După ce actorul Constantin Dogioiu a fost demis de Teatrul Bulandra, fără vreo explicație, în ciuda faptului că acesta avea roluri importante în cele mai mari și noi producții ale instituției, doi actori și-a anunțat azi demisia.

Este vorba despre actrița Alexandra Fasolă și soțul său, actorul Alin State. Cei doi jucau și ei în spectacolele de bază ale teatrului.

Cultura la dubă a scris aici despre contextul demiterii lui Constantin Dogioiu, după ce acesta criticase recent conducerea Teatrului Bulandra.

Teatrul Bulandra este condus de aproape un an de Catinca Maria Nistor, o tânără actriță aleasă de Ducu Darie, fostul director, să fie manager, înainte ca acesta să dispară dintre noi, după o luptă cu o boală necruțătoare.

Mandatul Catincăi Nistor este unul de interimar și nu ar fi trebuit, conform legii, să depășească 120 de zile. Însă acesta a fost prelungit automat de Primăria Capitalei, fără ca instituția responsabilă să fi organizat un concurs public, așa cum prevede legea.

Actorul Alin State a motivat decizia sa și a Alexandrei Fasolă într-o postare publică pe facebook:

Alexandra Fasolă este considerată una dintre cele mai talentate actrițe ale noii generații, jucând roluri importante în ultimii ani. În anul 2014 ea a primit Premiul Uniter pentru cea mai bună actriță în rol principal, pentru prestația sa din spectacolul Yentl, de la Teatrul Evreiesc.

La Teatrul Bulandra a fost una dintre alegerile constante ale regizorului Andrei Șerban. A jucat în Omul cel bun din Seciuan, rol pentru care a primit nominalizare la Premiile Uniter, în Car(o)usel, precum și în spectacolele Richard al III-lea și Zadarnicele chinuri ale dragostei.

Iar Alin State juca în Macbeth, The Bach Files, Richard al III-lea și în Zadarnicele chinuri ale dragostei.

În urma demiterii lui Constantin Dogioiu și a demisiei celor doi, spectacolele în care jucau aceștia nu mai pot fi puse în scenă până la înlocuirea lor.

Am contactat-o pe Catinca Maria Nistor pentru a cere un punct de vedere legat de demiterea lui Constantin Dogioiu, însă aceasta nu a dorit să comenteze.

The post Doi actori au demisionat de la Bulandra: “Acțiunea managerului intră în conflict cu valorile nostre.” appeared first on Cultura la dubă.

Acesta a scris că dintre 7 angajați pe perioadă determinată, el este singurul căruia nu i s-a mai prelungit contractul, iar celorlalți li s-a prelungit pe o perioadă de 5 luni, nu pe un an, cum era până în prezent.

Concedierea sa vine la doar o lună distanță de când acesta a criticat public conducerea teatrului.

“Teatrul L.S.Bulandra este bolnav. Grav. De cel puțin 10 ani are o tumoră artistică malignă. Undeva, în acest interval de timp, a intrat în metastazare. Și, chiar dacă există zile când mai face câte-un triplu axel, zâmbind…în majoritatea zilelor nici nu își poate lega șireturile de la patine.”

Constantin Dogioiu, actor
26 iunie 2020, facebook

La conducerea Teatrului Bulandra a venit ca manager interimar, după moartea directorului Ducu Darie, tânăra actriță Catinca Maria Nistor. Aceasta a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, la începutul lunii martie 2020, despre cum a ajuns să conducă teatrul și ce planuri avea pentru el.

La vremea aceea deja mai mulți actori ai Teatrului Bulandra criticau faptul că Primăria Capitalei nu a organizat un concurs public la finalul mandatului de interimar, așa cum prevede legea, ci i-a prelungit contractul Catincăi Nistor.

Printre cei mai vehemenți contestatari ai acesteia s-a numărat și actrița Anca Sigartău.

Constantin Dogioiu primise, până la sosirea Catincăi Nistor la conducere, roluri importante în cele mai mari producții noi ale Teatrului Bulandra, printre care rolul Aufidius în spectacolul Coriolanus, regizat de Ducu Darie și considerat a fi una dintre cele mai mari realizări ale teatrului în ultimii ani.

Acesta a primit, de asemenea, roluri în Richard al III-lea și Zadarnicele chinuri ale dragostei, ambele regizate de Andrei Șerban și considerate mari succese ale teatrului.

