ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut anterior pentru rolul din The Book Thief (Hoțul de cărți), 2013, Ben Schnetzer interpretează acum povestea lui Celibidache, din tinerețea petrecută în România, la Iași și la București, până spre maturitate. Pentru acest proiect, actorul a petrecut trei luni de pregătire în Marea Britanie, o săptămână în Germania, unde a lucrat cu dirijorul Konrad von Abel, și două luni la filmări în țara noastră.

Rezultatul pe care îl vedem pe marele ecran este impresionant. Schnetzer reușește să redea cât se poate de credibil carisma tânărului Sergiu Celibidache, dar și frământările și suferința cauzată de despărțirea bruscă de familia sa din România sau de războiul trăit în Berlin. Nu în ultimul rând, relația sa cu muzica este construită profund, iar asta se remarcă în scenele în care apare dirijând orchestrele românești care au interpretat live în timpul filmărilor.

În singurul său interviu oferit în presa din România, pentru Cultura la dubă, Ben Schnetzer vorbește despre întreaga experiență din spatele filmului Cravata Galbenă, dar și despre viziunea sa asupra cinemaului de azi.

Interviul a avut loc zilele trecute pe zoom, în timp ce actorul se afla în Montana, acolo unde filmează alături de Michelle Pfeiffer o serie de televizune, The Madison.

Originar din New York, Ben este totodată tatăl a doi copii mici și mărturisește că povestea relației tată-fiu, redată în Cravata Galbenă, l-a atins în mod special.

***

Ben, în primul rând, te rog să ne spui ce te-a convins să faci parte din acest proiect.

Când am citit acest scenariu, am fost foarte impresionat, emoționat de poveste, dar am fost de asemenea cu adevărat intrigat de provocarea cu care venea acest proiect efectiv. Erau multe lucruri diferite cu care trebuia să te confrunți. Îmi amintesc că am spus: ‘Oh, orice actor care joacă acest rol va trebui cu adevărat să muncească foarte mult.’ Și asta a fost palpitant pentru mine.

Mi-a plăcut foarte mult lentila prin care este spus filmul, am rezonat cu adevărat cu acel unghi de vedere al dinamicii tată-fiu și cred că a făcut ca filmul să se deosebească față de alte biografii, alte călătorii ale eroilor.

Apoi, știi, uite, suntem amândoi părinți tineri și încercăm să corectăm greșelile pe care le fac părinții noștri. Uneori ne găsim mergând în pantofii lor. Au fost momente în care cu siguranță mă gândeam, oh, Doamne, sună exact ca mama mea.

Da, asta e adevărat. Și mie mi se întâmplă.

Da. Da. Și, în unele privințe, sunt recunoscător pentru asta. Dar sunt și momente când cred că asta mă sperie puțin. Și cred că unul dintre lucrurile care mi s-au părut cu adevărat intrigante a fost că în anii mai în vârstă ai lui Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich, el nu este acest tip de ideal perfect al unui tată care a avut o copilărie dificilă și care a ajuns să fie un tip perfect.

Nu, el și-a corectat cursul, dar are și propriile sale defecte și propriile sale obsesii, iar tatăl său trăiește încă în el. Asta cred că a fost ceea ce m-a intrigat cu adevărat.

Cum a fost să lucrezi în România pentru prima dată? Îmi pot imagina că nu știai multe despre țara noastră. Sau despre filmele românești. Ai avut vreo reținere când ai aflat că vei filma în România, o țară care nu are o industrie a filmului atât de dezvoltată ca SUA?

Nu, nu am avut. Știam o mulțime de proiecte care au fost realizate în România, știu că este un loc de filmare destul de dorit. Știam că vor avea o bună infrastructură de echipă de filmare, experiență bună.

Apoi, în acest job de actor unul dintre privilegii este că primești oportunități de a filma în întreaga lume. Pe mine mă entuziasmează când am ocazia să filmez într-un loc în care nu am mai fost.

Iar asta a avut un impact real în realizarea unui film despre o familie de români, în multe privințe. A adăugat un sentiment suplimentar de autenticitate, a oferit inspirație. A oferit un fel de textură și îmbogățire a muncii noastre. Atunci când lucram, totul în jur părea foarte viu.

A existat un adevărat impuls în întreaga echipă, care a fost oarecum construit în jurul acestei povești. Apoi era legătura lui Serge, a regizorului, cu România. Deci chiar nu am avut nicio reținere. Aș merge înapoi și aș filma România în orice clipă.

De asemenea, a fost foarte interesant pentru mine să încep să învăț o mică fărâmă din istoria României din secolul XX, contextualizată în această poveste.

