ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.

După un proces complex, care a început în urmă cu aproximativ 20 de ani, regizorul Serge Celebidachi, fiul marelui dirijor român Sergiu Celibidache, a terminat filmul Cravata Galbenă, care acoperă 7 decenii din viața tatălui său.

Din distribuție fac parte John Malkovich și Miranda Richardson, ambii dublu nominalizați la premiile Oscar, Sean Bean, laureat a două premii BAFTA, Ben Schnetzer (The Book Thief) și Kate Phillips (Peaky Blinders, Downton Abbey), Anton Lesser (Game of Thrones) și Charlie Rowe (Rocketman). A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, București și Berlin.

Cravata Galbenă (The Yellow Tie) este acum cel mai scump film românesc realizat vreodată și va putea fi văzut în cinematografele din țară începând cu 14 noiembrie 2025.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, Serge Celebidachi vorbește despre munca și provocările din spatele realizării acestui film, dar și despre momente intime de reflecție pe care le-a trăit pe parcursul acestui drum – “Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.”

În paralel, Editura Humanitas a lansat recent cartea “Sergiu, altfel”, scrisă de Ioana Celibidache, soția dirijorului și mama lui Serge Celebidachi. Volumul cuprinde o serie de povestiri din intimitatea familiei Celibidache și dezvăluie aspecte mai puțin cunoscute despre celebrul dirijor, cum ar fi că era mare iubitor de fotbal, precum și un mare filantrop.

Pe Serge Celebidachi l-am întâlnit acum câteva zile la biroul său din centrul Bucureștiului, într-o casă de patrimoniu care a aparținut familiei mamei sale. Înconjurat de afișe înrămate ale concertelor tatălui, răsuflă acum ușurat că a terminat cel mai dificil proiect din viața sa. Filmul îi aduce atât maturizarea ca regizor și încheie totodată un ciclu lung de căutări la nivel personal.

***

Au trecut câțiva ani de la primul nostru interviu, în care ați anunțat că urmează să faceți filmul Cravata Galbenă. Cum ați descrie toată experiența, munca la acest proiect?

E greu să fac un rezumat compact. A fost o nebunie. A fost foarte dificil. Nu m-am așteptat să fie așa de dificil, dar trebuie să fim sinceri, ne-a depășit așteptările. A fost o muncă enormă din punct de vedere al producției, dar și pentru noi, pentru artiști. A fost greu să găsim actori din afară care să vină aici. Ei, din America, atunci când am făcut casting, credeau că eram în război aici, dacă puteți să vă imaginați.

Ei credeau că noi suntem în război pentru că începuse războiul din Ucraina?

Corect! Și le-am spus că suntem parte din Europa, suntem aproape, e adevărat, dar nu are nicio legătură, nu trebuie să facem confuzie. Altul spunea: dar puteți să obțineți bani de la Budapesta? – în sensul că toată lumea face confuzie între Budapesta și București.

Și cum i-ați convins, până la urmă? Aveți o distribuție impresionantă.

Da, a fost un scop să avem actori internaționali. Am auzit reproșuri că de ce nu am luat actori români.

Ăsta a fost scopul, să fie văzut filmul.

A fost dificil să ajungem la ei. Adela (n.r. producătoarea filmului Adela Vrânceanu Celibidachi) a fost foarte implicată cu agenții, a fost greu să-i convingem că putem să obținem bugetul ăsta.

Când s-a auzit că John Malkovich face parte din distribuție, după aia s-au comportat altfel, dar fiecare cu întrebările lui, cu condițiile lui. A durat foarte mult, cum durează în afară, cu contracte la nesfârșit, cu condiții complicate, dar ne-am integrat, am respectat tot.

Pentru mine era cel mai important lucru să dăm un vibe internațional. Nu este un film numai românesc. Trebuie să călătorim, este o poveste prea frumoasă ca să rămânem numai noi cu ea.

Până la urmă, la ce buget total ați ajuns?

În jur de 20 de milioane de euro.

Deci, pe lângă această distribuție internațională impresionantă, purtați și eticheta celui mai scump film românesc din istorie.

