“Mămica, unde e mămica mea? Vreau să vină mămica mea!” –  strigă Victor Rebengiuc pe scenă, în finalul copleșitor al spectacolului Tatăl. Pe rândul din fața mea, un tânăr de liceu izbucnește într-un plâns greu de controlat. Colegii din stânga și din dreapta lui îl mângâie și îl țin de mână.

Este o imagine impresionantă.  

Diferența dintre ei și actorul de pe scenă e de peste 70 de ani, însă legătura umană pe care reușește să o creeze Victor Rebengiuc cu publicul nu are legătură cu vârsta.

Aseară a avut loc a 100-a reprezentație a spectacolului Tatăl, pe care Victor Rebengiuc îl joacă la Bulandra de 2 ani încoace. În fața lui au fost aduși campioni olimpici din sport și educație, tineri care abia au început să studieze actoria sau elevi de liceu.

Rând pe rând, au ieșit în lumina foaierului cu ochii înroșiți de plâns, încercând să își ascundă propriile dureri de familie. S-a dorit a fi o seară despre excelență, dar a ieșit, de fapt, o seară despre umanitate.  

***

Spectacolul Tatăl, regizat de Cristi Juncu, a debutat la Bulandra în urmă cu 2 ani. Textul, scris de Florian Zeller, laureat în 2014 al Premiului Moliere pentru cea mai bună piesă și nominalizat în 2016 la premiile Tony și Olivier, a fost tradus în limba română de Carmen Iernilă, iar Raluca Aprodu l-a adaptat pentru scenă.

Filmul “Tatăl”, regizat de Florian Zeller, cu Anthony Hopkins și Olivia Colman în roluri principale, i-a adus lui Zeller Oscarul pentru cel mai bun scenariu, iar pentru rolul tatălui, Anthony Hopkins a primit Oscarul în 2020.

La Bulandra, cu Tatăl, Victor Rebengiuc a reușit să adauge încă un rol memorabil carierei sale. De la prima reprezentație și până în prezent, cele 100 de spectacole jucate până acum au fost mereu sold out. UNITER i-a acordat premiul pentru cel mai bun actor în 2023.

Actorul avea 89 de ani la premieră, iar acum, la 91 de ani, iese după spectacol cu bastonul în mână și salută invitații speciali din foaier, campioni olimpici ai României – Simona Amânar, Marius Urzică, Marian Drăgulescu – “dar eu vă știu pe voi, de la televizor, abia aștept probele de gimnastică!), dar și tineri pe care nu îi cunoaște – “studenți la actorie? Aaaa, artiștii!”, exclamă cu zâmbetul pe buze.

“Domnule Rebengiuc, am văzut tineri studenți la actorie, care abia au început facultatea, plângând foarte tare la finalul spectacolului. Au spus că standardul e foarte ridicat acum pentru ei, după ce v-au văzut pe dumneavoastră. Ce sfat ați avea pentru ei?

Să se ridice la standard!

Cum?

Cum am făcut și noi, generația noastră.

Am muncit, am fost serioși față de profesie, ne-am purtat cum trebuie, nu am pierdut nopți, n-am băut, n-am avut fel de fel de aventuri stupide.

Am muncit, ne-am căznit, am mai citit câte ceva pe alături și am izbutit. Fiecare rol ar trebui să însemne un pas înainte, un pas mai sus, o treaptă mai înaltă. Orice începător se gândește că trebuie să ajungă un mare actor. Și eu m-am gândit.

Ați știut de la început că vreți să fiți un mare actor?

Bineînțeles. De ce mă apuc de o meserie, să fiu ultimul? Aș vrea să fiu cât mai sus. Și mi-am dat seama cât de greu este. Mai am mult de mers până la a fi un mare actor. De asta nu accept să mi se spună mare actor, pentru că încă nu sunt.

Față de pretențiile pe care le am eu de la un mare actor, eu nu sunt acolo, la treapta aia. Sunt unul care sper să ajungă acolo, dar să vedem dacă oi fi în stare.

Pentru un actor, ca să devină excelent, e esențial să întâlnească regizori excelenți, cum i-ați întâlnit dumneavoastră pe Ciulei și Pintilie?

Fără discuție. Și Ciulei și Pintilie, Penciulescu, Vlad Mugur, ei au însemnat încă o universitate pe care am făcut-o. De la fiecare înveți câte ceva, fiecare îți dă câte ceva.

