“Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.”

În inima Franței, țară care rămâne stindardul libertății de gândire și de creație mai ales în vremurile pe care le trăim, cineastul român Radu Jude este considerat de importanți critici de film, producători, filosofi și scriitori drept cel mai curajos regizor al generației sale, un avangardist care schimbă chiar acum istoria cinemaului.

Centrul Pompidou, în parteneriat cu Biblioteca MK2, desfășoară în această perioadă retrospectiva integrală a filmelor lui Jude. Pe cât de surprinzătoare poate părea o retrospectivă dedicată unui regizor de doar 48 de ani, pe atât de necesară este, spun organizatorii. Pentru că viteza cu care Radu Jude schimbă forma cinemaului este atât de mare, încât e important ca iubitorii de film să fie martori la aceste schimbări chiar acum. Dacă alaltăieri a filmat un lungmetraj de ficțiune cu telefonul, ieri a montat o instalație video din imagini surprinse de o cameră de supraveghere, iar azi filmează un lungmetraj cu un mare producător francez, nu putem ști ce altceva va mai crea Radu Jude mâine.

Imprevizibilul, încălcarea oricăror norme, expunerea unor adevăruri pe alocuri perturbatoare, îmbinarea istoriei cu prezentul și setea uriașă de a transpune totul în imagini cât mai repede, cât mai actual, îl fac pe Jude unic în lumea cinematografiei de azi.

Am fost martori la deschiderea retrospectivei Jude de la Paris și am stat de vorbă cu regizorul român, cu simpli spectatori și cu importanți oameni de cultură francezi, veniți să-I vadă filmele. Aceștia îl compară cu nume mari din istoria filmului, precum Godard, dar Jude încearcă să rămână ancorat în realitatea românească.

Își dorește să dea curaj tinerilor regizori români care vor să facă filme, dar nu au posibilități financiare, și să atragă atenția autorităților asupra pontențialului uriaș pe care arta românească îl are, nu doar de a fi parte din elita culturală a lumii, ci de a genera curente artistice noi, așa cum a făcut-o Brâncuși pentru arta modernă.

***

Chiar în ziua în care Centrul Pompidou a fost oficial închis, pentru lucrări majore de modernizare, direcția de cinema a muzeului s-a mutat la Biblioteca MK2, o componentă privată găzduită de Biblioteca Națională a Franței, în două clădiri uriașe de la marginea orașului.

Mutarea este parte din încercarea Centrului Pompidou de a duce cultura din centru spre cartiere, iar în mijlocul acestui parteneriat stă un francez de origine română – Marin Karmitz.

Marele producător francez de film, fondatorul lanțului cinematografic MK2, este un iubitor de artă care a reușit să construiască din cultură un imperiu, după ce a plecat din România fascistă la 9 ani, fără să mai aibă nimic. A produs filmele lui Godard, Kieslowski și Pintilie. A câștigat trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, a primit trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César. Azi este unul dintre cei mai înstăriți francezi.

Într-un interviu pe care l-a acordat publicației noastre acum 3 ani, Marin Karmitz povestea că nu prea mai merge la cinema fiindcă nu mai găsește filme bune. 3 ani mai târziu, îl reîntâlnim la deschiderea retrospectivei Radu Jude de la Biblioteca MK2. În fața sa, mai tânărul regizor este cu adevărat emoționat și entuziasmat. Jude îi dedică, de altfel, aproape întregul discurs pe care îl susține în fața publicului.

“Îmi este foarte frică în seara asta pentru că aici, în sală, sunt mulți oameni pe care îi admir încă de când am devenit interesat de cinema, așa cum este domnul Marin Karmitz, o legendă care a produs filmele lui Lucian Pintilie, iar Lucian Pintilie era pentru noi cea mai importantă figură. Personal am avut o relație cu Lucian Pintilie, care era mereu interesat de filmele pe care le făceam și care m-a ajutat și financiar să fac Inimi Cicatrizate. Așa că sunt foarte emoționat să vă văd aici.”

În timp ce în 4 săli de cinema începe proiecția filmului Kontinental ’25, premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru scenariu, Jude e invitat de Karmitz la o discuție privată. Dar nu pleacă înainte de a-i solicita o poză. “Pe asta chiar vreau să o pun pe facebook”, spune regizorul.

Privită din exterior, scena cu cei doi cineaști este impresionantă fiindcă vorbește atât de mult despre impactul pe care românii l-au avut asupra cinemaului european. De la Karmitz la Pintilie, la Radu Mihăileanu, Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu și, iată, Radu Jude, parcurgem prin această fotografie o întreagă istorie cu vârfuri care au marcat lumea filmului la cel mai înalt nivel.

