“Nu există plagiate în proiecte de management. Proiectul nu este nici o operă literară, nici o lucrare de doctorat. O lene de redactare a făcut ca lucrurile să fie luate așa.” – Adrian Păduraru, managerul Teatrului Matei Vișniec din Suceava, acuzat de plagiat

În urmă cu aproximativ două săptămâni, o publicație din Suceava, Crai Nou, publica pentru prima dată știrea că actorul Adrian Păduraru a plagiat în proiectul de management cu care a câștigat luna trecută concursul public organizat de Primăria Suceava pentru ocuparea postului de manager general al Teatrului Matei Vișniec, pe un mandat de 5 ani. Știrea a fost preluată atunci de Observatorul Antenei 1, iar Păduraru declara că „sunt greșeli omenești”.

Actorul a copiat integral numeroase paragrafe dintr-un alt proiect de management, depus în 2021 la concursul pentru funcția similară a Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti și a uitat să scoată din textele copiate „Consiliul Județean Argeș”. Cu toate acestea, niciun membru al comisiei de evaluare nu a observat plagiatul.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, managerul Adrian Păduraru admite că mai multe paragrafe au fost copiate și că sursa nu a fost precizată din “lene”. Cu toate acestea, consideră că “Nu există plagiate în proiecte de management. Proiectul nu este nici o operă literară, nici o lucrare de doctorat.“

Un avocat îl contrazice. Dacă a plagiat în cadrul unui concurs public, de pe urma căruia a obținut foloase materiale, potrivit legii, concursul a fost viciat și orice parte vătămată poate cere anularea lui în instanță, spune avocata Carmen Crețu.

Mai mult decât atât, deși proiectul candidaturii ar trebui să fie, conform legii, realizat chiar de către candidat, Păduraru declară că a fost scris de mai mulți oameni. Și că ideile au fost preluate fiindcă el însuși contribuise la proiectul depus la Pitești, de către un alt candidat, în 2021.

Matei Vișniec, marele dramaturg care dă numele acestui teatru, declară pentru Cultura la dubă: “Am vrut ca numele meu să fie un simbol al încrederii în cuvânt, în rolul artei și al creativității, chiar al rezistenței prin cultură în fața industriei de divertisment cu totul devoratoare, precum si a multor ideologii și obscurantisme toxice. Nu aprob și nu justific nici o formă de plagiat.“

***

Adrian Păduraru a absolvit IATC în 1984. În comunism a avut mai multe roluri în filme, printre care cele mai cunoscute în filmele Extemporal la dirigenție și Declarație de dragoste. A continuat să activeze pe marele ecran și în anii 2000, cu roluri modeste. A fost activ și în teatru, dar nu s-a remarcat cu vreun rol memorabil. În 2020 a devenit consilierul ministrului Culturii de atunci, Bogdan Gheorghiu, un influent lider al PNL Suceava.

5 ani mai târziu, Păduraru a fost invitat în iunie 2025 de către autoritățile locale din Suceava să preia interimatul Teatrului Matei Vișniec. Iar în septembrie 2025 a câștigat mandatul de manager general, în urma unui concurs public, la care a depus un proiect de management și a susținut un interviu în fața unei comisii de specialitate. Pentru performanța sa de la concurs, a primit nota câștigătoare – 9.75.

Doar că publicațiile locale Cortina și Crai Nou au dezvăluit că acesta a copiat fragmente întregi dintr-un alt proiect de management, depus la Pitești în 2021. Jurnalista Luana Popa de la Crai Nou demonstrează cu documente furtul intelectual.

Am stat de vorbă cu mai mulți oameni din domeniu și cu părțile implicate, cu excepția primarului sucevean Vasile Rîmbu, care nu a oferit până la această oră un punct de vedere, deși consilierii săi ne-au confirmat primirea solicitării. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, managerul acuzat de plagiat admite că a copiat, dar neagă că ar fi vorba despre plagiat.

ADRIAN PĂDURARU, managerul Teatrului Matei Vișniec Suceava

“Vă rog să vorbim puțin despre contextul relației dumneavoastră cu Teatrul Matei Vișniec din Suceava. În primul rând, cum ați ajuns să colaborați ca manager interimar?

Da, e o istorie veche, pentru că eu am luat repartiție la Suceava. Era anul 1984, secția Suceava a Teatrului Național din Iași, deci debutul meu pe scenă ca actor profesionist a fost la Suceava.

Ați avut un proiect de management în minte? Știați că urma să se organizeze concursul?

Nu, nu aveam de gând. A fost o propunere care a venit dinspre autoritățile locale de la Suceava. Inițial am zis că interimatul nu e un lucru care mă interesează, dar după aceea am hotărât să fac acest interimat ca să vedem dacă eu corespund la ceea ce vor și autoritățile, dar mai ales publicul din Suceava și, de asemenea, să văd dacă ceea ce e acolo corespunde planurilor mele de viitor, proiectelor de viață. Și așa am acceptat acest interimat.

Și apoi cum v-ați hotărât să candidați la concurs?

Mi s-a părut că e o foarte mare zonă de dezvoltare a Teatrului din Suceava, în sensul că destul de puțin public, din păcate, a fost la teatrul ăsta, care a însemnat că avem unde crește. Mi s-a părut că se poate crește și pe diversificarea repertorială, pentru că a fost destul de unilateral stilistic ceea ce s-a pus, dar și pentru că am văzut unele spectacole pe viu, altele înregistrate, și unele dintre ele mi s-au părut o premiză foarte bună pentru viitor, cum e Pădurea Asumaților, pusă de Andrei Măjeri, de exemplu, sau Pisici 1 și 2, făcute de Bobo Burlăcianu, spectacole care mi s-au părut că sunt o bază bună pentru plecare.

Am văzut o trupă dornică să lucreze, acceptând și roluri mici, fără discuții, am avut și o primire foarte caldă a oamenilor pe stradă. Toate ăstea m-au făcut să mă gândesc că am putea face acolo niște lucruri importante.

Ok, eu am în față documentele publicate de Luana Popa în Crai Nou și sunt în mod evident mai multe paragrafe copiate din proiectul de management de la Pitești 2021. Cum comentați, cum v-ați gândit să copiați acele paragrafe?

Nu sunt copiate. S-a acreditat o idee falsă pentru publicul care nu știe. Nu există plagiate în proiecte. Proiectul nu este nici o operă literară, nici o lucrare de doctorat, este un instrument de lucru pe baza căreia se va face activitatea ulterioară, nefiind nici în punctul ăsta ceva definitiv, pentru că, în funcție de echipa cu care lucrez într-un teatru și pe care nu o cunosc înainte de a fi acolo, în funcție de dinamica actorilor, spectatorilor, se modifică.

Dar, îmi cer scuze, trebuie să vă întrerup, pentru că spuneți că nu este plagiat. Conform legii și conform marilor universități, plagiat înseamnă copierea unor paragrafe fără ca acestea să aibă sursa inițială atribuită. Aici sunt copiate cuvânt cu cuvânt, fără sursă.

Da, doar că asta spuneam: în mediul academic, în mediul de creație, acolo există plagiatul. Nu la proiecte. Pentru că un proiect de management e obligatoriu să știe de bunele practice din alte teatre.

Are o structură obligatorie de analiză, de factori care sunt în toate proiectele. E o structură obligatorie care vine din caietele de sarcini, care caiete de sarcini, de obiective, sunt la rândul lor destul de asemănătoare.

Da, înțeleg, doar că plagiatul este plagiat oriunde el ar fi practicat, indiferent că e o instituție de cultură sau de educație, e o lucrare scrisă.

Nu. Înseamnă că dumneavoastră nu ați preluat aici niște idei generale, ați copiat cuvânt cu cuvânt, conjuncție cu conjuncție, virgule, puncte, exact ordinea din proiectul de la Pitești 2021. Or asta este copiere fără atribuirea unei surse.

Sunt două aspecte aici.

Unul dintre ele se referă la faptul că tot ceea ce este proiect aplicat este conținutul dur al proiectului, este tot gândit pentru Suceava și atunci sunt ideile de noutate care nici vorbă să fi fost copiate și, pe de altă parte, am lucrat cu o echipă de-a lungul timpului, eu lucrând pentru alții și dând idei.

