Câteva fotografii care artă podeaua distrusă în interiorul containerelor în care Cultura la dubă a dezvăluit că sunt depozitate bunuri de Tezaur ce au aparținut lui George Enescu și familiei Cantacuzino au fost publicate pe facebook de un angajat al Muzeului Național “George Enescu”, conservatoare de hârtie, adică cea care are în gestiune chiar manuscrisele compozitorului.

Aceasta a decis să publice imaginile după ce Ministerul Culturii a lăsat de înțeles într-un comunicat de presă că, la primele verificări, totul este în regulă.

Azi, după publicarea acestor imagini, Ministerul Culturii a transmis un comunicat amplu în care a asigurat, din nou, că obiectele de patrimoniu sunt în siguranță.

Muzeul Enescu a transmis că imaginile sunt din 2021 și problemele cu podeaua au fost remediate.

“În această primă etapă a controlului, membrii comisiei au solicitat documente, date și informații relevante și au realizat chestionări directe și amănunțite ale personalului responsabil de păstrarea, depozitarea și conservarea bunurilor culturale.

Au fost verificate spațiile de depozitare, condițiile de păstrare a bunurilor culturale mobile clasate, precum și existența și funcționarea sistemelor de supraveghere și pază.

Până în acest moment, în cadrul verificărilor efectuate, nu au fost identificate situații de distrugere a bunurilor culturale mobile clasate în categoria Fond sau Tezaur.” – a transmis Ministerul.

Conservatoarea a publicat de asemenea o fotografie din ianuarie 2026 în care temohigrograful indica temeraturi aproape de 0 grade Celsius și umididate de 90.

Reamintim, Cultura la dubă a scris într-o investigație, potrivit mai multor surse cu care am stat de vorbă, că în interiorul containerelor ar fi grave probleme de umiditate, neconforme cu legea care impune condiții stricte pentru depozitarea patrimoniului. Iarna această, când zăpada s-a topit, apa a pătruns în ele.

Așa podea subțire și neizolată există în spațiul unde patrimoniul este depozitat! Încă din prima zi s-a spart sub greutatea rafturilor. – a postat pe facebook conservatoarea Muzeului Enescu.

Specialiștii pe care I-am consultat spun că eventuala deteriorare a manuscriselor sau a altor bunuri de patrimoniu (picturi, țesături, mobilier, fotografii, corespondență) – pot fi stabilite doar de o atentă analiză, ce necesită timp. Ministerul Culturii a transmis că “nu au fost identificate situații de distrugere a bunurilor culturale mobile clasate în categoria Fond sau Tezaur“, după o inspecție de doar câteva ore.

I-am solicitat ministrului Culturii, Andras Demeter, un punct de vedere cu privire la cele arătate în acest material. Nu am primit răspuns până la aceaastă oră.

Muzeul Enescu a transmis ulterior publicării articolului:

– “Imaginile prezentate nu sunt recente. Acestea datează din perioada mutării patrimoniului din depozitele muzeului în containere, respectiv de la sfârșitul anului 2021.

– În acel moment, deoarece nu au fost respectate indicațiile privind amplasarea rafturilor, profilul metalic al picioarelor acestora, neprevăzute cu talpă de susținere, a determinat perforarea podelei sub presiunea greutății materialelor depozitate.

– Conducerea muzeului a fost informată la momentul respectiv și au fost dispuse în urgență măsuri de remediere. Podeaua a fost ranforsată cu dulapi de lemn, care distribuie uniform greutatea materialelor depozitate pe rafturi.

– Reiterăm faptul că orice problemă in legătură cu patrimoniul este întotdeauna remediată în cel mai scurt timp posibil.”

Vă reamintim că o investigație publicată pe Cultura la dubă a arătat în premieră că manuscrisele lui George Enescu și alte bunuri de Tezaur sunt depozitate de Muzeul Enescu în containere cu ferestre, de 4 ani și jumătate, la temperaturi extreme, având doar niște aere condiționate, fără aparate de control al umidității – un aspect foarte important în conservarea bunurilor de patrimoniu.