Teatrul fără regizori nu e nimic. Este o bălmăjeală.

E nevoie de un regizor care să știe să te îndrume, să găsești adevărul personajului, să pătrunzi înăuntrul personajului cât mai adânc, ca să-i găsești gândurile, speranțele, visurile. Altminteri, învățăm un tâlc și spunem “ba bababa ba bababa”. Și gata.

La premiera acestui spectacol spuneați că este ultimul rol pe care îl acceptați. Încă mai susțineți asta?

Da. Nu o să mai iau alt rol.

Iar pe acesta ce v-a determinat să îl acceptați?

Am fost cucerit de text. Textul mi l-a adus Pino Caramitru (n.r. Ion Caramitru), trebuia să joc la Național, numai că el a murit, iar proiectele lui au fost îngropate odată cu el. Au venit alți directori și au avut alte idei.

Și atunci eu am luat piesa și am venit aici, la Teatrul Bulandra, și i-am întrebat: “vreți să facem un spectacol?”. Au fost imediat de acord și le sunt recunoscător pentru treaba asta. Și, uite, suntem și noi și ei fericiți că jucăm această piesă pe această scenă.”, a declarat aseară Victor Rebengiuc pentru Cultura la dubă.

Alături de actor s-a aflat în culise și Mariana Mihuț, marea actriță cu care împarte viața, scenele și platourile de filmare de 59 de ani încoace.

“Textul ăsta a fost adus de cel mai bun prieten al lui, Ion Caramitru. Ei erau prieteni de atât de multă vreme, încât nu avea cum să nu îi placă rolul ăsta. Pino l-a adus special pentru Victor, iar el l-a și primit ca pe un cadou din partea lui Pino, cu care am fost colegi de an. Orice venea din partea lui Pino, atât pentru mine cât și pentru el, însemna un lucru foarte important, pentru că venea de la un mare prieten și un om de teatru în care noi credeam foarte mult.”, mărturisește Mariana Mihuț pentru Cultura la dubă.

Spectacolul Tatăl marchează reîntoarcerea lui Victor Rebengiuc în teatrul pe care l-a slujit mai bine de șase decenii, în care a debutat la vârsta de 24 de ani și pe scena căruia a jucat alături de mari actori precum Lucia Sturdza Bulandra, Fory Etterle, Ștefan Ciubotărașu, Clody Bertola, fiind distribuit în spectacole reprezentative, multe dintre ele semnate de Liviu Ciulei și împărțite cu Mariana Mihuț.

“Nouă ne pasă foarte tare, și mie și lui Victor, de fiecare spectacol pe care îl jucăm, iar cu olimpici în sală sau fără olimpici, noi jucăm la fel. Întâmplător, și nepotul nostru e olimpic, cu atât mai multă dragoste jucăm pentru tineri.”, a completat Mariana Mihuț.

În foaier, după spectacol, mulți încearcă încă să își stăpânească lacrimile și își găsesc cu greu cuvintele. Printre ei, o studentă în anul I la actorie.

“Cum ți s-a părut spectacolul?

Doamne, absolut genial! M-a emoționat foarte tare și consider că suntem foarte norocoase că am ajuns aici în această seară.

Te-a mai impresionat vreodată așa de tare un spectacol de teatru?

Nu știu, nu cred, eu plâng destul de greu, dar chiar m-a impresionat foarte tare. Suntem anul I la UNATC și am plecat mai devreme de la ultima oră de actorie ca să ajungem aici.”, spune plângând Maria Saizescu.

“Actorul ăsta este chiar extraordinar, transmite niște emoții foarte puternice. Tot îmi ziceau colegii că e un actor foarte bun, dar atât de tare să mă impresioneze și să plângem toată sala…nu mă așteptam.

A fost prima dată când l-ați văzut pe Victor Rebengiuc jucând?

Da.

Și abia ați intrat la facultate?

Da, suntem în a doua săptămână de actorie.”, spune Lidia Beldica, tot studentă la Actorie.

Printre spectatori am întâlnit-o și pe Kira Hagi, fiica lui Gheorghe Hagi, la rândul său actriță.

“Eu am văzut spectacolul de încă două ori, dar am venit și în seara asta pentru că mă emoționez de fiecare dată și e o binecuvântare să îl văd pe domnul Rebengiuc aici. Ca un artist tânăr, învăț de fiecare dată lucruri noi. Sunt atât de emoționată de ceea ce am văzut, încât pot doar să mă înclin.

