Probabil cel mai iubit actor român în viață, Victor Rebengiuc, a anunțat că se retrage din ultimul său spectacol, Tatăl, regizat de Cristi Juncu și jucat de peste 100 de ori la Teatrul Bulandra în ultimii 3 ani. Încă de când a acceptat rolul din Tatăl, actorul anunțase că va fi ultimul său proiect, fiindcă se simte la capătul puterilor. Din cei 92 de ani de viață, Victor Rebengiuc a dedicat 70 de ani actoriei.

“Nu mai pot, am 92 de ani. Radu Beligan a jucat până pe la 97 de ani, dar pe mine nu mă cheamă Beligan. Când nu se mai poate face nimic, te retragi. Am aproape 70 de ani de când fac meseria asta, e suficient. Le urez tuturor multă sănătate și să aibă parte de bucurii. Teatrul merge în continuare și fără mine, fiecare își vede de treaba lui. Sunt foarte mulți actori tineri, talentați, pregătiți să umple de bucurie sufletele spectatorilor, așa că veniți la teatru!”, a declarat Victor Rebengiuc pentru Click.

Anul trecut, după ce a jucat cea de-a 100-a reprezentație a spectacolului Tatăl, Victor Rebengiuc declara pentru Cultura la dubă: “Nu accept să mi se spună mare actor, pentru că încă nu sunt. Față de pretențiile pe care le am eu de la un mare actor, eu nu sunt acolo.”

“Domnule Rebengiuc, am văzut tineri studenți la actorie, care abia au început facultatea, plângând foarte tare la finalul spectacolului. Au spus că standardul e foarte ridicat acum pentru ei, după ce v-au văzut pe dumneavoastră. Ce sfat ați avea pentru ei?

Să se ridice la standard!

Cum?

Cum am făcut și noi, generația noastră.

Am muncit, am fost serioși față de profesie, ne-am purtat cum trebuie, nu am pierdut nopți, n-am băut, n-am avut fel de fel de aventuri stupide.

Am muncit, ne-am căznit, am mai citit câte ceva pe alături și am izbutit. Fiecare rol ar trebui să însemne un pas înainte, un pas mai sus, o treaptă mai înaltă. Orice începător se gândește că trebuie să ajungă un mare actor. Și eu m-am gândit.

Ați știut de la început că vreți să fiți un mare actor?

Bineînțeles. De ce mă apuc de o meserie, să fiu ultimul? Aș vrea să fiu cât mai sus. Și mi-am dat seama cât de greu este. Mai am mult de mers până la a fi un mare actor. De asta nu accept să mi se spună mare actor, pentru că încă nu sunt. Față de pretențiile pe care le am eu de la un mare actor, eu nu sunt acolo, la treapta aia. Sunt unul care sper să ajungă acolo, dar să vedem dacă oi fi în stare.

Pentru un actor, ca să devină excelent, e esențial să întâlnească regizori excelenți, cum i-ați întâlnit dumneavoastră pe Ciulei și Pintilie?

Fără discuție. Și Ciulei și Pintilie, Penciulescu, Vlad Mugur, ei au însemnat încă o universitate pe care am făcut-o. De la fiecare înveți câte ceva, fiecare îți dă câte ceva.

Teatrul fără regizori nu e nimic. Este o bălmăjeală.

E nevoie de un regizor care să știe să te îndrume, să găsești adevărul personajului, să pătrunzi înăuntrul personajului cât mai adânc, ca să-i găsești gândurile, speranțele, visurile. Altminteri, învățăm un tâlc și spunem “ba bababa ba bababa”. Și gata.

La premiera acestui spectacol spuneați că este ultimul rol pe care îl acceptați. Încă mai susțineți asta?

Da. Nu o să mai iau alt rol.

Iar pe acesta ce v-a determinat să îl acceptați?

Am fost cucerit de text. Textul mi l-a adus Pino Caramitru (n.r. Ion Caramitru), trebuia să joc la Național, numai că el a murit, iar proiectele lui au fost îngropate odată cu el. Au venit alți directori și au avut alte idei.

Și atunci eu am luat piesa și am venit aici, la Teatrul Bulandra, și i-am întrebat: “vreți să facem un spectacol?”. Au fost imediat de acord și le sunt recunoscător pentru treaba asta. Și, uite, suntem și noi și ei fericiți că jucăm această piesă pe această scenă.”, spunea actorul în octombrie 2024.

Spectacolul Tatăl a marcat reîntoarcerea lui Victor Rebengiuc în teatrul pe care l-a slujit mai bine de șase decenii, în care a debutat la vârsta de 24 de ani și pe scena căruia a jucat alături de mari actori precum Lucia Sturdza Bulandra, Fory Etterle, Ștefan Ciubotărașu, Clody Bertola, fiind distribuit în spectacole reprezentative, multe dintre ele semnate de Liviu Ciulei și împărțite cu Mariana Mihuț, partenera sa de-o viață.

Victor Rebengiuc s-a născut pe 10 februarie 1933, la București. S-a evidențiat ca mare actor odată cu rolul Apostol Bologa din filmul Pădurea Spânzuraților, regizat de Liviu Ciulei și premiat la Cannes în 1966.

Apoi, în 1986, rolul Ilie Moromete din Moromeții, regizat de Stere Gulea, 1986, i-a adus recunoaștere și popularitate la nivel național.

A jucat în filmele celor mai mari regizori români, de la Dan Pița (Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei) la Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur). În teatru a fost un colaborator apropiat și prieten al lui Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. A făcut parte din distribuția celebrului spectacol Revizorul, montat de Lucian Pintilie la Bulandra în 1973 și interzis de regimul comunist după doar trei reprezentații.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Victor Rebengiuc își încheie cariera de actor la 92 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Cu puțin noroc, întâlnim și investigația psihologică din „Concert din muzică de Bach” (1927), al Hortensiei Papadat-Bengescu, iar despre Sofia Nădejde aflăm poate mai târziu, grație premiilor dedicate ei, că a fost prima autoare feministă din literatura română.

Ce au în comun toți acești scriitori și mulți alții nenumiți? Operele lor se găsesc în Muzeul Digital al Romanului Românesc (MDRR), o colecție de circa 1.400 de cărți scrise între 1845 și 1947 și puse acum la dispoziția publicului larg.

Proiectul a fost inițiat în 2019 de Revista Transilvania, o publicație academică sibiană dedicată studiilor umaniste. Concret, MDRR a pornit ca o încercare a redactorilor Radu Vancu, Ștefan Baghiu și Vlad Pojoga de a aplica noțiunea de digital humanities (umanioare digitale) în contextul literaturii române.

Într-o primă etapă, cu sprijinul studenților de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, au fost digitalizate 150 de romane din secolul XIX (1845-1900). Lor li s-au adăugat, treptat, volume de secol XX (1901-1947).

Nume cunoscute, ca Mircea Eliade sau Anton Holban, dar și mai puțin cunoscute, cum ar fi Bucura Dumbravă, și-au găsit astfel loc pe pagina online a muzeului.

Nu a fost vorba de o simplă scanare a operelor, însă.

„Deja ar fi un pas înainte, pentru că multe dintre [romane] există fie într-un singur exemplar, fie în foarte puține exemplare. Sunt amenințate cu dispariția fizică, deci ar fi o formă de conservare a lor și de salvare a memoriei noastre culturale. Dar e mai mult decât atât.

După scanarea efectivă, s-au prelucrat metadatele, cum se numesc ele în limbaj tehnic – informațiile interioare, care pot merge de la o hartă a orașelor în care se desfășoară acțiunea, a orașelor menționate, până la cea a profesiilor care apar în roman, a tuturor informațiilor care te ajută să recompui acea lume”, a explicat Radu Vancu într-un interviu acordat publicației Capital Cultural după prima etapă a proiectului.

Informațiile au stat și la baza unor lucrări științifice cu rezultate surprinzătoare.

Una dintre ele a arătat, de exemplu, că două treimi din totalul romanelor scrise în secolul XIX – perioadă descrisă de critici drept una cu specific preponderent rural – sunt plasate în contexte urbane, atât din România, cât și din afara ei. Iar tema globalizării era prezentă chiar și în texte din anii 1850.

Pentru că Muzeul Digital al Romanului Românesc arhivează toate scrierile, indiferent de valoarea lor literară, o descoperire de acest fel nu are un impact major asupra programelor școlare sau a istoriei academice a literaturii române, însă oferă o imagine de ansamblu asupra preocupărilor oamenilor de la acea vreme.

