RO Version

Ami Barak is an important figure in the world of contemporary art. Few know that he is, originally, from Romania.

For 6 years He was in charge of the department dedicated to the Art of the City of Paris and coordinated the first editions of Parisian White Nights.

He is a contemporary art curator and an ex college professor, in a permanent search to discover new talented artists, the one who binds ideas and artistic concepts in the form of an exhibit. 

He was born in Bistrița Năsăud, was raised in Baia Mare and studied Art History in Bucharest. In 1974 he was leaving from under the Ceaușescu regime and starting a new life.

“My leaving happened miraculously. Nobody thought that it would happen so quickly. In those days, when you submitted a request to go abroad, it took years. And most didn’t even get to leave. I left after 3 weeks. Only after it happened did I find out how it was possible.

Ceaușescu was waiting for Nixon’s visit that year and an American Democrat senator wrote an amendment in the Senate, through which The Clause of Favoured Nations, which Ceaușescu wanted, was conditioned by the opening of emigrations.

And Ceaușescu, as a sign of so called good will, opened the gates for three months, a period in which tens of thousands of Romanians migrated.”

He perfectly remembers the day when he submitted the departure documents. It was the 15th of may.

“All my close ones called me suicidal, they said that they’ll send me to factories or the army, that they will harass me and I will miss everything. My mother cried for a week. In fact, I thought they were right, I felt that I was doing something suicidal.”

The approval came exactly one month later, on the 15th of june. The pretext was that I was visiting some relatives in Israel. I had never seen those relatives. They were a sister and a brother of my father, who had left in 1945 with a ship from Constanța, ended up in Cyprus, were locked up in a camp, then another camp in Palestine.”

With a chemist father, from Piatra Neamț, his mother a bank clerk from Târgu Neamț, Ami Barak has been attracted to art even as a child, without any artistically inclined models in the family. Some art albums fell in his hands and he discovered another world apart from the grey, industrial one in which he was living.

“I saw art history as a refuge from a world where everything was fake. Fake was a five year plan.”

He got to Tel Aviv, where he did two years of master’s degree and had his first exhibits. And in 1982 he left for Paris, where we met him today. 

“It was hard, but not very hard, because I came with a scholarship for a doctorate in Sorbona. I had also been accepted into Columbia and Toronto Universities, but they didn’t offer me a scholarship. So I chose the French.

When I came here, I was seen as an Israeli although I wasn’t one, I was Romanian.

In fact, I have the exact profile of a wandering jew even now.

Even if I have Romanian origins and have kept professional connections with Romania, I don’t have Romanian feelings. The same with Israel. In 1998 I felt like a French person for the simple fact that when France had won the World Cup, I was excited and very happy.”

As he studied more and got in direct contact with the world of art, doing an internship at The Museum of Modern Art in Paris, he became more and more interested in contemporary art. 

“For me even leaving Romania was a thing of the here and now, of contemporaneity. One of my desires in art was to be interested in what is happening today and less about what has happened in the past.”

There weren’t any art historians interested about the present back then. It was frowned upon. Actually, this craft of a curator who is interested in the history of the present, this is a new craft. It was born in may 1969.

There was an exhibit in Bern, Switzerland, curated by a strong figure, Harald Szeemann. The exhibit was called When Attitudes become form. It is considered the event that gave birth to this profession.

There was a concept at it’s basis, and the curator was the one who had the ideas and requested artists whose works were an illustration of that concept.

In the world of museums, exhibits were about historical phenomena, for example, the Dutch scene of the 17th century, or artistic figures seen chronologically – the youth years, mature years. The exhibit phenomenon was not seen as a gathering of ideas.”

“The curator is mindful of what the artist is doing, interprets it and understands the work of an artist and others, that together form a tendency, a movement. This is square one. Then he sets up an event, an exhibit, a festival, etc.”

In 1992 he ran for an institutional position and became the director of a contemporary art museum in Montpellier, in the south of France. 

He was there for 9 years and left for Paris when he received the proposal to organise the events celebrating 20 years of the French efforts to buy contemporary art with public funding.

“I organised 14 exhibits in all of France with works from the collection. The event was called Trésor Public and I worked tirelessly for these exhibits.

After that I was scouted by a recruitment office and that is how I ended up in the Paris City Hall and handled every art project in public space, but also the Contemporary Art Municipal Fund. ”

He curated the first edition of Paris White Nights, an event that would open the doors of contemporary art to the public.

“In the first years of my career I had 100 people to an opening and I thought that was amazing.

At first, in the ‘60s, ‘70s, ‘80s, and even ‘90s, contemporary art was something confidential. We were used to there being a few people, a sort of closed circuit, we didn’t expect a lot.”