“Eu n-am senzația că merit o onoare atât de mare. Eu nu-mi văd filmografia ca fiind una importantă. Colegii mei de generație sau mai mari au făcut lucruri mult mai importante decât am făcut eu. Dar e un semn că cinemaul românesc poate fi important în lume. – declară Radu Jude pentru Cultura la dubă.

La rândul său, Marin Karmitz se bucură că parteneriatul public-privat dintre Pompidou și MK2 debutează chiar cu opera unui cineast român, pe care îl numește “unul dintre urmașii lui Pintilie”.

„Sunt foarte fericit că am putut face această asociere și sunt foarte fericit că începe cu un film românesc, o retrospectivă a unui regizor român foarte important. Și că suntem încă aici, în Franța, în apărarea altor țări, alte națiuni, deschiși către lume.

În seara aceasta toți vorbitorii l-au numit pe Radu Jude un avangardist. Dumneavoastră ce credeți despre el, ca cineast?

Eu cred că adevărata creație nu poate fi decât avangardă, creația nu se poate face decât împotriva academismului, împotriva unui anumit ordin stabilit, propunând idei noi, forme noi, relații diferite de cele care existau anterior. Așadar, aici avem cu adevărat, prin munca sa și prin modul său de a aborda cinematografia, o abordare modernă a cinemaului.  

Cinemaul, din punctul meu de vedere, a devenit foarte academic. Și iată, există câțiva regizori de genul acesta în lume, nu sunt mulți. Radu Jude se îndreaptă spre cinemaul modern, precum au făcut-o și Rossellini, Bergman, Bresson și Godard, care au dat exemplul de schimbare a istoriei cinemaului.”, declară Marin Karmitz pentru Cultura la dubă.

Holurile Bibliotecii MK2, intrările în sălile de cinema sau magazinul cu popcorn sunt împânzite cu imagini din filmele lui Jude, fie afișe sau clipuri scurte proiectate pe pereți. Văzându-se peste tot, Jude se ia singur peste picior și râde de situație. Pe unde apucă, își arată degetul mijlociu.

“Când s-a anunțat această retrospectivă, ai scris pe facebook că ți se face îmbălsămarea. De ce-ți vine să râzi, să fii autoironic în astfel de momente importante?

Pentru că impresia mea este că genul ăsta de retrospective se întâmplă undeva la final de carieră. Sunt ca premiile alea pentru întreaga carieră. Și, de altfel, anul ăsta, în iunie, la Valencia, am luat premiul pentru întreaga carieră. Am și zis pe scenă ce a zis Mircea Ivănescu când a luat premiul pentru întreaga carieră, dar la 70 de ani, a zis că speră să ia și premiul pentru întreaga carieră de după premiul pentru întreaga carieră. Așa și eu. (râde)

Apoi, așa cum am spus și în interviul nostru anterior, filmele le fac pentru publicul din România, în primul şi în primul rând.”, spune regizorul.

Christa Blümlinger, profesoară de Cinema și Studii Audiovizuale la Universitatea Paris 8 și curatoarea mai multor evenimente culturale în Austria, Germania și Franța, prezentă la deschiderea retrospectivei, explică pentru Cultura la dubă de ce Jude merita o astfel de retrospectivă la Pompidou.

“Radu Jude este unul dintre cei mai importanți cineaști ai generației sale. Este foarte inventiv, e un seismograf al schimbărilor și al ocupațiilor culturale și politice. Știe să pună în imagine, cu satiră de iconoclast, ceea ce ne privește și inventează pentru fiecare film un dispozitiv.

Este foarte importantă marea sa libertate în ceea ce privește forma, asta face să fie primit în contexte foarte variate, atât în mari festivaluri de ficțiune, cât și în mediul experimental. Știe să pună în imagine tensiunile și, de asemenea, puterile care ne guvernează viața de zi cu zi.”

Mathieu Macheret, critic de film la publicația Le Monde, spune la rândul său:

Este un artist care nu se preocupă de egoul artistului, ci, dimpotrivă, lucrează chiar cu cele mai banale forme și este capabil să încerce orice, fără să aibă întrebările de ego ale vechiului autor, cu litera mare A. De aceea se află astăzi cu adevărat în centrul a ceea ce are cinemaul mai imediat, mai contemporan și mai modern.”

Raymond Bellour, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai cinematografiei, autor al mai multor volume și cunoscut critic de film, îl compară pe Radu Jude cu Jean-Luc Godard.