Odată cu digitalizarea romanelor din secolul XX au apărut, desigur, și dificultăți: unele texte sunt încă protejate de drepturile de autor, iar numărul scrierilor a crescut, ceea ce implică un volum de muncă mult mai mare, a explicat Vlad Pojoga pentru Turnul Sfatului.

Arhiva Muzeului Digital al Romanului Românesc este însă actualizată constant, iar pe rețelele de socializare ale Revistei Transilvania pot fi urmărite chiar și recomandări.

The post Muzeul Digital al Romanului Românesc: o colecție de 1.400 de volume disponibile online appeared first on Cultura la dubă.

Puțini știu că tatăl său a fost un constructor care a contribuit decisiv la ridicarea Bucureștiului modern în anii 30-40.

Liviu Ciulley, tatăl, a absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele sub îndrumarea unor profesori celebri azi, precum Anghel Saligny, Grigore Cerchez sau Elie Radu. Ca inginer constructor, Liviu Ciulley a clădit Academia Militară, Banca Națională, Mănăstirea Cașin, Biserica Elefterie, Facultatea de Agronomie și multe alte imobile simbol ale Bucureștiului.

Și-a dorit ca fiul său să îi calce pe urme, însă tânărul Ciulei a fost atras de actorie. Acesta a susținut pe ascuns examenul de admitere la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică în 1945, examen pe care l-a trecut cu 10 pe linie.

Fiind un om bogat și influent, tatăl său știa deja că Liviu Ciulei avea să susțină acel examen, astfel că ulterior admiterii i-a promis că dacă este așa de pasionat de teatru, îi va construi propriul său teatru. Așa a apărut clădirea Teatrului Nottara de azi, de pe Bulevardul Magheru. Arhitectura a fost semnată de Radu Dudescu, iar execuția a fost realizată de societatea de construcții deținută de Liviu Ciulley.

Din 1946 în clădirea respectivă a început să funcționeze Teatrul Odeon, unde tânărul Ciulei a și debutat ca regizor. Dar activitatea la Odeon s-a schimbat radical din momentul în care comuniștii au preluat toate instituțiile statului. Din 1948, Odeon a fost închis, iar în locul lui a apărut Teatrul Armatei, redenumit ulterior Teatrul Nottara.

Chiar și așa, Liviu Ciulei și-a continuat cariera de actor și regizor de teatru, iar de la începutul anilor 50 s-a îndreptat și către actoria de film. Iar în 1957 a regizat primul său film – Eurupția – pentru ca în 1960 să devină cunoscut și pe scena internațională cu filmul Valurile Dunării, pentru care primește marele premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary în 1961.

“Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: Fă-l tu, Pintilie.”

Liviu Ciulei, regizor

În 1965, Ciulei realizează una dintre capodoperele cinematografiei românești și europene, filmul “Pădurea Spânzuraților”, premiat pentru regie la Cannes.

Distribuţia a fost una de excepţie şi i-a inclus pe Ştefan Ciobotăraşu (Petre), Liviu Ciulei (Klapka), György Kovács (Generalul von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza Jánosi), András Csiky (Sándor Varga), Emmerich Schäffer (Johann Maria Müller), Costache Antoniu (preotul militar), Emil Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae Tomazoglu (medicul polonez), Constantin Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui Petre), George Aurelian (Domşa), Mihai Mereuţă (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul român), Mariana Mihuţ (Marta Domşa), Toma Caragiu (un căpitan), Nae Roman (colonelul), Valeriu Arnăutu (Svoboda), Ferenc Bencze (plutonierul), Alexandra Polizu (Rodovica) şi Angela Moldovan (doamna Domşa).

Inițial, rolul lui Apostol Bologa i-a revenit lui Şerban Cantacuzino. Dar, după două săptămâni, Liviu Ciulei nu era mulțumit de rezultate, astfel că a schimbat actorul și i-a oferit rolul lui Victor Rebengiuc, cel care avea să facă o interpretare rămasă în istoria cinematografiei românești.

“Pădurea spânzuraţilor» cu tot premiul pe care l-a obţinut la Cannes, nu s-a vândut în măsura în care ar fi trebuit. Şi asta cred, datorită faptului că pe afiş nu erau nume de actori de circulaţie mondială. De aceea cred în coproducţie ca mijloc de pătrundere a filmului românesc pe piaţa mondială.”

Liviu Ciulei, regizor

După succesul răsunător de la Cannes a mai realizat doar un film pentru TVR, O scrisoare pierdută, în 1977, cu Ștefan Bănică, Aurel Cioranu și Octavian Cotescu în roluri principale.

Spre finalul vieții sale, Liviu Ciulei explica dispariția sa ca regizor de film:

„Pe undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus după «Pădurea spânzuraţilor» mi-au fost refuzate.

Vroiam să fac «Visul unei nopţi de vară», trebuia să joace şi Monica Vitti, era o combinaţie cu italienii care a căzut. După aceea am propus tot un Shakespeare, «Regele Lear», am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş. Şi a fost refuzat. Iar ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea.

Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: «Fă-l tu, Pintilie».

Apoi am propus «Baltagul», după Sadoveanu, şi vedeta principală era Anna Magnani, văzuse filmul meu şi voia să joace. Iar eu am fost atât de tâmpit, nu mi-e ruşine să spun, că am refuzat un scenariu extraordinar, care făcuse din Vitoria Lipan un fel de comeră italiană, care vorbea tot timpul. Ea îl descoperea pe Lipan, care nu se vedea în film, etapă cu etapă, şi se îndrăgostea de el. Ceea ce era o virtuozitate scenaristică“.

De asemenea, Liviu Ciulei a refuzat să regizeze ecranizări după operele scriitorului Eugen Barbu.

„Era cât p-aci să fac «Groapa» şi «Princepele» cu Liviu Ciulei, ajunsesem într-o fază înaintată de lucru şi sunt sigur că ar fi ieşit ceva de excepţie.“

Eugen Barbu, scriitor

În schimb, Ciulei nu a încetat să regizeze teatru. De asemenea, a semnat peste 100 de scenografii de teatru, datorită talentului său de arhitect, profesie pe care a învățat-o până la urmă, la insistențele tatălui său, începând cu 1949.

Ciulei considera că cel mai mare succes al său în regia de teatru a fost montarea spectacolului „Moartea lui Danton”, la Berlin, în anul 1967. La premieră actorii au fost chemaţi la aplauze de 63 de ori.

În România, activitatea sa în teatru se confundă cu Teatrul Bulandra, pe care l-a condus începând cu anul 1963 până în anul 1974, comuniștii l-au îndepărtat în urma scandalului iscat după premiera spectacolului „Revizorul”, montat de Lucian Pintilie.

Acesta a fost interzis după doar câteva reprezentații. Distribuția era una extraordinară: Tamara Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Octavian Cotescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Virgil Ogășanu, Valy Voiculescu-Pepino. Cei care au apucat să vadă spectacolul spuneau că Mariana Mihuț și Toma Caragiu au avut prestații magistrale.

Lucian Pintilie povestește în cartea sa, Bricabrac, că după ce a asistat la una dintre cele trei reprezentații, actorul și poetul Emil Botta s-a dus în cabină la Toma Caragiu și i-a sărutat mâna.

Iar între Pintilie și Ciulei a fost o prietenie specială.

„Pe Lucian, Liviu îl socotea cel mai deştept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat să lucreze la Bulandra, l-a sprijinit.”

Clody Bertola, actriță

Liviu Ciulei a fost căsătorit cu actrița Clody Bertola, fiind cu 10 ani mai tânăr decât ea. Apoi, viața a făcut ca cei doi să se despartă, după ce Ciulei s-ar fi îndrăgostit de altă femeie.

Iar Clody Bertola s-a recăsătorit cu Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr decât ea. Cei doi au trăit împreună vreme de 40 de ani, iar veșnic apropiat al lor a rămas Liviu Ciulei. O tradiție a lor a fost să își petreacă revelionul împreună, tradiție care a durat 10 ani.

Revenind la cariera sa, despre conducerea lui Ciulei a Teatrului Bulandra se spune că este cea mai valoroasă perioadă din teatrul românesc.

În 1980, Liviu Ciulei a reușit să părăsească România. A devenit director al Teatrului din Minneapolis și profesor de teatru la Columbia University și New York University.

A revenit ca regizor la Bulandra după căderea comunismului și a montat spectacole celebre precum Visul unei nopți de vară sau Hamlet, cu Marcel Iureș în rol principal.

S-a stins din viață în anul 2011, la Munchen.

The post 99 de ani de la nașterea lui Liviu Ciulei, arhitectul care a redesenat istoria filmului și a teatrului românesc appeared first on Cultura la dubă.