-How do you explain the world’s interest in contemporary art?

In the early 2000’s there was a generational shift. Children that were taken by their parents to museums have become adults. At the same time, there was a democratisation of art.

It’s a complex answer to this question, I have even made some studies with sociologists.

It’s true that contemporary art has passed from a confidentiality phase to a mass phenomenon. 

My bet at the time with The White Night was that we would have 20.000 visitors in one night, which would have been huge. The Museum of Modern Art in Paris was rounding up about 20.000 visitors to an exhibit in two months at that time. So it was a bad bet, I was certain that I was about to lose a bottle of champagne.

The shock was that on that night, RATP had a million riders during the night rides. At the spot, it was full of people. 

Today, at an opening, first of all, you can’t get in. Then, even the privileged ones queue for two hours. Thousands of people come to an opening. 

At the Tokyo Palace there is a one kilometer queue.

It’s an interesting phenomenon. The Louis Vuitton Foundation, that has mainstream exhibits, had an event with masterpieces from Russian museums, a phenomenal exhibit with over 200 masterpieces one next to the other – Monet, Gaugin, Van Gopgh, Pissaro, etc. At that exhibit, the audience was white. They had over 1 million visitors, I’ve seen it a few times and they were all white. 

Go now to the Warhol – Basquiat exhibit, also made by Louis Vuitton. Most of the visitors come from the outskirts. The audience is mixed. Sure, Basquiat was african-american, but it’s a contemporary art exhibit.

So contemporary art has also changed the social profile of the audience and its openness. That also explains the growing interest on an international level.

Then, the actual event part had a part in it, the fact that there are performances, installations, a sort of involvement of the audience in the art.

There is also the fashion aspect. 

There is a market, before there wasn’t one, contemporary art didn’t have any value on the market.

As of the ‘90s, contemporary art started to have a much higher market value than some classical works. Adi Ghenie is worth more than a Rubens or a Rembrandt. It’s super-interesting.

It’s also cool to be seen at these kind of events. I know people who save for a half of year to buy a Louis Vuitton jacket or a Pharell Williams thing.”

When he speaks about the world of contemporary art, Ami Barak shows a big smile, he is passionate and full of humour. To understand better the phenomenon behind some of the artworks to which the public reaction is “I could have done that”, the curator explains what is considered relevant in art and what the difference is between an artist whose works are sold for tens of millions at auctions and others whose works are exhibited in museums, but don’t sell as well.

“Up until a certain point, there is no connection between artistic value and market value. Museums buy a work based on a series of criteria, and market value doesn’t play any part.

Museums consider to what extent a work is ahead of its time, in a historical context. How does it represent an important contribution to a historical unfolding. It’s important that it is unique, it is special.

The market, because it didn’t exist, was formed by the first collectors who learned from artists and from those gallery owners who went head first in promoting contemporary art. These gallery owners taught the collector, who didn’t know anything.

Then the first generation of contemporary art collectors was formed, who were going to exhibits, fairs and started to know what they wanted.

“After that there came the collectors from the world of finance, fashion and advertising, people with a lot of money. And it’s typical for people with money, to them it’s important what they like, they don’t worry if the market value is equivalent to the artistic value. And the more expensive it is, the more they are prepared to pay more. As with Michael Jordan shoes. ”

I had an incredible experience regarding market value, that totally changed my perspective as to why people pay so much money for something I don’t think is worth so much.

I was in Seoul and I went to an auction with a Coreean colleague. THe auction was not selling works of art, but boulders, rocks. When I say boulders, I’m not exaggerating. There were rocks, of different dimensions, smaller, bigger. THere were some things that I found extremely ordinary. The highlight was a small boulder of about 10 kg, that looked like it was from the street.

• How high do you think the auction went?
• Tens of thousands of euros?
• 3 million dollars. Then I realised that what is being spent on and how much is being spent is a completely different planet.

Then, regarding contemporary art, is it fair to say that an artist can be ranked high at auctions, but not as visible in great museums or galleries?

It’s frequent. But it’s works the other way around. If it’s seen by a museum, at some point it will intersect with the market.”

Even in our times, although contemporary art is a worldwide phenomenon of wide interest, it continues to spawn strong controversy and amazement sometimes. And it is normal that it does, we learn from the vastly experienced curator.

History will give us clear answers and help us understand the present, how we got, for example, from Renaissance art to NFT’s. In 2021, the artist Beeple became the third most expensive artist living, after his work, “Everydays: The first 5000 days”, a digital collage made out of 5000 illustrations, sold at an auction as an NFT for 69 million dollars.