Iar când a venit momentul să fac proiectul meu, am luat din ideile personale și din ideile comune.

Păi și cui i-a fost lene să precizeze sursa?

Cu autorii proiectului din care s-a luat lucrasem eu însumi când au făcut ei proiectele.

N-am înțeles, puteți să repetați, vă rog, că nu este clar ce ați spus mai devreme.

Am lucrat cu o echipă care a făcut proiectul de acolo, despre care vorbim acum. Acum nu știu despre care proiect vorbiți, pentru că eu n-am vrut să spun, dar din proiectul original s-au luat lucruri și în proiectele următoare acolo.

Dar ce înseamnă “s-au luat”? Dumneavoastră ați redactat acest proiect sau ați avut o echipă?

Am avut o echipă cu care am lucrat și echipă pentru care lucrasem și înainte, când au fost proiectele lor.

Dumneavoastră ați participat la un concurs public ca persoană fizică, nu cu o echipă. Adică trebuia să fiți autorul proiectului de management.

Faptul că am lucrat cu o echipă nu mi se pare nimic rău. Nu poate fi din capul unui singur om ceea ce se scrie într-un proiect de management. Nu se poate să nu te consulți, așa cum lucrez și mai departe ca manager.

Înțeleg, una este să te consulți cu colegi de breaslă și alta este să asumi niște paragrafe copiate dintr-un proiect anterior.

Care au fost, la momentul respectiv, gândite împreună cu mine sau, una dintre ele, de către mine.

A, deci dumneavoastră ați fost coautor al proiectului de la Pitești 2021?

Să nu-i spunem coautor, să spunem că am făcut parte din echipă și sunt și idei de-ale mele și idei reieșite din discuții într-o echipă.

Deja există mai multe luări de poziții publice ale unor oameni de cultură care spun că dumneavoastră nu mai aveți credibilitate să conduceți o instituție publică de cultură. Cum le răspundeți acestora?

Cu fapte.

Adică?

Cu ceea ce am început deja să fac acolo și cu faptele care vor urma. Am făcut deja un proiect care este, nu știu dacă unic, ca să nu mă laud, cum face toată lumea, un proiect care se numește Festivalul Cetății, un festival de întreținere a interesului public pentru teatru, pe parcursul întregului an. Am invitat, în deschiderea lui, Teatrul Bulandra, cu spectacolul Artă, și vor continua lucrurile astea. Am început repetițiile cu Horia Suru pentru un spectacol.

Acum că s-a dat derogare la OUG 52 începem lucrul pentru un spectacol pentru copii, ceea ce nu s-a mai făcut demult acolo, un festival de teatru pentru copii. Ele tocmai certifică faptul că sunt elemente gândite special pentru Teatrul din Suceava.

Vom face, din câte știu eu, nu mai există un festival târg de inteligență artificială și noi tehnologii aplicate și aplicabile în teatru, în așa fel încât să fie interesant pentru specialiști și public din toată țara, dar mai ales pentru publicul tânăr și foarte tânăr.

Am înțeles, este evident că aveți foarte multe proiecte, dar aș vrea să vă întreb ce veți face în situația în care artiștii angajați ai Teatrului Matei Vișnec și colaboratori ai teatrului vă vor cere demisia în urma acestei situații?

Ce să spun? Vom vedea dacă se va întâmpla lucrul ăsta, vom vedea la momentul respectiv. Am fost un generator de idei tot timpul. M-am rugat la Dumnezeu să fiu sănătos, să le pot pune în practică, nu să iau de la alții.

Aveți vreun regret legat de copierea acestor paragrafe fără să spuneți care este sursa?

Da, odată că nu am știut și nu am văzut în niciun proiect de management citarea altor surse. Vă rog să-mi spuneți dacă dumneavoastră ați văzut, dar eu nu am văzut nicăieri citarea.

Dar e o chestie elementară pe care o învățăm în școală, în gimnaziu, că dacă luăm un paragraf de undeva, spunem sursa.

Înseamnă că nu e școala generala dacă se întâmplă lucrul ăsta și nu e singurul proiect. Sigur că am regretul unei atenții care ar fi trebuit să fie mai mare în ceea ce mă privește. Învățăm cu toții din lucrurile astea. Eu sunt pucul într-un meci de hochei care are echipe cu interese politice, financiare. Și s-a găsit chestia asta care, da, e regretabilă. Da, e regretabilă. M-ați întrebat dacă îmi pare rău. Îmi pare rău, nu sunt nebun.”, a declarat azi Adrian Păduraru pentru Cultura la dubă.

Teatrul Matei Vișniec din Suceava a luat naștere în urmă cu 10 ani și poartă numele celui mai cunoscut dramaturg român contemporan, Matei Vișniec, decorat de președintele Franței cu ordinul de Cavaler al Artelor. Recent, Matei Vișniec a fost invitat recent să și monteze la Suceava un spectacol, în calitate de regizor, după cartea sa, Cabaretul cuvintelor.

Acesta se declară amărât de situația expusă de presa locală și vorbește despre o ingerință sistemică a politicului în cultură.

MATEI VIȘNIEC, dramaturg

“Există o ecuație greu de rezolvat nu numai în România, ci și în alte țări, precum Franța: cum să asiguri independența sferei artistice față de cea politică? Într-un oraș mic, în care un teatru municipal este finanțat exclusiv din bugetul local, această “ecuație” a independentei artistice ține de “cvadratura cercului”.

Într-o democrație, cultura, ca si justiția, ca și presa, ar trebui să fie forme de contraputere, și își pot exercita acest rol dacă sunt independente. Când creativitatea și independența artiștilor depind, însă, de bugetele acordate de putere, ceva se complică.

Poate că membrii juriului care analizează proiectele de management ar trebui trași la sorți (dintr-o listă de profesioniști ai culturii recunoscuți ca valoare și onestitate), astfel încât să nu mai poate exista “aranjamente”. Dar chiar și în acest caz, dacă un proiect valoros nu este susținut financiar la nivel local, el nu are nici o șansă de a se concretiza.

Poate că pe acest plan o dezbatere la nivel național ar fi importantă. Chiar și în Franța, unde bugetul pentru cultură este de peste 1% din PIB, apar uneori scandaluri legate de numiri “politice” în fruntea unor teatre. Cum să reziste, deci, o eventuală “independență” a sferei artistice în România, când bugetul la noi este de 0,07% din PIB?

Recent am montat la Suceava un spectacol intitulat “Cabaretul cuvintelor” pentru a marca 10 ani de la crearea acestui teatru care îmi poartă numele. Am vrut ca numele meu să fie un simbol al încrederii în cuvânt, în rolul artei și al creativității, chiar al rezistenței prin cultură în fața industriei de divertisment cu totul devoratoare, precum si a multor ideologii și obscurantisme toxice. Chiar și în acest moment în care resimt o puternică amărăciune, mă oblig să nu întrerup dialogul cu cuvântul speranță.

Evident că nu aprob și nu justific nici o formă de plagiat.”, a declarat Matei Vișniec pentru Cultura la dubă.

Regizorul Andrei Măjeri, premiat cu Premiul UNITER pentru regie, dat de către Adrian Păduraru exemplu de bună practică pentru spectacolul Pădurea Asumaților, montat însă în mandatul managerului interimar anterior, spune că e necesară o anchetă în acest caz. “Dacă se dovedește a fi reală situația plagiatului, atunci aș vrea să nu fiu asociat cu un asemenea context, pentru că bunul meu nume, la care am muncit, ar fi afectat.”, declară Măjeri pentru Cultura la dubă.

ANDREI MĂJERI, regizor

“Plagiatul este furt. Punct. Nu există furt mai mare, furt mai mic. Furtul intelectual este extrem de grav. Vorbesc din perspectiva unui om care a trecut prin rigoarea academică a unui doctorat. Cred că și concursurile pe posturi publice ar trebui să aibă sisteme de verificare a plagiatului. Sper ca situația de la Suceava să se investigheze asiduu, pentru a nu plana ecoul acestui incident pe bunul renume al instituției.