Cum crezi că poți ajunge la acest standard de actorie?

Muncă, muncă și iar muncă. Vedem și în seara asta ce înseamnă munca. Îl admir enorm pentru munca și anii pe care i-a dedicat acestei profesii. Doamne ajută să ajung și eu la experiența pe care o are dânsul și să emoționez și eu oamenii așa cum o face dânsul la fiecare reprezentație.”, a declarat Kira Hagi pentru Cultura la dubă.

Pe lista invitaților s-au aflat olimpici la informatică sau matematică, campioni la gimnastică, atletism sau canotaj. Gianina van Groningen, vicecampioană olimpică la Canotaj la Jocurile Olimpice de la Paris, a ieșit și ea cu ochii în lacrimi de la spectacol.

„Este prima dată când îl văd pe domnul Rebengiuc pe scenă, e absolut senzațional, incredibil. Știam că va fi cu o încăcătură emoțională puternică, dar nu credeam că așa puternică. Actoria și sportul au multe lucruri în comun, munca din spate nu se vede. Așa cum noi am văzut niște personaje pe scenă, așa suntem și noi văzuți, doar pe podium, doar la cursă, 7 minute. Dar ceea ce este cu adevărat extraordinar e munca din spate.

Faptul că eu știu că munca din spate înseamnă mult mai mult decât ceea ce se vede pe ecrane, mă face să mă conectez și mai mult la actori, să îi înțeleg mai bine.

Domnul Rebengiuc este definiția excelenței și nu o să uit niciodată că l-am văzut pe scenă.”, a spus Gianina van Groningen.

Lista de invitați a fost o surpriză a Teatrului Bulandra pentru actorul principal din Tatăl. După eveniment, a plecat către casă alături de soția sa și se va întoarce la teatru fiindcă este parte din ființa sa.

“Aplauzele pe care le primesc după spectacol mă fac să mă simt bucuros că oamenii apreciază munca noastră, a actorilor.

Bucuria aceasta e ceea ce vă determină să ieșiți din casă și să vă faceți profesia?

Păi ce altceva să conteze? Merg la treabă, muncă, e viața mea, teatrul este viața mea. Și filmul la fel. Actoria. Sunt actor, fac ce trebuie să facă un actor, să joace.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Victor Rebengiuc: “Nu accept să mi se spună mare actor, pentru că încă nu sunt.” appeared first on Cultura la dubă.

Dintre filmele care au avut premiera în cinematografele din România anul trecut, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (r. Radu Jude), Câmp de maci (r. Eugen Jebeleanu), Malmkrog (r. Cristi Puiu), Neidentificat (r. Bogdan George Apetri) și Otto Barbarul (r. Ruxandra Ghițescu) sunt nominalizate la categoria Cel mai bun film de lungmetraj.

Peste 900 de invitați din lumea filmului românesc sunt așteptați la eveniment.

Printre cei care vor urca pe scena Teatrului Național pentru a înmâna premiile ediției, începând cu ora 20:00, se numără Mircea Diaconu, Rodica Mandache, Dorina Chiriac, Olimpia Melinte, Toma Cuzin, Costel Cașcaval, Mirela Oprișor, Elvira Deatcu, Anca Dumitra, Alex Calangiu, regizorii Emanuel Pârvu și Octavian Strunilă.

Printre cei care au confirmat participarea la gală se află actorii Tora Vasilescu, Ioana Pavelescu, Alexandru Bindea, Dan Bordeianu, Medeea Marinescu, Dorian Boguță, Cezara Dafinescu, Vasile Muraru, Rodica Lazăr, Maria Obretin, Monica Bârlădeanu, regizorii și producătorii Florin Șerban, Monica Lăzurean Gorgan, Vlad Păunescu, Andrei Zincă.

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț vor fi celebrați pe scena Galei, unde le va fi înmânat Premiul Gopo pentru Întreaga carieră.

Premiul Special le va fi oferit asistenților de cameră Pompiliu Avram, Mihai Mihăilescu și Constantin Nica.

AICI puteți vedea lista nominalizaților.

Ceremonia decernării Premiilor Gopo va fi marcată și de două momente speciale, puse la cale cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la premiera lungmetrajului Secvențe, în regia regretatului Alexandru Tatos, și a 20 de ani de la momentul lansării Filantropica (r. Nae Caranfil). Cele două momente aniversare vor reuni și o parte din echipele de producție ale filmelor care și-au pus amprenta asupra cinematografiei române.

