiu, mai ales la comemorarea a 70 de ani de la dispariția marelui compozitor.

De-a lungul timpului, artiști pe care i-am intervievat la festivalul Enescu spuneau că e destul de dificil să cânti Enescu, dar odată ce ajungi să înțelegi și să simți muzica lui, devine o plăcere și atunci vrei să descoperi și mai mult. Sunt curioasă cum e pentru tine relația cu muzica lui Enescu.

Am cântat Enescu mult. Concertul pe care l-a scris el, numit Concertul pentru Pian și Orchestră, a fost scris când avea 16 ani. Am făcut premiera în America și în Germania. Este o performanță să faci o premieră în oricare teritoriu, dar mai ales în America. Chiar a fost o surpriză. A fost o lucrare foarte tânără a lui Enescu, pe care am cuplat-o cu Clara Schumann, care a scris concertul ei tot la vârsta de 16 ani, așa că a fost o conexie foarte frumoasă.

Concertul lui Enescu l-am interpretat de câteva ori. Am cântat tot în festival împreună cu Remus Azoiței. Am interpretat și Sonata lui Enescu numărul 3, care a fost scrisă într-o perioadă foarte matură a sa, cu un limbaj total diferit.

Iar această Fantezie pe care o interpretez anul acesta e o lucrare unică, cel puțin așa o simt eu, scrisă tot la 16 ani, de micul Enescu, are un limbaj foarte brahmsian. Dacă ascult și orchestrația și scriitura, zici că ar fi o lucrare necunoscută de Brahms.

Așa că pentru public cred că va fi o surpriză foarte frumoasă să asculte ceva. E foarte melodioasă această fantezie. E pur și simplu o lucrare foarte romantică, cu o scriitură, mai ales la coarde, foarte puternică. Iar partea de pian e scrisă cumva în stil Liszt (n.r. Franz Liszt, compozitor maghiar). Arată foarte multe și din punct de vedere al coloristicii și al sunetului.

Ce ne poți spune despre partenerii de scenă? Presupun că ai mai cântat cu Orchestra Philharmonia din Londra, dar cu dirijorul Santtu-Matias Rouvali?

Cu Santtu va fi prima colaborare, dar cu Orchestra Philharmonia am înregistrat ultimul meu album, care a fost concertul de Grieg și concertul de Clara Schumann. Așa că ne știm foarte bine, sunt foarte mulți prieteni în orchestră, mai ales că suntem cu toții în Londra și lumea muzicii e mare, dar e și foarte mică. Foarte mulți sunt colegi ori de la Royal College of Music din Manchester, ori de la Guildhall School, unde am studiat.

Orchestra este una dintre cele mai bune din lume și are o capacitate incredibilă de a scoate niște nuanțe într-adevăr fermecătoare. Va aduce foarte multă emoție în festival. E un vis să vin cu orchestra Philharmonia din Londra.

De obicei ai cunoscuți în public, la Festivalul Enescu? E o experiență personală mai specială?

Familia tot timpul e acolo. Familia și familia muzicală, sunt spectatori care mă urmăresc peste tot. De exemplu, data trecută a fost un grup din Australia care a venit la festival, iar după concertul meu am mers la masă împreună. E un grup de vreo 25 de oameni care mă știu din toate turneele din Australia și care au venit special în festival să mă vadă. Sunt și mulți spectatori din toată Europa care călătoresc și le place stilul ăsta de viață, avem o relație foarte frumoasă și am un grup strâns de fani cu care mă văd peste tot.

Lumea pianistică e una foarte singură, mă bucur extrem de mult când am oameni pe care îi știu și care vin așa cu mare drag și îmi aduc puțin din acasă, cum ar veni.

Și chiar ai ieșit cu ei la masă, cu fanii aceștia din Australia?

Da, da, da.

Și cum a fost experiența?

Foarte frumoasă, dar facem treaba asta foarte des, nu numai cu cei din Australia, de peste tot. Ori mergem la ceai, ori la cafea, la mese, sau vorbesc cu ei, poți și simplu și le explic. Împart cu ei experiența pe care o am acolo. Iar peste tot unde merg sunt foarte mulți muzicieni în orchestră care sunt români.