Da, din păcate sau din fericire, nu știu ce să zic, asta face parte din datele filmului. Noi am făcut un proiect de suflet. Știam că nu pot să-l fac cu două milioane jumate și trebuia să fixăm un buget consecvent, ori nu-l făcem deloc. În film călătorim în Argentina, călătorim în toată lumea și trebuie să reconstruim decoruri, să lucrăm cu orchestre. Deci devine un film enorm și m-am abținut mult timp să-l fac tocmai din acest motiv. L-am ținut în sertar foarte mult timp, pentru că am știut că nu prea putem să-l facem și este dificil. Dar Adela s-a pus pe treabă, a început să pedaleze și a reușit.

Am avut toate condițiile să facem cel mai frumos film.

Ați putea spune că Adela a fost motorul proiectului?

Da, da, da. Eu l-aș fi ținut încă 10 ani în sertar. Dar ea a spus hai să încercăm cu CNC-ul. Am primit ștampila de la CNC, ceea ce a fost foarte încurajator. După aia am început să muncim încet, încet.

Apoi am văzut că oamenii reacționează foarte pozitiv la colaborarea cu John. El a fost primit foarte bine aici, entuziasmul a fost mult mai mare decât mă așteptam.

Ați intrat în acest proiect fiind într-o postură care poate fi considerată și ingrată și norocoasă, fiindcă spuneți povestea unui mare muzician care este totodată tatăl dumneavoastră. Cu ce presiune a venit asta la pachet în munca de regizor?

Da, așa este, nu a ajutat deloc asta, pentru că la început toată lumea se aștepta că, dacă face băiatul lui filmul, nu e nicio șansă să fie obiectiv, să fie interesant, va fi un pedestal pentru tatăl lui și va fi penibil.

Am primit reacția asta și în Germania, când am făcut un documentar. Este o problemă să fii parte din aceeași familie. Și din acest motiv am rămas independenți, am avut toată libertatea posibilă.

Asta vine cu foarte multe idei preconcepute, din păcate. Și noi a trebuit să convingem că este altceva.

Este ceva de împărțit cu România și cu lumea. Sigur, va ajuta și imaginea lui după aceea. Dar, în primul rând, e așa de frumoasă încât trebuie să o facem. Iar eu nu am vrut să-l fac cu compromisuri.

Și simțiți că ați reușit asta, să faceți filmul fără compromisuri?

Da. Asta datorită Adelei, din nou. Dacă filmul nu merge sau nu e bun, îmi asum eu responsabilitatea asta. Nu pot să spun că cineva mi-a tăiat bugetul. Am avut absolut toate posibilitățile la filmări, asta este visul oricărui regizor, un privilegiu imens.

Spuneați că ați ținut scenariul la sertar vreo 15 ani. Părinții au apucat să afle măcar de intenția de a face un astfel de film, despre viața tatălui?

Mama știa. Iar de la tata eu am notat mereu foarte multe lucruri. Să scriu am început efectiv după plecarea lui, undeva prin 2000. Eram în America și am vrut să fac film finanțat de acolo, dar am realizat că asta vine cu prea multe compromisuri și atunci am decis să-l dezvolt în Europa. M- am retras acasă, am dezvoltat apoi scenariul cu James (n.r. James Olivier, scenarist).

Mama știa de proiect, dar nu l-a citit. Nu a fost gata decât atunci când l-am rescris cu foarte multă atenție, când am primit noi deja un semn că s-ar putea să face în România.

Spuneți că v-ați luat notițe în timpul discuțiilor cu tatăl, cum se întâmpla asta, mai exact?

Da, da. De când eram mic, îmi povestestea tot felul de lucruri, multe din copilăria lui, aveam așa mult material! Am niște notițe de când aveam 15 ani. Era așa fumos ce spunea, că nu voiam să uit. Am avut mult material. A fost nevoie să fac o selecție, cât să dezvoltăm copilăria lui așa de frumoasă, apoi presiunea de la tatăl lui, plecarea lui în Germania.