Pe Natalia Călin am remarcat-o prima dată într-unul dintre spectacolele lui Radu Afrim, Hoți, la TNB. La vremea respectivă era deja actriță la Teatrul Național București de peste 15 ani, însă, după cum ne-a și povestit, cariera sa avea să fie influențată decisiv de întâlnirea cu regizorul Afrim.

În spectacolele de la TNB sau de la Teatrul Metropolis, cu care colaborează, interpretează roluri total diferite și pe toate le joacă excelent.

Unul, în mod special, a cucerit inimile iubitorilor de teatru – mama lui Apostol Bologa, din Pădurea Spânzuraților, în regia lui Radu Afrim. De altfel, a fost rolul care i-a adus în 2019 și premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Tot în 2019 a fost selectată și în cadrul programului 10 pentru film, de la TIFF, care promovează an de an fețe noi de pe scenele de teatru, pentru ca acestea să fie remarcate și în industria filmului.

În film, a jucat până acum în scurtmetrajul Lampa cu căciulă, al lui Radu Jude și în lungmetrajele Lunga călătorie cu trenul și Mo, iar în prezent filmează la Tata mută munții, regizat de Daniel Sandu.

Am stat de vorbă pentru a putea înțelege de unde și cum a apărut această actriță extraordinară.

***

Cum s-a născut povestea dintre dumneavoastră și actorie?

E o poveste veche, veche. E o istorie în familia mea. Tata a dat la teatru și a picat și cumva am trăit guvernați de povestea asta în familie. În provincie, lucrurile merg altfel. Acolo vedeai actori foarte rar pe vremea lui Ceaușescu, ne uitam la programele tv care erau cum erau.

Eu sunt născută în Ardeal, într-un oraș mic, Gherla. Pe la 4 ani m-am mutat la Râmnicu Vâlcea.

Și ați apucat să prindeți accent din zona Ardealului?

Mama mea vorbește așa. Jumătate din familia mea e acolo, ne vedem, rădăcinile sunt acolo.

Revenind, tata a dat la teatru, nu a reușit, chiar în anul în care eu mă nășteam. Și povestea, ca sa fie foarte frumoasă, e că l-a picat Dem Rădulescu, care mie avea să îmi fie profesor peste niște ani.

Și am încercat, am dat la Actorie, se intra foarte greu la începutul anilor 90, erau 8 locuri de fete, am intrat din a 4-a încercare. În acești ani de încercare am lucrat, am avut o colaborare cu Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, care pe mine m-a ajutat, acolo l-am întâlnit pe Silviu Purcărete, care a ținut niște workshopuri.

V-a rămas ceva în minte dintre indicațiile sale?

Nu, domnul Purcărete, ca și Radu Afrim, are o lume extrem de specială. Cu asta am rămas. Atunci cred că nu am înțeles foarte multe lucruri, aveam doar 19 ani, acum, cu experiența de aici, le văd altfel.

“Sunt foarte multe școli de teatru și foarte multe locuri în aceste școli. Nu ai voie să faci asta cu bună știință, adică să scoți șomeri pe bandă.”

Natalia Călin, actriță

Și cum a fost la clasa lui Dem Rădulescu?

Au fost cei mai frumoși 4 ani din toată școlarizarea mea. Au fost 4 ani în care am stat lângă un actor genial. Era secondat de George Ivașcu, aflat la începutul carierei sale pedagogice, era și el un tânăr actor care lucra enorm pe vremea aia, dar noi, fiind prima generație a lui George, și-a pus ambiția și a lucrat enorm cu noi.

Domnul profesor venea și ne întalenta. E greu de explicat. E ceea ce se numește că furi meserie fără să vrei, numai faptul că stai lângă un om și respiri același aer cu el, contează. E foarte greu să explic. E ca o larvă, care, după un timp, devine un fluture și zboară.

Dar Dem Rădulescu cum era la cursuri?

Era cel mai fermecător om din lume, era de 50 de ori mai carismatic decât îl vedeam noi la televizor. L-am cunoscut în toate posturile prin care poate trece un om în 4 ani de zile. L-am văzut și foarte trist și vesel și emotiv. Își dorea enorm ca noi să reușim și nu ținea cu unul sau cu doi, ținea cu toți 13.

Dar apropo de numărul restrâns de locuri de atunci, acum unii consideră că sunt foarte mulți actori pe piață pentru că sunt multe locuri la aceste facultăți.

Așa este. E o defecțiune. Ar trebui să sondezi cumva piața, să știi de câți actori ai nevoie, de câți regizori ar fi nevoie. Îți dai seama, se eliberează niște locuri, unii actori ies la pensie, alții, Doamne ferește, mor, dar ar trebui făcut un calcul matematic. Dar asta ar trebui să fie făcut și la doctori și la profesori.

Sunt foarte multe școli de teatru și foarte multe locuri în aceste școli. Nu ai voie să faci asta cu bună știință, adică să scoți șomeri pe bandă.

Ies foarte mulți actori, sunt foarte mulți talentați, dar pe piața asta, care e sufocată, e foarte greu să mai faci distincția între un om talentat și un om care se chinuie sau poate nu are o zi bună și vine la un concurs, la o audiție și nu e bun în ziua aia.

Din păcate, în meseria noastră, trebuie să fii foarte bun de la ora 9 la ora 10 sau de la cât e nevoie. Trebuie să te simți bine, să nu te simți rău fix între orele 19 și 21.30.

“Marius Manole a ținut morțiș ca eu și Radu Afrim să ne întâlnim.”

Ați avut vreun moment când v-ați simțit foarte rău fizic și a trebuit să jucați?

Da, am avut un moment în care am făcut o hernie de disc, mi-a paralizat un picior, aveam spectacol, nu am anulat, am jucat, eram practic într-un picior, însă după aceea am ajuns direct la spital și am suportat o operație.

Cum ați ajuns la TNB?

Eu am avut un traseu ușor pentru că sunt rezultatul școlii de Teatru. Am dat un concurs în anul în care am absolvit, l-am și luat. Directori erau atunci domnul Cojar, Dumnezeu să îl odihnească, era șeful de catedră la Facultatea de Teatru și domnul Gelu Colceag, care era decanul Facultății de Teatru, pe când eu eram studentă.

Au văzut examene, mi-au văzut dezvoltarea și am fost racolată, ca să zic așa. Și nu numai eu. Am fost vreo 6-7 oameni care am intrat, toți am fost rezultatul școlii.

A fost vreo întâlnire cu un regizor care v-a marcat cariera?

Categoric întâlnirea cu Radu Afrim. Pentru că eu am intrat la TNB și, până atunci, eu aveam roluri nesemnificative, cumva m-am pregătit pentru olimpiadă și am stat pe banca de rezerve.

Și cum v-a remarcat Radu Afrim?

Nu m-a remarcat. Marius Manole a ținut morțiș ca noi să ne întâlnim. Și ne-am întâlnit la proiectul Hoți. A fost o întâlnire care a început un pic cu sincope, pentru că și eu și Radu suntem doi oameni sensibili și ne-a fost un pic frică să ne apropiem unul de celălalt, după care a fost un mariaj fericit, să zic așa. ( râde)

Se vede! Și cum e lucrul cu Radu Afrim?

Te iubește, te adoră, dă cu tine de toți pereții, na, ca într-un mariaj. (râde)

Nu, e o relație de iubire, până la urmă, pentru că un om dacă mizează pe tine în proiectele lui și dacă tu îți dorești să continui lucrul cu el, asta nu înseamnă decât o chimie fantastică între oameni.

Am auzit opinii complet diferite referitoare spectacolele lui, parcă provoacă impresii la extreme. Dumneavoastră cum vă regăsiți în lumea aceasta imaginată de Radu Afrim?

Exact!

Nu-mi dau seama, când ești înăuntrul poveștii, nu te gândești la asta. Nu te gândești, aoleu, vin spectatorii și nu o să mă placă. Nu. Tu îți faci povestea, intri în mecanismul ăla, e un mecanism al naibii de bine pus la punct, și trăiești acolo, în căsuța aia de păpuși.

E îmbucurător când oamenii apreciază munca noastră, eu fac parte din patru distribuții fericite ale lui Radu, ca sa zic așa, pentru că toate cele patru spectacole au prins foarte bine.

Ați putea spune că există un rol cu care vă identificați ca actriță? Cum ar fi mama lui Apostol Bologa.