“Umiditatea este un factor principal care accelerează degradarea în timp a hârtiei, a adezivilor şi a legăturilor. Variaţiile de umiditate provoacă în acest material higroscopic distorsiuni şi modificări dimensionale primejdioase.

La baza acestora stă oscilația U.R. (Umiditate Relativă), care la rândul ei e influențată de variația de Temperatură.”, ne spune un specialist cu peste 30 de ani experiență în conservare și restaurare de hârtie.

Conform normelor de conservare și restaurare a bunurilor culturale mobile, publicate în Hotărârea de Guvern Nr.1546/2003,

Valorificarea expozițională, temporară sau permanentă a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil se face numai în spații corespunzătoare. Oricare ar fi motivele invocate, nu se admite amplasarea, chiar pentru perioade scurte, a unor bunuri culturale mobile în spații care nu corespund condițiilor prevăzute de prezentele norme. (Cap. II, Art. 3).

Se consideră corespunzător spațiul care îndeplinește următoarele condiții:

a) este salubru;

b) are stabilitate microclimatică:

● umiditatea relativă, denumită în continuare U.R., trebuie să fie cuprinsă în general între 50-65%. Pentru obiecte foarte sensibile, pentru care din anamneză se cunoaște că și-au creat un echilibru la alte valori ale U.R., se vor crea condiții în consecință (eventual locale);

● temperatura nu trebuie să depășească 22°C, urmărindu-se permanent corelarea acesteia cu U.R.;

c) pentru un spațiu nou construit, renovat sau restaurat, trebuie să treacă cel puțin 3-6 luni de la terminarea lucrărilor, timp necesar pentru asigurarea stabilizării microclimatului interior;

d) nivelul iluminării bunurilor de natură organică, reglat în funcție de gradul lor de sensibilitate la degradarea fotochimică, să nu depășească nivelul maxim admis de lucși x ore anual. În general se recomandă următoarele valori ale iluminării: 50-80 lucși pentru cărți, documente, miniaturi, acuarele, grafică, textile, lemn pictat, os, fildeș, specimene de istorie naturală, 150-200 lucși pentru picturi și obiecte din lemn, iar componenta UV emisă de sursele de iluminat nu trebuie să depășească 75 æW/lm (microwatt/lumen);

e) este lipsit de noxe provenite din pulberi sau gaze nocive;

f) instalațiile de iluminat, încălzire, apă și canal sunt în bună stare, au fost temeinic verificate și funcționează în mod corespunzător;

g) asigură securitatea bunurilor expuse;

Totodată, potrivit Legii 182/2000, instituția care gestionează bunuri de patrimoniu este obligată să înștiințeze ordonatorul de credite în maximum 5 zile dacă un bun de patrimoniu este în pericol. Patrimoniul este depozitat astfel de 4 ani și jumătate.

Am întrebat Ministerul Culturii dacă avea cunoștință despre condițiile de depozitare a patrimoniului enescian și dacă a luat vreo măsură anterior publicării investigației noastre. Nu am primit un răspuns nici până acum.

De la publicarea materialului Cultura la dubă, ministerul a trimis Corpul de Control la Muzeul Enescu, iar managerul Cristina Andrei și avocata Lidia Chiran s-au concentrat pe o acțiune de intimidare, hărțuire și amenințare a jurnalistei Alexandra Tănăsescu, care a dezvăluit realitatea de la muzeu.

Mapping Media Freedom, platforma Centrului European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media (ECPMF), care documentează încălcări ale libertății presei și mass-media în toată Europa, a emis o alertă pe numele jurnalistei Cultura la dubă, Alexandra Tănăsescu, victimă a unui caz de intimidare și amenințare din partea a conducerii Muzeului Național George Enescu și a avocatei Lidia Chiran. Cazul este marcat drept o violare a libertății presei.