“20 – 30 de ani mai târziu, el ocupă locul pe care Godard putea să-l ocupe în vremea sa. Creează un cinema care sparge toate frontierele, face filme scurte, filme lungi, filme documentare, filme de ficțiune, iar asta este foarte important, pentru că nu mai erau cineaști care să ocupe această funcție, de a amesteca totul deodată, de a agita totul. Este cu adevărat unic din acest punct de vedere.

Un lucru care îmi revine în minte este că prima dată când ne-am întâlnit, m-a făcut atât de mult să mă gândesc la Godard încât aveam la mine, din întâmplare, catalogul marii retrospective Godard pe care eu am curatoriat-o la MoMA și i l-am oferit lui, un pic simbolic așa, pentru că era pentru mine o imagine vie a ceea ce Godard ar fi putut fi în epoca lui.”, povește Bellour pentru Cultura la dubă.

“Radu, cum te face să te simți comparația cu Godard?

Evident că e flatantă comparația, dar mă simt penibil. Nu mă pot compara nici cu Warhol, nici cu Godard, doamne ferește! Sunt vârfuri absolute.

Godard m-a inspirat foarte mult și mă interesează foarte mult, la el mi se pare formidabilă disponibilitatea lui de a explora tot felul de direcții, tot felul de formate, tot felul de tehnologii, tot felul de bugete și așa mai departe. Ultimele filme ale lui Godard, post mortem, sunt niște filme făcute cu fotografii, un fel de colaje. Deci, a existat la el o dorință de a canaliza creativitatea în forme care nu sunt cele standard întotdeauna. Da, asta e o inspirație pentru mine, dar cu comparația…să fim serioși!

Raymond Bellour spune că tu ești pentru generația ta ce era Godard pentru generația lui, acum 30 de ani.

Dacă ar fi așa, s-ar vedea la ce degradare s-a ajuns în cinema. (râde)”

La publicarea știrii că Pompidou va organiza retrospectiva Jude, printre români au existat reacții diverse. Unii spun că filmele sale sunt extraordinare, iar alții spun că sunt “de neprivit”. S-a născut, de asemenea, întrebarea: de ce Radu Jude și nu Mungiu sau Puiu, regizorii care au o relație închegată cu Franța, prin prisma premiilor luate la Cannes, acolo unde Jude nu a ajuns niciodată în competiția oficială. Iată ce răspunde Christa Blümlinger:

“Jude nu trebuie pus în concurență cu contemporanii săi romani, ceilalți cineaști foarte puternici de asemenea. Este foarte impresionant să vezi forța cinematografiei românești cu toți cineaștii ei în prezent. Iar retrospectiva vorbește nu doar despre Radu Jude, ci despre relevanța cinematografiei românești cu totul. Chiar recent am revăzut Moartea domnului Lăzărescu, un film absolut fantastic.”

Mathieu Macheret de la Le Monde, un obișnuit al marilor festivaluri de film, explică pentru publicul din România de ce filmele lui Jude nu au fost niciodată selecționate la Cannes.

“Pentru că Festivalul de la Cannes trăiește încă prin mitul marelui autor, un mit romantic, un mit al artistului din secolul al XIX-lea. Celelalte festivaluri, precum Berlin și mai ales Locarno, care în opinia mea este cel mai apropiat de spiritul filmelor lui Radu Jude, sunt mai deschise către aceste forme hibride, aceste încercări și acest mod de a lucra în prezent cu întrebări care leagă arta românească de astăzi de moștenirea trecutului.

Toate lucrurile pe care le face Radu Jude sunt un fel de laborator. Cannes încă se află într-o perspectivă a cineastului care, în opinia mea, este în curs de a deveni depășită.”

Același critic de film de la Le Monde explică de ce publicul dezvoltă, în general, o relație de love&hate în raport cu filmele acestui autor român.

“Cred că Radu este un regizor care explorează probleme foarte dificile și care investighează aspecte complexe ale istoriei românești, lucruri care nu au fost complet depășite, care nu au fost întotdeauna abordate în conștiința colectivă. Astfel, el caută lucruri stânjenitoare, dificile, încă nerezolvate. Deci, există acest prim aspect.

Apoi, un film precum Dracula ne oferă atât de multe propuneri încât chiar și noi, în interiorul filmului, există lucruri pe care le adorăm, există lucruri în plus și există momente în care suntem spectatori care trebuie să-și facă propriul film, care se luptă cu lucruri foarte sofisticate, uneori cu lucruri vulgare, uneori cu exces, sexualitate, etc. Și noi suntem loviți.

Cred că și asta este ceea ce o operă artistică puternică stârnește în societate: o dezbatere, diviziune, partizani, detractori.”, spune Macheret.