Nu, eu nu mi-am pus problema așa. Da, poate că dacă mama lui Apostol Bologa a fost un rol premiat, poate că va rămâne în conștiința spectatorilor, nu știu, eu sper să nu fie unicul. (râde) Pentru că e un drum lung înainte și sper să mai fie întâmplări așa fericite.

Dar, da, până acum să zicem că mama lui Apostol Bologa ar fi emblematic, însă eu țin în egală măsură și la celelalte personaje, fiindcă spre norocul și șansa mea, am făcut roluri extrem de diferite. Nicio femeie nu a semănat cu cealaltă.

Cum v-ați simțit în rolul respectiv, mama lui Bologa?

Rolul nu e de foarte mare întindere, dar e foarte important pentru Apostol Bologa, cum sunt și alte roluri, pentru că el interacționează cumva cu toată lumea.

Ce cred că a câștigat este emoția extraordinară care e între cele două personaje, care sunt, de fapt, doar o mamă și un fiu. Pot fi orice mamă și copil pe lumea asta. Nu mi-am propus să fie într-un fel, scriitura lui Rebreanu și modul în care Radu a spus povestea m-au ajutat foarte tare.

După ce ați primit premiul UNITER, s-a schimbat ceva, v-a ajutat cu ceva?

Nu, m-am îmbrăcat frumos, m-am dus într-o seară la Cluj și a fost o bucurie normală pentru seara respectivă. Ca amuzament, mă întreba un ziarist înainte de Gala UNITER, “ce o să faceți dacă o să câștigați premiul?”. Nu știu, o să merg tot la Mega din colț să îmi fac cumpărăturile. (râde) Nu știu ce își imaginează lumea că s-ar putea întâmpla.

Poate să primiți mai multe roluri?

Ai să râzi, de când s-a întâmplat asta nu am primit nicio propunere. (râde) Cred că înainte veneau mai multe, acum vin mai puține. (râde)

“Calitatea unui spectacol nu stă neapărat în costurile lui, ci în intenția ta de a spune ceva despre un text sau despre un actor. Se poate face teatru bun și într-o sufragerie.”

Lucrul în film cum vi se pare?

E același lucru, numai că lucrezi cu alte mijloace și toate le dai pe minim, dai sonorul mai încet. (râde)

E adevărat, în film lucrurile sunt un pic mai complicate, pentru că sunt câțiva regizori de film care cumva apelează la aceiași actori, dar asta nu înseamnă că tu ești un actor slab sau nu ai ce să cauți, pur și simplu oamenii ăia nu au nevoie de tine în momentul ăla.

Vi se pare că se comportă diferit regizorii de film față de cei de teatru?

Da, pentru că energia care e la o zi de filmare e cu totul alta decât într-o zi de repetiție. Sunt exact două emisii diferite. Dar sunt convinsă că un regizor precum Cristian Mungiu, pe care eu îl apreciez foarte tare, ar putea face un spectacol de teatru fabulos, cum sunt convinsă că Radu Afrim ar putea să facă un film minunat.

Mergeți să vedeți alte spectacole de teatru?

Da, merg, sunt un spectator bun. Desigur că merg la colegi, dacă aflu că proiectul e bun, musai mă duc să îl văd. Iar dacă aud că proiectul îi pune într-o lumină slabă, nu mă duc, îmi fac rău și mai bine nu mă duc.

Ați vrea să lucrați și în zona de teatru independent?

Da, sigur, dar nu a venit nicio propunere. E o problemă, că fiind într-un teatru așa de mare, programele sunt foarte stricte, aș putea încurca oamenii din teatrul independent. Dar da, mi-aș dori foarte tare să fac teatru independent.

Și mi-aș dori să joc cu regizori tineri, care au acum ceva de spus.

“Degeaba 0,5 din populație face ceva. Practic, e o frecție la picior. Dar nu avem ce să facem decât să mergem înainte, sperând că 0,5 ăla o să fie 95.”

Ce spectacol ne-ați recomanda, care v-a plăcut?

Pescărușul lui Andrei Șerban, de la Unteatru. Și acolo se întâmplă lucruri foarte interesante în teatrul ăla.

Dar cum vă explicați că cei de la Unteatru reușesc să facă spectacole bune cu costuri minime?

Calitatea unui spectacol nu stă neapărat în costurile lui, ci în intenția ta de a spune ceva despre un text sau despre un actor. Se poate face teatru bun și într-o sufragerie.

Când ieșiți din universul frumos al teatrului și mergeți pe stradă, la metrou, în trafic, cum vă simțiți în București, cum vi se pare că merg lucrurile?

Nu merg bine deloc. Dar ce să facem, mergem înainte. Aș vrea să trăiesc momentul în care țara asta ar merge ca Elveția, dar e greu…

Vă demotivează cumva?

Nu, nu mă demotivează. Îmi găsesc cu familia mea, cu teatrul, bucățica mea de fericire și funcționez acolo cât pot de mult și cinstit.

Cred că dacă ești un cetățean onorabil, care își plătește taxele, își educă copilul cum trebuie, îi respectă pe cei din jur, cred că e o formă de acțiune civică.

Numai că e al naibii de greu cu oamenii, asta mi se pare cel mai dificil la ora asta.

Dar de ce credeți că există răutatea asta în oameni?

E lipsă de educație la cote fantastice. Și degeaba 0,5 din populație face ceva. Practic, e o frecție la picior. Dar nu avem ce să facem decât să mergem înainte, sperând că 0,5 ăla o să fie 95.

Ce altceva vă place să faceți, în afară de teatru?

Sunt mamă de adolescent și asta îmi ocupă cam tot timpul. (râde)

Nu, ca tot omul, citesc, mă uit la filme, călătoresc. Un om normal și simplu.

Pentru generația fiului dumneavoastră care credeți că sunt cele mai mari pericole?

Pe mine mă înspăimântă ce văd. Riscurile sunt cumva și acasă și la școală, în fond copiii sunt rezultatul părinților lor și au acolo marja de libertate în care pot acționa. Din fericire, eu sunt mama unui adolescent domol și atunci e un pic mai simplu, dar oricum ar fi, nu e ușor.

Se tot vorbește despre felul în care s-a schimbat comunicarea, despre dependența de telefon. Vi se întâmplă să vorbiți cu el și să stea pe telefon?

Da, ca toată generația lor. Sunt dependenți de toate aceste obiecte, poate și noi am greșit când le-am cumpărat, poate nu ar fi trebuit, dar asta e viața lor și noi trebuie să ne adaptăm, cum și părinții noștri s-au adaptat la viețile noastre.

Și ca să ne întoarcem cumva de unde am pornit discuția, tatăl dumneavoastră a apucat să vă vadă jucând?

Da, da, m-a văzut în spectacole. E foarte greu cu familia pentru că ei se uită cumva extrem de subiectiv la tine, nici nu îți dai seama dacă are sau nu talent pentru că te uiți la un om din familia ta. Din păcate, nu au văzut Pădurea Spânzuraților, hitul meu (râde), dar în curand o să vină.

Natalia Călin poate fi văzută jucând în spectacolele Trei surori, Pădurea Spânzuraților, Între noi e totul bine, Lut, Memoria Apei, Revizorul și Terorism, la TNB și în Și negru și alb și gri, Peretele și în Un tramvai numit dorință, la Teatrul Metropolis.

The post Natalia Călin. De la banca de rezerve la roluri strălucitoare appeared first on Cultura la dubă.

A regizat spectacole la unele dintre cele mai importante teatre din întreaga țară și a reușit să schimbe inclusiv imaginea bătrânicioasă pe care Teatrul Național București o căpătase până la redeschidere.

Năpasta, Castingul Dracului, Bizoni, Tihna și Între noi e totul bine sunt câteva dintre spectacolele care i-au adus notorietate în România și apreciere, în special din partea unui public tânăr, dornic de schimbare și deschis către nou.

Pădurea Spânzuraților a trecut, însă, pragul publicului tânăr și a pătruns în inimile unor iubitori de teatru de neclintit până de curând. Iar acum, Afrim este din nou în centrul atenției cu spectacolul Trei Surori, un scenariu (ne)firesc de liber, cu mari șanse să atingă succesul pe care l-a avut cu Pădurea Spânzuraților.

A copilărit în Ardeal și a făcut armata în Bărăgan, și-a dorit să devină regizor de film, dar a ajuns regizor și scenarist de teatru.

Crede în refugiul în propriul interior, atunci când exteriorul românesc este rece și dezamăgitor, dar militează, în același timp, pentru curaj și libertate, atât în artă, cât și în societatea civilă.