Am avut plăcerea să lucrez la Suceava iarna trecută, unde am întâlnit un mediu de lucru extraordinar și un public inteligent. Spectacolul nostru a fost extrem de bine receptat de critică și s-a plimbat în această toamnă la festivaluri de renume, la Constanța, Brăila, Chișinău și Iași. Un adevărat tur de forță. Pentru cei care nu cunosc sistemul teatral, regizorul își cedează drepturile asupra actului artistic către producător (reprezentat vremelnic de te miri cine), dar poate fi alături pe cât posibil în aspecte care țin de mobilitatea și promovarea spectacolului semnat.

M-aș fi bucurat ca noul manager să aibă curiozitatea să mă cunoască, fie doar și telefonic, să ne ureze baftă la vreuna dintre aceste deplasări. Culmea, tot “fosta manageră” m-a sunat. Sigur că ce vorbesc eu aici sunt aspecte legate de etichetă și bună creștere.

Sper ca actorii să decidă să vorbească (deși e greu sub instabilitatea contractelor pe termen determinat), toți cei din instituție care pot ajuta la clarificarea acestui incident să se poziționeze, iar autorul dramatic al cărui nume îl poartă teatrul să aibă o opinie fermă.

Nu se poate construi calitate decât cu o reală coloană vertebrală. Poate e un semnal trist către noi ca breaslă, dar și pentru minister și alți ordonatori de credite, că aceste concursuri ar trebui mai puțin politizate. Consider că și comisiile din aceste locuri unde planează suspiciuni ar trebui să fie anchetate. Altfel, practica se va perpetua, dacă nu e deja încetățenită.

Consider că e important să aibă loc o anchetă. Totodată, cred în prezumția de nevinovăție a oricui, căci am urticarie la artiștii care fac din orice prilej un statement pe teritorii pe care nu le cunosc, sau pe care le compilează urechistic. Toți managerii trec prin momente de contestare, dar aici probele par (la o primă vedere) vehemente, limpezi. Totuși, un context jurnalistic nu e 100% probat juridic. Dar e nevoie să nu fie îngropat sub preș. E un prim pas, alături de solidarizarea breslei.”, spune Andrei Măjeri.

Pentru a înțelege ce implicații legale are această situație, am solicitat un punct de vedere avocatei Carmen Crețu. Iată ce spune aceasta:

“Concursul pentru funcția de manager al unei instituții publice de cultură este reglementat de O.U.G. nr. 189/2008, care impune criterii stricte de legalitate. În situația în care numirea a fost deja validată, suspiciunea de plagiat a proiectului de management nu poate fi ignorată.

Dacă suspiciunea se confirmă, fapta constituie temei suficient pentru revocarea numirii și rezilierea unilaterală a contractului de management.

În ipoteza în care Primăria refuză să intervină, singura cale de restabilire a legalității rămâne acțiunea în contencios administrativ, formulată de către candidatul care a pierdut concursul sau de cǎtre orice persoană ori instituție cu interes legitim. Prin această acțiune se solicită anularea hotărârii/dispoziției de numire, iar instanța poate dispune efectuarea unei expertize de specialitate pentru a stabili în mod definitiv existența sau inexistența plagiatului.

O suspiciune serioasă de plagiat, odată confirmată, face ca rezultatul concursului să fie vulnerabil. Fie că acționează Primăria din oficiu, fie că intervine instanța, legea oferă instrumente solide pentru ca un concurs viciat să fie anulat.”, declară Carmen Crețu, avocată.

Contracandidatul lui Adrian Păduraru la concursul de management a fost tânărul Horia Andrei Butnaru, actor angajat al Teatrului Matei Vișniec. Acesta declară că se gândește să boicoteze colaborarea cu actuala conducere și să consulte un avocat pentru a acționa în instanță.

HORIA ANDREI BUTNARU

“Legea spune că acel proiect de management trebuie elaborat de către candidat. Eu, ca artist, în mod normal, aș refuza în continuare lucrul mai departe la această instituție. E și un risc pe care mi l-am luat de la început oricum, din momentul în care am candidat pentru această funcție, pentru că, odată ce câștigam acest concurs, puneam pe primul plan managementul și lăsam cariera artistică la o parte complet. Așa că nu am de pierdut foarte mult din punctul ăsta de vedere.

Colegii din teatru ce spun despre situația asta?

Pentru colegi nu pot să vorbesc în numele lor. Dar pentru colegii din teatru este destul de complicată situația și pentru mine este complicată, de asemenea. Noi întotdeauna am avut, adică de la început, acum 9 ani – 10 ani de la înființare, contractele pe perioadă determinată, pe un an. E destul de sensibil. Oamenii se tem că-și pierd locurile de muncă. Ceea ce este absolut de înțeles din punctul meu de vedere.”, declară Horia Andrei Butnaru.

Primăria Suceava nu a oferit până acum un punct de vedere.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Lene de redactare”. Cazul plagiatului de la Teatrul Matei Vișniec din Suceava appeared first on Cultura la dubă.

Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.

Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.

“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.

Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.

Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.

***

IULIAN TĂNASE, scriitor

Mama

Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.

Am 51 de ani.

Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.

Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.

Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.

I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.

M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.

Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.

La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“

Aceste cuvinte m-au ținut în viață.

Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.

Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).

***

DAN PERJOVSCHI, artist vizual

Cu Lia din clasa a 5-a

Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.

Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.

Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.

Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.

Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană. 

Nu avem copii.

Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.

De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.

În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.

În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.

În 2025 o să votăm pentru Europa.

Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.

Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.

***

ȘTEFAN MANASIA, poet

La un 8 martie recent

O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).

Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.

Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.

A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.

An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.

PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.

Îți mulțumesc atât de mult, mamă!

Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).

***

MIRCEA CANTOR, ARTIST

Chipul Gabrielei și istoria operei franceze

În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14  pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.

Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.

Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.

Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!

Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris,  într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .

Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…

Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.

Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.

Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.

***

GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu

Profesoara de vioară, a doua mamă

Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.

Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.

Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.

Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.

Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.

M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.

Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.

Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.

***

ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg

Mama

Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.

Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.

E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.

Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.

Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.

Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.

Mami e primăvara mea perpetuă.

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.

***

BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus

Mama

Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.

Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.

Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.

Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.

***

EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist

Cele trei femei din viața mea

E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă. 

Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.

Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită. 

A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.

Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.

Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi. 

Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.

Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.

Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit. 

Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol. 

Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.

Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.

***

ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU

Mama Coca

E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.

Ziua femeii.

Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.

Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.

Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.

Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.

Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.

Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.

Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.

Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL 9 artiști români ilustrează și scriu despre femeile importante din viața lor appeared first on Cultura la dubă.

La 26 de ani, Vlad Ionuț Popescu este unul dintre cei mai promițători actori ai generației sale, trecând cu ușurință de la roluri de impact în teatru la cele de pe platoul de filmare.

Zilele acestea este prezent la Bienala de la Veneția cu filmul “Anul nou care n-a fost”, regizat de Bogdan Mureșanu, iar pe scenă poate fi (re)văzut în spectacolul de succes “Cine l-a ucis pe tata?”, montat de Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis și premiat de UNITER pentru regie.

De asemenea, din această toamnă va putea fi urmărit în două premiere: la Bulandra, în „Romeo și Julieta”, regia Eugen Gyemant, și în one man showul “Vara în care mama a avut ochii verzi”, dramatizat după romanul cu același nume, scris de Tatiana Țîbuleac, și pus în scenă la Centrul de teatru educațional Replika.

Interviul de mai jos a fost realizat înaintea participării la Veneția.

***

“Vlad, care sunt temele care te preocupă în perioada asta?

Vacanța. Și moartea. Moartea în vacanță. E recurentă tema asta a morții, de când sunt adolescent. Cred că ar trebui să devenim conștienți de propria fragilitate, că toți suntem doar dust in the wind. Tocmai pentru a dobândi un simț al umilinței profund, nu unul pre-fabricat de tipul falsei modestii.

Te gândești cu frică la moarte?