Am făcut documentare, am citit mult, încercam să aflu cum era țara când Sergiu Celibidache creștea în România? Cum era București în comparație cu Iași? Am încercat să-mi fac o idee despre lumea lui. Dar, din nou, de multe ori nu înțelegi cu adevărat istoria decât dacă este contextualizată într-o poveste. Și asta a fost foarte util. A lărgit sensul înțelegerii.

Cum a fost lucrul cu Serge Celebidachi? El are rădăcini românești, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate.

A fost grozav, foarte bine. Pasiunea pe care o avea el pentru acest proiect, faptul că realizarea acestui film părea o adevărată chemare pentru el, a fost ceva foarte important.

Eu am fost distribuit, am avut destul de mult timp de pregătire, mă pregăteam deja de vreo trei luni, mai aveam câteva săptămâni până la filmare, iar la un moment dat a avut loc greva actorilor la noi, în SUA.

Dar apoi am primit, în sfârșit, un telefon, două zile mai târziu, că SAG a decis că dacă faci un film independent, îți vor oferi o derogare.

Dar i-am spus lui Serge, mă simt ca și cum soția mea tocmai m-a părăsit și apoi, trei zile mai târziu, s-a întors și a spus, de fapt, vreau să ne împăcăm. Eu tocmai îmi petrecusem întregul weekend convingându-mă că asta s-a întâmplat dintr-un motiv, că nu ține de mine, toate acele lucruri pe care ți le spui ca să depășești un moment dificil. Și apoi a trebuit să fac o întoarcere de 180 de grade și să mă întorc la proiect.

Dar Serge pur și simplu are această credință uimitoare și acest simț uimitor al idealismului care este foarte captivant, are o abordare de tipul unui regizor de școală veche, de exemplu, când filmam în barul cu pian, m-am simțit ca și cum aș lucra la un film de Bertolucci în anii ’70.

A fost foarte frumos organizat și cu multe texturi, când am văzut primele cadre cum ies, am fost foarte impresionat. Iar Serge este foarte modest, nu se prezintă ca acest tip de artist complet. Se prezintă ca un tip modest. Dar când am început să înțeleg cu adevărat munca lui vizuală, am spus: tipul acesta este un regizor complet, din toate punctele de vedere. Este un regizor înnăscut.

Nu încerc acum să-l psihanalizez, dar pentru el, crescând în umbra acestui tată imens, apoi făcând un film despre el, și văzându-l pe Serge intrând în rolul de lider a fost foarte inspirațional pentru mine și am devenit prieteni pe parcursul filmului.

Au fost momente în care ne-am sprijinit unul pe celălalt, de asemenea cu James Olivier, producător și scenarist, cel mai bun prieten al lui Serge. Am devenit un adevărat trio, iar un lucru foarte bun pe care vreau să-l subliniez este că, atunci când colaborezi cu cineva, este foarte important să poți să nu fii de acord cu el, într-un mod sănătos.

Și am lucrat cu regizori cu care m-am simt foarte inconfortabil să nu fiu de acord. Mă refer la genul acela de loc în care simți că, de îndată ce nu suntem de acord, vom avea o ceartă și va deveni ciudat.

În timp ce Serge, cred că datorită influenței franceze, dar și sângelui său românesc, el voia să nu fim de acord. Voia ca dacă am o opinie diferită, să-i spun de ce cred că greșește, să discutăm, să ne adâncim în subiect. Și mi-a plăcut asta.

Puteam să ne prezentăm la muncă, vorbeam, puteam avea neînțelegeri, filmam scena, apoi terminam cu o îmbrățișare mare și mergeam să luăm cina după aceea. A fost totul foarte familiar, a părut că suntem o familie. Atât Serge, cât și Adela, producătoarea noastră, s-au purtat extraordinar.

Îmi imaginez că asta nu se întâmplă cu adevărat în industria filmului de la Hollywood sau că nu primești acest tip de abordare din partea unui regizor.

Nu, este foarte diferit. Sigur, depinde de regizor.

Dar aici a fost, de asemenea, natura filmului, a părut că o să spunem povestea, o să trecem prin chestia asta împreună și că acum suntem oarecum legați. Iar acum simt că dacă l-aș suna pe Serge  și aș spune, ‘Hei, Serge, am nevoie de o favoare,’ el ar spune doar: „Da, ce ai nevoie?”.

Și acum întrebarea clasică— cum te-ai pregătit pentru acest rol? Pentru că interpretezi un dirijor și nu orice dirijor, ci pe unul dintre cei legendari. Ai urmat cursuri de dirijat sau cum au decurs lucrurile?