650 de profesioniști din industria cinematografică au dreptul de a vota câștigătorii Premiilor Gopo.

Ediția din acest an a Galei Premiilor Gopo stă sub semnul solidarității.

În așteptarea evenimentului, iubitorii de film de pretutindeni sunt invitați să se alăture campaniei UNIȚI PRIN FILM, trimițând 2 euro printr-un SMS cu textul FILM, la 8840. Toate fondurile obținute în cadrul campaniei vor fi distribuite către profesioniștii din industria ucraineană de film cu ajutorul Coaliției Internaționale pentru Cineaști aflați în situații de Risc (ICFR).

Gala poate fi urmărită pe VOYO, TIFF Unlimited și premiilegopo.ro.

The post Azi are loc Gala Premiilor Gopo. Vedeți care sunt nominalizații și premiile speciale appeared first on Cultura la dubă.

Puțini știu că tatăl său a fost un constructor care a contribuit decisiv la ridicarea Bucureștiului modern în anii 30-40.

Liviu Ciulley, tatăl, a absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele sub îndrumarea unor profesori celebri azi, precum Anghel Saligny, Grigore Cerchez sau Elie Radu. Ca inginer constructor, Liviu Ciulley a clădit Academia Militară, Banca Națională, Mănăstirea Cașin, Biserica Elefterie, Facultatea de Agronomie și multe alte imobile simbol ale Bucureștiului.

Și-a dorit ca fiul său să îi calce pe urme, însă tânărul Ciulei a fost atras de actorie. Acesta a susținut pe ascuns examenul de admitere la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică în 1945, examen pe care l-a trecut cu 10 pe linie.

Fiind un om bogat și influent, tatăl său știa deja că Liviu Ciulei avea să susțină acel examen, astfel că ulterior admiterii i-a promis că dacă este așa de pasionat de teatru, îi va construi propriul său teatru. Așa a apărut clădirea Teatrului Nottara de azi, de pe Bulevardul Magheru. Arhitectura a fost semnată de Radu Dudescu, iar execuția a fost realizată de societatea de construcții deținută de Liviu Ciulley.

Din 1946 în clădirea respectivă a început să funcționeze Teatrul Odeon, unde tânărul Ciulei a și debutat ca regizor. Dar activitatea la Odeon s-a schimbat radical din momentul în care comuniștii au preluat toate instituțiile statului. Din 1948, Odeon a fost închis, iar în locul lui a apărut Teatrul Armatei, redenumit ulterior Teatrul Nottara.

Chiar și așa, Liviu Ciulei și-a continuat cariera de actor și regizor de teatru, iar de la începutul anilor 50 s-a îndreptat și către actoria de film. Iar în 1957 a regizat primul său film – Eurupția – pentru ca în 1960 să devină cunoscut și pe scena internațională cu filmul Valurile Dunării, pentru care primește marele premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary în 1961.

“Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: Fă-l tu, Pintilie.”

Liviu Ciulei, regizor

În 1965, Ciulei realizează una dintre capodoperele cinematografiei românești și europene, filmul “Pădurea Spânzuraților”, premiat pentru regie la Cannes.

Distribuţia a fost una de excepţie şi i-a inclus pe Ştefan Ciobotăraşu (Petre), Liviu Ciulei (Klapka), György Kovács (Generalul von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza Jánosi), András Csiky (Sándor Varga), Emmerich Schäffer (Johann Maria Müller), Costache Antoniu (preotul militar), Emil Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae Tomazoglu (medicul polonez), Constantin Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui Petre), George Aurelian (Domşa), Mihai Mereuţă (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul român), Mariana Mihuţ (Marta Domşa), Toma Caragiu (un căpitan), Nae Roman (colonelul), Valeriu Arnăutu (Svoboda), Ferenc Bencze (plutonierul), Alexandra Polizu (Rodovica) şi Angela Moldovan (doamna Domşa).

Inițial, rolul lui Apostol Bologa i-a revenit lui Şerban Cantacuzino. Dar, după două săptămâni, Liviu Ciulei nu era mulțumit de rezultate, astfel că a schimbat actorul și i-a oferit rolul lui Victor Rebengiuc, cel care avea să facă o interpretare rămasă în istoria cinematografiei românești.