A fost și asta o provocare extrem de dificilă. Dar cred că am reușit să scoatem în evidență o călătorie, să simțim o evoluție și putem să ne regăsim în povestea asta. Cred că vom descoperi, odată cu filmul, o poveste neașteptată.

Te gândești că el pleacă în Germania înainte de război, vine nazismul în Germania; el e blocat acolo, nici nu se poate întoarce. Când se termină războiul, vine comunismul, nu-i mai vede niciodată pe părinții lui. Când știm că s-a și despărțit brutal de tatăl lui, asta deja e o lovitură. Și te condiționează cum continui drumul tău, știind că ai plecat anunțând că vrei să faci muzică și el nu a fost de acord.

Înțelegi și interansigența lui, poziția lui în societate, poziția lui în muzică, fermitatea lui. Eu am înțeles foarte mult despre el când am scris scenariul.

Cum a fost lucrul cu actori de talie internațională, să le dați indicații, să-i pregătiți pentru rolurile respective?

A fost o bucurie pentru că, la nivelul ăsta, sunt și extrem de perfecționiști, am regăsit abordarea mea, abordarea din familia, de la tata, care era cunoscut pentru perfecționism.

A fost un privilegiu pentru mine. Și Sean (n.r. actorul Sean Bean), cu blândețea lui, și alți oameni de suflet și dedicați.

Ați simțit pe platoul de filmare că aveți lejeritatea să le dați indicații?

Da, cred că ei au avut încredere în mine de la scenariu, povestea era credibilă, caracterul era studiat și făcea sens. După aceea, abordarea de regie avea sens după toate discuțiile noastre și am câștigat credit în ochii lor. Am fost respectat de la început și am simțit că suntem colegi și avem un punct din comun este povestea asta – cum să facem cele mai frumoase sau cele mai puternice scene împreună.

A fost dificil că era foarte cald și condițiile erau mai dificile, am fost întotdeauna îngrijorat să se simtă confortabil, să le respecte echipa nevoile, să nu facem noi vreo greșeală de echipă. Și au fost fericiți, s-au simțit bine pe platou.

Cu un actor american nu ai voie să depășești nu știu, o jumătate de oră, este teribil. Dar au fost și foarte disponibili. S-a văzut că echipa era dedicată, era atentă, era o atmosferă plăcută pe platou și să simți asta ca actor, simți vibeul.

Cât de mult ați putut folosi Bucureștiul ca platou real de filmare, cât de relevant mai este ca arhitectură de epocă?

Am putut folosi tot! Aproape totul a fost filmat în București, doar pentru partea de fotbal ne-am deplasat vreo 20 de kilometri. Aici recunosc, scenograful Vlad Vieru a fost un geniu, a găsit niște soluții superbe, este un talent imens, iar dedicația echipei lui e deosebită. Toată lumea a încercat. Dacă nu erau destui bani pentru o scenă, s-au găsit niște soluții să o facem.

Dacă vorbim despre compromisuri, da, a fost nevoie de la o scenă la alta, dar au fost compromisuri care nu se simt la cameră, la cadru, nu simți că ai făcut ceva ieftin. Dar erau întotdeauna discuții interminabile. Nu cu mine, ci între ei și producție. Eu am încercat să găsesc cu ei niște soluții, să nu coste prea mult. Dar nu se vede la cadru. Se vede un film grandios și mi se pare că am reușit provocarea cu asta.

Ați vorbit de fotbal. Și vreau să spun că am descoperit în cartea scrisă de mama dumneavoastră că Sergiu Celibidache era mare iubitor de fotbal. E acolo și o poză cu Di Stefano, câștigătorul balonului de aur.

Da, da, da. Era mare pasionat de fotbal.

Îi plăcea să se uite sau și să joace?

El chiar a jucat fotbal, la echipa Maccabi din Iași (n.r. echipa comunității evreiești din perioada interbelică). A fost pasionat dintotdeauna. Și jucam și eu cu el!

Nu am avut pasiunea asta de la început, dar apoi mi-a plăcut și mie.

Și el cu ce echipă ținea?