În paralel, cariera lui Constantin Dogioiu se află în plină ascensiune și în filme, primind roluri în mai multe lungmetraje românești ale ultimilor ani, precum “Dragoste 2.”, regia Florin Șerban, “Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor”, regia Emanuel Pârvu, iar în 2019 a primit o nominalizare la Premiile Gopo, la categoria cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul polițistului din filmul “Pororoca”.

Am contactat-o azi pe Catinca Maria Nistor pentru a îi cere un punct de vedere și motivul demiterii lui Constantin Dogioiu, însă aceasta ne-a răspuns “nu doresc să comentez.”

Actorul Teatrului Național București, Mihai Călin, este primul care a avut o reacție publică despre acest caz, spunând că, deși legală, măsura demiterii lui Constantin Dogioiu, este răspunsul Catincăi Maria Nistor la criticile pe care actorul Constantin Dogioiu le-a adus teatrului pe care ea îl conduce.

Ulterior și actrița Oana Pellea a comentat decizia ” De ce? Ești un actor de valoare și Bulandra ar trebui să-și ocrotească valorile…Nu înteleg decizia.” – a scris aceasta pe facebook.

The post Actorul Constantin Dogioiu demis de Teatrul Bulandra. Acum o lună a criticat public conducerea. appeared first on Cultura la dubă.

Din film aflăm puține informații noi: Adrian Titieni și Judith State joacă foarte bine. Segmentul lor e cel mai impresionant, cel mai credibil, cel mai bun. O altă informație deloc nouă cu care rămânem în urma vizionării filmului: în România sunt mulți actori foarte buni, mulți actori mai puțin buni.

Dan Chișu pare să continue să facă filme doar de dragul de a face film (cu excepții). Scriitura pare grăbită, pe genunchi, ținută cu greu într-o zonă credibilă de actori. Segmentele cel mai greu de privit din film sunt chiar intervențiile regizorului, în care Dan Chișu reușește să interpreteze un Dan Chișu necredibil. Parcă în reclama la zahăr juca mai bine.

Ar fi imposibil să condamnăm un act de expresie artistică, mai ales în vremurile acestea. Însă, la fel cum nu tot ce zboară se mănâncă, nu orice ocazie de a filma ceva trebuie să se numească film. Îl felicităm, deci, pe Dan Chișu pentru exercițiul audiovizual pe care l-a realizat cu ajutorul unor actori remarcabili și îi urăm să facă mai multe filme ca “București Non Stop”.

Urmează o listă cu informații noi cu care am rămas în urma vizionării filmului:

– Judith State cântă foarte frumos și are o pisică mare.

– Diana Cavallioti are un câine frumos.

– Lui Codin Maticiuc îi place sculptura.

– Alex Bogdan are o pisică.

– Dan Chișu are o terasă frumoasă.

The post “9 Povești De Dragoste Și Ură În Izolare” sau cum nu tot ce zboară se mănâncă appeared first on Cultura la dubă.

Apoi, izolarea înseamnă pentru mulți dintre actori o formă de viață de neimaginat înainte, când cea mai mare parte din timpul lor era dedicată teatrului sau filmărilor. Acum, ei își dedică timpul propriei persoane ori celor cu care își petrec izolarea, nu meseriei.

Nicoleta Lefter, actriță a Teatrului Odeon și colaboratoare a unor trupe independente, își organizează ziua în funcție de nevoile fetiței sale, Alina, la fel cum o fac și Ana Covalciuc, actriță a Teatrului Bulandra și Alex Călin, actor al Teatrului Excelsior, cu fiica lor, Mara.

Constantin Dogioiu, actor al Teatrului Bulandra își petrece izolarea într-un apartament din centrul Bucureștiului, printre cărți, vin, Netflix, țigări și muzică, iar Istvan Teglas, actor al Teatrului Național București, a pus în practică rețetele de tarte cu fructe, primite de la mama sa, citește și scrie un jurnal al vieții în izolare.

Ada Galeș, actriță a Teatrului Național București, a devenit în vară consilier de dezvoltare personală, iar acum are pentru prima dată timp să se dedice lucrului cu oamenii. În plus, donează banii câștigați actorilor indendenți.

Cum vi s-a schimbat viața după intrarea în izolare?