Nu. Doar vreau să privesc soarele în față. Mă gândesc mai degrabă obiectiv la fenomenul morții, într-o manieră care nu are legătură directă cu mine. Sau la moarte ca simbol, ca metaforă, ca team. Dar da, aceste preocupări se răsfrâng uneori asupra mea. Mișună pe acolo câteva gânduri intruzive.

Simți că te afectează gândurile astea?

Da. Am avut o perioadă destul de lungă cred eu, cinci ani, în care m-am luptat cu mintea mea. Dar niște evenimente care au avut loc în luna ianuarie au schimbat totul.

Mai sunt reminiscențe, e greu să nu te placi deloc pentru atât de mult timp.

Nu te plăceai?

Nu. Dar sunt bine acum, cel puțin mai bine ca înainte. Și ca să revenim la intrebarea ta, cred că it’s safe to say că acum mă preocupă tema “binele meu” – dar nu la modul “sunt buricul pământului”.

Cine sunt? Cine îmi doresc să devin? Ce ar însemna factual să devin omul care îmi doresc să devin? La ce trebuie să renunț? Dacă cine vreau să fiu se aliniază cu ce vreau să fac pe plan profesional?

Astea sunt întrebări pe care unii oamenii nu și le pun toată viața, iar tu, iată, ți le pui atât de devreme.

Eu cred că asta este vârsta potrivită. Nu vreau să ajung la 50 ani să regret că nu am trăit cum am vrut. Am și o meserie care mă ajută să cunosc natura umană și uneori, da, ajung să mă auto-analizez fără să vreau. Pe de altă parte, realizez că rumegatul ăsta excesiv stă puțin în calea devenirii mele ca actor.

Există cauze sociale sau politice pentru care ai vrea să-ți folosești vocea ca actor sau simți că există o temă care să te preocupe atât de tare încât să iei atitudine? Te vezi militând pentru ceva anume sau crezi că e rolul actorului să facă asta?

Da, da. Totuși, consider că activismul necesită timp și spațiu mental. Eu sunt într-o perioadă în care vreau să am grijă de mine, de prietenii mei, de iubita mea, de familia mea și relații. Plus meseria. Nu se exclud una pe alta, activismul și viața personală sau profesională, ci din contră, se sprijină. Categoric o să-mi permit să vorbesc despre cauzele sociale sau politice, care mă preocupă cu adevărat, despre temele importante pentru mine, atunci când o să contez, când o să fiu relevant.

Nu consideri că ești relevant acum?

Nu. Pot fi înlocuit oricând, oriunde. Momentan, sunt doar un tânăr cu potențial în ceea ce face. Dacă m-aș apuca să vorbesc despre vreo cauză politică sau socială acum, sunt convins că mulți oameni ar zice: “nu te-a întrebat nimeni nimic, Vlad, de ce-ți dai cu părerea?”.

Oricum pare o chestie specifică Facebook-ului, părerile aruncate pe platforme.

Da, aș putea să vorbesc despre sistemul de teatru din România. Dar cum să pot să vorbesc eu despre asta la 26 de ani? Adică eu pot, dar cine mă ia pe mine în seamă?

Uite, pot spune că în domeniul meu, și cred că e ceva specific în zona asta a Europei, adulții, în special oamenii care sunt la putere, nu știu să aibă grijă de tineri. Sau au grijă doar de anumiți tineri. Traducere simplă – PCR: pile, cunoștințe și relații. Pe mine mă interesează doar să-mi fac treaba bine.

Care sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă generația ta și cum te raportezi la ele?

Depresia și anxietatea.

Pandemia, războaiele, A.I, social media, încălzirea globală – toate cred că ne-au potențat stările de angoasă și de confuzie prin intermediul informației care circulă necontrolat. De exemplu, pe mine pandemia m-a îndepartat de oameni și mi-a accentuat paranoia. Pe de altă parte, nici nu mai am 20 ani, nu mai am energia de atunci, când eram peste tot, mă duceam la facultate, stăteam 12-14 ore și după, mai stăteam să beau până la 3 dimineața. Acum nu mai pot să fac asta. Ascult de corpul meu. Dar uite, dacă nu se întâmpla pandemia, poate mintea și corpul meu mai voiau.

Acum nu mai poți sau nu mai vrei?

Da, de fapt nu mai vreau, aleg să nu mai fac asta. Atunci aveam nevoie de validare, de confirmare, voiam să fac parte din găști, să mă placă lumea din breaslă. Acum cred că sunt în extrema celalaltă.

Simt să iau o pauză de la oameni, să stau mai mult cu mine, tocmai ca să-mi pot da seama cine sunt.

Deși uneori tânjesc să petrec mai mult timp cu oameni care au aceleași probleme si aceleași bucurii ca mine. În același timp, știu că mi-ar fi greu să leg prietenii reale cu mulți oameni din breaslă, prin baruri. Prietenii, de obicei, sunt oamenii cu care am lucrat și cu care m-am simțit bine, iar asta îmi e de ajuns.

Crezi că pe scenă există momente de grație divină, așa cum spun unii actori, sau crezi că este doar rezultatul muncii? Există talent?

Nu știu dacă există talent. Poate că există o predispoziție către ceva, orice, dată de contextele unui individ: locul în care te-ai nascut, cu tot ce vine asta la pachet, influențele pe care le-ai avut crescând, cumulul de experiente dobândite prin intermediul alegerilor.

Dar, în mod sigur, 90% e munca depusă. Pot fi și niște date genetice, nu știu, o picătură, o sămânță care poate că se cheamă talent. Dar e vorba mai mult despre împrejurări și experiențe și despre cum le-ai topit în tine.

Oricum, după o anumită vârstă, munca primează. Iar muncă nu înseamnă doar a studia tehnică și atât. Poate însemna să te lupți cu tine în fiecare zi pentru a-ți conștientiza neajunsurile, a le accepta și a lucra cu ele.

Cred că este nevoie și de un fel de “nebunie” specifică, nu o “nebunie” prefabricată, preluată. “Nebunie” pentru mine înseamnă revoltă împotriva propriei ființe, împotriva constructelor sociale. Sau poate doar împotriva formelor rigide și învechite, a sistemelor care nu mai pot funcționa acum. Dacă ești prea steril, prea cuminte, așa este și munca ta.

Dacă ne-am raporta la Stanislavski și la “Munca actorului cu sine însuși”, am putea să spunem că metoda ta de actorie este cea din exterior către interior?

În primul rând, nu cred în devizele “de la exterior spre interior” sau invers. Interiorul și exteriorul lucrează împreună constant prin intermediul propriei tale ființe, iar ele se sprijină reciproc.

Cred că se rezumă doar la a îți cunoaște textul, a înțelege situația, a îți cunoaște personajul, a te lăsa purtat de colegi și ghidat de regizor.

În al doilea rând, cred că ce zice Stanislavski e bullshit, dar un bullshit necesar la început. Chiar și el și-a dat seama. Știi că a mai scos o carte după, în care practic ne zice – “nu mă ascultați, eram și eu tânăr”.

Deci dacă aberez pe aici și voi realiza peste ani, e ok, sunt safe & chill, s-a întâmplat și la case mai mari.

Eu cred că actoria nu se poate învăța. Poti să înveți tehnică, în schimb: cum să stai pe scenă, cum să te raportezi la camera, dicție, corporalitate, convențiile în care operezi și ce mijloace presupun ele. Pe scurt, studiu. Restul este doar munca. Nu mă poate învăța nimeni cum să pregătesc un rol. O fac singur, în tihnă, apoi mă las ghidat de regizor.

Care crezi că sunt atuurile tale? Ești atât de tânăr și ai avut deja de multe roluri și în film și în teatru.

Cred că am o tipologie aparte, iar asta îmi permite să fiu cameleonic. Pot părea în toate felurile. Trebuie doar să schimb look-ul. Am o construcție facială care îmi permite să abordez mai multe roluri. Iar ăsta e un sumar al feedback-urilor primite de-a lungul timpului.

Ostermeier, când am fost la casting la Hedda Gabler, mi-a spus că am o versatilitate aparte și mi-a arătat asta cu palmele lipite și deschise în jurul frunții. Ceea ce mă face să conștientiz că degeaba am acest atuu dacă mintea și sufletul meu nu mi-ar permite să îl fructific. Și chiar cred că ăsta este atuul meu.