De exemplu, în Detroit, unde am cântat recent cu Detroit Symphony, au o asociație americano – română. Și au făcut o masă foarte mare, cu vreo 70 de români și m-au primit așa frumos, mai ales departe de casă. Când se organizează întruniri din astea, parcă e o îmbrățișare gigantică de la toată lumea, asta îmi dă așa de multă energie și mă face să mă simt din nou acasă oriunde merg.

Eu sunt o persoană a oamenilor, îmi place comunicarea, îmi place să fiu în jurul și împrejurul oamenilor, asta mă inspiră și îmi aduce bucuria aia care se transformă în energie.

Cum mai este văzut festivalul Enescu în breaslă, în elita muzicală la nivel internațional? A rămas la standardul înalt despre care se știa?

Da, și poate și mai mult. Mai ales acum, festivalul Enescu este tot timpul comparat cu BBC Proms din Marea Britanie.

Orice coleg, de oricare naționalitate, cu care vorbesc, crede că Festivalul Enescu este în top 3 din lume. Durează aproape o lună, vin atât de multe orchestre de renume. E probabil mândria noastră cea mai mare acest festival.

Pregătirea, organizarea, programul, tematica festivalului. Cred că este absolut minunat ca fiecare orchestră să fie invitată să cânte o lucrare de Enescu și apoi majoritatea orchestrelor, dirijorilor sau soliștilor care interpretează aceste lucrări le iau înapoi în teritoriul lor, în țara lor și cântă lucrările lui Enescu din nou.

E cea mai bună modalitate de a promova muzica lui Enescu. Câteodată lumea trebuie să deschidă ușa ca să intre în universul minunat al lui Enescu, ca să se îndrăgostească de acea muzică și apoi să o cânte din nou, din nou, peste tot unde concertează.

De-a lungul anilor, mai mulți artiști, și români și străini, au militat, au făcut lobby pentru construirea unei săli de concert propice pentru Festivalul Enescu. Ce părere ai despre asta? Crezi că ar fi nevoie în România, în București, de o sală nouă?

Absolut! Categoric da și bineînțeles toți artiștii am pune umăr la umăr ca să sprijinim această inițiativă.

Sala Palatului nu a fost concepută pentru așa ceva, e o sală de congres. Și, bineînțeles, în momentul când vrei să faci muzică la cel mai înalt nivel și să ai performanță și publicul să aibă experiența cea mai bună, îți trebuie o acustică anume, îți trebuie condițiile prielnice. Trebuie investit în cultură. Dacă nu investim noi în cultură, nu știu pentru ce luptăm.

Cum crezi că ar putea artiștii să contribuie? De exemplu, să facă niște concerte pro-bono și banii să meargă către construcția sălii?

Da, dar trebuie ajutor foarte mult de sus. De la stat, bineînțeles, și de la privat și sunt sigură că foarte mulți muzicieni ar sprijini, eu inclusiv, bineînțeles, am pune umărul.

O sală nouă de concerte este un templu al muzicii. Acolo noi putem împărtăși ceea ce lucrăm zi de zi, noapte de noapte. Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.

Și în Londra tot timpul se vorbește că nu sunt săli foarte bune exact pentru așa ceva, iar nivelul este oricum foarte înalt, dar și aici este foarte greu să se construiască o sală nouă.DespreSir Simon Rattle, care a fost la London Symphony Orchestra, se spune că a plecat din cauza asta, pentru că nu s-a reușit să se facă o sală nouă de concerte.

Cea mai nouă din Europa cred că este Elbphilharmonie din Hamburg, Germania, care a costat foarte mult, dar s-a mobilizat lumea și s-a mobilizat de sus. Concertele pro bono ar fi ok, dar nu poți doar din asta, evident. Trebuie să fie inițiativă de la stat și pot fi și fonduri europene.

Te-am mai întrebat și în celelalte interviuri, fiindcă mi se pare un aspect important, și aș vrea să reluăm un pic discuția în privința educației. Tu ești și profesoară. Ce sfat le dai tinerilor care poate te așteaptă după concerte și te întreabă asta sau celor care te roagă să-i asculți? Ce sfat le dai astfel încât să nu le tai elanul, dar să fii și foarte pragmatică?

Să creadă în ei. Cred că așa începe totul. Dacă au visul ăsta de a fi pe scenă, de a face muzică, dacă ăsta este într-adevăr visul lor și pornește din interior și nu există altceva, nimic la care ar putea aspira, să facă tot ce pot și să muncească cât pot de mult și să nu se dea bătuți niciodată, să-și urmeze visul. În lumea pianistică sunt foarte mulți copilași mici care încep să studieze pianul. Statisticile arată că este cel mai iubit instrument.