Nicoleta Lefter: Păi e destul de simplu de răspuns la întrebarea asta. (râde) Nu mai ies din casă decât pentru cumpărături, ceea ce până acum nu mi s-a mai întâmplat, poate doar când a avut fetița mea varicela și a trebuit să stau cu ea în casă. Și faptul că nu am mai avut spectacole de o lună…joc prin bucătărie . (râde)

Constantin Dogioiu: Pe de o parte, legat de cum mă simt, această izolare nu a produs vreo schimbare. Cel puțin nimic ce aș putea identifica.

Pe de altă parte, felul meu de a trăi s-a schimbat. Din câteva puncte de vedere, toate subordonate unui singur fapt, și anume că e prima dată când statul îmi ordonă să nu ies din casă oricând doresc, din orice motiv doresc.

Revenind la cum mă simt, constat că mă raportez la această acțiune a statului nu ca la o formă de opresiune asupra libertății mele, ci ca la o oportunitate de descoperire pentru mine și, sper eu, întreaga omenire.

Simt nevoia să fiu mai concret, așa că voi face asta: îmi e foarte bine să petrec și mai mult timp cu mine. Îmi e foarte bine să discut cu oameni teme de interes comun pe care le consider a fi importante, nu menite doar să ne delecteze. În același timp, râd mai mult ca înainte. Și descopăr multe lucruri, fără să îmi propun să fac asta.

Mă simt senin, relaxat, curios, ludic. În cea mai mare parte a timpului.

Istvan Teglas: Mi-a dispărut stresul de pe urma ieșirilor în lume, de a face față la oameni și situații, care de cele mai multe ori îmi consumau energia și bunul simț degeaba.

Cu toate că îmi fac griji pentru ce se întâmplă cu noi în perioada asta, în mare parte încerc să stau liniștit. Îmi e frică, dar am și-o parte fatalistă care se activează în situații limită.

Ana Covalciuc: Mi s-a anulat tot ce aveam în lucru: spectacole, filmări, ateliere. În acest moment, pe termen nedeterminat. Dar sincer, nici când se vor relua, nu știu cum vor arăta, cum se va schimba munca mea.

Îmi e tot mai clar că nimic nu va mai fi la fel. În plus, am renunțat la căutat bonă sau grădiniță pentru Mara, fetița noastră de 1 an și 8 luni, la orice formă de ajutor exterior, la vizitele la părinți și bunici.

Alex Călin: Înainte de toată această criză repetam la două spectacole, avusesem o premieră la teatru, urma alta, aveam o deplasare la un workshop în Polonia, doream să încep antrenamentele pentru un maraton.

Deci aș fi fost destul de mult timp plecat de acasă, lucru care pe de o parte nu mă bucura prea tare. Așa că îmi prinde foarte bine faptul că pot să stau cu Ana și cu Mara și să recuperez timpul în care mi-aș fi dorit să fiu lângă ele în ultimele luni.

Cu toate astea, însă, fiind o persoană destul de activă, în perioada asta mă apasă imposibilitatea de ieși din casă, de a nu putea să socializez, să pedalez, să alerg, să repet, să stau pur și simplu pe o bancă în parc și să citesc. Și parcă totul în jur s-a schimbat într-un fel incredibil.

Ada Galeș: Dacă în lunile de dinainte de izolare veneam acasă doar după 12 ore de repetiții și spectacole (în cele mai ocupate zile), acum sunt acasă toată ziua.

Suntem mai mult decât meseria pe care o avem. Mai mult decât alergătura continuuă după bani.

Îmi place enorm meseria pe care o am și, cu toate astea, mi-am dat seama cât de ușor îmi e să mă confund cu ceea ce fac. Pentru că m-am trezit fără cele 8-10-12 ore în care munceam, fără să mai am creierul ocupat cu ruminarea textelor pe care le aveam de repetat și de jucat și să încep să mă concentrez mai mult pe cine sunt, nu pe ce fac și asta îmi schimbă perspectiva, cu toate că ajunge să se manifeste în acțiuni.

Asta înseamnă că pot să observ mai bine lucrurile care îmi fac plăcere și lucrurile care sunt cu adevărat importante din rutina mea zilnică.

Mi-e foarte drag că m-am apucat de consiliere. În vară mi-am luat acreditarea de consilier în dezvoltare personală, dar nu am avut timp să mă și văd sau aud cu foarte mulți oameni. Mă bucur că pot ajunge la ei acum.