“Pădurea spânzuraţilor» cu tot premiul pe care l-a obţinut la Cannes, nu s-a vândut în măsura în care ar fi trebuit. Şi asta cred, datorită faptului că pe afiş nu erau nume de actori de circulaţie mondială. De aceea cred în coproducţie ca mijloc de pătrundere a filmului românesc pe piaţa mondială.”

Liviu Ciulei, regizor

După succesul răsunător de la Cannes a mai realizat doar un film pentru TVR, O scrisoare pierdută, în 1977, cu Ștefan Bănică, Aurel Cioranu și Octavian Cotescu în roluri principale.

Spre finalul vieții sale, Liviu Ciulei explica dispariția sa ca regizor de film:

„Pe undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus după «Pădurea spânzuraţilor» mi-au fost refuzate.

Vroiam să fac «Visul unei nopţi de vară», trebuia să joace şi Monica Vitti, era o combinaţie cu italienii care a căzut. După aceea am propus tot un Shakespeare, «Regele Lear», am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş. Şi a fost refuzat. Iar ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea.

Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: «Fă-l tu, Pintilie».

Apoi am propus «Baltagul», după Sadoveanu, şi vedeta principală era Anna Magnani, văzuse filmul meu şi voia să joace. Iar eu am fost atât de tâmpit, nu mi-e ruşine să spun, că am refuzat un scenariu extraordinar, care făcuse din Vitoria Lipan un fel de comeră italiană, care vorbea tot timpul. Ea îl descoperea pe Lipan, care nu se vedea în film, etapă cu etapă, şi se îndrăgostea de el. Ceea ce era o virtuozitate scenaristică“.

De asemenea, Liviu Ciulei a refuzat să regizeze ecranizări după operele scriitorului Eugen Barbu.

„Era cât p-aci să fac «Groapa» şi «Princepele» cu Liviu Ciulei, ajunsesem într-o fază înaintată de lucru şi sunt sigur că ar fi ieşit ceva de excepţie.“

Eugen Barbu, scriitor

În schimb, Ciulei nu a încetat să regizeze teatru. De asemenea, a semnat peste 100 de scenografii de teatru, datorită talentului său de arhitect, profesie pe care a învățat-o până la urmă, la insistențele tatălui său, începând cu 1949.

Ciulei considera că cel mai mare succes al său în regia de teatru a fost montarea spectacolului „Moartea lui Danton”, la Berlin, în anul 1967. La premieră actorii au fost chemaţi la aplauze de 63 de ori.

În România, activitatea sa în teatru se confundă cu Teatrul Bulandra, pe care l-a condus începând cu anul 1963 până în anul 1974, comuniștii l-au îndepărtat în urma scandalului iscat după premiera spectacolului „Revizorul”, montat de Lucian Pintilie.

Acesta a fost interzis după doar câteva reprezentații. Distribuția era una extraordinară: Tamara Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Octavian Cotescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Virgil Ogășanu, Valy Voiculescu-Pepino. Cei care au apucat să vadă spectacolul spuneau că Mariana Mihuț și Toma Caragiu au avut prestații magistrale.

Lucian Pintilie povestește în cartea sa, Bricabrac, că după ce a asistat la una dintre cele trei reprezentații, actorul și poetul Emil Botta s-a dus în cabină la Toma Caragiu și i-a sărutat mâna.

Iar între Pintilie și Ciulei a fost o prietenie specială.

„Pe Lucian, Liviu îl socotea cel mai deştept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat să lucreze la Bulandra, l-a sprijinit.”

Clody Bertola, actriță

Liviu Ciulei a fost căsătorit cu actrița Clody Bertola, fiind cu 10 ani mai tânăr decât ea. Apoi, viața a făcut ca cei doi să se despartă, după ce Ciulei s-ar fi îndrăgostit de altă femeie.

Iar Clody Bertola s-a recăsătorit cu Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr decât ea. Cei doi au trăit împreună vreme de 40 de ani, iar veșnic apropiat al lor a rămas Liviu Ciulei. O tradiție a lor a fost să își petreacă revelionul împreună, tradiție care a durat 10 ani.

Revenind la cariera sa, despre conducerea lui Ciulei a Teatrului Bulandra se spune că este cea mai valoroasă perioadă din teatrul românesc.

În 1980, Liviu Ciulei a reușit să părăsească România. A devenit director al Teatrului din Minneapolis și profesor de teatru la Columbia University și New York University.

A revenit ca regizor la Bulandra după căderea comunismului și a montat spectacole celebre precum Visul unei nopți de vară sau Hamlet, cu Marcel Iureș în rol principal.