Cei mai mulți oameni te știu drept regizorul de teatru Radu Afrim, dar aș vrea să ne spui câte ceva despre copilăria și adolescența ta, unde ți le-ai petrecut și cum au fost pentru tine?

Copilăria mea e legată de un orașel ardelean (Beclean) și vacanțele copilăriei în două sate de lânga el unde, pe atunci, trăiau bunicii mei. În vacanțe am cunoscut vag munca pământului, n-a fost marea mea pasiune, mai ales că lucram pe pământul CAP-ului pe atunci.

Văd totul în clarobscur cumva, ne întorceam seara, aproape noaptea de la câmp, stăteam în vârful carului, în fan. Incredibil cât e de departe timpul acela! Aproape că nu mai e al meu. Pare trecutul altcuiva care nu-l revendică. Și eu l-am înfiat. Pentru că trecutul ăsta statea afară, în ploaie, în fața ușii mele.

Dar munca pământului a revenit ani mai tarziu, în liceu, o dată cu practica agricolă care dura din septembrie uneori până în decembrie. Era distracție, iar amintirea pauzelor de zacuscă e fără egal. Comunismul at his best (râde).

Apoi e armata pe care am facut-o în orezăriile din Bărăgan. Ieșeam în noiembrie pe la cinci dimineața, în câmp, să culegem porumbul. Altadată mergeam la plantat de pomi în satele din Ialomița. Era magic. Știam că lucrurile astea nu se vor repeta și de aceea le-am păstrat adânc în mine.

Nu știu dacă voi avea puterea să scriu un scenariu despre cele 16 luni de armată pe care le-am făcut. Dar ar fi o lovitură (râde).

Mi se pare vulgar să epuizez copilăria și adolescența într-un răspuns. Asta e perioada din care ne luăm energia pentru tot restul vieții, e un timp mitic din care ne inspiram și la care probabil cumva ne întoarcem. Sub o formă sau alta. Într-un regn sau altul.

“Ne-am făcut-o cu mâna noastră, cu lipsa noastră de atitudine, cu lașitatea pe care o afișăm fără jenă de 30 de ani. Fără să mai punem anii ceaușiști.”

Radu Afrim

Când și cum ai știut că vrei să regizezi teatru?

Târziu de tot. Însă știam că nu voi regiza tocmai „teatru”. Și acum le spun mereu actorilor la repetiții când nu-mi place ceva : „acum ce faci, joci teatru? Te rog, fără.’’ Pot să-ți confirme. Chiar și când văd un film, cea mai mică nuanță de teatralitate la vreun actor mă zgârie pe urechi și nu mai vreau să văd filmul. Altceva e când mă uit la filmele mute. Acolo da, acolo există o alchimie secretă a începuturilor. Și începuturile sunt naive. Și eu ador arta naivă.

Am vrut să fac film, dar m-am luat cu arta spectacolului și am uitat de dorința mea de a face film. Am intrat într-un vertij, adesea risc să mă confund cu peisajul, lupt împotriva acestui fapt. Când trendul e prea „in your face’’ eu militez pentru un teatru poetic. Și social. Însă nu impersonal. Când trendul e să vorbești despre marginali eu as prefera să iau o pauza de la acest subiect despre care vorbesc de aproape douăzeci de ani. Dar chiar în aceste vremuri nu se poate. Asa mi-a zis și Cehov ultima dată când l-am sunat. Noi niciodată n-am dus-o prea bine, acum, însă, toată lumea e în cădere liberă și artiștii sunt printre primii care trebuie să vorbească despre asta. Și să acționeze. Mai ales dacă politicienii n-o fac.

Regizorii trebuie să propună directorilor de teatre subiecte sociale și dacă proiectele stau în picioare, nu cred că refuzurile vor veni. Sau sunt naiv? Nu cred.

Revenind, mai mult m-a forțat un amic să dau la teatru, eram sătul de cărți, terminasem filologia, eram intoxicat de teatrul francez clasic, aveam examene pe toamnă din literatura franceză, detestam Moliere (n-am pus niciodata în scenă), Beaumarchais mi se părea superficial, iar Labiche oribil. Nu horror (ar fi fost cool). Cu Voltaire eram ok. Eu mergeam de mână cu Baudelaire, cu Rimbaud, cu Mallarme. Doar că ăștia n-au scris teatru.

Dialogurile de la teatru mi se păreau puerile, monoloagele lui Shakespeare erau atât de prost traduse și rostite, încât doar snobii puteau avea orgasm la așa ceva. Îmi era greu să cred că voi reuși să schimb felul în care le vedeam pe toate astea. Și nu știu dacă am reușit până acum. Poate parțial doar.

Primul spectacol al tău pe care l-am văzut a fost Năpasta. Era ceva cu totul inedit, mai ales pentru un spectacol montat la TNB. Cum a fost colaborarea cu Caramitru și ce a însemnat pentru tine acel moment?

Pai ce facem? nu mi-ai vazut hiturile de tinerețe? (râde). Alți regizori vorbesc toată viața lor despre un spectacol pe care l-au facut acum 60 de ani. Eu n-o să ajung la vârsta să pot face asta. Pe vremea lui Săraru, TNB era un teatru indezirabil pentru regizorii tineri, erai compromis dacă montai ceva aici pe vremea lui, îți pierdeai fanii automat. Chiar și ca spectator erai dubios dacă veneai prea des aici.

Atunci era în vogă Odeon, apăruse Act, lumea dădea năvală la Green Hours. Încă mergea binișor chiar Bulandra (teatru care a fost în comă decenii întregi și care cred c-o să-și revină acum că are o directoare tânără).

Deși la TNB încă jucau marii actori gen Marin Moraru sau Dinică, nu existau spectacole de referință. Pe mine nu mă scoți din casă la „Take, Ianke și Cadîr’’.

Când nici nu speram că voi monta vreodată la TNB (și nici nu-mi doream, repet) m-a sunat Caramitru. Am făcut Avalanșa, care a avut un start bun, la vizionare era o comisie condusă de Beligan, Sanda Manu și alte voci importante. Primul a vorbit Beligan, era fascinat de ce văzuse, actorii își mai amintesc, a zis că n-a mai văzut așa ceva. Îți dai seama că toți cei care au urmat după el nu puteau spune altceva (zâmbește).

Apoi teatrul a intrat în reconstrucție, eu am deschis sala Media cu Năpasta și mie mi-a plăcut foarte mult. Am simțit că și în TNB pot avea toate libertățile din teatrul privat sau din provincie. Am profitat de asta. Actorii erau de partea mea.

Trebuie să mărturisesc că niciodată Caramitru n-a intrat peste vreo idee de-a mea la vizionare. De fapt, nu-mi amintesc să mă fi cenzurat pe undeva vreun director. Aici sau în altă țară. Motiv pentru care îi suspectez pe unii regizori tineri de lipsă de curaj sau de prea puțină libertate interioară atunci când fac spectacole conformiste. Sau de aplatizare precoce.

“Există tineri actori pe care școala îi îmbătrânește. Ăștia sunt cei care cred tot ce li se zice la școală.”

Am observat că la unele spectacole vii la intrarea în teatru și te ocupi personal ca studenții la UNATC să poată intra la spectacole. La vremea aceea, la Năpasta, se stătea și pe scări și pe jos. De ce e important pentru tine ca tinerii să aibă acces la spectacolele tale?

După tragedia Colectiv e interzis să se stea pe scări. Pompierii teatrelor nu iartă, nu pot fi mituiți, sunt șefi. Făceam asta de pe vremea când lucram doar la Green Hours, deși acolo ideea era ca patronul să facă bani. Unii dintre cei pe care-i băgam atunci în sală și care erau elevi, acum sunt regizori și, evident, mă contestă (zâmbește). Alții au plecat în străinătate și scriu mereu că singurul lucru de care le e dor sunt spectacolele astea. Alții vin în continuare, au familii și își aduc copiii la spectacolele mele de acum. E fascinant. E un miracol.   

Mă feresc să vorbesc despre efectul spectacolelor asupra oamenilor, de fapt cred că e efectul pe care sinceritatea extremă îl poate avea asupra oricăruia dintre noi, spectacolele mele sunt sincere, chiar dacă uneori sofisticate, spectatorii se regăsesc măcar într-unul din oamenii din scenă. La diverse vârste.

Revenind puțin la Năpasta, totuși, în ciuda succesului de care s-a bucurat, spectacolul nu a mai fost programat în anii următori. De ce?