“In 1913, a French artist called Marcel DUchamp, decided that a work of art can be an object that was not made by the artist. The first ready-made object was a chair on which he put a bicycle wheel. So the artist didn’t create the object, he chose it.

Duchamp gave a definition “who is an artist? The one who makes the art. And what is art? It is what the artist makes.” It’s tautology. Why do I mention this?

In 1913, the roads split. The field of definition of art changed. When you speak about Leonardo and Duchamp, you don’t speak about the same artistic field. It’s clear that you can’t be understood.

If a granny says that this is not art, she is right, you can’t even argue with her.”

She knows that art can be one way, we know that it can also be in another way.

In contemporary art we have painting, sculpture, but we also have ready-made, installations, artificial intelligence, multimedia.

And another thing happened when photography was invented. Something that can be multiplied infinitely has no market value. And we come today to the digital world. To give it a market value, the NFT was created. It becomes, then, unique. The non-fungible token is just for you. But a photograph without it being an NFT, can be multiplied infinitely.

And the speculative character raises the market value.”

While contemporary art events all over the world are evolving along with technology, public museums in Romania look like in the 19th century, says Ami Barak, former president of the International Association of Contemporary Art Curators. In the Romanian language, the word curator has not even been included in the dictionaries.

Ami Barak was part of the National Museum of Contemporary Art in Bucharest’s board for 9 years, but in the last years, he has only worked with the private sector.

This year he is curating several events in Timișoara, European Capital of Culture, an exhibit in Cluj and is closely following the artistic scene in Romania.

“The first museum in Romania that functions on a model of modern art museum is MARe. In Romania, private centres, unconventional spaces, they work very coherently.”

His time is split between work, exhibits and travel, and in Paris he enjoys concerts conducted by Cristian Măcelaru, musical director at the French National Orchestra, regarded by the French as a superstar.

He is the father of two, his daughter following his passion for contemporary art, while his son, film school graduate, has become a butcher.

He lives in the heart of Paris, close to Place de la Bastille, where he met us, at the end of a work day, in which he had met several young artists.

One of them asked him what should he do to be noticed. Ami Barak answered this:

“When I go to an exhibit, I immediately know that this work belongs to this one. How do I know? Because I have seen before and it is a specific thing of the artist, a signature, a style. It’s him and nobody else. That is what I told him: Make it so that when I walk in to an exhibit and see one of your works, I will know iti is yours. It doesn’t mean that you will be rich, but that you will have your place in the history of your time.

Van Gogh only sold one work in his lifetime, he died a poor man and today he holds records. For a work to be valuable, at first it has no value. Picasso said the same thing. The idea of speculation only works this way.”

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post Ami Barak, curator: “Contemporary art has gone from maximum confidentiality to a mass phenomenon.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

Ami Barak este un nume apreciat la nivel internațional în lumea artei contemporane. Puțină lume știe, însă, că la origine este român. A condus vreme de 6 ani departamentul dedicat Artei Orașului din cadrul Primăriei Parisului și a coordonat primele ediții ale Nopții Albe din capitala Franței.

Este curator independent de artă contemporană, critic, istoric de artă și fost profesor universitar, într-o permanentă căutare și descoperire de noi artiști talentați, cel care coagulează idei și concepte artistice sub formă de expoziții.

S-a născut la Bistrița Năsăud, a crescut la Baia Mare și a studiat Istoria Artei la București. În 1974 a plecat de sub regimul Ceaușescu și a început o nouă viață.

“Plecarea mea a avut loc într-un mod miraculos. Nimeni nu a crezut că se va întâmpla într-un timp atât de scurt. Pe vremea aceea, când făceai cerere de plecare, dura ani de zile. Și cei mai mulți nu ajungeau să plece. Eu am plecat după 3 săptămâni. Abia după aceea am aflat cum a fost posibil. 

Ceaușescu aștepta vizita lui Nixon în același an și un senator american democrat a trecut un amendament în Senat prin care Clauza Națiunii Favorizate, pe care o dorea Ceaușescu, era condiționată de liberalizarea emigrării. 

Și Ceaușescu, într-un semn de așa zisă bunăvoință, a ridicat bariera timp de trei luni, timp în care au emigrat câteva zeci de mii de români.”

Îți amintește perfect ziua în care a depus actele de plecare. Era 15 mai. 

“Toți apropiații ziceau că sunt sinucigaș, că o să mă trimită în uzină și în armată, că o să mă hărțuiască și o să ratez tot. Mama a plâns vreme de o săptămână. Culmea e că eu le dădeam dreptate, simțeam că fac un act sinucigaș.”