Judith Revault d’Allonnes, șefa departamentului de cinema din cadrul Centrului Pompidou, argumentează alegerea acestei retrospective pentru a marca debutul parteneriatului cu MK 2.

“Pentru noi a fost important să luăm cu noi la Biblioteca Națională a Franței ceva din identitatea noastră, din ceea ce încercăm să arătăm în centrul orașului și să apărăm, și anume avangarda.

Din toate aceste motive, ne doream foarte mult să-l invităm și să-i arătăm munca. La Centrul Pompidou facem adesea monografii integrale, adică ne pasă să arătăm tot ce a fost realizat, inclusiv formele mai mici sau calificate ca atare – scurtmetraje, filmele refuzate de festivaluri, să zicem. Și aici, într-adevăr, arătăm totul.

Eu am o dragoste imensă pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, din punctul meu de vedere este cel mai mare film al său. Dar, altfel, cred că ceea ce este captivant în opera lui Radu Jude este plurivalența ei. Trebuie să îi vezi toată opera pentru a înțelege toate direcțiile în care a mers, tot ce a experimentat.”

La evenimentul de deschidere l-am întâlnit și pe Pierre Weiss, un important artist vizual de origine austriacă. Mărturisește că a simțit nevoia să vadă pentru a două oară Kontinental ’25.  

“Filmele lui Radu Jude îmi vorbesc mult pentru că, deși unele lucruri sunt lansate ca niște rachete, există, totuși, multe nuanțe în ceea ce spun sau fac personajele. Chiar și arătând lucruri foarte crude și folosind un limbaj foarte ordinar, poate mult mai evident în România decât în Franța, cred că are un fel de a spune lucruri foarte nuanțate, gândite și care au sens.

În filmele lui regăsim niște adevăruri care nu sunt împodobite, nu sunt ornamentate. Cred, de asemenea, că atunci când cineva este interesat de latura întunecată a țării din care vine și vrea să o arate așa cum e, prin dezvăluirea unor lucruri, de fapt pune lumină asupra lor. Astfel ele devin solare, nu invers. Asta cred că este important.”, declară Pierre Weiss pentru Cultura la dubă.

La ieșirea de la Kontinental ’25, întâlnesc și spectatori care se declară „încă sub starea de șoc produsă de film” și spun că au nevoie de timp pentru a procesa ceea ce tocmai au văzut.

Într-o altă seară, tot în Paris, la Film Gallery, numeroși tineri se adună pentru a-l asculta pe regizorul român și pentru a vedea Sleep 2, o instalație video ce surprinde diverse momente cu oameni care vizitează mormântul lui Andy Warhol din Pittsburgh (Pennsylvania). Din 2013, imaginile de la mormânt sunt transmise live, 24 din 24h, pe siteul warhol.org. În fața publicului, Jude povestește că în timpul filmărilor la Kontinental s-a confruntat cu câteva nopți de insomnie gravă și că a umplut acele ore privind imaginile de la mormântul lui Warhol.

“Atunci când mă interesează un artist, un cineast, un scriitor, încerc să văd tot, să citesc tot, să știu tot despre opera acelui artist. Și așa am ajuns la această cameră de supraveghere care filmează non-stop mormântul lui Warhol, și, încetul cu încetul, uitându-mă acolo, am descoperit că există un potențial cinematografic foarte mare pentru că acea cameră captează tot felul de microevenimente, pentru că rezoluția joasă a camerei creează un anumit tip de frumusețe impresionistă tocmai datorită rezoluției proaste.

Plus faptul că îl puteam face cu mai nimic. Întotdeauna, gândirea mea e legată de ce se poate face în limitele unui buget mai mare sau mai mic.”, ne explică regizorul.

În timp ce realizam interviul cu responsabila de cinema de la Pompidou, la Film Gallery, iar ceilalți savurau un pahar de vin și discutau despre artă, un șobolan a intrat în galerie. Oamenii au început să țipe, iar un angajat al galeriei l-a alergat până a reușit să îl scoată din spațiul de eveniment. “Iată, asta ar fi putut fi o scenă dintr-un film de Jude”, a spus cineva de lângă noi.

La eveniment a ajuns mai târziu și regizorul argentinian Gaspar Noe, special pentru a-l felicita pe Jude. Micuța galerie a fost, de altfel, neîncăpătoare, pentru iubitorii de film. La discuțiile de apoi, un tânăr l-a abordat pe regizorul român pentru a-i arăta că lucrarea sa de disertație este despre filmele lui.