Asta rămâne o enigma. Da, Năpasta a trăit inuman de puțin. S-a încercat mutarea lui la o sală mai mare pentru că aducea spectatori, apoi au plecat din oraș colaboratorii tineri, e drept că puteau fi înlocuiți, Luiza Zan s-a dus definitiv în secuime și are două fetițe splendide, apoi Crina Semciuc a rămas gravidă și bine a făcut, eu mă certasem cu Emilian Oprea, etc…

Și, în fond, teatrul e arta momentului, nu trebuie să forțăm. E bine că el rămâne în memoria cuiva. La cinema vezi cum filmul premiat la Cannes acum 30 de ani nu mai interesează pe nimeni. Nici ca stilistică, nici ca subiect. Nu-mi doresc asta.

Lucrezi cu foarte multe teatre din țară, cu diverși actori. De ce este importantă pentru tine această diversitate și răspândirea artei tale în toată țara?

Sunt oameni care nu pot să respire în afara Bucureștiului. Se sufocă. Eu mă adaptez. Încă îmi place să schimb peisajul, oamenii, stările. Deși chestia asta e repetitivă. Sunt teatre în care lucrez a șasea oară. Cunosc actorii, pot să-mi fac distribuțiile relativ ușor.

Se pare că și acolo oamenii s-au obișnuit să aibă periodic un spectacol al meu. Pe de alte parte, există orașe unde nu sunt chemat. Unul din ele e orașul unde mi-am făcut studiile de teatru, Cluj. Nu mi se pare deloc paradoxal. Cunoscându-mi breasla (zâmbește).

Apoi există un oraș de care eram foarte legat pe vremea când directoare era minunata Veronica Dobrin. Vorbesc de Brăila. Am făcut acolo spectacole pe care elevii le vedeau de câte 16 ori. Era o perioadă benefică pentru acel teatru. Apoi au dat-o jos pe linie politică, au venit oameni care nu aveau nimic în comun cu spiritul acelui oraș și teatrul a devenit și el palid.

În acest moment mi se pare foarte friendly trupa de la Naționalul din Craiova, deci oltenii, apoi ador să lucrez cu ungurii și secuii și e super ok și la moldoveni (zâmbește). Vorbesc de acest moment. Nu știu ce va urma.

“Tinerii de azi cunosc supereroii americani, dar e posibil să nu le spună nimeni că tinerii ca ei au murit acum o sută de ani pentru un ideal. Și că acei tineri pot fi numiți fără teamă eroi.”

Lucrezi, de asemenea, cu foarte mulți actori tineri, ba chiar se poate spune că ești unul dintre regizorii care au promovat în special tinerii. De ce?

E amestecat. Oricine ți-ar zice că preferă energia tânără, corpurile care se pot contorsiona încă, faptul că tinerii pot fi convinși mai usor să se arunce în penibil împreună cu tine, etc. În plus, e ok să existe generații de regizori care îmbătrânesc împreună cu actorii lor. Deci, în cazul meu, ăștia nu mai sunt chiar tineri. Și nu i-am lăsat de izbeliște.

Și apoi am întâlnit seniori care fac minuni pe scenă. Încă de la primul meu spectacol am facut asta. Să știi că atunci când există conflicte între regizor și trupa de actori, seniorii, cu înțelepciunea lor, sunt de partea regizorului (râde). Cu asta am spus totul.

Există și tineri actori pe care școala îi îmbătrânește. Ăștia sunt cei care cred tot ce li se zice la școală. Ei uită să se întoarcă mereu la ce erau ei inainte de a intra în institut, la simțurile lor de atunci, să lupte cu profesorii care (cu putine excepții) sunt actori fără carieră, dar cu multe frustrări. Îmi vin acum în minte doi profesori de la Iași care sunt și mari actori: Tatiana Ionesi și Emil Coșeru. Ei au ce să-i învețe pe studenți.

Evident că mai sunt și alții. Uite, la Târgu Mureș, la unguri, fabuloasele actrițe Fulop Erzsebet și Katalin Beremkeri, care predau la institut. Dar nu despre profi era vorba în întrebarea ta. E de datoria noastră să descoperim tineri talentați. Pentru că tinerii netalentați sunt gata descoperiți.

“Sper că acum, cu Trei surori, le-am bulversat un pic orizontul de așteptare celor care mă iubeau necondiționat pentru Pădurea Spânzuraților.”

De un an încoace, Pădurea Spânzuraților a fost probabil cel mai discutat spectacol de teatru. De ce ai ales să montezi Pădurea Spânzuraților, un text literar celebru, cu un o adaptare cinematografică la fel de celebră și de ce la TNB?

Aici l-a vrut Caramitru. M-a sunat să-mi propună o dramatizare deja existentă. Nu am încredere în dramatizările altora, prefer să mi le fac singur. Pentru că dramatizarea interferează undeva deep de tot cu regia.

Apoi, e falsă impresia că e un roman celebru, poate o fi fost pentru noi sau pentru cei de dinaintea noastră, însă dacă ți se pare că tinerilor le e cunoscut, te invit să faci un sondaj. Tinerii de azi cunosc supereroii americani, dar e posibil să nu le spună nimeni că tinerii ca ei au murit acum o sută de ani pentru un ideal. Și că acei tineri pot fi numiți fără teamă eroi. Fără prefixul „super’’.

M-a interesat conceptul de Conștiință și avatarurile ei de-a lungul timpului. Intr-o societate cu o structură destul de șubredă cum e a noastră. Cu o verticalitate îndoielnică. Dar nu vreau s-o spun mai bine decât Cioran (zâmbește).

Spectacolul a fost văzut de un număr record de spectatori, e un mic miracol acest fapt, însă pentru mine e riscant. Sper că acum, cu Trei surori, le-am bulversat un pic orizontul de așteptare celor care mă iubeau necondiționat pentru Pădurea Spânzuraților (zâmbește).   

Richard Bovnoczki povestea într-un interviu pentru Cultura la dubă că tu ai văzut Pădurea Spânzuraților doar la avanpremieră, apoi l-ai revăzut abia după un an. De ce nu l-ai mai văzut în tot acest timp și cum ți s-a părut la un an distanță?

Nu m-am nimerit în oraș niciodată când s-a jucat, eu fac, în medie, 5 spectacole pe an, în diverse locuri.

De ce anume nu am fost la premieră voi explica acum. Publicul de premieră e foarte ostil. Vin în mare parte oameni cu aer de cunoscători, atât de cunoscători încât mă bușește râsul, eu nu am același background cultural ca ei, nu suntem din același film pur și simplu, cultura mea vine pe alte filiere și viața mea se întâmplă în altă parte. Și nu ne-am prea intersectat. Ceea ce nu înseamnă că nu-i respect.

Doar că nu vreau să vin la premieră să-i văd cum își dau ochii peste cap și cum pufăie în sală. Sau se uită urât la un tânăr care chiar vrea să râdă la o poantă de pe scenă. Eu la premiere mereu mă rog de la depărtare pentru actorii de pe scenă, să aibă putere să lupte până la capăt cu această ostilitate foarte perversă și agresivă.

“Am vrut să dialoghez cu Cehov, de fapt, să continui un dialog pe care l-am avut cu el la telefon și în care mi-a confirmat că e ok ca Irina să stea tot spectacolul în chiloți pe scenă.”

Acum ai un nou spectacol la TNB, Trei Surori, un spectacol pe care l-am simțit ca fiind foarte apăsător. Ce ai vrut să transmiți prin această montare?

Nu e deloc apăsător. Ceea ce vedeți voi din sală e chiar luminos. Apăsătoare sunt uneori repetițiile la care voi nu aveți acces, apăsătoare e pentru actori seara premierei în care sunt invitați de către instituție niște spectatori de carton. Care iau locurile unor oameni care chiar ar fi dorit să vadă spectacolul. Voi stați trei ore în niște scaune comode. Și vă bucurați sau strâmbați din nas. Ce e apăsător aici? e un spectacol despre viață și nu-mi amintesc prea multe momente în care viața să nu fi fost apăsătoare. Deși decent ar fi să nu ne plângem de asta.

Am vrut să dialoghez cu Cehov, de fapt, să continui un dialog pe care l-am avut cu el la telefon și în care mi-a confirmat că e ok ca Irina să stea tot spectacolul în chiloți pe scenă. Și că pot să pun liniștit în loc de samovar un vas pentru ceai de la Ikea. In rest, detalii.

Și mi-a zis să uit de spiritul rus că n-avem noi treabă cu el. Zis și făcut. Am pornit de la o replică a Irinei, „ce gânduri minunate mi-au trecut prin minte’’, pe care ea o trimite prin sms către un destinatar necunoscut, în timp ce iubitul ei doarme lângă ea.