“Mi-a venit aprobarea exact la o lună, pe 15 iunie. Pretextul era că plec în Israel la rude. Eu nu văzusem rudele alea în viața mea. Erau o soră și un frate al tatălui, care plecaseră în 1945 cu un vas de la Constanța, au ajuns în Cipru, au stat în lagăr, după care au mai stat în lagăr în Palestina.”

Cu un tată chimist, originar din Piatra Neamț, și mama funcționar la bancă, venită din Târgu Neamț, Ami Barak a fost atras de artă încă din copilărie, fără a avea modele cu înclinații artistice în familie. Îi picaseră în mână diverse albume de artă și descoperise o altă lume decât cea gri, industrială, în care trăia.

“Mi se părea că istoria artei era ca un refugiu dintr-o lume în care totul era fals. Fake-ul era un plan cincinal.”

A ajuns la Tel Aviv, unde a făcut 2 ani de master și primele sale expoziții. Iar în 1982 a plecat la Paris, unde l-am întâlnit și noi azi. 

“A fost greu, dar nu atât de greu, fiindcă am venit cu o bursă pentru doctorat la Sorbona. Fusesem acceptat și la Universitățile Columbia și Toronto, dar ei nu mi-au dat bursă. Așa că i-am ales pe francezi. 

Când am ajuns acolo, am fost privit drept un israelian, deși nu eram deloc, eram român.

În fond, am exact profilul unui evreu rătăcitor chiar și acum.

Chiar dacă am origini românești și am păstrat legături profesionale cu România, nu am emoții românești. La fel e și cu Israel. În 1998 m-am simțit ca un francez pentru simplul fapt că atunci când Franța a câștigat Cupa Mondială, am avut emoții și m-am bucurat mult.”

Pe măsură ce a studiat mai mult și a intrat în contact direct cu lumea artei, făcând un stagiu la Muzeul de Artă Modernă din Paris, a devenit din ce în ce mai interesat de arta contemporană.

“Pentru mine chiar plecatul din România a fost o chestie de aici și acum, de contemporaneitate. Una dintre dorințele mele în artă a fost să mă interesez de ceea ce se întâmplă astăzi și mai puțin de ce s-a întâmplat în trecut.”

“Pe atunci nu erau istorici de artă care să se intereseze de prezent. Era prost văzută asta. De fapt, meseria asta de curator care se interesează de istoria prezentului, e o meserie nouă. S-a născut în mai 1969.

A avut loc o expoziție la Berna, Elveția, curatată de o personalitate foarte puternică, Harald Szeemann. Expoziția se chema When Attitudes become form. E considerată evenimentul care a dat naștere acestei profesii. 

Era un concept la bază, iar curatorul a fost cel care a înjghebat ideile și a solicitat artiști ale căror demersuri erau ca o ilustrație a acelui concept. 

În lumea muzeelor, expozițiile erau legate de fenomene istorice, de exemplu peisajul olandez în secolul 17, sau figuri artistice văzute cronologic – anii de tinerețe, de maturitate. Fenomenul expozițional nu era văzut ca o agregare de idei.”

“Curatorul e atent la ceea ce face artistul, are o interpretare și înțelege opera unui artist și a altora, care împreună formează o mișcare, o tendință. Acesta e punctul de plecare. Apoi pune la cale un eveniment, o expoziție, un festival, etc.”

În 1992 a candidat la un post instituțional și a devenit directorul unui muzeu de artă contemporană la Montpellier, în sudul Franței. 9 ani a stat acolo și a plecat la Paris când a primit propunerea de a organiza evenimentele care celebrau 20 de ani de eforturi ale statului francez de a achiziționa artă contemporană cu bani publici.

“Am organizat 14 expoziții în toată Franța cu opere din colecție. Evenimentul s-a numit Trésor Public și vreme de un an am muncit pe rupte pentru aceste expoziții. 

După aceea am fost vânat de un cabinet de recrutare și așa am ajuns la Primăria Parisului și m-am ocupat de tot ce e proiect artistic în spațiul public, dar și de Fondul Municipal de Artă Contemporană.”

A curatoriat prima ediție a Nopții Albe din Paris, eveniment care avea să deschisă larg porțile artei contemporane către public.

“În primii ani de carieră aveam 100 de persoane la un vernisaj și mi se părea extraordinar. La început, în anii 60, apoi 70, 80, chiar și 90, arta contemporană era ceva confidențial. Eram obișnuiți să fie puțină lume, un fel de cenaclu, nu ne așteptam la mai mult. 