După ce a plecat din România, el percepea Germania ca a doua patrie pentru că l-a acceptat și l-a lansat. Și el ținea cu Germania, iar eu cu Franța. Când era meci Franța-Germania era întotdeauna o rivalitate foarte mare, eu eram foarte dezamăgit că el ținea întotdeauna cu Germania, apoi cu Bayern München Și nu prea eram de acord cu asta, haha.

Dar spunea întotdeauna: n-am uitat că Germania a contat foarte mult pentru mine, venind din afară. Germania m-a acceptat, m-a lansat și mi-a dat întotdeauna condiții să fac muzică.

Când a fost invitat la München, au construit o sală numai pentru el.

Spuneați că ați avut niște discuții în Germania când ați început lucrul la film. Care este acum viziunea lor asupra lui Sergiu Celibidache? Mă refer la cei de la Berliner Philharmoniker sau de la München.

Îl văd controversat, cum a fost el. A fost iubit de oameni și pentru că el critica toată Academia de Muzică, școlile, critica absolut tot, dar a fost iubit și urât în același timp.

Se lupta pentru orchestră și pentru el la stat, la primărie pentru bani, să fie buget consecvent, să nu facă compromis. Bineînțeles că erau niște discuții aprinse și foarte dificile. În același timp, n-a vrut să facă altceva decât să ridice numele München Philharmonic, să fie exact cum a fost Berlin, adorat de public și detestat de stat. Spunea că muzica o întâlnești în alt loc, nu la școală.

Bineînțeles că atunci când întâlnești sistemul, este o problemă. A vrut să facă mult mai mult și pentru România, dar nu l-au lăsat să vină. A vrut să participe mult mai mult, să facă lucrurile altfel în România, chiar și în comunism, dar a fost blocat, bineînțeles.

Ce vă povestea despre România?

Avea un dor fără sfârșit, eu am înțeles mai târziu asta. Când a murit, a venit la înmormântare vărul meu Radu Macovei de la Galați, iar el a observat: “măi, cât de românească e casa asta, nu pot să cred, este o replică de o casă românească.”

Și, dacă te uiți cu atenție, atât la Moară, cât și la casa de la Lipari, vezi tot felul de detalii românești. Că e o carte despre România acolo, că este o ie, că e un lemn românesc vechi. Deci el a avut un dor de nedescris și cred că, pe unde a avut o casă, a recreat un univers românesc.

În familie vorbeați limba română?

Mama și tata da, ei vorbeau mereu în română, ei îi auzeam. Dar mama a decis de când eram mic ca eu să învăț direct franceză, ca nu cumva să sufăr la școala din cauza accentului românesc. Și îmi aduc aminte că pe la 18 ani tata a zis: “Dar tu, din toată familia românească, numai tu nu vorbești un cuvânt, nici un cuvânt nu spui.

Și, la 18 ani v-ați apucat să învățați româna?

Nu, deloc, deloc. Am venit aici, în România, în 1996, când era Constantinescu la putere. Venisem cu filmul meu documentar, “Grădina lui Celibidache”, aveam vreo 28 ani, tata murise de câteva luni. Și nu știam un cuvânt de română. Atunci am realizat că trebuie încet-încet să-nvăț.

E trist că nu vorbesc limba cum ar trebui. Tata, fiind perfecționist, poate că ar râde sau ar plânge cumva dacă m-ar auzi vorbind. Am niște lacune irevocabile cred, dar uite că mă descurc să vorbim în română. La citit, citesc încet, ca un copil de 12 ani.

Să vorbim puțin despre cartea scrisă de Ioana Celibidache, mama dumneavoastră. Fiind relansată acum, în aceeași perioadă cu filmul, pare că vine în completarea lui, citind-o mi-am dat seama că  ne ajută să înțelegem mai bine omul, dincolo de artistul Sergiu Ceribidache. Pare că mama dumneavoastră a încercat să-l umanizeze prin această carte. Care-i povestea ei? Când a apucat mama să scrie aceste texte?

A scris după plecarea lui și a lansat-o acum ceva ani, a fost o lansare mai discretă. Regăsim în carte niște aspecte din viața privată, unele apar și-n film. Cred că acum cartea vine la timpul potrivit. Ea a avut un acces privilegiat la tata și e păcat să nu înțelegi un om doar pentru că vezi doar nebunie, scandaluri, deoarece omul în spate a avut o generozitate rară și dacă nu ai acces la asta, ratezi foarte mult povestea lui.