Am petrecut mult timp uitându-mă la imagini, evident, cu maestrul. YouTube este cel mai bun prieten al unui actor. (râde)

Apoi am lucrat cu un dirijor care a fost studentul lui Sergiu Celibidache, pe nume Konrad von Abel, un muzician german. Am mers la München și am lucrat cu el o săptămână. M-a dus prin fiecare lucrare muzicală, fiecare ritm, fiecare măsură la care urma să lucrăm și mi-a predat foarte tehnic cum aș dirija acea lucrare. Nu m-a învățat cum s-o fac în stilul lui Celibidache, ci cum ar trebui să o fac din punct de vedere muzical, în fața unei orchestre.

Apoi am lucrat cu un regizor de mișcare, un drag prieten care a fost profesorul meu la școala de teatru. Am lucrat la tipul de fizicalitate a lucrurilor, încercând să se potrivească cu fizicalitatea lui Celibidache cât mai mult posibil.

Există mici părți în care cânt la pian, așa că a trebuit să învăț și cum să am acea tehnică a degetelor la pian. A fost foarte multă muncă și o experiență de învățare incredibilă.

Iar prima zi în care am filmat în fața unei orchestre adevărate a fost extraordinară. Nu știu de ce, dar în mintea mea nu m-am gândit că orchestra va interpreta cu adevărat live. Îmi imaginam că muzica va fi redată și că ei vor mima.

Dar am dirijat-o și efectiv am simțit această undă de sunet venind spre mine. A fost cu adevărat copleșitor și foarte distractiv totodată. Este grozav să lucrezi cu muzicieni.

Eu am fost la un conservator de teatru în Anglia, care era și conservator de muzică. Așadar, în primul nostru an, am petrecut mult timp în jurul muzicienilor. Acum a fost chiar plăcut să colaborez cu muzicieni și să simt că munca pe care o fac eu este la fel de importantă ca munca pe care o face oricine altcineva aici.

Ai spus că ai făcut ceva muncă de documentare despre România înainte de filmări și îmi imaginez că ai putut să descoperi un pic spiritul românesc filmând cu o echipă de români. Ce ai descoperit despre români și nu știai înainte?

Cea mai importantă cred că e realizarea că numele țării se referă cu adevărat la o cultură romanică, la rădăcinile latine.

Mi-am dat seama că limba română are la bază latina.

Și rădăcinile mele sunt oarecum spaniole-franceze din partea tatălui meu—și așa că mă simt foarte confortabil cu acest tip de cultură și căldură orientată spre latină. Aceasta a fost prima impresie. M-am simțit ca și cum aș fi în Italia sau Spania.

Apoi, vorbind despre lucruri mărunte, uite, eu sunt un mare dependent de cafea. Și am fost foarte plăcut surprins și impresionat de cât de serios pare să ia toată lumea din București cafeaua lor. (râde). Mi-a plăcut asta foarte mult.

Altfel, nu pot să pretind că știu acum istoria României, nu, eu am cercetat un capitol foarte specific din istorie.

Per total, am simțit acolo că pare să existe o adevărată efervescență creativă în plină expansiune. Se simte ca prima dată când am fost la Berlin. Zici, oh, se întâmplă multe aici. Oamenii au multe de spus. Și există o bogăție culturală pe care o dezvoltă o tânără comunitate artistică, iar asta a fost foarte inspirațional.

În același timp, e un loc în care poți vedea și simți urmele istoriei în anumite privințe, dar, din nou, simți asta în orice oraș european bogat pe care îl vizitezi. Asta face parte din țesătura, din vocea unei culturi și a unui loc.

Și apoi am decoperit un regizor, nu-mi amintesc numele exact, stai că l-am notat…mi-a plăcut filmul, un film cu titlu foarte lung.

Dacă e titlu lung probabil e un film de Radu Jude.

Da, da, Radu Jude. Filmul se numește Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Am fost foarte impresionat să descopăr o voce cinematografică și o viziune cinematografică atât de puternică în această țară.

România are multe de spus din punct de vedere cinematografic. Pentru că m-ai întrebat cum mă simțeam legat de faptul că voi merge în România, fix asta simțeam că se întâmplă ceva bun din punct de vedere artistic aici.

Serge îmi spunea într-un interviu că își dorea în mod special să aibă actori internaționali pentru a obține o anumită vizibilitate pentru film și își dorește mult ca acest film să fie văzut de oameni din întreaga lume și să se familiarizeze cu povestea lui Sergiu Celibidache. Ești de acord că aceasta ar putea fi o rețetă pentru un film independent, să aibă distribuție de notorietate internațională pentru a deveni mai vizibil?