-Cum vă explicați acum interesul mondial pentru arta contemporană?

La începutul anilor 2000 s-a făcut un shift generațional. Copiii duși de părinți la muzee, au devenit adulți. În același timp, a fost un soi de democratizare a artei.

E un răspuns complex la întrebarea asta, am făcut chiar studii cu sociologi. 

Într-adevăr arta contemporană a trecut la o fază de confidențialitate maximă la un fenomen de masă. 

Pariul meu atunci cu Noaptea Albă a fost că vom avea 20.000 de vizitatori într-o noapte, ceea ce ar fi fost enorm. Muzeul de Artă Modernă din Paris aduna pe atunci cam 20.000 de vizitatori la o expoziție în două luni. Deci am pariat cam aiurea, eram convins că o să pierd o sticlă de șampanie. 

Șocul a fost că în noaptea respectivă, RATP a ieșit cu 1 milion de călători pe timp de noapte. La fața locului, era puhoi. 

Azi, la un vernisaj, în primul rând nu intri. Apoi, chiar și cei privilegiați fac coadă de două ore. Mii de oameni vin la vernisaj. La Palatul Tokio e o coadă de un kilometru. 

E foarte interesant fenomenul. Fundația Louis Vuitton, care face expoziții de mare audiență, a avut un eveniment cu capodopere din muzeele ruse, o expoziție fenomenală cu 200 de capodopere, una lângă alta – Monet, Gauguin, Van Gogh, Pissarro, etc. La acea expoziție, publicul era alb. Au avut peste 1 milion de vizitatori, am fost de câteva ori și toți erau albi. 

Mergeți acum la expoziția Warhol – Basquiat, făcută tot de Louis Vuitton. Majoritatea vizitatorilor vin din periferie. Publicul e amestecat. Bineînțeles, Basquiat era afro-american, dar este o expoziție de artă contemporană. 

Deci arta contemporană a schimbat și profilul sociologic al publicului și deschiderea. Așa se explică și interesul mult mai larg la nivel mondial. 

Apoi, a jucat un rol și dimensiunea de eveniment, faptul că sunt performance-uri, instalații, un soi de implicare a publicului în artă. Și mai e și aspectul legat de modă. Există o piață, înainte nu exista, arta contemporana nu avea valoare de piață.

Începând cu sfârșitul anilor 90, arta contemporană a început să aibă o valoare de piață mult mai ridicată decât unele opere clasice. Adi Ghenie valorează cât un Rubens sau un Rembrandt. E super interesant. 

Și mai este și cool să fii văzut la astfel de evenimente. Știu oameni care economisesc jumătate de an ca să își cumpere o geacă Louis Vuitton sau o chestie Pharell Williams.”

Când vorbește despre lumea artei contemporane, Ami Barak e cu zâmbetul pe buze, pasionat și plin de umor. Pentru a înțelege mai bine fenomenul din spatele unor lucări la care publicul reacționează “asta puteam să fac și eu”, curatorul ne explică ce e considerat relevant în artă și care sunt diferențele între un artist vândut cu zeci de milioane de dolari la licitații sau alții care sunt expuși în muzee, dar nu vând la fel de bine.

“Până la un anumit moment, nu există o legătură între valoare artistică și valoare de piață. Muzeele achiziționează opera pe un ansamblu de criterii, iar valoarea de piață nu joacă un rol. 

Muzeele se gândesc în ce măsură e o operă timpurie, într-un context istoric. În ce măsură ea reprezintă o contribuție importantă într-o înșiruire istorică. E important să aibă o chestie de unicitate, de specializare. 

Piața, pentru că nu exista, a fost formată din primii colecționari care au învățat de la artiști și de la acei galeriști care s-au aventurat să promoveze arta contemporană. Acești galeriști au inițiat colecționarul, care nu știa nimic. 

Apoi s-a format prima generație de colecționari interesați de artă contemporană, care mergeau la expoziții, la târguri și începeau să știe ce vor.

După aceea au apărut colecționarii din lumea finanțelor, din lumea modei și a publicității, oameni cu mulți bani. Și e o chestie tipică pentru oamenii cu bani, pentru ei e important ce le place lor, nu își pun problema ca valoarea de piață să fie echivalentă cu valoarea artistică.

Și cu cât costă mai mult, cu atât sunt gata să dea mai mulți bani. Ca și adidașii lui Michael Jordan.

Am avut o experiență incredibilă în materie de valoare de piață, care mi-a schimbat cu totul perspectiva la întrebarea de ce oamenii dau atâția bani pe o chestie care mie nu mi se pare atât de valoroasă.