Dar foarte mulți copii tineri se lasă, pur și simplu, că văd că este puțin greu, iar acolo intervine familia. Părinții ar trebui să-i ajute cât pot de mult pe cei mici, iar tinerii, în momentul când ajung la o școală de muzică sau la liceu de muzică sau Conservator, să meargă la cât mai multe concerte, să fie acolo, să asculte, că așa se învață, asta e educația cea mai bună pe care o putem avea și așa îndrum și clasa mea. Le dau mesaj în fiecare săptămână, vedeți că e concertul ăsta în sala aia. Să meargă la concerte și să absoarbă din fiecare experiență, să meargă la repetiții, pentru că acolo se vede întreg procesul de a pune o lucrare împreună.

De exemplu, vorbim despre Orchestra Philharmonia. Săptămâna asta mi-am luat clasa și am dus-o la repetiția generală a orchestrei. Am vrut să-i fac să asculte, să-și pună telefoanele oriunde, dar nu în mână, patru ore, cât a durat repetiția generală. A fost un program extraordinar și un concert de pian, Rachmaninov III, cu Luganski, unul dintre cei mai mari interpreți.

Am vrut să vadă cum se pune o piesă împreună, cum își dozează fiecare energia, cum dirijorul orchestrează și cum aduce fiecare instrument să lucreze împreună. Iar clasa mea mi-a spus că n-au fost la așa ceva niciodată și că atât de multe au învățat în alea patru ore!

Iar probabil cel mai important este să fii autentic. Să înveți, profa mea îmi spunea, să furi de la fiecare, dar să-ți faci vocea ta și să fii într-adevăr, true to yourself, să fii autentic. Pentru că autenticitatea te va duce mult, mult mai departe decât absolut orice.

Și dacă ai un proiect în care creezi, luptă pentru el, vorbește cu lumea, încearcă să creezi conexiuni, colaborări, ca să poți realizezi acest vis.

Au crescut standardele în studiul pianului odată cu apariția unui val imens de tineri asiatici care se dedică pianului?

Da. Unele bariere au fost șterse, pur și simplu. Dacă te uiți la ce țări participă la concursurile internaționale, e foarte interesant. Asia domină absolut fiecare concurs. Iar dacă te uiți la cei care au ajuns la top, ei au fost ajutați de statele de unde provin.

În Asia e o sete enormă pentru pian. Lang Lang și Yuja Wang sunt niște fenomene, dar au fost ajutate foarte mult din spate. Apoi, turneele care au loc în Coreea de Sud, în China, deschid un nou univers.

Eu am fost în foarte multe turnee în China, și cu orchestre și cu spectacolul Spărgătorul de Nuci. A fost incredibil să văd săli de concerte de 3 – 4 mii de locuri, construite în 2 ani. În fiecare oraș tot mai apare câte o sală.

De multe ori am făcut eu inaugurarea sălii respective, dar erau săli în care, foarte interesant, aveau absolut totul din punct de vedere tehnic, de ultimă oră. Însă oamenii care lucrau în sălile respective nu știau cum să folosească toate echipamentele.

Dar asta se învață atât de rapid, setea lor de cultură este incredibilă. Fiecare concert, ori dacă vii tu din străinătate sau cântă de-ai lor, este full, este sold out, nu există să fie o sală goală sau să nu fie setea asta de cunoaștere și de a fi acolo. E absolut incredibil ceea ce reușesc să facă.

Și da, nivelul de pian, nivelul în general, a crescut enorm.

Cum se traduce această creștere de nivel? Că și în trecut existau pianiștii foarte buni, ce s-a întâmplat între timp?

Bun, acum 20 de ani nu aveam acces la internet. Se spunea despre cei din Asia că nu simt muzica. Azi sunt copii născuți acum 20 de ani sau acum 10 ani care trăiesc cu Rachmaninov, cu Chopin, cu absolut tot. Este în sângele lor, deci nu se mai poate spune treaba asta.

Și sunt foarte mulți! Un oraș micuț din China are 22 de milioane de locuitori. Nu se poate compara, e mai mult decât toată România noastră. Cariera lui Lang Lang a început foarte mult sprijinită de stat, când l-au invitat să cânte la Jocurile Olimpice, așa a devenit el faimos. Statul l-a ajutat foarte mult, statul a investit extrem de mult.