Da, cred că da. Cred că lumea filmului este o afacere atât de ciudată, iar acum fața industriei se schimbă atât de mult! Industria se mișcă îndepărtându-se de film și îndreptându-se spre streaming. Dar, la sfârșitul zilei, dacă o poveste atinge un adevăr și este ceva cu care oamenii se pot identifica, își va găsi publicul. Ca actor niciodată nu știi ce va avea succes sau ce va găsi un public. Trebuie doar să urmezi regizorul, povestea, încerci să urmezi adevărul narațiunii.

Dar, da, sunt foarte optimist că filmul își va găsi un public în afara României. Cred că este o poveste frumoasă și este și universală, dar și unică în decorul său, în contextul său, din nou, prin unghiul în este spusă, relația tata-fiu, ceea ce este ceva universal.  Există, cu siguranță, ecouri cu care oamenii se vor identifica.

Pentru că ai adus vorba despre filmul lui Radu Jude, poate știi că este foarte apreciat în lumea filmului, multipremiat la Berlinale, la Locarno. El susține că acum toată lumea ar putea face un film pentru că avem telefoane mobile și că, de fapt, există aceste micro-filme pe TikTok care reflectă realitatea cât se poate de bine.

De asemenea, vrea să demonstreze industriei că poți să fii creativ indiferent de bugetul pe care îl ai. Ești de acord cu acest tip de cinematografie? Ultimele sale două filme au fost filmate telefonul mobil.

El este dovada vie că există adevăr în această afirmație și sunt absolut de acord cu ea.

Cred, de asemenea, că accesul pe care oamenii îl au la telefoanele lor, la camere, la software de editare, la toate acestea, pur și simplu face ca povestirea cinematografică să fie mai accesibilă de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Filmul, ca formă de artă, este o artă foarte tânără. Are puțin peste 100 de ani. Cred că acestea sunt etapele reale de început ale dezvoltării cinemaului. Și cred că accesibilitatea de a putea crea conținut, de a putea realiza filme, reprezintă un moment istoric.

Filmul nu este o sursă de venit foarte stabilă. Nu este un loc de muncă stabil. Așa că a fost un lux să pot merge spre lumea filmului. Acum oricine poate face film. Poți să mergi pe YouTube și să cauți, cum editez ceva? Cum fac asta?

Eu am crescut în New York și dacă voiam să văd un film obscur de artă, mergeam la un magazin de filme și trebuia să-l închiriez. A fost nevoie să depun puțin mai mult efort, dar am fost foarte norocos că am crescut într-un centru cultural unde aveam toate aceste lucruri la îndemână.

Acum poți să găsești totul pe internet. Personal cred că lumea petrece mult prea mult timp pe Internet. Dar există și beneficii uriașe în acest sens și oportunitatea de a putea să faci ceva creativ este uriașă. Cred că este un lucru minunat.

Da, acum poți să devii cineast dacă vrei. Oricine ar putea face un film și cred că oricine e interesat ar trebui să facă un film!

Pur și simplu ieși afară și fă ceva, adună-ți prietenii și filmează-i pe iPhone-ul tău, filmează-i pe camera ta video, filmează-i pe orice ai. Mergi și spune o poveste, mergi și scrie o poveste!

Ben, ne apropiem de finalul discuției noastre. Și aș vrea să o încheiem vorbind despre muzică. Te-ai îndrăgostit de muzica clasică după ce ai lucrat la acest proiect?

Oh, da! Cu siguranță! Am dobândit o nouă apreciere pentru muzica clasică, lucrările muzicale din film…nici nu pot număra de câte ori le-am ascultat. Încă mai răsună ecoul lor în capul meu.

Apoi, am dobândit o apreciere pentru munca lui Celibidache. Nu eram familiarizat cu el înainte de a face acest proiect. De-a lungul istoriei muzica clasică a fost considerată un gen elitist. Dar eu cred  că nu ar trebui să fie. Știi, unul dintre argumentele fiului în film este: uite, tată, nu toată lumea își permite să meargă să vadă Filarmonica din Londra și să te vadă dirijând. Oamenii ar trebui să poată asculta muzica ta la fel.

Și da, acum că sunt în afara personajului pot spune că sunt de acord cu asta.

Desigur, este important să asculți muzica live, dacă ai acest privilegiu. E o experiență foarte asemănătoare cu teatrul. Eu am crescut făcând teatru. Este o experiență singulară când mergi la teatru și împărtășești acel timp cu colegii, cu publicul. Este o reprezentație care va avea loc o singură dată, chiar dacă se joacă aceeași piesă noapte de noapte, reprezentația pe care o vezi tu există doar o dată și apoi dispare, iar în asta există o magie de neegalat.