“Am fost în România acum câțiva ani cu o bursă Erasmus și acolo am descoperit filmele lui Radu Jude. Mi-au plăcut atât de tare încât am vrut să aflu mai multe despre el, dar în Franța nu am găsit multe materiale scrise despre opera sa. Așa m-am gândit să îmi fac lucrarea despre el.”, îmi povestește tânărul francez.

În paralel cu retrospectiva, care presupune numeroase evenimente cu oameni de cultură și discuții cu publicul, Radu Jude lucrează acum la un nou film, cu titlul provizoriu Jurnalul unei cameriste, fiind totodată primul său film produs de un francez – Saïd Ben Saïd, A filmat deja o parte în România, iar acum pregătește zilele de filmare din Franța. Astfel că de dimineață până noaptea, la Paris, muncește.

“O să filmez în Bordeaux începând cu 15 octombrie, până pe la jumătatea lui noiembrie. Saïd Ben Saïd e un producător pe care îl admir foarte mult, unul din puținii producători cu o viziune despre cinema, ca a unui artist, într-un anumit sens. Adică nu face tot ce se nimerește, am fost foarte flatat când m-a invitat să să lucrez un film cu el sau mai multe, poate, cine știe.”

Începând cu ultimele sale două filme, Kontinental ‘25 și Dracula, realizate cu producătorul Alex Teodorescu, Jude a întrerupt colaborarea cu Ada Solomon, producătoarea de care se leagă întreaga lui carieră.

Ada Solomon, singurul român care a câștigat doi Urși de Aur la Berlin, cu filmele Babardeala cu Bucluc sau porno balamuc (regia Radu Jude) și Poziția Copilului (Călin Peter Netzer), i-a produs lui Radu Jude cele mai importante filme: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Ieșirea trenurilor din gară, Tipografic Majuscul, Îmi este indifferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Țara moartă, Aferim!, Cea mai fericită fată din lume sau primul său film, scurtmetrajul Lampa cu căciulă.

“De ce Ada Solomon, un om cu care ai lucrat atât de mult, nu mai este producătoarea filmelor tale?

Eu o admir pe Ada extraordinar de mult, o apreciez, îi sunt foarte recunoscător și am avut o colaborare lungă și bună. Cred că la un moment dat viziunea noastră despre cum ar trebui organizată o producție, sau ce crede fiecare despre ce înseamnă un film, ce înseamnă distribuția unui film, cine ce face, au ajuns într-un moment de divergență, să spun așa. Și atunci cred că e mai sănătos să continue să facă fiecare filmele pe care le vrea.

Ada produce extraordinar de multe, foarte bune. Eu lucrez acum cu un alt producător în România și alți producători în străinătate, deci lucrurile merg mai departe cât se poate de simplu. E normal. În cinema e o situație foarte des întâlnită, aș zice că e regula mai degrabă decât excepția și sunt foarte mulți colaboratori cu care am lucrat o vreme, după care n-am mai lucrat.”

După absolvirea liceului, deja îndrăgostit de cinema, Radu Jude a fost respins de trei ori la Facultatea de Film a UNATC. A intrat la Universitatea Media și a început să lucreze în lumea filmului ca asistent de regie, colaborând cu Cristi Puiu sau Radu Muntean, și totodată și-a câștigat existența regizând reclame.

Numele său a devenit cunoscut la nivel internațional odată cu câștigarea Ursului de Argint la Berlinale, pentru regia filmului Aferim!

La 20 de ani de la debutul său, cu Lampa cu căciulă, după 28 de filme realizate, azi este unul dintre cei mai apreciați regizori în lumea filmului de artă, unul dintre admiratorii săi declarați fiind Martin Scorsese.

“Dacă ar fi să văd o diferenţă în timp, ar fi că în momentul de față sunt mai curios decât eram la tinereţe, de fapt, în mod un pic nenatural, sunt mai curios de forme diferite de cinema, de a încerca fel de fel de lucruri, de a merge în direcţii pe care nu eram curios să le explorez acum 20 de ani. Deci a încerca lucruri cu bugete mici, mari, cu tot felul de bugete, de a încerca diferite tehnologii, de a încerca diferite formate.

În ce măsură libertatea asta ţi-au dat-o premiile şi recunoaşterea internaţională? Libertatea asta e egală cu curajul de a risca?

E o întrebare bună, asta mi-a zis Alexandru Dabija la un moment dat, câștigasem eu Ursul de Argint pentru Aferim!, la câteva luni distanță filmam Inimi Cicatrizate, el juca acolo și mi-a zis ceva de premiul ăsta, eu i-am zis lasă-mă, că nu mă interesează, iar el a spus: bineînțeles că nu te interesează, pentru că l-ai luat!