Și în România putem învăța foarte mult din treaba asta, ca să sprijinim tinerele talente, pentru că nu se știe cine poate ajunge absolut sus acolo. Dar fără ajutor, fără a crede în talentul pe care îl producem noi în România, nu putem ajunge nicăieri.

Iar faptul că există modele internaționale ca Lang Lang e un lucru extraordinar, așa devin mulți copii preocupați și încurajați să cânte la un instrument.

Care este nivelul standard al condițiilor de lucru într-o școală de muzică, fie liceu, fie Conservator, în ceea ce privește studiul pianului? Fiindcă am auzit povești de aici, de la noi, că sala de studiu de la pian este ținută sub cheie de profesori, iar studenții depinde de bunăvoința profesorului să le ofere acces.

La Guildhall, unde predau acum, dar la fel a fost și în Manchester, la Royal College of Music, totul este atât de transparent! Sistemul de rezervare a sălilor de studiu e online.

Totul este pe un program comun, orice student sau membru de staff poate vedea exact cât studiază, unde studiază, fiecare student poate să rezerve sala respectivă. Cred că au absolut garantat 4 ore pe zi, la pian vorbesc. Eu, ca profesor, pot vedea absolut oricând când studiază studenții, dar nu numai mei, absolut toți. Iar studentul poate vedea exact cine are ore, poate să-mi vadă mie programul de la Conservator.

Ce poate aduce interacțiunea cu pianul unei persoane care nu ajunge să facă performanță? Ce abilități îi dezvoltă studiul pianului?

La pian, pentru că folosim ambele mâini, e vorba de coordonare, de a dezvolta ambele emisfere ale creierului, abilitatea de a asculta, abilitatea de a te adapta foarte ușor, că fiecare pian e diferit, fiecare scaun, fiecare acustică, sală.

E coordonarea dintre mâini și picioare, pentru că ai și pedale.

Apoi, în momentul când cânti cu alții, în muzică de cameră sau într-un ansamblu sau cu cor, e vorba de a te asculta pe tine, dar îi asculți și pe ceilalți, îi înțelegi, te adaptezi, ești mai empatic. Extrem de multe poți învăța din studiul pianului.

Și am foarte mulți prieteni sau cunoscuți care îmi spun aș vrea copilul meu să învețe pian, dar nu cred că va ajunge. Încurajez pe fiecare să facă asta pentru că este un mod atât de frumos de a-ți petrece copilăria.

Chiar dacă nu ai niciun vis sau nu vrei să ajungi muzician sau drumul te duce altfel, este atât de constructiv! în loc să stai pe telefon, pe jocuri, pe orice instrument care efectiv îți închide creierul, pianul îți deschide un nou orizont.

Plus că muzica e și o formă de terapie. De câte ori nu ascultăm muzică clasică sau de oricare alt gen, ca să avem mai multă energie, să ne relaxăm, să devenim zen? Muzica este cu noi de la început, de la ritmul inimii, când mama e gravidă, apoi când cântă copilului și îl pune la somn. Deci muzica este în noi, tot ce contează este să deschidem ușa și să lăsăm muzica să pătrundă în sufletul nostru, pentru că muzica are abilitatea asta de a face oamenii să devină mai buni, mai deschiși, mai sociabili, mai pozitivi.”

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.” appeared first on Cultura la dubă.

Anunțul este aspru criticat de conducerea Teatrului Național Vasile Alecsandri Iași: “𝐃𝐢𝐬𝐭𝐫𝐮𝐠𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐔𝐁 ar însemna un semn catastrofal pentru cultura românească, pentru mișcarea teatrală de la noi și din afara granițelor: prima sală de spectacole construită în România, după multă vreme, urmează să fie și 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐫𝐮𝐬!

Sala Teatru³ Cub a fost construită în 2007, cu scop provizoriu, pentru ca spectacolele Teatrului Național Iași să fie aibă un spațiu de desfășurare, în timp ce Sala Mare era în proces de restaurare. Sala a fost inaugurată în 2008 și are o capacitate de 150 de locuri. Macbeth de William Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, a fost primul spectacol al trupei ieşene care s-a jucat în acest spațiu.