S-a stins din viață în anul 2011, la Munchen.

The post 99 de ani de la nașterea lui Liviu Ciulei, arhitectul care a redesenat istoria filmului și a teatrului românesc appeared first on Cultura la dubă.

De 10 ani încoace, unteatru a marcat scena teatrului independent din România. Prin imense sacrificii, unteatru a supraviețuit în acest timp și a arătat iubitorilor de teatru din România că se poate face artă de calitate cu resurse minime.

Ceea ce s-a întâmplat, însă, în ultima săptămână, în timpul izolării românilor, în criza coronavirus, a marcat nu numai lumea teatrului, ci întreagul univers cultural al României.

Când toate teatrele de stat anunțau că își vor închide porțile, pentru a evita răspândirea COVID 19, unteatru a anunțat că va transmite spectacolele live, online, contra cost. A fost în primul rând o măsură necesară pentru supraviețuirea acestui teatru independent, dar apoi s-a dovedit a fi un exemplu minunat de supraviețuire umană, în timpul unei crize pe care generația noastră nu a mai trăit-o până acum.

Doar pe Cultura la dubă, știrea despre inițiativa unteatru a avut peste 15.000 de citiri, o cifră uriașă pentru un articol despre teatru.

Reacția oamenilor i-a luat prin suprindere chiar și pe cei care au venit cu ideea, iar povestea unteatru a fost rescrisă cum nu se poate mai frumos.

La spectacolele unteatru au luat parte, de acasă, mai mulți oameni decât ar fi fost normal prezenți în micuța sală de pe Strada Sfinții Apostoli 44. Iar ideea de a transmite spectacolele online a fost preluată ulterior și de alte teatre din România, fie gratis, fie contra-cost. De exemplu, Teatrul Țăndărică transmite săptămâna aceasta spectacole cu acces liber, pe facebook, la o singură transmisiune fiind simultan online peste 23.000 de copii izolați în case.

În spatele proiectului unteatru stau doi tineri regizori, care formează și o familie – Andrei și Andreea Grosu. Am stat de vorbă cu ei pentru a înțelege mai bine cum este să constuiești și să menții viu un astfel de teatru și ce s-a întâmplat după transmiterea spectacolelor online.

Cum v-a venit ideea de a transmite spectacolele live și care era scopul ei?

Ne-am trezit luni dimineață și am citit știrile. Fără ezitare ne-am dat seama că trebuie sa oprim activitatea unteatru cu public. O decizie necesară. O decizie urmată de enorm de multe griji și o frică imensă de inutilitate. Și? Acum ce facem? A încolțit gândul teatrului virtual ca o soluție disperată pentru a nu ne opri.

Luni, la ora 14.00, după cateva telefoane date mai întâi echipei unteatru și apoi prietenilor, comunicatul era dat: #livestream unteatru. Un gând împărtășit. O nebunie pentru noi, neștiind toate datele necesare ca acest lucru să se întâmple.

Gândul nostru a generat ceva ce poate fi numit ,,minune”. Oameni care au depășit “a vrea” și au făcut “să fie”.

Nici n-am îndrăznit să sperăm că niște oameni ar putea să creadă în ceva mai mult decat noi, fără să aștepte nimic în schimb, din bucuria de a face minuni. Pe unii îi cunoaștem acum, nu i-am întâlnit niciodată, sunt prietenii prietenilor. Pe alții îi știm de când lumea.

“Am avut spectatori online din America, Arabia Saudită, Canada, Vietnam, Anglia, Germania și Republica Moldova.”

Andrei și Andreea Grosu, unteatru

Cum vi s-a părut reacția oamenilor? Câți spectatori online ați avut până acum?

Impactul a fost unul peste așteptări. Am primit sute de mesaje de susținere, oameni care nu vor să se oprească din a viziona teatru în orice condiții. Spectatori din toate țările care s-au bucurat de inițiativă și ne-au rugat să menținem această idee și după ce trece criza.

America, Arabia Saudită, Canada, Vietnam, Anglia, Germania și Republica Moldova (care a avut un număr foarte mare de vizualizari în aceste zile).

Pentru cele 4 spectacole pe care le-am jucat până acum am avut aproximativ 800 de conturi unice care au vizionat spectacolele – mulți dintre ei și invitați și apropiați ai familiei unteatru – și, totuși, asta înseamnă estimativ dublu de spectatori, deci cam 1600 de oameni au văzut spectacolele noastre în aceste zile.