Eram la Seul și am ajuns la o licitație cu un coleg coreean. Licitația nu era pe opere de artă, ci pe bolovani, pe pietre. Când spun bolovani, nu exagerez. Erau pietroaie, de diferite dimensiuni, mai mici, mai mari. Erau niște chestii care mie mi se păreau de o extremă banalitate. Highlight-ul a fost un bolovănaș de vreo 10 kg, care arăta ca pe stradă. 

La ce valoare credeți că a ajuns licitația?

-Zeci de mii de euro?

-3 milioane de dolari. Atunci mi-am dat seama că pe ce se dau banii și câți bani se dau e o altă planetă.

-Și atunci, raportându-ne la arta contemporană, este corect să spunem că un artist poate fi foarte bine cotat la licitații, dar nu așa de bine văzut la marile muzee și galerii?

-E frecvent. Dar invers funcționează. Dacă e văzut de muzeu, la un moment dat o să se încrucișeze cu piața.”

Chiar și în zilele noastre, deși este deja un fenomen mondial de larg interes, arta contemporană continuă să nască uneori controverse puternice și uimire. Și este normal să fie așa, ne spune curatorul cu o vastă experiență.

Istoria e cea care ne dă răspunsuri lucide și ne ajută să înțelegem prezentul, cum am ajuns, de exemplu, de la arta Renașterii la arta vândută prin NFT.

În 2021, artistul Beeple a devenit al treilea cel mai scump artist în viață, după ce lucrarea sa „Everydays: The first 5000 Days”, un colaj digital alcătuit din 5000 de ilustrații, s-a vândut la licitație sub formă de non-fungible token, pentru 69 de milioane de dolari.

“În 1913, un artist francez, pe care îl chema Marcel Duchamp, a decis că opera de artă poate fi un obiect care nu a fost fabricat de artist. Primul obiect ready-made a fost un scaun pe care el a pus o roată de bicicletă. Deci artistul nu a creat obiectul, ci l-a ales.

Duchamp a dat o definiție “cine e artist? E cel care face arta. Și ce e arta? Este ceea ce face artistul.” E o tautologie. De ce vă spun asta?

În 1913, cărările s-au bifurcat. Câmpul de definiție a artei s-a schimbat. Când vorbești despre Leonardo și despre Marcel Duchamp, nu vorbești despre același câmp artistic. E clar că nu poți să te înțelegi.

Dacă bunica spune că asta nu e artă, are dreptate, nici măcar nu poți să te cerți cu ea. 

Ea știe că arta e într-un fel, noi știm că poate fi și altfel. În arta contemporană avem și pictură, sculptură, dar avem și ready made, instalații, inteligență artificilă, multimedia. 

Și s-a mai întâmplat o chestie când a apărut fotografia. O chestie care e reproductibilă la infinit, nu are valoare de piață. Și ajungem azi la lumea digitală. Ca să îi dai o valoare de piață, s-a creat NFT. Devine astfel, un unicat. Non-fungible token e doar pentru tine. Dar o fotografie fără NFT poate fi multiplicată la infinit. Iar caracterul speculativ crește valoarea pieței.”

În timp ce evenimentele de artă contemporană din lume se schimbă odată cu evoluția rapidă a tehnologiei, muzeele de stat din România arată ca în secolul 19, spune Ami Barak, fost președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană. În limba română, cuvântul curator nici măcar nu a fost inclus până acum în dicționare. 

Ami Barak a făcut parte din boardul Muzeului Național de Artă Contemporană din București vreme de 9 ani, dar în ultimii ani a colaborat doar cu mediul privat.

Anul acesta curatoriază mai multe evenimente la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, o expoziție la Cluj și urmărește îndeaproape scena artistică din România.

“Primul muzeu din România care funcționează pe un model de muzeu de artă modernă e MARe. În România funcționează coerent centrele private, spațiile neconvenționale.”

Își împarte timpul între lucru, expoziții și călătorii, iar la Paris se bucură de concertele dirijate de Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, privit de francezi drept un superstar.

Are doi copii, fiica îi moștenește înclinația către artă contemporană, în timp ce fiul, absolvent de studii de cinema, și-a descoperit o nouă pasiune și a devenit măcelar, ne povestește amuzat tatăl.

Locuiește în inima Parisului, aproape de Place de la Bastille, acolo unde ne-a dat și întâlnire, la finalul unei zile de lucru, în care se întâlnise cu mai mulți tineri artiști.

Unul dintre acesta l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a fi remarcat. Ami Barak i-a răspuns astfel:

“Eu când mă duc într-o expoziție, eu știu de îndată că opera asta e a lui cutare. De unde știu? Pentru că am văzut înainte și e o chestiune specifică artistului, are o semnătură, un stil. E el și nu e altcineva.