Mai multe spectacole jucate aici au fost ulterior premiate de UNITER. Radu Afrim este un cunoscut colaborator al Teatrului Cub, iar spectacolele sale sunt mereu sold out. Inițial, scopul era ca această sală să poată fi mutată și în alte cartiere din Iași, astfel încât teatrul să ajungă și la publicul din afara centrului. Dar cum s-a bucurat de un imens succes în vecinătatea sălii mari și a fost utilizată și pentru depozitarea decorurilor și costumelor, ea a rămas acolo. Între timp, însă, a rămas fără autorizațiile de funcționare. Soluția primăriei este desființarea ei.

Primăria Iași susține că sala va fi relocată într-o altă zonă a orașului, fără să fi identificat, însă, un loc. Totul face parte dintr-un proiect amplu de reamenajare a esplanadei Teatrului Național – “Reabilitarea și modernizarea spațiilor publice prin amenajarea spațiului verde perimetral Teatrului Național și dotarea cu mobilier și iluminat urban aferent proiectului «Creșterea atractivității zonei centrale a municipiului Iași din punct de vedere socio-economic, cultural și turistic»”.     

Tot Primăria Iași, condusă de primarul Mihai Chirica, lasă de înțeles că o altă sală – Sala Uzina, ar urma să se transforme dintr-un spațiu cultural într-unul comercial de tip bar sau cafenea: “Uzina Teatrului, amenajată în prezent ca spațiu cultural, are potențialul de a integra noi funcțiuni publice, precum cafenea, bar sau restaurant, adaptate noii amenajări.

Și Uzina are un imens istoric cultural. Acolo au fost montate numeroase spectacole de teatru contemporan, începând din 2007, și este spațiul unde studenții se pot exprima. Tot acolo a locuit timp de 8 ani scriitorul Mihail Sadoveanu, iar George Enescu a condus o serie de repetiții.

Spațiul de joc de la Uzina electrică, o clădire anexă Teatrului Național, a fost amenajat tot în 2007, ca soluție în timpul procesului de restaurare a Sălii Mari.

“Clădirea Uzina electrică sau Uzina de Lumină a fost construită odată cu edificiul Teatrului Național, de a cărei inaugurare se leagă începutul electrificării orașului Iași. În seara de 1 decembrie 1896, piața teatrului a fost iluminată cu ajutorul a 12 becuri cu arc electric, alimentate din uzina electrică a teatrului. Arhitecții vienezi Fellner și Helmer au prevăzut în proiectul inițial că „luminatul se va face cu electricitate sau de către stațiunea centrală (uzina electrică a orașului) ce ar avea comuna sau de la o mașină instalată în edificiul destinat pentru dependințe…”. În momentul demarării lucrărilor de construcție, în anul 1894, soluția alimentării de la uzina electrică comunală a devenit irealizabilă, astfel că cei doi arhitecți revin cu un nou proiect pentru „depozitul de decoruri și casa mașinelor (…) în acea mărime care e cerută de stațiunea centrală de ecleragiu electric a teatrului și de instalațiunea unei încălziri cu aburi indirecți și că hogeagul pentru aburi se va uni cu clădirea teatrului sau se va proiecta în formă de coloană decorată”. A rezultat clădirea anexă, Uzina electrică.

În perioada în care a fost director al Naționalului ieșean, 1910 – 1918, scriitorul Mihail Sadoveanu a locuit în clădirea Uzinei electrice. Tot aici, între anii 1917 – 1918, au avut loc repetițiile „Orchestrei simfonice a artiștilor mobilizați”, organizată și condusă de George Enescu. Primul concert a fost prezentat pe 17 decembrie 1917, pe scena Teatrului Național, în prezența Reginei Maria.” – se arată pe site-ul instituției de cultură ieșene.

Regizorul Radu Afrim, cunoscut colaborator al Teatrului Național Iași, critică dur decizia primăriei:
“Primarul PNL al unui oraș spiritual, Iași, vrea să dărâme Teatrul Cub, un teatru construit din banii ministerului Culturii! Un teatru care a luat premiul Ordinului Arhitecților din România! Politicienii sunt vremelnici, un TEATRU ar putea fi dărâmat pentru totdeauna!” – a scris acesta pe pagina sa de facebook.

O petiție pentru salvarea Teatrului Cub a fost semnată până acum de peste 300 de persoane.

UPDATE

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Primăria Iași desființează două săli ale Teatrului Național Iași. Una ar urma să fie relocată, iar alta transformată în cafenea appeared first on Cultura la dubă.