Îmi și gândesc strategic, de unul singur, ceea ce aș putea numi într-o zi “carieră”, pentru că noi nu avem career management în România.

Știu deja foarte clar cum voi arăta în următoarele filme și ce roluri voi face, iar ele nu vor avea nicio legatură cu ce am făcut până acum. Trebuie să și știi când și ce să alegi, ceea ce, iarăși, e foarte dificil. Recent, am refuzat un film comercial, și nu pentru ca aș avea ceva împotriva lor, ci doar pentru că eu consider că nu este potrivit pentru mine în acest moment.

Cât de mult contează pentru tine echipa artistică, atunci când intri într-un proiect?

Maxim. Dacă nu mă simt bine în mediul respectiv, ori o să regret că am intrat, ori ies pe parcurs. De exemplu, am fost angajat la Teatrul Godot. După șase luni mi-am dat demisia. E doar un exemplu.

Ești individualist sau om de echipă?

Fac o echipă destul de bună cu cei din jur când mă simt în siguranță cu partenerii și cu regizorul, însă mai am de învățat multe în direcția asta.

Am în continuare dorința, pe alocuri stupidă, de a demonstra că mă pricep la ceea ce fac, dar cred că încep să o țin într-un echilibru sănătos. Cu timpul va dispărea.

La ce te gândești când cânți piesa “SOS D’un Terrien en Detresse” din “Cine l-a ucis pe tata”?

La cele mai de jos momente ale mele. Și la tata.

E un strigăt de ajutor acolo.

Da, și eu mă gândesc la strigătele mele de ajutor, la momentele grele în care nu aveam pe cine să strig.”

***

Carmen Crețu, autoarea interviului, este de profesie avocat și se declară mare iubitoare de teatru. Alături de Laura Ivancioiu a pus bazele „Estivalului de teatru”, o serie de întâlniri menite să aducă mai aproape actorii de public.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Vlad Ionuț Popescu, actor: “Depresia și anxietatea sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă generația mea.” appeared first on Cultura la dubă.

Premiul care desemnează cel mai bun spectacol al anului anterior a fost acordat aseară, la Gala Premiilor UNITER, spectacolului “Antologia dispariției”, regizat de Radu Afrim la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” Iași.

Același spectacol i-a adus și actriței Mălina Lazăr premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolurile Copil, Fetiță, Ileana, Sabina, Daisy Johnson, Nina copil.

Trofeul pentru cea mai bună regie i-a revenit lui Andrei Măjeri, pentru spectacolul “Cine l-a ucis pe tata”, pus în scenă la Teatrul Metropolis din București.

Cea mai bună actriță în rol principal a fost desemnată Cerasela Iosifescu, pentru rolul Iocasta din “Oedip”, regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra.

Iar cel mai bun actor în rol principal este tânărul Tudor Cucu Dumitrescu, pentru rolul Hedwig din spectacolul „Hedwig and the angry inch”, regia Răzvan Mazilu, Teatrul „Stela Popescu” Bucureşti.

Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar a fost câștigat de Miklós Bács pentru rolurile Primarul / Secretar al primarului din spectacolul „Rubedeniile”, regia László Bocsárdi, Teatrul Maghiar de Stat Cluj.

Cel mai bun text românesc montat în premieră a fost desemnat „Lumânările dreptăţii” de Csaba Székely, regia Aba Sebestyén.

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic a revenit proiectului „Vara în care mama a avut ochii verzi”, după romanul omonim de Tatiana Ţibuleac, dramatizarea și adaptarea radiofonică Magda Duțu, regia artistică Diana Mihailopol, Societatea Română de Radiodifuziune.

Trofeul pentru cea mai bună scenografie a fost câștigat de Velica Panduru pentru decorul spectacolului „Nelinişte” de Ivan Vîrîpaev, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania „Liviu Rebreanu”.

Premiul British Council (premiu găzduit) a fost acordat Asociației Ferentari pentru proiectul PlayHood pentru susținerea incluziunii sociale și încurajarea implicării civice. Premiul a fost ridicat de Ionuț Oprea, coordonatorul proiectului.

Actorii Oana Pellea și Dan Condurache au primit trofeele UNITER pentru întreaga activitate artistică, iar Miruna Runcan a primit premiul pentru întreaga activitate critică și istorie teatrală. Premiul de Excelență „Ion Caramitru” i-a revenit actorului Valer Dellakeza, cunoscut pentru rolul profetul Ieremia din spectacolul „Bros”, în regia lui Romeo Castellucci.

Premiul „George Banu“ pentru Cel mai bun critic de teatru a fost câștigat de Oltița Cîntec.

Operei Comice pentru Copii, condusă de Felicia Filip, a fost premiată pentru coerența și consistența programelor de educație prin artă a publicului tânăr.

Un alt premiu special a fost acordat Centrului Cultural Municipal „George Coșbuc” Bistrița pentru inițierea și realizarea proiectelor teatrale „La câțiva oameni distanță de tine”, spectacol în regia lui Radu Afrim și „Tinerețe fără bătrânețe”, workshop condus de Silviu Purcărete. Premiul a fost ridicat de domnul Gavril Țărmure, manager al centrului.

The post “Antologia dispariției”, regia Radu Afrim, cel mai bun spectacol la Premiile UNITER appeared first on Cultura la dubă.

La 31 de ani, Édouard Louis este superstarul rebel al literaturii franceze. Născut într-un sat sărac din nordul Franței, într-o comunitate violentă, rasistă și homofobă, a trăit cu stigmatul homosexualității și a fost victima homofobiei propriei familii. A transpus experiența sa de viață în cărțile sale, Sfârșitul lui Eddy Bellegueulle, O istorie a violenței sau Cine l-a ucit pe tata?, într-un stil literar proaspăt și crud, controversat pentru unii, revelator și admirabil pentru mulți alții.

Romanele sale au fost traduse în peste 20 de limbi și au devenit bestsellere în diferite colțuri ale lumii. Marile publicații, precum The New Yorker, New York Times sau The Guardian, au portretizat, pe rând, tânărul scriitor francez care a rupt normele literaturii contemporane franceze.

În 2017, textul său “De ce tata o votează pe Le Pen” a fost publicat pe prima pagină în New York Times în ajunul alegerilor prezidențiale din Franța. De altfel, tânărul autor explică în cărțile sale cum este să trăiești în sărăcie ca într-o închisoare și de ce statul, nu oamenii din clasa muncitoare, este responsabil pentru eșecul în sărăcie.

Zilele acestea este prezent la București, unde se joacă două spectacole de teatru adaptate după textele sale: Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Metropolis și “Lupte și Metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, la Teatrelli.

***

Este miercuri seara, iar luminile la Institutul Francez din București încep să se stingă, rând pe rând. Îl întâlnesc pe Édouard Louis în Mediateca institutului, locul care pentru multe generații de elevi bucureșteni, ca și mine, a reprezentat o fereastră către occident, la care aveam acces cu un permis anual destul de costisitor.

Abia sosit în România, autorul francez își începe experiența de aici cu un interviu pentru Cultura la dubă. Timp de o oră vorbim despre cărțile sale, violență în diferite forme ale ei, consum de alcool, teatru sau școală.

Vorbește cu entuziasm despre cinematografia română, spunând că merge imediat la cinema când vede un afiș cu un film românesc. A fost impresionat în mod special de R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu, în care a găsit multe asemănări cu satul în care a crescut. Și este, în egală măsură, fanul filmelor lui Corneliu Porumboiu.

Discursul său este uman, deschis și, în același timp, provocator. Se încheie cu o frumoasă anecdotă despre prietenie.

Édouard, ce te aduce în România?

Se întâmplă ca două spectacole de teatru, adaptate după cărțile mele, să aibă loc în același timp, la București, independent unul de celălalt.

În urmă cu câteva luni, Andrei Măjeri (n.r. regizor de teatru) m-a contactat și mi-a spus că dorește să facă o adaptare după cartea mea, Cine l-a ucis pe tata? Mi-a povestit mai multe despre proiect, am acceptat, apoi a făcut acest spectacol.