Faza e că autorul rus nu ne spune aproape niciodată care sunt gândurile astea. Cehov n-a scris teatru de introspecție. Fetele alea zic că le trec gânduri minunate prin minte și apoi se apucă și vorbesc despre altceva.

De ce se temea Cehov să ne spună gândurile lor cele mai intime? Când l-am întrebat asta mi-a zis că și pe vremea lui lumea dorea comedie. Și că e evident că gândurile surorilor Prozorov nu erau prea funny. Răspunsul lui nu m-a ajutat cu nimic. Așa că le-am umplut pe fetele astea de iubire. Pentru că la Cehov ele nu prea iubeau.

În schimb, doreau ca universul să le iubească. La mine abia o pot duce. În scenariul meu (ne) firesc de liber, Irina îl iubește enorm pe Tuzenbach și suferă infinit atunci când îl pierde, inițial doream ca și Mașa să-și iubească soțul și să fie devorată între iubirea asta și Verșinin, pe parcursul repetițiilor am renunțat la idee.

Cât despre identitatea sexuală ambiguă a lui Andrei, asta se vede din avion, adica din scrierea lui Cehov. Deci Andrei iubește. Fără opreliști. Natașa e cea mișto femeie dintre toate. Nici urmă de vulgaritate la ea în spectacolul meu. E singura care cunoaște maternitatea, e implicată în acte de caritate și eco-activism. Are o religie solară. De aici a început scenariul meu.

“Așteptările de la Revoluție au fost înșelate în mare măsură. A venit Iliescu, un stalinist ordinar care a dat undă verde unui capitalism penal, a stricat totul. Cum i-am dat voie să facă asta, nici până azi nu-mi dau seama.

Lumea culturală românească este bântuită de tot felul de scandaluri și de lipsa finanțării. Ce crezi că ar trebui să se întâmple pentru ca acest domeniu să primească mai multă atenție?

Să fie prezent la împărțirea banilor și cineva care a citit vreo trei cărți bune la viața lui. Sau care a mai intrat prin muzeele lumii și l-a lovit în moalele capului frumusețea unei picturi. Ne batem cu pumnii în piept că avem o cultură uriașă în urmă, nu e așa deloc, avem începuturi de culturalizare a poporului mereu întrerupte de istorie sau pur și simplu de oameni politici dubioși, avem mari artiști care s-au cărat dincolo să poată experimenta pentru că aici li s-a spus că la noi are trecere doar ciobanașul lui Grigorescu și câteva replici ale lui. Și nimic altceva. Și cât de mult s-au înșelat cei care au spus asta. Și cât de puțin s-au înșelat cei care au plecat.

Cât despre scandaluri, ele sunt peste tot în lume, mereu cineva dorește să ia subvențiile celuilalt și de aici începe o hatereală interminabilă între cel care a pus mâna pe bani și cel care scrie proiecte 24 din 24 h și nu ia bani de la niciuna dintre puținele surse existente. E utopic să crezi că cineva va separa vreodată politicul de cultură. Nimeni nu e perfect. Nici măcar societatea în care ne chinuim să respirăm. Din ce în ce mai mult, cu masca de unică folosință pe gură și pe nas .

În curând, se vor împlini 30 de ani de la Revoluție. Cum ți se pare că arată țara noastră la 30 de ani distanță de la căderea comunismului?

Cum arată? a ramas o țară rece. Cu fețe căzute pe gânduri sumbre, mai ales acum, iarna. Măcar de-am fi o țară nordică! (zâmbește)

Dacă nu alegi o destinație kitsch-exotică din Maramureș sau dacă nu poți să atingi înălțimile alpine, adică dacă nu ții pasul cu cele câteva capre negre care ne-au mai rămas, e mai bine să te refugiezi în tine. Sau să te adăpostești la umbra unui adevăr dezvelit de tot sclipiciul publicitar al acestui sezon. E mai onest. În momentele mele de intimitate nu mă interesează cum arată, de fapt, țara mea, ci doresc să găsesc un loc fizic sau spiritual în care să fiu cât de cât ok. Care să-mi dea o stare pozitivă. Și cred că mulți fac asta. Și există în interiorul hărții astfel de puncte. Pe care le punem la suflet.

Tu cum ai trăit Revoluția?

Eram student la Filo la Cluj, în primul semestru al primului an. Prin cămin se vorbea despre ce se întâmplă în Timișoara. Studențimea de atunci era bataioasă. Era activă social. Studenții  aveau un cuvânt greu de spus. Și sperau la un viitor în care să poată să arate de ce sunt în stare. Pentru ce s-au pregătit.

Evident, așteptările au fost înșelate în mare măsură. A venit Iliescu, un stalinist ordinar care a dat undă verde unui capitalism penal, a stricat totul. Cum i-am dat voie să facă asta, nici până azi nu-mi dau seama.

Ne-am făcut-o cu mâna noastră, cu lipsa noastră de atitudine, cu lașitatea pe care o afișăm fără jenă de 30 de ani. Fără să mai punem anii ceaușiști.

Să revin. Până în 21 decembrie ne-au trimis în vacanță, era mai convenabil să nu fim adunați toți în același loc, să ne cărăm fiecare în orașele lor, în satele lor. Asta era ok pentru ei. Sau așa credeau. Eu am plecat la ai mei, în orășelul meu din Ardeal, care deși nu dusese lipsă de securiști, de apă caldă și de foametea de după raționalizarea alimentelor, a fost mai degrabă pasiv la întâmplările din țară. Practic, ce se putea face acolo? Pe cine să arzi pe rug? securiștii au fugit urgent înspre Cluj, că e cel mai aproape, bănuiesc că acum prosperă pe acolo și copiii lor votează în continuare cu comuniștii, deși lucrează în multinaționale capitaliste.

Uitându-mă la tv, văzând chemările insistente la lupta cea mare, am vrut să iau trenul înspre București, cred că multa lume a simțit asta. Nu știam ce aș fi putut face odată ajuns acolo, cred că mai nimic. Mai mult aș fi încurcat.

Te-ai gândit în vreun moment să pleci din țară?

De tot? nu. Nu a fost cazul. Îi înțeleg însă perfect pe cei care se gândesc s-o facă și chiar au făcut-o. Au plecat mulți prieteni, vecini, spectactori buni pe care-i aveam. Cea mai gravă pierdere sunt medicii. Dar nu e o plecare pe lumea cealaltă, trebuie să ne obișnuim cu asta. Unii sunt mai prezenți în viața socială a României decât mulți din cei care (supra)viețuiesc aici.

Recomandă-ne un spectacol de teatru (nu al tău) pe care să îl vedem.

Pot să vă recomand chiar patru. Niciunul, însă, nu e în București.

În capitală parcă există încă teama regizorilor de a nu supăra pe cineva, de a nu înșela orizontul de așteptare al breslei, prea puțină lume se gândește că spectatorii vor ceva nou, vor să fie provocați. Sau pur și simplu ignoră faptul că, din fericire, există și un public nou.

Și dacă, pur și simplu, lipsește curajul? se pare, însă, că în unele spații independente se întâmplă lucruri. Vorbesc de multe ori cu actori tineri nemulțumiți de ceea ce li se dă să joace în teatrele de stat și atunci ei merg în zona independentă să arate ce pot să facă. Apoi se întorc la serviciu la stat.

Eu nu bag mana în foc că m-ar interesa tot ce se face la independenți (zâmbește). Dar nu contează ce mă interesează pe mine. 

Vă recomand spectacole de provincie : unul e la Timișoara, făcut de Lidia Vidu cu nemții de acolo – Jurnal de Timișoara, altul e făcut de Ada Milea la Piatra Neamț – Amintiri din copilărie, ar mai fi piesa Alexandrei Badea, regizată la Naționalul din Craiova de Florin Caracala – White room și la Sfântu Gheorghe, la teatrul secuiesc, un spectacol al lui Bocsardi Lazslo – Alice.

Adevărul e că nu prea am timp să văd teatru. La ora la care se joacă, eu muncesc încă.  

The post Adăpostit la umbra adevărului. Radu Afrim. appeared first on Cultura la dubă.

Nota redacției: Am primit textul de mai jos de la o cititoare a site-ului nostru, Cultura la dubă, și am decis, cu acordul ei, să îl publicăm pentru a arata bucuria pe care arta o poate aduce în viața cuiva. Mihaela Scânteie este din Brașov, a scris acest material în tren, când se întorcea de la spectacolul de teatru Pădurea Spânzuraților, pe 8 Decembrie 2019 și și-a făcut curaj să ni-l trimită pe 28 decembrie.