Asta i-am spus: fă în așa fel încât dacă voi intra într-o sală de expoziție și o să văd o lucrare a ta, o să știu că ești tu. Nu înseamnă că o să devii bogat, ci că o să ai locul tău în antologia epocii. 

Van Gogh a vândut o singură lucrare în viața lui, a murit sărac lipit pământului și azi e un recordman. Ca o operă să aibă valoare maximală, la început n-are nicio valoare. Picasso spunea același lucru. Ideea de speculație funcționează doar așa.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Ami Barak, curator: “Arta contemporană a trecut de la confidențialitate maximă la un fenomen de masă.” appeared first on Cultura la dubă.

Expoziția reunește lucrări care arată cum arta a fost folosită drept o unealtă pentru a modela societatea în ultimul deceniu. Curatorul și coordonatorul centrului de artă este Corina L. Apostol.

“Lucrările cuprinse în această expoziție aduc împreună diverse fațete ale artei, activismului și ale politicilor globale.“, susține aceasta.

Corina L. Apostol este co-autoarea volumului Making Another World Possible, publicat în 2019. Atât cartea cât și expoziția examinează 10 probleme globale prin intermediul artei, cum ar fi militarizarea societății, inechitățile economice, migrația sau mișcările sociale în creștere.

“Pandemia a amplificat multe dintre aceste probleme urgente, iar interesul față de artă a crescut. Ba chiar s-a mutat de la marginea lumii artistice către centrul discuției despre artă contemporană și politică.”, a adăugat Corina Apostol.

Expoziția de la Tallin va fi deschisă până pe 5 decembrie 2021. Artiștii participanți sunt Alina Bliumis, Zach Blas, Chto Delat, Vala T. Foltyn, Núria Güell, Sandra Kosorotova, Kristina Norman, Daniela Ortiz, Tanja Ostojić, Lia Perjovschi, Dan Perjovschi, Dushko Petrovich, Urmas Viik și Ala Younis.

The post Lia Perjovschi și Dan Perjovschi expun la Tallinn Art Hall appeared first on Cultura la dubă.

Proiectul se dorește a fi “reinterpretarea marelui sculptor în limbaj contemporan” și a costat 200.000 de euro, bani distribuiți de Ministerul Culturii prin programul RO-CULTURA.

Cu ocazia împlinirii a 145 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși, Muzeul Țăranului Român din București invită publicul la “expoziția multimedia “Mirrors of Brâncuși”, un proiect care urmărește să surprindă esența sculptorului român printr-o serie de instalații și de experiențe bazate pe opera lui Constantin Brâncuși”, după cum se arată în comunicatul instituției.

Mirrors of Brâncuși este un proiect organizat de Fundația Art Production, Centrul de Resurse pentru Cetățenie Activă și Christian Westblink.

Am dorit să vedem cum a fost reinterpretat Brâncuși și cum arată o expoziție de 200.000 de euro în România lui 2021.

“Mirrors of Brâncuși” este găzduită de MȚR la Sala Irina Nicolau.

La intrarea în sală, într-un colț, ne întâmpină 3 angajate ale muzeului. Cele trei doamne stau la o masuță și povestesc. Pe masă sunt întinse biletele, pe categorii. 8 lei pentru adulți, 4 lei pentru pensionari și 2 lei pentru elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor.

Noi suntem singurii vizitatori la momentul respectiv.

În sală se aude înfundat voice-overul feminin al unui filmuleț proiectat pe un perete. Se distinge cu greu ce spune.

Din câteva priviri cuprindem întreaga expoziție. Întrebăm dacă mai este și în altă încăpere și ni se răspunde că asta este tot.

În dreapta se află o cutie cu oglinzi unde, dacă nu ai nicio cunoștință anterioară despre Brâncuși, te poți alege, cel mult, cu niște selfiuri pentru Instagram.

Nu există nicio descriere a exponatului, dar putem deduce că este o trimitere fie la lucrarea “Începutul lumii”, cunoscută și ca Oul, simbolul folosit de Brâncuși pentru a sugera creația lumii, fie la “Muza Adormită”.

În centrul sălii este exponatul principal, o reproducere parțială a Coloanei Infinitului, care, în ciuda oglinzilor puse în capete pentru a crea impresia de nesfârșit, nu are nicio legătură cu nesfârșitul imaginat de Brâncuși. În plus, caprele care o susțin ucid singura suflare de impresie artistică pe care ți-ar fi putut-o da lucrarea.