Sincer, nu știu să spun dacă o anumită eliberare apare datorită faptului că am avut parte de ceva recunoaștere sau dacă vine odată cu înaintarea în vârstă. Se poate şi asta, e greu de spus.

De-a lungul carierei tale, ai avut vreun moment când ai vrut să renunți?

Nu, nu. Dacă e un lucru care mi-a rămas constant a fost dorința de a face cinema, de a face film. Nu m-am gândit niciodată să renunț.

Cu ce crezi că ar trebui să rămânem după această retrospectivă?

Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.

Cred că operele românești de toate felurile, toate artele, vor circula din ce în ce mai mult. Cultura română poate fi importantă atâta vreme cât este conectată la Occident.”

Retrospectiva Radu Jude, intitulată Radu Jude, cineast neliniștit, se desfășoară la Biblioteca MK2 din Paris până pe 11 octombrie 2025. Jude este al treilea artist român căruia Centrul Pompidou din Paris îi dedică o retrospectivă integrală, după Victor Brauner și Brâncuși.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Radu Jude schimbă traiectoria cinemaului, iar Centrul Pompidou arată lumii de ce este unul dintre cei mai mari cineaști contemporani appeared first on Cultura la dubă.

Anul acesta, nominalizații la celebrul Prix Goncourt vor fi anunțați de la București chiar de către membrii Academiei Goncourt: marți, 22 octombrie, începând cu ora 12.30, într-o conferință internațională de presă care va avea loc la sediul din Amzei al Muzeului Național al Literaturii Române (strada Nicolae Crețulescu nr. 8).

La conferința de presă vor lua parte șapte dintre cei zece membri ai Academiei Goncourt: Philippe Claudel, președintele Academiei începând din primăvara acestui an, Pascal Bruckner, Tahar Ben Jelloun, Camille Laurens, Paule Constant, Pierre Assouline, Didier Decoin. Trei dintre jurați vor participa online: Eric-Emmanuel Schmitt, Françoise Chandernagor și Christine Angot.

Prezența  membrilor Academiei Goncourt la București pentru anunțarea cărților finaliste este parte dintre manifestările organizate anul acesta cu ocazia Centenarului Institutului Francez din România, fondat la București în 29 mai 1924 și prezent în toată țara prin alte trei filiale la Cluj-Napoca, Iași și Timișoara.

Alături de membrii Academiei Goncourt, la eveniment vor mai fi prezenți: Excelența Sa Domnul Nicolas Warnery, Ambasadorul Franței în România, Eva Nguyen Binh – președinte executiv al Institutului Francez din Paris, Julien Chiappone-Lucchesi – directorul Institutului Francez din România.

„Cum am putea să nu fim încântați să venim la București pentru a anunța cea de-a treia selecție și, mai ales, pentru a sărbători aniversarea celor o sută de ani ai Institutului Francez în România? Cele două țări latine ale noastre, unite de mult timp prin legături umane și culturale și prin colaborări fructuoase, nu pot decât să se îmbogățească prin continuarea dialogului lor într-o Europă care își caută în prezent sensul și viitorul”, a declarat Philippe Claudel, Președintele Academiei Goncourt.

Romanele semifinaliste la Prix Goncourt 2024, din care juriul va alege și va comunica public la București numele celor patru cărți finaliste, sunt:

• Madelaine avant l’aube, de Sandrine Collette (JC Lattès)

• Houris, de Kamel Daoud (Gallimard)

• Jacaranda, de Gaël Faye (Grasset)

• Archipels, de Hélène Gaudy (L’Olivier)

• La désinvolture est une bien belle chose, de Philippe Jaenada (Mialet-Barrault)

• Jour de ressac, de Maylis de Kerangal (Verticales)

• Vous êtes l’amour malheureux du Führer, de Jean-Noël Orengo (Grasset)

• Le Bastion des larmes, de Abdellah Taïa (Julliard)

Calendarul ediției din acest an a Prix Goncourt a debutat pe data de 3 septembrie, când au fost comunicate public cele 16 romane care concurează la cea de-a 122-a ediție a prestigiosului premiu. Pe data de 1 octombrie, au fost anunțate cele 8 titluri din semifinală, iar în cadrul conferinței de presă de la București din data de 22 octombrie vor fi făcute publice în premieră numele celor patru cărți care intră în finală. Pe data de 4 noiembrie, la Paris, va fi anunțat numele câștigătorului din acest an: în jurul orei 13.00, la celebrul restaurant Drouant, locul unde are loc neîntrerupt această ceremonie începând din anul 1914.