Ministerul nu a anunțat nicio măsură față de managerul Cristina Andrei sau avocata Lidia Chiran, care a pretins în înregistrarea audio că este reprezentantul legal al Ministerului Culturii, iar ministerul a anunțat că aceasta nu avea, de fapt, mandat de reprezentare.

COMUNICATUL MINISTERULUI CULTURII

“Protejarea patrimoniului cultural presupune atenție, rigoare profesională și transparență. În situațiile dificile cu care se confruntă numeroase instituții muzeale din România, orice inițiativă de bună-credință, corect documentată și orientată spre salvgardarea bunurilor de patrimoniu este tratată cu maximă seriozitate și atenție.

În contextul preocupărilor recente apărute în presă cu privire la situația Muzeului Național „George Enescu”, ministrul Culturii Andras Istvan Demeter a considerat necesară o verificare directă a modului în care sunt păstrate bunurile de patrimoniu evacuate temporar din Palatul Cantacuzino, aflat în proces de restaurare. Astfel, vineri, 6 martie, împreună cu fostul director al Muzeului Județean Mureș, arheologul Koppány Bulcsú Ötvös – secretar de stat, a efectuat o vizită inopinată la Muzeul Național „George Enescu”. Inspecția care a avut loc după încheierea programului de lucru al muzeului a fost anunțată cu doar zece minute în avans, tocmai pentru a permite o evaluare directă și obiectivă a situației din teren, obținerea de informații nemijlocite de la reprezentanții instituției și evaluarea situațiilor sensibile, pe baza unei analize a întregului context. Discuțiile cu specialiștii muzeului, precum și cu managementul instituției s-au concentrat pe acele informații apărute recent în spațiul public care au generat îngrijorări legate de calitatea condițiilor de depozitare a patrimoniului muzeal.

„Deciziile serioase nu se iau nici sub presiune, nici sub imperiul unor judecăți de moment. Ele se fac cu calm, cu expertiză competentă, cu examinarea completă a situației și cu evaluări reale. Am dorit să văd personal ce se întâmplă la muzeu; așadar, după analiza din cadrul colegiului director, am decis verificarea în teren a modului în care sunt protejate bunurile de patrimoniu. Putem asigura pe toată lumea că obiectele sunt prezervate în condiții adecvate! M-ar bucura dacă multe alte elemente ale patrimoniului național, aflate în diferite muzee sau în arhive ori fonoteci, ar fi păstrate cu aceeași grijă.

Am inspectat toate depozitele, iar rapoartele privind monitorizarea parametrilor de microclimat din spațiile de depozitare confirmă că bunurile de patrimoniu sunt plasate în condiții propice de umiditate, temperatură și luminozitate; condiții pe care conducerea muzeului le consideră necesare și suficiente!”, a menționat Ministrul Culturii, adăugând că: „sistemele integrate de monitorizare pe care le-am văzut amplasate peste tot în spațiile speciale de depozitare măsoară factorii de mediu în timp real și dau informații despre acești parametri din minut în minut. Trebuie subliniat însă faptul că, în perioada următoare, voi dispune și efectuarea unei expertize de specialitate, în completarea demersurilor de examinare pe care comisia de control le desfășoară în prezent”.

Eforturile de restaurare făcute de către Ministerul Culturii, prin Unitatea de Management a Proiectului (UMP) continuă. După lansarea, în data de 26.12.2025, a procedurii de achiziție lucrări de execuție (rest de executat), servicii de proiectare și servicii de asistență tehnică pentru obiectivul Muzeul Național „George Enescu” – Palatul „Cantacuzino”, Casa Memorială și Anexă, în prezent oferta se află în etapa de evaluare tehnică. Dacă toate cerințele prevăzute în documentația de atribuire sunt îndeplinite, contractul de achiziție publică va permite reluarea lucrărilor de restaurare începând cu trimestrul al doilea al acestui an.