În carte sunt foarte multe exemple de situații în care el ajuta oameni pe care nu îi cunoștea, oameni din sate în care călătorea. Ați asistat și dumneavoastră la astfel de scene?

Da, non-stop. Fiecare zi altă poveste, altă nebunie. Cumva nu putea să facă altfel decât să ajute oamenii.

El venea la mine și la mama și ne întreba: Ai nevoie de ceva? Mama poate zicea ce trebuie cumpărat, eu ziceam nu. Bun. Peste câteva zile, 95% din câștigurile sale plecau către 30 de oameni în India sau de unde vrei tu, susținea multe cauze. Pentru el, banii nu erau de ținut.

Nu putea să trăiască altfel.

Eram odată la casa din Lipari, Sicilia. Am mers la farmacie să iau ceva și când am vrut să plătesc, a vânzătorul a văzut cardul meu și mi-a spus: aveți o legătură cu maestrul Celibidache? Da, sunt băiatul lui.

Nu plătiți nimic.

De ce? Nu, să vă plătesc. A salvat-o pe fiica mea, i-a plătit operația la ochi, acum vede, are o familie. Pentru jumătate din insula a făcut câte ceva.

Credeți că avea generozitatea asta și din nevoia sau, mai degrabă, din neputința de a face ceva pentru România?

La asta nu m-am gândit, dar așa este, e foarte interesantă întrebarea. A ajutat și familia lui în România. Dar n-a putut să facă atât cât a vrut el.

Totuși, cred că e vorba despre felul lui de a fi. Cred că asta depășește partea românească. De exemplu, de la elevi n-a luat niciodată bani, iar dacă îl vedea pe unul dintre ei cu un pantof rupt, a doua zi îi aducea pantofi noi.

E o poveste amuzantă în carte, când și-a dat seama, înainte de un concert, că a uitat pantalonii de la costum acasă. Iar mama dumneavoastră a venit cu ideea de a lua pantalonii unui chelner. Și a dirijat în pantalonii chelnerului.

Da, asta este în film, e o parte cu umor.

Simțiți acum, privind filmul, că ați reușit să nu faceți ce se temeau ceilalți, că o să-i ridicați un piedestal?

Da. Eu cred că am reușit să-l umanizez, cum spuneai și tu despre carte. El este un om cu un talent deosebit, dar are și limitele lui, are și problemele lui, asta se vede, se simte și-l vezi cum cade, nu e un drum ușor. Nu cred că e un film piedestal.

Cred că focusul este pe relația asta dintre el și tatăl lui. El a suferit mult, dar n-a vorbit niciodată depre asta. Și avea și el o pudoare enormă. Explozia asta în familia lui a sacrificat și relația cu mama și cu tata. Nu trebuie să fii muzicolog sau muzician ca să intri în poveste.

Este o poveste despre o ruptură așa de violentă, încât nu mai are nicio legătură cu succesul sau insuccesul. Când am adunat toate informațiile, am găsit că firul cel mai important e acolo, legătură cu tatăl lui. Asta explică tot.

În interviul pe care l-am făcut acum câțiva ani, ați mărturisit că v-ați lovit de severitatea lui, de pretenția lui de a fi perfect în tot ce făceați. Dar și de absența lui, fiindcă era plecat foarte mult timp. Ca să ajungeți să faceți acest film și să înțelegeți mai bine personajul, într-un mod obiectiv, a trebuit, în primul rând, să înțelegeți relația dumneavoastră cu el, ca tată? Să-l iertați, poate, pentru anumite lucruri?

Am ajuns la concluzia asta la finalul filmului. Atunci am înțeles de ce l-am făcut. Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.

A fost un tată bătrân, cu părul alb, a fost extrem de dur, dar m-a și format și este bine cumva.

Este o lovitură, deci dacă te pui în locul lui, nu ai nimic de judecat.