Despre Prix Goncourt / Premiul Goncourt:

Prix Goncourt / Premiul Goncourt este considerat un reper în lumea publishingului internațional, una dintre distincțiile literare care au puterea de a schimba viața unei cărți. 

Creat prin voința lui Edmond de Goncourt în 1892, pentru autorii de limba franceză, premiul este acordat anual de Académie Goncourt / Academia Goncourt, formată din zece membri. Primul Premiu Goncourt a fost acordat pe data de  21 decembrie 1903.

Valoarea premiului este de doar 10 euro, însă garantează celebritatea și vânzări masive pentru romanul ales. Cei mai mulți câștigători preferă să își înrămeze cecul decât să îl încaseze.

Între câștigătorii anteriori se numără Marcel Proust, André Malraux, Elsa Triolet, Simone de Beauvoir și Marguerite Duras. Anul trecut, Premiul Goncourt i-a fost acordat lui Jean-Baptiste Andrea pentru romanul Veiller sur elle, publicat de Editions de L’Iconoclaste. În mai puțin de un an, cartea s-a vândut în peste 600.000 de exemplare în format hardcover.

În paralel, au loc Premiile Goncourt, alegerile internaționale. Premiul Goncourt – Alegerea României se află la cea de-a XII-a ediție și este organizat de către Institutul Francez din România, cu sprijinul partenerilor locali. 

În după-amiaza zilei de 22 octombrie, de la ora 15.00, membrii Academiei Goncourt se vor întâlni cu studenții Universității din București, iar Phillipe Claudel și Paskal Bruckner vor lua parte și la o serie de evenimente din cadrul FILIT-Iași. 

Denisa Comănescu, directoarea generală a Editurii Humanitas Fiction, editoarea din România a lui Eric-Emmanuel Schmitt și a altor autori francezi importanți, ne-a mărturisit ce a însemnat această distincție literară franceză pentru ea, deopotrivă ca cititoare și editoare, astăzi, dar și în anii de dinaintea Revoluției: „În anii ceaușismului târziu, valori literare precum Baudelaire și Proust, dar și Prix Goncourt din fiecare an însemnau Franța.

Identificam Premiul Goncourt cu Franța. După ce ne-am câștigat libertatea de a călători și de a avea acces la informație, Premiul Goncourt a rămas un reper al calității literare. Ce am învățat în plus e faptul că premiul ca atare nu trebuie să ne ia mereu ochii, important fiind să lărgim sfera lui de strălucire pentru a include romanele din selecții și, mai ales, din selecția finală. Fiindcă uneori apare surpriza ca în lista finală a Goncourt-ului să se afle un roman mai puternic decât cel premiat”. 

Magdalena Mărculescu este directoarea editorială a Grupului Editorial TREI, unde au apărut în traducere jumătate din cărțile laureate cu Prix Goncourt din ultimii cinci ani și unde, în câteva săptămâni va fi publicat romanul laureat cu acest prestigios premiu în 2023 (Veiller sur elle de Jean-Baptiste Andréa – Ed de l’Iconoclaste; ediția în limba română: Mereu cu gândul la ea, traducere de Mihaela Stan). Aceasta a transmis câteva mărturii despre acest interes special pe care îl are ca editoare pentru literatura din spațiul cultural francez: „Eu, personal, am devenit francofonă întâi și abia apoi, editor. Așa că de când mă știu în această postură am prioritizat autorii francezi. Atunci când Premiul Goncourt a venit să încununeze valoarea unor autoare fabuloase precum Marie Ndiaye sau Leïla Slimani, a unor scriitori inegalabili precum Pierre Lemaître sau Jérôme Ferrari, m-am simțit, alături de întreaga echipă editorială, parte dintr-un prezent frumos și plin de sens, care avea să devină cu certitudine «istorie».

Din 2020, premiul Goncourt «a făcut casă comună» cu Editura Trei / Pandora M: Hervé le Tellier, Mohamed Mbougar Sarr, Brigitte Giraud, Jean-Baptiste Andrea, aceștia sunt laureații din ultimii ani ai acestui cel mai important premiu literar francez, pe toți acești autori îi puteți găsi la noi.“

Dan Croitoru de la Editura Polirom, coordonatorul „Bibliotecii Polirom”, colecția care l-a publicat în traducere în limba română pe Philippe Claudel, președintele Academiei Goncourt, a transmis câteva gânduri legate de importanța evenimentului de mâine: „Mă gândesc acum mai degrabă la faptul de a-i avea la București, grație Institutului Francez, pe unii dintre cei mai importanți scriitori francezi contemporani, membri ai juriului care acordă Premiul Goncourt, pentru a anunța cărțile selectate în runda finală. Mi se pare un gest care onorează în mod deosebit eforturile editurilor românești de a face cunoscută cititorilor români literatura franceză contemporană”.