„Împreună cu secretarul de stat cu experiență și atribuții  în materie de patrimoniu, Koppány Bulcsú Ötvös, vom urmări îndeaproape ca acest contract să includă și măsuri suplimentare de protecție, pentru a garanta un grad ridicat de siguranță în ceea ce privește ansamblul depozitelor”, a mai subliniat ministrul Culturii.

Având în vedere interesul extins pentru acest subiect, precum și obligația instituțională de a informa corect, Ministerul Culturii va face cunoscute și concluziile comisiei de control, de îndată  ce acestea vor fi formulate, la încheierea verificărilor.

În contextul regretabilului schimb de replici dintre avocata Lidia Chiran și jurnalista Alexandra Tănăsescu, în cadrul colegiului director din 6 martie a fost discutată atât situația managementului muzeului cât și situația raporturilor contractuale de reprezentare avocațială. Chiar dacă doamna Lidia Chiran nu reprezenta Ministerul Culturii, nu avea mandat și nu putea să vorbească în numele acestei autorități, ministerul are dreptul de a interveni exclusiv în acele raporturi contractuale unde deține calitatea de titular. Pentru analiza contractului cu avocata Lidia Chiran, colegiul ministerului a stabilit un termen de o săptămână.  În cazul altor contracte, încheiate de instituții aflate în subordinea sa – cum este Muzeul Național „George Enescu” – competența acestui tip de analiză și decizia revin ordonatorului de credite al respectivei instituții.

Activitatea managerială a doamnei Cristina Andrei urmează să fi supusă examinării comisiei de evaluare a managementului. Concluziile din raportul comisiei de control, odată acesta încheiat, se vor găsi atașate documentelor pe care le presupune evaluarea anuală.”

Conservatoarea muzeului care a postat fotografiile de mai sus a comentat la comunicatul ministerului: “Domnule ministru, tot ce este în interior frumos aranjat și protejat, este munca specialiștilor din conservare. De spațiul în care sunt depozitate, nu se poate spune că este bun!

Dacă nu ați dorit să aveți alături conservatorii și muzeografii, doar doamnele din conducerea muzeului, vă spun că acestea sunt, ca și dumneavoastră, pentru prima dată în acea zonă! Deși cunosc realitatea, firește că le-au ascuns. Voi posta pe pagina mea imagini cu realitatea!”

Dragoș Neamu, organizatorul Nopții Muzeelor în România, a scris apoi într-o postare pe facebook:

“Dacă tu, dragă Andras, nespecialist fiind, îmi spui că acel container în care sunt îndesate bunurile de patrimoniu, este un spațiu optim de depozitare și de păstrare a unor bunuri cu valoare de tezaur, înseamnă că lucrurile au luat-o razna rău de tot și că trăim într-o realitate paralelă în care tot insiști să ne târâi.

Este un chin teribil tot ce se întâmplă, toate încercările astea caraghioase ale tale de a ne convinge că totul e perfect și făcut cu un înalt nivel de profesionist. Suntem noi nebuni și ignoranți că tot insistăm cu mofturile și cu lamentațiile astea. Este greu de digerat modul cum arunci în aer legitimitatea profesională a unei întregi comunități, cunoașterea de bază, elementară a ce înseamnă muzeu, conservare, microclimat de de păstrare a unor bunuri de patrimoniu.

Ești atât de derutat în poza aia din container, esti înghițit de cutii, nici nu știi la ce te uiți. Ai pus o poză cu aparatul ăla de măsurare a umidității și ai spus că ne-ai închis gurile la toți. Cum crezi că circulă aerul prin crăpăturile alea din podele? Ce agenți externi de risc crezi că au început să colcăie prin containerul ăla de diriginte de șantier. Recunoaște că ai greșit. Acceptă faptul că nu ești perfect. Nu te-ai plictisit să ai mereu dreptate?”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}.

The post Imagini revoltătoare din interiorul containerelor în care este depozitat patrimoniul Muzeului Enescu / Ministerul Culturii: “Obiectele de patrimoniu sunt în siguranță”/ Muzeul Enescu: “Imaginile sunt din 2021” appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.