Noi am încurajat ca spectatorii să vadă spectacolele în familie- 2,3,4 persoane – de aici numărul dublat față de vizualizările în sine. Ne bucurăm foarte tare că putem face ceva pentru ei. Dincolo de rolul social pe care teatrul îl are, reușim să „uităm” împreună pentru minute sau ore nebunia care ne înconjoară și să fim împreună „nebuni” în poveștile altora. Da, avem nevoie de teatru.

Mergând la începuturile poveștii, spuneți-ne, vă rog, când și cum s-a născut unteatru?

Teatrul nostru a început ca orice poveste cu “a fost odată ca niciodată” și sperăm din suflet la un final cu “și au trăit până la adânci bătrâneți”.

Unteatru a aparut din nevoia de a a face teatru, liberi de orice constrângere. Unteatru nu e altfel decât alte locuri în care se face teatru, are aceeași magie pe care o împrăștie teatrul pe oriunde se întâmplă. Echipa e cea care îl face unic sau familie, cum îi mai spunem noi.

Sunt câțiva oameni care s-au nimerit pe la începuturi prin camerele răcoroase din fostul sediu și care au rămas cu noi până azi. Așa, de drag. Fără oamenii ăștia, Unteatru ar fi fost doar un gând zburdalnic, apărut în joacă, într-o seară la un ceai. Un vis.

Concret, în 2010, într-o casă nelocuită de pe Strada Ilfov, în centrul Bucureștiului. Cu noi doi și încă doi, trei prieteni care ne-au ajutat la curățenie și amenajare.

Ce înseamnă, de fapt, teatru independent? Independent de ce?

Titlul de independent a aparut ca o concluzie – n-ai susținere din partea statului ergo, ești independent. Nu e o revoltă față de sistem, e un statut indezirabil de multe ori. Odată cu libertatea apar și grijile pentru supraviețuirea unui astfel de loc.

Poate nu pare, dar avem o listă de resurse consumabile imensă, de la resurse umane până la producție de spectacole, toate costă mai mult decât facem noi. Așa că mirajul teatrului independent e bine să fie înțeles înainte de a fi judecat.

Sunt multe voci care nu înțeleg că susținerea e cea mai importantă formă de apreciere pe care statul român o poate arăta față de mișcările independente care au ca rezultat un produs cultural, artistic.

“Dacă am primi finanțare anuală din partea Ministerului Culturii s-ar numi normalitate. Nu ne interesează ce nume auxiliar primește teatrul nostru, dacă e independent sau privat sau finanțat sau susținut de x, atâta timp cât avem condițiile de dezvoltare și supraviețuire pentru echipa de artiști unteatru.”

Cât de greu a fost să supraviețuiască Unteatru? Ce sacrificii ați făcut?

Ce sacrificii n-am făcut? De la îndurat frig, neplata actorilor, umilințe prin birouri unde datoram chirie și utilități, până la împrumuturi în toate părțile, inclusiv de la actori. Cam tot ce am putut face pentru a merge mai departe.

Nu regretăm nimic pentru că am făcut și facem totul cu toată dragostea pentru ceva în care credem până la capăt. Unteatru acum înseamnă multă lume valoroasă pentru noi, nu mai e o joaca în doi, nu mai e un plan în fața căruia te bușește râsul, e realitatea noastră minunată și merită toate sacrificiile, daca vrei să le zicem așa.

Dintre instituțiile publice, v-a ajutat cineva până acum?

Da, AFCN, ARCUB și Ministerul Culturii. Finanțări din când în când.

Dacă ați primi finanțare permanentă prin Ministerul Culturii, s-ar mai putea numi unteatru – teatru independent?

Dacă am primi finanțare anuală din partea Ministerului Culturii s-ar numi normalitate. Nu ne interesează ce nume auxiliar primește teatrul nostru, dacă e independent sau privat sau finanțat sau susținut de x, atâta timp cât avem condițiile de dezvoltare și supraviețuire pentru echipa de artiști unteatru.

Credem că un minister treaz și responsabil e cel care sesizează când apare o valoare în comunitate și face un plan pentru ca acea valoare să îi poată reprezenta țara fără probleme pecuniare. Noi sperăm la o trezire a țării pentru care încă avem multă speranță.

Dar în ceea ce privesște implicarea mediului privat, credeți că finațările venite din partea companiilor ar fi, mai degrabă, o soluție pentru susținerea artei independente?