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul celui mai recent proiect editorial dedicat traducerilor din literatura universală de pe piața de carte autohtonă – Anansi. World Fiction din cadrul Grupului Editorial Trei –, editorul laureaților Goncourt din 2021 și 2020 (Mohamed Mbougar Sarr, respectiv Hervé Le Tellier), a punctat și el importanța premiului în activitatea sa profesională: „Premiul Goncourt reprezintă, an de an, un reper pentru piața editorială din România: într-o meserie care capătă din ce în ce mai pregnant aspectul de industrie, Gouncourt-ul vine să ne reamintească faptul că, dincolo de bani, tiraje enorme și baloane de săpun editoriale, lucrăm în continuare cu cea mai frumoasă invenție a ființei umane – literatura. Este, pentru mine, alături de Booker International, cel mai credibil premiu literar și o măsură constantă a evoluției literaturii franceze în spațiul literar contemporan”.

Despre onoarea de a avea în portofoliu cărți laureate cu Premiul Goncourt a vorbit și Ana Maria Manolescu, editoare Nemira, casa editorială care l-a publicat în traducere pe Mathias Énard, laureatul din 2015, precum și alți autori francezi care au primit această distincție literară: „Pentru orice editură este o onoare să aibă în portofoliu un laureat al Premiului Goncourt, dată fiind istoria acestei prestigioase distincții literare și numele celor cu care e asociată încă din 1903. Un premiu cu atât mai important, cu cât nu i se acordă aceluiași autor decât o singură dată în viață (cu excepția celebrului caz al lui Romain Gary). Editura Nemira se mândrește să aibă în portofoliu doi laureați ai premiului acordat anual celei mai imaginative opere scrise în limba franceză: Tahar Ben Jelloun și Mathias Énard, doi autori care își surprind cititorii cu fiecare nouă apariție editorială”.

Din Republica Moldova, Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, editura la care a apărut recent într-o nouă traducere capodopera lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, ne-a oferit o perspectivă asupra felului în care urmărește, an de an, etapele de desfășurare ale Prix Goncourt: „Piața de carte românească pare anemică sau a fost anemică la premiile Goncourt. Probabil și din cauza istoriei premiilor literare din România și Republica Moldova. Instituția premiilor literare românești este în fază incipientă. Miza premiilor noastre a fost alta. Iar mass-media românești, de multe ori, nici nu considera că premiile merită să fie în buletinul lor de știri.

În Franța Premiul Goncourt, care financiar are o sumă simbolică, înseamnă vânzări de sute de mii de exemplare. Mediile franceze sunt cu ochiul pe premiu. Goncourt a apărut ca o reacție la Premiul Academiei Franceze. Ca reacție la Premiul Goncourt a apărut Premiul Femina. Sunt premii care au creat sistemul de valori al literaturii franceze din secolele XX-XXI. Mai nou, Premiul Goncourt este și foarte divers în selecție. Posibil ca o reacție la dominarea de pe vremuri a Gallimard-ului. Dintre cei opt semifinaliști, doar Grasset-ul este nominalizat de două ori.”

Mircea Vasilescu, scriitor, eseist, publicist, coordonatorul Masterului de „Teoria și practica editării” din cadrul Facultății de Litere a Universității din București, a remacat de asemenea importanța nu doar a Premiului Goncourt, ci și a evenimentului de la București: „Prima dată am auzit de Premiul Goncourt când eram elev de liceu, în anii 1970, de la profesoara mea de franceză. Acum, e subiectul unui studiu de caz la cursurile masterale pe care le predau viitorilor editori. În tot acest timp, am așteptat an de an, cu pasiune, ritualul tradițional al anunțurilor – un adevărat reper pentru literatura lumii. Mi se pare fabulos că anul acesta lista cărților finaliste e anunțată la București”.

Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, instituția care găzduiește evenimentul prin care sunt anunțate public în premieră numele romanelor finaliste la ediția din acest an a Premiului Goncourt, a ținut să remarce importanța evenimentului, atât din perspectivă profesională, cât și intimă, ca iubitor de literatură: „Nu cred că există cititor pasionat de literatură care să nu urmărească anual romanele nominalizate sau laureate cu Premiul Goncourt, cum nu cred că există manager cultural care să nu fie fascinat de întregul desfășurător al acestui premiu, cu toate momentele ritualice pe care Academia Goncourt le construiește în jurul cărților.“

The post Unii dintre cei mai importanți scriitori francezi vin la București cu Academia Goncourt appeared first on Cultura la dubă.