***

Filmul Cravata Galbenă poate fi văzut în această perioadă în cinematografele din România.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Ben Schnetzer pentru Cultura la dubă: “Am descoperit în România o efervescență artistică uriașă. M-aș întoarce oricând să filmez în România.” appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Robert Wilson, regizorul american care a marcat istoria teatrului și a operei, a decedat azi, la vârsta de 83 de ani.

Wilson este considerat unul dintre cei mai importanți artiști de teatru, creator al unor spectacole experiementale devenite ulterior repere, un regizor care a integrat o varietate de medii artistice și a revoluționat scenografia și modul de utilizare a luminii pe scenă.

Iubitorii de teatru din România au avut șansa să vadă spectacolul Rinocerii de Eugene Ionesco, montat de Robert Wilson la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, începând cu 2014 – moment de referință în istoria recentă a teatrului românesc.

„Robert Wilson este o figură impunătoare în lumea teatrului experimental și un explorator al utilizării timpului și spațiului pe scenă.” — The New York Times

Născut în Texas în 1941, Wilson a fost unul dintre cei mai importanți creatori în artele spectacolului. Producțiile sale au integrat în mod neconvențional diferite forme de artă, de la text, muzică, dans, sculptură, toate sub o așezare cu totul specială a luminilor. A participat la cele mai importante festivaluri de teatru din lume și a fost premiat de președinții marilor puteri occidentale.

Wilson a fondat la mijlocul anilor ’60 compania „The Byrd Hoffman School of Byrds” în New York, cu care a dezvoltat primele sale lucrări emblematice, inclusiv Deafman Glance (1970) și A Letter for Queen Victoria (1974–1975). Împreună cu Philip Glass a scris opera revoluționară Einstein on the Beach (1976).

Colaboratorii artistici ai lui Wilson includ numeroși scriitori și muzicieni precum Heiner Müller, Tom Waits, Susan Sontag, Laurie Anderson, William Burroughs, Lou Reed, Jessye Norman și Anna Calvi. De asemenea, a lăsat o amprentă puternică asupra unor capodopere precum Ultima bandă a lui Krapp de Beckett, Opera de trei parale de Brecht/Weill, Pelléas și Mélisande de Debussy, Faust de Goethe, Odiseea lui Homer, Fabulele lui Jean de la Fontaine, Madama Butterfly de Puccini, La Traviata de Verdi și mai multe lucrări ale lui Shakespeare.

Desenele, picturile și sculpturile lui Wilson au fost prezentate în întreaga lume în sute de expoziții solo și colective, iar lucrările sale se regăsesc în colecții private și muzee din întreaga lume.

Teatrul Național din Craiova a transmis în această seară un mesaj de condoleanțe:

“Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova își exprimă profunda tristețe la vestea dispariției marelui regizor Robert Wilson — o figură esențială a teatrului mondial, un artist care a rescris limbajul scenic al timpurilor noastre.

În 2014, Wilson a ales Craiova pentru a monta singurul său spectacol produs în România: “Rinocerii” de Eugène Ionesco, dramaturgul francez de origine română pe care, tânăr, l-a cunoscut la Paris.

Pe scena sălii “Amza Pellea”, estetica lui hipnotică, arhitectura luminii și ritmul poeziei tăcute au creat o experiență care a rămas adânc în memoria noastră afectivă. „Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la Craiova cu actorii minunați și echipa incredibilă de tehnicieni. Abia aștept să mă reîntorc!”.

Cu acel prilej, Robert Wilson a devenit Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova. Anterior, la Teatrul Național „Marin Sorescu” i s-au jucat două spectacole, în cadrul Festivalului Internațional „Shakespeare” de la Craiova: „Femeia mării”, de H. Ibsen, în 2008, respective „Sonetele lui Shakespeare”, prezentat de „Berliner Ensemble” (Berlin), în 2012.

În anul 2010, Wilson a susținut la teatrul craiovean conferința „Have I been here before?”, cu ocazia prezentării filmului spectacolului său „Hamlet – Un monolog”, realizat la Alley Theatre în 1995, în regia şi interpretarea sa.

Actorii și personalul tehnic din teatrul nostru îi aduc un omagiu celui care a sculptat în lumină spectacolele sale revoluționare și în același timp inefabile.

Drum lin, Bob Wilson! Scena noastră îți va păstra lumina.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Legendarul regizor Robert Wilson a murit la vârsta de 83 de ani appeared first on Cultura la dubă.