Aproape în același timp, Eugen Jebeleanu ((n.r. regizor de teatru și film) mi-a spus că vrea să facă un spectacol adaptat după cartea Luptele și metamorfozele unei femei și cu fragmente din Cine l-a ucis pe tata?

Iată, așadar, două spectacole în București, adaptate după un tânăr scriitor francez, e impresionant și emoționant pentru mine.

Cum te face să te simți când vezi că romanele tale au inspirat alți artiști din diferite colțuri ale lumii?

În primul rând, e o bucurie că alți artiști se regăsesc în munca ta. Mai mult decât atât, pentru mine este ceva frumos din punct de vedere politic, în special în domeniul adaptării dramatice. Pentru mine, adaptarea pentru teatru a unui text literar este ca o deposedare pozitivă de propria ta muncă. E un fel de însușire pozitivă.

Eu scriu deseori despre subiecte grele, homofobie, rasism, diferența de clase, dominația masculină asupra femeilor și duc deseori o luptă grea. Trebuie să faci față conservatorilor care vor să îți închidă gura, întâlnești o formă de rezistență.

Iar pentru mine e un fel de eliberare când luptele mele devin și luptele altora. Nu mai este doar lupta mea, e și lupta lui Eugen și a lui Andrei. Împărtășim astfel o luptă politică. Știm că lupta politică și lupta artistică merg deseori împreună și au un cost, sunt greu de dus.

Dacă vrei să schimbi lumea, artistic sau politic, vei întâlni rezistență, prin definiție.

De ce crezi că textele tale au ecou în teatru? Ai avut vreo intenție în acest sens, în procesul de scriere?

Nu, nu m-am gândit înainte că se va întâmpla asta. Probabil e ceva dramaturgic în stilul meu, chiar dacă nu o realizez neapărat când scriu.

E ciudat pentru că se leagă cu povestea mea personală. Așa cum povestesc în cărțile mele, m-am născut în clasa muncitoare, într-un sat post-industrial din nordul Franței, foarte sărac, un mediu dominat de violență, consum de alcool, homofobie, rasism.

În acest context, am crescut fiind gay.

Într-un loc în care valorile masculine erau foarte importante, am simțit respingerea de la o vârstă fragedă. De când aveam 10 ani, copiii nu voiau să se joace cu mine, nu voiau să fie prieteni cu poponarul. Pe atunci, eram disperat să fiu iubit de ceilalți.

Pentru că eram mereu singur la școală, ceilalți mă scuipau mereu, mă loveau. M-am gândit ce aș putea face ca să fiu iubit de ceilalți.

Și, ceea ce am făcut pe când eram tânăr adolescent, am mers la toate cluburile posibile din școală, de caligrafie, de lectură, până când am ajuns la cel de teatru. Nu știam nimic despre teatru, familia mea nu mergea niciodată la teatru, nu citisem niciodată teatru, voiam doar să fiu iubit.

Așa că am mers la clubul de teatru și, pentru prima dată în viața mea, oamenii m-au privit și m-au iubit. Aveam 12 ani și nu mai simțisem asta niciodată. A fost un sentiment de eliberare.

Și cred că teatrul are legătură și cu homosexualitatea mea, fiindcă tot timpul a trebuit să joc un rol pentru a-i proteja pe ceilalți, încercând să fiu mai masculin, să pară că îmi plac fetele, că îmi place fotbalul. Probabil de aceea mi s-a părut ușor să joc teatru și mi-am dat seama că asta aș vrea să fac.

Apoi, teatrul mi-a deschis ușa către liceu, unde nimeni din familia mea nu fusese. Prin teatru am început să iubesc arta și iubirea pentru artă m-a dus la universitate.

Așadar, teatrul, într-un mod intim, a fost o sursă a metamorfozei mele.

Și, ca să revin, ca într-un cerc la întrebarea ta, cred că atunci când scriu, rămâne ceva din acea lume a teatrului pentru că teatrul a fost arma mea împotriva destinului meu social, împotriva închisorii în care mă aflam.

Începi primul tău roman, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, cu o mărturisire curajoasă: “Nu am nicio amintire frumoasă din copilărie.” Sunt curioasă dacă a fost chiar primul rând pe care l-ai scris sau l-ai schimbat pe parcursul procesului de scriere?

Ha, ce întrebare interesantă. Adevărul este că l-am scris chiar în ultimul moment, când cartea era gata. Toată cartea spunea povestea unei copilării foarte violente și a dus natural către această prima propoziție. Eu dădusem deja cartea editorului, cu o altă variantă de început, fusese acceptată așa, iar apoi am rescris asta peste manuscris.

Îmi amintesc exact momentul din apartamentul meu de 12 metri pătrați, adăugând această propoziție.

Cum a început, de fapt, relația ta cu scrisul, cu literatura? A fost un moment de început faptul că țineai un jurnal?

Tata primea de la fabrică agende gratis, o dată pe an, și le foloseam pentru a ține un jurnal. Uitasem că am amintit de jurnal în carte, tu mi-ai amintit acum.

Sincer, cred că de foarte mic am simțit că mărturisirea în scris mă va salva de violență.

Am avut o fantezie legată de scris tocmai din cauza violenței. Îmi amintesc că am început să scriu mici povestiri despre un copil care suferă.

Am simțit o relație intimă între mărturisire și supraviețuire. Primo Levy (n.r. scriitor și chimist italian), într-un context mult mai dificil și violent, ca supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, scrie într-una dintre cărțile sale că atunci când era în lagăr, gândul că într-o zi va povesti ce s-a întâmplat l-a făcut să supraviețuiască. Deci ordinea nu este că cineva a supraviețuit și apoi a povestit. Nu.

Am vrut să mărturisesc și asta m-a făcut să supraviețuiesc.

În mine a fost o structură similară, într-un mediu mult mai puțin violent. Am avut nevoie de ani, de literatură, de timp. A trebuit să descopăr literatura, mai întâi.

Eu am urât literatura în copilărie. Noi nu aveam cărți, nu aveam o relație cu literatura, părinții mei erau umiliți de cărți și așa mă simțeam și eu. Pentru noi, cartea era simbolul unei vieți pe care nu o aveam, simbolul celor care mergeau la universitate, vorbeau mai bine decât noi, aveau o viață privilegiată.

În mod ciudat, cultura era mai violentă decât banii pentru oamenii din clasa muncitoare. Era ceva ce noi nu ne doream pentru că nu înțelegeam.

Și e important, dacă vrem să facem cultură diferit, să înțelegem acest aspect. Burghezia mereu elogiază cultura, cultura ne unește, construiește poduri, dărâmă ziduri, etc. În realitate, nu e așa simplu. Cultura este și un mijloc de umilire, de violență între clase. Sigur, are puterea de a schimba, dar trebuie să conștientizezi și această latură întunecată a ei.

Este terapeutic pentru tine să transpui experiența personală în literatură?

Nu, deloc. Scrisul mă face să mă simt mai rău. Nu funcționează deloc ca o terapie. Experiența e mai mult politică decât personală, nu încerc să mă repar pe mine, încerc să repar probleme mai mari.

Eu îmi rezolv problemele cu prietenii, cu vin roșu, mergând mult pe jos. Asta e terapeutic pentru mine, nu scrisul.

Pentru că atunci când scriu, încerc să pătrund în forme de violență pe care nu le percepem neapărat ca atare și atunci e și mai dureros, nu e terapeutic. Sunt atât de multe forme de violență pe care le trăim, dar nu le vedem – e o idee pe care o repet în cărțile mele. Sunt forme de violență sistemice, repetate la infinit, astfel încât sunt percepute drept normalitate.

Cum au schimbat cărțile tale relația ta cu familia?

Au fost mai multe etape. Când am scris prima carte, între 18-19 ani, și am publicat-o la 21, pe atunci nu vorbeam cu familia mea. Fusesem fiul gay crescut de o familie de homofobi și am vrut să fug de asta. Nu a fost o ceartă, pur și simplu aveam numerele de telefon, dar nu vorbeam.