Ne dorim ca din ce în ce mai multe companii să fie interesate de susținerea artiștilor independenți și credem că cei care o fac merită un loc special și inima consumatorilor de artă.

Pe mine m-ar fideliza un brand care susține arta fără alte interese, pur și simplu pentru că poate și pentru că a înțeles că e o datorie civică. Bravo tuturor care o fac deja și multe încurajări pentru cei care se gândesc să o facă.

Care este cea mai mare nevoie pe care o are Unteatru?

Finanțări. Susținere pe termen lung. Stabilitate financiară.

Ați reușit să creați spectacole extraordinare, cu bugete minime, care au fost apoi apreciate în festivaluri și în lumea teatrului. Ce înseamnă pentru voi astfel de aprecieri?

Am făcut ce am vrut din ce am avut. Un fel de rai din ce ai. Dar niciodată nu am simțit nevoia de mai mult în spectacolele noastre, am încercat să ne îndeplinim toate visele, atât pe ale noastre, cât și pe ale celorlalți.

Aprecierea e un semn bun mereu, nu trebuie să devină un scop, dar e o bucurie pentru toți. Festivalurile ne-au asigurat deschidere către un public nou, premiile ne-au dat un pic de faimă nouă, nominalizările aduc mereu bucurie, controversă, discuții, mândrie, concurență s.a.m.d. Tot pachetul e mișto. Cu de toate.

Răspunsul e da, ne bucuram de aprecieri, ne bucurăm și de critică, ne bucuram de tot ce ne poate învăța ceva despre noi.

Cât de mult a contat implicarea actorilor în acest proiect? Sunt câteva nume care v-au fost alături pe termen lung.

100% . Ei sunt interfața și tot ei sunt o parte bună din temelie. Condicio sine qua non.

Ați reușit inclusiv să îl aduceți pe Andrei Șerban să monteze la unteatru. Cum s-a întâmplat?

Andrei Șerban e un episod special din viața unteatru. Fericit, neplanificat, visat, întâmplat.

Propunerea a fost făcută în semi-joacă, într-o seară când venise să vadă un spectacol la noi și-am zis că n-avem nimic de pierdut dacă îi povestim de echipa noastră minune care abia ar aștepta o întâlnire cu el. Am crezut că glumește când a răspuns cu un “Sigur, chiar mă interesează, vă trimit un email și vorbim.”

În câteva săptămâni deja vorbeam prin epistole virtuale despre ce text și-ar dori să monteze la unteatru. Părea ireal, dar se întâmpla. Și s-a întâmplat. Și s-a dovedit a fi extraordinară această întâlnire unteatru – Andrei Șerban.

Câte spectacole aveți în desfășurare, în prezent? Dar în pregătire?

Peste 30 în repertoriu și 5 în lucru. Stay tuned.

Voi, ca regizori, ați avut mare succes și cu spectacole montate la alte teatre. De exemplu, la TNB, cu spectacolul Regele moare. Ați fost chemați să montați acolo sau ați venit voi cu propunerea?

Am fost chemați să montăm ceva la Sala Mare. Experiența de la TNB ne-a schimbat viața, am cunoscut oameni cu care avem multă treabă în viața asta.

Probabil Regele moare însemnă maturizarea noastră profesională. La fel s-a întâmplat și cu experiențele din celelalte teatre de stat, am primit invitația cu mare bucurie și am învățat mult din fiecare întâlnire.

Cea mai recentă e cea de la Sibiu, de la Teatrul Radu Stanca, unde ne-am simțit ca la noi acasă și unde am avut parte de un lucru minunat cu echipa lor bijuterie.

Cum a fost să lucrați cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț pentru Regele moare, la TNB?

Din altă lume. O experiență care ne-a depășit așteptările și visurile. Nu ne puteam satura din a-i privi lucrând, n-am văzut atâta energie și atâta bucurie la lucru la nimeni, până la ei. Ei. Nu e nimeni ca ei. Îi iubim foarte tare, au devenit o parte importantă din dezvoltarea noastră și un reper pentru tot ce facem.

Recomandați-ne un spectacol pe care să îl vedem.

Cataclisma, Andreea Gavriliu, unteatru.

The post “Unteatru”, teatrul independent care și-a rescris povestea în criza coronavirus. “Impactul a fost peste așteptări” – interviu cu Andrei și Andreea Grosu appeared first on Cultura la dubă.