Și, de parcă nu era suficient, la capătul ei sunt lăsate o valiză și două videoproiectoare, iar sala este traversată de un cablu. (vedeți în imaginea de mai jos)

“Mirrors of Brâncuși dorește să lase oamenilor o amprentă mai puternică și mai concretă asupra a cine a fost Brâncuși, dar și o raportare la alte concepte și definiții, mai apropiate de esența omului și artistului Brâncuși.”

Muzeul Țăranului Român, sursa facebook

Filmulețul proiectat este greu de urmărit. Sunetul este distorsionat, imaginile se schimbă rapid, iar culorile reflectoarelor, uneori roz sau albastru, afectează calitatea proiecției.

Într-un alt colț al camerei se află 5 reproduceri ale Scaunelor lui Brâncuși de la Masa Tăcerii și, bineînțeles, o oglindă alăturată.

Nici acestea nu sunt însoțite de vreo descriere, cum nu este nici ultima lucrare, ceea ce presupunem a fi jumătate de reproducere din Sărutul lui Brâncuși.

Despre proiect, directorul Muzeului Țăranului Român, Virgil Nițulescu, a declarat la deschidere că:

„Ne-am dorit o legătură între tradiția pe care o găzduim la Muzeului Țăranului Român și contemporaneitate. Pentru că este o expoziție despre Brâncuși, despre cum noi, cei de astăzi, îl vedem.”

Virgil Nițulescu, directorul Muzeului Țăranului Român

„Această expoziție pornește de la public spre Brâncuși. Am întrebat oamenii din jur ce știu și ce cred despre Brâncuși și ne-am dat seama că există amănunte din viața lui cu care ne-am putea identifica și astfel să reușim să-l înțelegem mai bine. Ne-am dorit să vă puteți privi în opera lui ca într-o oglindă”, a precizat Silvana Dulamă-Popa, curatorul expoziției.

La conferința de presă organizată la deschiderea expoziției a fost prezent și deputatul Iulian Bulai, președintele Comisiei pentru Cultură din Camera Deputaților. Acesta s-a arătat încântat de exponate.

„Mă bucur că mă aflu aici pentru că sunt în largul meu acolo unde mesaje clasice sunt prezentate într-un context nou și într-un limbaj contemporan.

Reinterpretarea valorilor noastre fundamentale va face să devenim relevanți în toată lumea.”

Iulian Bulai, președintele Comisiei pentru Cultură din Camera Deputaților.

Pe lângă faptul că opera lui Brâncuși este opusul vreunei idei de clasicism, el fiind creatorul sculpturii moderne, cu siguranță atunci când vorbim despre relevanța noastră în lume, ea se datorează în mare măsură geniului Brâncuși, nicidecum reinterpretării operei lui.

Mirrors of Brâncuși este un proiect finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021, în cadrul Programului RO-CULTURA. Banii vin de la Islanda, Liechtenstein și Norvegia, iar Ministerul Culturii este cel care decide, prin Unitatea de Management a Proiectului, unde ajung fondurile. Programul are o valoare totală de 29 de milioane de euro.

Expoziția a costat 947.646,45 lei, echivalentul a 195.653,24 de euro, iar fondurile sunt nerambursabile.

Ea va fi deschisă la MȚR până pe 24 februarie, iar organizatorii spun că urmează să fie prezentată și în diverse orașe din România și din străinătate.

În spatele expoziției stă o echipă formată din: Silvana Dulamă – Popa, curator; Diana Miroșu, scenograf; Alin Popa, light designer; Zoli Toth, muzică; Dilmana Yordanova, producție video; Ovidiu Eftimie, animație video.

Conform Muzeului Țăranului Român, “la finalul experienței, vizitatorul va reuși să capteze informația, dar și noi concepte despre sculptor.”

Totuși, dacă v-ați aflat vreodată în fața lucrărilor lui Brâncuși, la București, Târgu Jiu, Craiova, Paris sau New York, ori dacă reflectați asupra spuselor sculptorului, va deveni lesne de înțeles că cea mai bună formă prin care ne putem bucura de ele este privindu-le.

Din păcate, în lipsa unor eforturi reale de valorificare a lucrărilor lui Brâncuși aflate pe teritoriul României, autoritățile române continuă să finanțeze proiecte fără fond, care nu fac altceva decât să întunece văzduhul imaginat de Brâncuși și să îl ducă în derizoriu.

„Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată.” – Constantin Brâncuși

The post “Mirrors of Brâncuși”, expoziția de 200.000 de euro organizată la Muzeul Țăranului Român appeared first on Cultura la dubă.