Pădurea Spânzuraților

La Teatrul Național București ultima dată am fost în iulie la Congresul USR, deci nu la un spectacol. Dimineața asta am reușit să ajung să văd “Pădurea Spânzuraților” de Afrim. Azi-dimineață, am scris corect, la matineu. Pentru că deși am încercat să iau bilete din timp și am reușit până la urmă, singurele pe care le-am găsit au fost niște bilete ieftine și doar la reprezentația de dimineață.

Ultimul spectacol de Radu Afrim pe care l-am văzut a fost la Sf. Gheorghe – Despre oameni și cartofi.

A fost dur, m-a mișcat tare, îmi amintesc fără să parcurg acum textul acela, ce am scris atunci, în primăvară. Așadar, Afrim mi-era cunoscut, pe Marius Manole l-am văzut în Richard al III lea de Andrei Șerban tot în primăvară, la Bulandra, iar pe Alexandru Potocean îl știam din Portretul Luptătorului la Tinerețe, povestea romanțată despre Ogoranu și Rezistența din Munți. Iar pe Ada Galeș o știam de pe scena brașoveană și pentru scandalul cu Primăria Brașov.

Cartea am citit-o și eu ca orice adolescent pentru BAC. Nici nu mai știu dacă m-a atins foarte tare atunci, însă bănuiesc că nu. Citeam enorm în perioada aia, însă lipsită de disciplină, mult și prost și alandala, tot ce îmi cădea în mână, fără structură și fără să știu să apreciez romane ca “Ion” sau “Pădurea Spânzuraților”.

De văzut piesa era un “must”, au văzut-o câteva prietene și au fost marcate, iar felul în care mi s-a spus “trebuie să vezi piesa asta!” m-a convins să fac drumul ăsta la București, însă nu a fost deloc o povară, din contră.

Timp de 3h.30 (cu pauză) am fost în transă. Pentru că deși au trecut mai mult de 6h de când s-a terminat spectacolul și eu scriu rândurile astea în tren, deși între timp am mâncat, băut și m-am plimbat prin Cișmigiu, deși am mai trecut printr-un mic șoculeț, deoarece am reușit să pierd un alt tren, tot nu mi-am revenit după spectacolul ăsta, care mi s-a părut genial pus în scenă.

Nu poate fi povestită ca un comentariu literar de clasa a XI-a la care se și face referire la începutul piesei. Nu seamănă nici cu filmul și e un fel unic de a privi cartea. Pot spune ce mi-a rămas mie în minte și ce o să-mi rămână veșnic, ținînd cont de cum mi-e memoria. Apostol Bologa, locotonent în armata Austro-Ungară, este anunțat că divizia lui trebuie să lupte în Ardeal ( suntem în 1918 în piesă ) și el spune că nu se poate “Frații nu luptă contra fraților lor!”. / ” Ba da, luptă!” i se răspunde, iar pe ecranul gigantic de pe fundalul scenei rulează scene de la 10 august.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, mi s-a strâns inima, mi s-au înecat niște șoapte în gât. Oare ce am fi noi fără rezistenta aceea din stradă, ce aș fi fost eu fără experiența aceea? Când mi-a fost mai teamă ca atunci pentru viața multor prieteni de-ai mei…?

Înainte de asta, un zgomot asurzitor pe fundal m-a uimit pentru că drujbele tăiau pădurea. Felul în care pădurea era tăiată nu a fost nicicând mai trist ca azi, la o lună de la “Marșul pentru Păduri” și la ani de zile de la începutul jafului continuu al unor mâini criminale din aurul verde. Chestiune de civism? De naționalism? Nu. Doar de constatare tragică a unor adevăruri dure despre țară.

Spectacolul a avut premiera în anul Centenarului. Cred că s-a vrut o întrebare despre felul în care ne-am schimbat noi, ca oameni, despre e(in)voluție. Suntem mai cinici acum, când știm mai multe? Cred că da, pentru că altfel nu-mi explic cruzimea cu care unii semeni spânzură câini în păduri, imagini pe care Afrim le folosește iar pentru a arăta cum am înțeles noi ca popor “civilizația”.

Spectacolul e răscolitoar. Felul în care cântă Lenuța și Teodora Purja cântece vechi românești în grai ardelenesc face pielea de găină fără efort. Nu poți sta impasibil la versuri doinite care plâng feciorii plecați la oaste. “Noi nu am vrut să fim eroi, noi nu am vrut să mergem la război!” e o altă replică ce mi-a rămas în minte pentru că în curând se face vremea să comemorăm alți români, imediat…

Încerc să-mi dau seama ce durea mai tare, orice dialog pe care îl avea Apostol cu Conștiința lui? Felul în care îl iubea mama și îi scria” carte”? Spitalul de campanie, prietenia dintre Apostol și Varga, care a fost și ea pusă la încercare?

Toate astea, dar mai mult lupta lui Apostol să-l găsească pe Dumnezeul copilăriei, acel chip de Iisus al lui Leonardo da Vinci care apare peste toată scena când, aflat pe marginea prăpastiei, Apostol se plimbă printre tineri contemporani care stau cu ochii în telefon și viața se consumă la fel de zbuciumată pe lângă ei sau prin ei sau prin telefoanele lor.

“Iubirea nu a ucis pe nimeni niciodată, doar oamenii ucid în numele ei” îi spune Bologa lui Gross. Asta după ce se îndrăgostește de Ilona și iese din logodna cu Marta pe care nu o iubea. Ilona, care îi spune printre gratii “iubirea trăiește veșnic, fără început și fără sfârșit. Prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înălți până la ceruri”…

Pot eu să zic diferit? Că am mai iubit și eu în viață și mulțumesc lui Dumnezeu că iubesc și acum.

Spectacolul e greu, e lung și e construit fantastic de imaginativ. Jocurile de lumini și umbre, reflectoarele, muzica, fumul, augmentează toate senzațiile. Am ieșit de la el stoarsă, frântă. Am fumat o țigără repede, să mă recompun. Dar asta face Afrim din om. Caută în colțurile Conștiinței fiecăruia de la timiditatea unui sărut al unui bărbat reținut la taina Nopții de Înviere, de la importanța pe care o acordăm unei funcții de general la ce anume înseamnă meseria de gropar sau de tâmplar. Vitejia în ce se mai măsoară? Mai ești dezertor dacă fugi din armată pentru că nu vrei să tragi în frații tăi români? Unde sunt liniile? De ce nu e totul simplu și mai ales nu-i așa că nu e totul doar alb sau doar negru?

Un adolescent lăsat de părinți în grija bunicilor, părinți care compensează lipsa lor trimițîndu-i acestuia haine de firmă, se întreabă și el dacă ar trebui să plece din țară. Însă conșțiința îl întreabă “Ai făcut tu tot ce puteai face pentru țara asta încât să pleci, ai fost în Piață, ți-ai dat foc acolo?” Bun, astea e extrem, Conștiința spune la fel, însă ideea era aceea, de a face tot ce poți pentru a schimba lucrurile aici și apoi în altă parte.

Casa, pe tot parcursul piesei, a fost de toate: discotecă, casă de locuit, cazarmă militară, biserică, sală de judecată, casă parohială. A fost scena iubirii, a luptelor dintre membrii unei familii, a distracției și bârfei armonioase, a întrebărilor și rugilor fierbinți către cer. Adică tot ce e o casă normală românească. O casă vie.

Am plecat deja de o oră din București, mă bucur că operatorul ăsta privat cu care călătoresc mi-a pus și masă și priză la dispoziție pentru a putea scrie. Idee n-am dacă textul mi-e logic și leagă lucrurile fix cum le voiam eu. E un monument de piesă acesta și se joacă tare bine. Costumele, dansurile, felul în care se mișcă actorii sunt spectacole consistente separat de întregul piesei. Aproape toți actorii mi-au plăcut, cel mai mult însă, culmea Ciprian Nicula (Ordonanța Petre – pentru că umorul lui însenina scena) și Natalia Călin (mama lui Apostol Bologa – pentru că atâta căldură și entuziasm eu nu am mai simțit).

În încheiere, reiterez ceva ce cu riscul de a deveni enervantă, voi scrie. Arta, teatrul, cultura, rămân redute ale rezistenței permanente în fața abuzurilor societății și a anumitor politicieni. Trebuie apărate de cât mai mulți dintre noi. Mergeți la spectacolul ăsta, toți suntem datori cu oglindiri sufletești, indiferent de laicitatea vieții noastre efemere.

The post Am mers cu trenul la București ca să văd Pădurea Spânzuraților la matineu appeared first on Cultura la dubă.