Apoi, ca outsider și ca un om care a trecut într-o clasă superioară, eu am fost violent față de ei. În studenție am ținut să le arăt părinților mei că sunt mai bun decât ei. Era forma mea de răzbunare să fiu un snob față de ei. Am fost groaznic. Am scris apoi împotriva persoanei care eram atunci. Urăsc persoana care eram atunci.

Este o întreagă istorie a violenței. Părinții mei au suferit de violență, ei au fost violenți cu mine, eu am evadat și am fost violent cu ei. E ca o tragedie greacă. Violența circulă.

După ce am publicat prima carte, tata m-a sunat și mi-a spus că e mândru de mine, ceea ce a fost surprinzător. Mama, în schimb, a fost revoltată, foarte supărată. A mers la televiziunea franceză și a spus că totul este o minciună, a fost chiar nefericită.

Odată eram la o lectură publică într-o librărie, ea s-a ridicat din public și a spus că vrea să vorbim. Apoi am mers în culise și am întrebat-o care e problema. A zis:

„De ce ai scris că eram săraci?”

„Păi, chiar eram săraci.”

„Dar aveați tot ce vă trebuia ca să mâncați.”

„Nu, uneori nu aveam ce să mâncăm, îmi amintesc perfect.”, i-am spus. Iar ea a zis „dar am făcut tot ce am putut.”

I-am explicat că știu, dar nu am spus că este vina ei. Nu aș scrie niciodată asta, probabil aș scrie opusul. De fapt, are legătură cu întrebarea de mai devreme. Mama mea nu era conștientă de anumite forme de violență pentru că era o viață normală pentru ea. Iar când a citit, pentru ea chiar a fost un șoc.

Apoi, este și sentimentul rușinii pentru că tot timpul clasa dominantă are impresia că cei care sunt săraci nu muncesc suficient, că nu învață și că e vina lor că sunt săraci. Mama a interiorizat acest discurs și l-a crezut.

Într-un mod ciudat, faptul că am avut aceste discuții cu mama, ne-a făcut să începem de la zero o relație pe care nu o avusesem niciodată. Acum, sunt mai apropiat de ea decât am fost vreodată. Și despre asta este spectacolul lui Eugen Jebeleanu, despre cum poți construi o relație pe care n-ai avut-o niciodată.

Eugen vorbește despre un fiu care a devenit fiu la 20 de ani.

Eu m-am născut ca fiu la 20 de ani, nu mai devreme, iar ea a devenit mama mea la 45 de ani.

Uneori e o graniță fină între violență și emancipare. Pentru mama a fost violent când eu am vorbit despre sărăcie, dar a fost primul pas către emanciparea noastră.

Tu ești un exemplu că educația te poate scoate din clasa muncitoare, dar în același timp școala a fost mediul unde ai fost bullied și lovit. Cum ai descrie rolul școlii în viața ta?

E foarte complex.

Școala a fost importantă pentru că a fost singurul loc diferit în copilăria mea. Eu eram înconjurat de oameni cu același discurs: „sunt prea mulți negri în țara noastră”, „femeile din ziua de azi sunt curve”, bla bla bla. Auzeam asta zilnic, peste tot.

Școala era singurul loc altfel, locul în care profesorii ne spuneau că nu trebuie să judeci pe cineva în funcție de orientarea sexuală, de religie, etc. Chiar dacă poate unii nu credeau, ci trebuia să spună asta pentru că aveau contract cu statul francez, ha ha ha.

Pentru mine, să aud astfel de discurs era fascinant. Ca mulți copii queer, aveam o fascinație emoțională pentru profesori. Și da, era o altă perspectivă.

Dar, în același timp, școala era locul de bullying, în care colegii mă scuipau să mă pălmuiau aproape zilnic.

Iar unii profesori erau complici, râdeau de faptul că nu eram suficient de masculin.

În plus, este o prăpastie între cei care nu au acces la cultură în afara școlii și cei din familii care merg la teatru, au cărți, merg la muzee, călătoresc. Așa că, pentru mine, ca om al clasei muncitoare, sistemul școlar mă strivea.

Dar, la nivel sexual, pentru mine, fiind gay și bullied, a fost singurul loc în care și alte valori erau posibile. Deci, școala a reprezentat ambele aspecte.

A fost ca o mică fereastră spre libertate pentru tine?

Da, dar în același timp o mașinărie de distrugere. Știi, atunci când evadezi, îți dai seama că nu poți, de fapt, niciodată să evadezi. Am această impresie că, într-un mod paradoxal, pentru că am evadat de acolo știu că e imposibil să evadez, de fapt.

În lumea mea, în clasa muncitoare, am întâlnit mulți oameni inteligenți, care aveau multe de spus, dar sistemul școlar nu a funcționat pentru ei fiindcă nu aveau pregătirea de clasă pentru sistemul școlar.

I-am văzut eliminați pe toți, sfârșind prin a avea niște munci grele la fabrică sau supermarket.

Eu am reușit să evadez de acolo doar pentru că tensiunea orientării mele sexuale a fost atât de mare, încât nici nu a fost o alegere, nu am făcut-o eu, s-a întâmplat în ciuda mea. Pe de o parte, îmi spuneam repetat că trebuie să evadez, trebuie să evadez, apoi în noua lume mi se părea prea greu, era o nouă limbă, totul era învățare, citit, am învățat să fac teme și să nu mă mai uit la televizor 6-7 ore pe zi.

Într-un fel, nu a fost o eliberare, am fost mai puțin liber decât alții. A fost o determinare socială de a evada, dar dacă spunem că am evadat cu adevărat, înseamnă că nu mai vedem adevăratele probleme.

Apoi, am întâlnit și atât de mulți oameni burghezi atât de idioți! Aveau joburi foarte bine plătite, erau oameni de succes doar pentru că s-au născut în locul potrivit.

Sistemul școlar este, de fapt, inima sistemului de clase. Este ceea ce împarte lumea în cele două categorii.

Este locul în care se întâmplă totul, e monstrul, ha ha ha.

Pentru că ai spus că ai întâlnit și idioți în lumea burgheză, aș vrea să te întreb cum te simți ca adult în această nouă lume din care ești parte acum? Îți e dor vreodată de ceea ce aveai acasă? Ți se par acești noi oameni mai falși?

Nu neapărat falși, cât la fel de violenți. Asta e ceva ce pot spune acum, dar când eram copil nu vedeam asta. Lumea de dincolo părea perfectă, un paradis. În liceu am mers la teatru, am văzut copii din familii bune, aveam o prietenă cu părinți academicieni, predau la universitate, aveau casa plină de cărți, un pian. Ziceam că vreau să aparțin acelei lumi, nu vedeam decât lumina.

Când, de fapt, ei doar beau alcool de mai bună calitate?

Ha ha ha, exact! Au alcool foarte bun.

Da, abia ani mai târziu am văzut că și ei au multe probleme. Uneori sunt nostalgic când mă gândesc la copilăria mea, dar trebuie să am grijă cu această nostalgie, fiindcă asta poate fi un semn că am devenit prea burghez.

Burghezii au această fantezie de a trăi viața celor de jos, viața mai autentică, mai puțin artificială, mai amuzantă. Așadar, când scriu, sunt foarte atent să nu mă las copleșit de această melancolie burgheză, pentru că locul copilăriei mele a fost exact ce am spus, unul al homofobiei, al rasismului. În satul în care am crescut, peste 50% au votat pentru extrema dreaptă.

Deci, e departe de a fi un loc perfect. Dar, în același timp, eu fac parte acum dintr-o lume de care nu voi aparține niciodată cu adevărat.

E ceea ce înseamnă tranziția de la o clasă socială la alta. Nu aparții lumii în care ajungi și nici nu mai aparții lumii din care ai venit.

Ești ca un imigrant?

Exact. Ești exact un imigrant, ai aceeași structură, același sentiment de dislocare. Iar asta provoacă un sentiment profund de melancolie. Mi-a luat timp să ajung la această melancolie. Când am scris prima carte, am simțit multă furie împotriva lumii în care am crescut. Furia este la fel de legitimă ca melancolia. Dar acum sentimentele mele sunt mai complexe.