El a apucat să vă vadă mergând pe calea regiei? Și cum se face că nu v-a îndrumat spre muzică?

Eu iubeam pianul. Când aveam vreo 10 ani, cântam la pian și tata m-a încurajat să cânt și jazz, să improvizez. Când intra în casă și eram la pian, venea la mine și spunea: “E foarte bine ce ai făcut, dar de ce nu faci și asta și asta?” Și, fără să vreau, asta îmi provoca un complex de inferioritate absolut abominabil. Am înțeles foarte repede că n-am să mă dezvolt, n-am să mă găsesc așa. Era o umbră așa de mare…

Muzica era prima mea iubire, fără îndoială, dar ca să merg pe drumul meu, având numele lui, doar puțin schimbat, în cel mai bun caz putea să fie o imitație, o fotocopie black and white, fără farmec, fără nimic.

Și a fost foarte bine că m-am trezit cu un nume puțin diferit din întâmplare.

Și atunci a doua iubire a fost cinemaul, unde am încă ceva de spus, cu sunet. Validarea din partea lui a venit la sfârșit. Celebram ziua lui de naștere, 84 de ani, doar cu câteva zile înainte să plece dintre noi.

Eu atunci făceam montajul filmului “Grădina lui Celibidache”, îmi lipsea o tranziție și eram extrem de frustrat. Și am găsit cumva tranziția asta, fiind acolo cumva de la început, dar a fost nevoie să fac puțină ordine ca să găsesc echilibrul.

Am avut o discuție cu el și i-am spus, am găsit unitatea în creație și nu pot să tai o imagine din film, chiar dacă îmi plătesc un milion de dolari, nu pot să scot imaginea asta, fiindcă ea aduce echilibrul.

Și s-a uitat la mine, țin minte, pentru prima dată în viața lui cu o privire de mândrie. Prima dată!

N-am să uit privirea asta. La două zile distanță, a plecat…Mama mi-a povestit după că el a spus atunci, după discuția noastră: Miki va fi ok. Miki este porecla mea din copilărie.

De ce vă spuneau Miki?

Că eram super fan Mickey Mouse, cred. De atunci am fost Miki pentru toată familia, pentru prietenii apropiați.

Și în filmul apare Miki, trebuia să mă văd acolo și să mă gândesc ce face Miki. Asta a fost puțin suprarealist. Dar și acolo am văzut niște lucruri foarte interesante. A fost o sesiune extrem de interesantă.

Abia ați terminat acest film, urmează să fie lansat și vine reporterul și vă întreabă: la ce altceva lucrați? Aveți în minte vreun proiect prin care urmează să vă desprindeți de povestea familiei?

Haha, da, vreau în primul rând să mă odihnesc. Apoi, eu am un vis ascuns de mulți ani, l-am și scris, dar nu e gata.

Aș vrea să continui să fac filmuri frumoase despre România și avem o colecție de lucruri interesante de spus. Dar vreau să simt că sunt binevenit și susținut. Nu vreau să merg contra curentului. Oamenii se uită deja la mine cu alți ochi și e foarte important. Nu sunt numai numele tatălui meu, din care a fost foarte greu să ies, mai ales aici, unde e un nume atât de mare. E aproape imposibil.

Dar, încet încet, culmea, cu un film despre el, o să vedeți că nu e despre el, este despre noi, asta-I partea fascinantă.

E mult mai universal decât ne așteptăm. Asta a fost scopul și cred că rămâne ce am reușit cel mai bine: să fie un film despre relația noastră cu părinții noștri, cu copiii noștri. Acolo este nodul cel mai interesant, cred eu.

E interesant și că, făcând un film pornind de la povestea lui, apropo de căutarea propriei identități, reușiți să vă maturizați propria identitate, cea pe care ați căutat-o mai bine de 40 de ani. Ați dus la bun sfârșit un proiect complex.

Da, total, așa este. Și partea profesională și partea personală. A fost o experință bogată cu totul.

***

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman în 1912 și a murit în Franța în 1996. El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Serge Celebidachi: “Am avut nevoie de 40 de ani ca să definesc cine sunt eu cu adevărat.” appeared first on Cultura la dubă.