În Cine l-a ucis pe tata și în Luptele și metamorfozele unei femei, e ceea ce face și Eugen Jebeleanu în spectacol, eu încerc să explorez această complexitate și această melancolie de a fi nicăieri, de a fi un imigrant, așa cum ai spus.

Trăim într-o lume influențată de social media, asaltată de clipuri scurte, informații rapide. Crezi că un tânăr scriitor, ca tine, are puterea de a influența prin literatură un număr mare de tineri?

Da, sunt foarte optimist legat de asta. Am norocul de a avea cărțile traduse în multe limbi, când călătoresc întâlnesc foarte mulți tineri, văd că ei au nevoie de povești. Social media este un loc al poveștilor spuse în diferite formate. Mie îmi place să citesc William Faulkner, dar îmi place și să stau pe Instagram. Ambele sunt posibile.

Dar e foarte importantă și relația noastră cu literatura. Tot timpul când vorbim despre cărți și noile generații, într-un fel blamăm cititorii tineri. Întrebările sociologice sunt de ce nu mai citesc tinerii, ce se întâmplă cu tinerii. Dar nimeni nu cercetează sociologic creația, autorii, despre ce scriu, cum scriu. Într-un fel, mereu e vina cititorilor, nu a scriitorilor. Și mi se pare o dovadă de lașitate din partea scriitorilor care reproduc acest mit al problemei cititorului.

Când am început să scriu cărți, am simțit că o mare parte a literaturii contemporane este atât de deconectată de lume!

Eu vedeam o lume dificilă, provocatoare, violentă. Apoi intram într-o librărie din Paris și 90% dintre cărți erau despre divorțul unui cuplu din Paris, despre cineva care își vizitează rudele în Sudul Franței, aceleași teme repetitive. Nu semăna deloc cu lumea în care trăiam eu.

Este contradicția despre care vorbea Sartre, acest moment când literatura și societatea pur și simplu se despart. Mi se pare că literatura de acum e mult mai deconectată de la lume decât era cea din anii 50-60. Era ceva mai radical în literatură atunci.

Cred că acum trebuie să reconstruim literatura într-un fel în care să ne raportăm la lume și dacă facem asta, sunt sigur că vom avea cititori.

Ai dedicat cartea Cine l-a ucis pe tata? lui Xavier Dolan (n.r. regizor, scenarist și actor). De ce lui?

E o poveste. Am lucrat cu el la subtitrările filmului Mommy (2015, regia Xavier Dolan). El are o abordare foarte literară asupra subtitrărilor, care în mod normal sunt făcute de o companie specializată, cum probabil se întâmplă și în cinematografia română, care e absolut extraordinară.

El vede asta ca pe un act artistic și vrea să lucreze cu un scriitor. Xavier Dolan spune mereu că oamenii, de fapt, se uită la subtitrări, nu la film.

Așa m-a rugat să facem subtitrările pentru Mommy, apoi am devenit prieteni. Apoi, când scriam la Cine l-a ucis pe tata? el lucra la o adaptare după romanul meu O istorie a violenței, un scenariu în care el juca rolul protagonistului. Proiectul respectiv a picat din cauza producătorilor, a lipsei de finanțare. Dar, în orice caz, în acea perioadă vorbeam zilnic la telefon despre acel scenariu și despre O istorie a violenței.

Și i-am spus că îi voi dedica noua mea carte ca semn de prietenie, fiindcă aveam niște conversații foarte constructive.

E adevărat că ai luat numele Louis, cel al protagonistului din filmul Juste la fin du monde, regizat de Dolan?

Da, numele Louis este luat din Juste la fin du monde, dar din piesa scrisă de Jean-Luc Lagarce, nu din film. Filmul a venit după ce deja luasem numele.

Jean-Luc Lagarce a avut o influență extraordinară asupra generației mele și a lui Xavier Dolan, a fost o carte foarte importantă pentru noi.

Îmi amintesc că atunci când lucram la Mommy, vorbeam foarte des despre acea carte.

În cartea Cine l-a ucis pe tata? dai vina pe liderii politici francezi pentru starea de sănătate a tatălui tău, pentru eșecul său. Dar în același sistem, tu ai reușit să evoluezi și să îți depășești condiția. Ce a făcut diferența între reușita ta și eșecul tatălui tău?

Eu cred că putem, de fapt, să inversăm lucrurile. A fost eșecul meu și reușita tatălui meu. Așa se explică viețile noastre.

Când eram copil, a fost visul meu să mă adaptez lumii în care trăiam. Lumea îmi spunea că sunt diferit, iar visul meu era să nu fiu diferit, să fiu la fel ca ceilalți, să mă conformez.

Lupta mea a fost să mă conformez, să fiu mai masculin, hetero. Și am eșuat. Pentru că am eșuat, a trebuit să fug. Evadarea pentru mine, la acel moment, a fost un eșec.

Îmi amintesc că momentul în care am mers la liceul de teatru, simțeam asta într-un mod foarte profund, ca pe un eșec. Spuneam că trebuie să fac asta pentru că nu voi putea fi niciodată tipul masculin pe care vor ceilalți să îl vadă și dacă nu voi fi așa, mă vor omorî.

În schimb, tatăl meu a reușit să fie ceea ce dorea mediul acela să fie. Reușita lui e ceea ce l-a distrus pentru că l-a ținut captiv în acel mediu. În acest fel, el a devenit o victimă a mediului în care a trăit.

El a avut un verdict de clasă socială: sărac. Eu am avut același verdict, sărac, dar și unul în plus: poponar. Din cauza ciocnirii celor două verdicte, eu am fugit. Nu datorită libertății, ci pentru că am avut mai multe etichete decât ceilalți. Eu am fost mai puțin liber decât ceilalți, iar asta a creat, de fapt, eliberarea mea.

Dar nu este un succes personal, nu e o chestiune de voință, ci de forțe politice din jurul nostru. Într-un fel este mai frumos să descriem libertatea astfel, fiindcă înseamnă că libertatea este un program, nu este un sentiment individual. Înseamnă că o putem construi.

Pentru mine a fost un sistem homofobic care m-a împins către o libertate pe care nu am ales-o. Dacă acceptăm că libertatea nu este o alegere individuală, ci este creată de forțe colective, atunci devine responsabilitatea noastră să o creăm, ne pune într-o postură mai activă.

Ce îți aduce acum bucurie în lumea în care trăim?

Prietenia. Prietenia este centrul absolut al vieții mele. Ca mulți oameni care nu s-au înțeles bine cu familiile lor, de la o vârstă fragedă am privit prietenia drept o alternativă. Acum, prietenia e un stil de viață. Este ceea ce îmi aduce cea mai multă bucurie și ușurare. Petrec Crăciunul cu prietenii, nu cu familia mea, facem Revelionul împreună, mergem în vacanțe, avem grijă unii de alții când suntem bolnavi.

Prietenia este o formă politică redusă în societatea noastră, subestimată.

Poți să te căsătorești cu o femeie, un bărbat, dar nu poți face un contract cu cei mai buni trei prieteni, care să se ocupe de tine în caz de boală sau moarte, așa cum se întâmplă în căsnicie.

Prietenia, într-un fel, este o formă utopică de anarhie. Este un fel de a trăi în afara normelor societății. Și este atât de bine să trăiești în afara lor!

***

Edouard Louis va fi prezent azi, la ora 14.00, la Teatrelli, pentru o discuție cu regizorul Eugen Jebeleanu.

Iar seara, după spectacolul “Cine l-a ucis pe tata?”, de la Teatrul Metropolis, va dialoga cu publicul și cu Mihaela Mihailov, dramaturg.

Cărțile sale sunt traduse și publicate în limba română la Editura Litera.

Spectacolul “Cine la ucis pe tata?”, regizat de Andrei Măjeri, poate fi văzut la Teatrul Metropolis, iar “Lupte și metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, se joacă la Teatrelli.

The post INTERVIU Édouard Louis, scriitor: “Tranziția de la o clasă socială la alta înseamnă că nu aparții lumii în care ajungi și nici nu mai aparții lumii din care ai venit.” appeared first on Cultura la dubă.