Și încerc un alt sistem economic. Nu am niciun preț setat pentru o ședință. El se stabilește în funcție de posibilitățile clientului și de cât crede el că valorează ședința. Asta înseamnă că voi putea ajunge la oameni indiferent de posibilitățile lor și că unii vor putea face cadou plătind mai mult ședința, celor care nu își permit. Iar dacă voi lucra doar pro bono, înseammă că așa a fost să fie.

Aș vrea să adaug că în perioada asta fondurile se duc în parte către cauza actorindependent.ro și pentru a suține firma mamei mele.

Cum arată o zi obișnuită din viața voastră acasă, în această perioadă? 

“Am câstigat faptul că sunt foarte atentă să nu cumpăr mai mult decât consum, refuz să mai arunc mâncare.”

Nicoleta Lefter, actriță

Nicoleta Lefter: Toate zilele mele sunt obișnuite de când am aflat că e pandemie.

Mă trezesc destul de târziu, cam pe la 09.30 sau 10.00, beau o cafea, pregatesc laptele cu fulgi pentru aia mică, uneori eu, alteori face asta prietenul meu. După ce mi-am băut cafeaua, îmi încep rolul de învățătoare cu fiică-mea, adică facem din fișe sau caiete cu activități pentru clasa pregătitoare.

La matematică adunăm 14 cu 5, de exemplu, și la română scriem litere și cuvinte sau propoziții, am ajuns la litera H mic, apoi pauză 10 minute și începem cu engleză – are cursuri online (aici iau eu o pauză, de fug la bucătărie să aleg meniul pentru prânz), iar la franceză punem cântecele de pe net și ne lălăim împreună.

Vine masa de prânz, eu între lecțiile astea am jucat și rolul de bucătar șef, fac ciorbe pe care le acresc cu zeamă de varză și tai verdețuri, toc morcovi și țeline.

Apoi, după masă, care de obicei durează cam o oră, pentru că se discută mult la masă, ne retragem fiecare în câte o cămăruță și citim. Eu citesc câteva capitole bune, Alina două propoziții și alea eventual susținute de mine (râde).

După ore, clar, ne băgăm la un film și aici paleta e largă. Se merge adesea pe filme de artă, rar se fac compromisuri. Ultimul văzut e “Ocolul lumii în 80 de zile”.

Pe la ora 17.00 ne apucăm de gimnastică la sol, iarăși am rol principal. Urmează o pauză de voie, adică fiecare face ce vrea, atunci eu fug la bucătărie să trag o țigară și o gură dintr-o cafeluță răcită demult.

După care Alina are ora de pian, în care eu stau și îi zic ce i-a scris doamna Olga pe caiet și ce trebuie ea să exerseze (eu habar nu am să cânt la pian, doar cunosc notele ).

Am uitat să zic asta, cândva în timpul zilei noi mai înregistrăm și povești pentru Editura Polirom Junior și eu câteodată mai am și două repetitii pe Skype la niște proiecte pe care le vom relua după ce ieșim din asta….daca vom mai ieși.

Se face ora 21.30, au loc lălăielile de rigoare, pe diferite melodii ascultate în timpul zilei la duș, Alina merge la culcare după cină, bem ceai, vine timpul pentru povestea de dinainte de culcare și când se face liniște mai apuc șă citesc și eu ceva din cartea începută ieri ”Doamna cu buchetul de flori “de Mo Yan sau mă uit la True Detective, seria asta nouă.

Ce să zic, nu apuc să fac câte îmi propun. Să mă uit la muzee online, să văd spectacole de teatru online, să ne jucăm mai mult, să scriu…trece ziua foarte repede, extrem de repede. Nici nu știu când m-am trezit și iar e noapte. Dacă mai vorbesc și la telefon sau pe net (mă oftic că îmi mănâncă din timp treaba asta) s-a dus ziua.

Constantin Dogioiu: O zi obișnuită arată cam cum vrea ea, ziua, nu eu.

Nu îmi fac alte planuri, în afară de igiena personală și, în momentele de grație, de cea a casei. Când spun casă, mă refer la un apartament de 48mp.

În această libertate experimentală descopăr, totuși, niște constante: muzică, filme artistice, cărți, interviuri, documentare, gif-uri, filmulețe care își propun să fie comice, somn după-amiaza, vin, vizualizat diverse plaje, vizualizat diverși oameni (plajele, ca și oamenii, sunt vizualizate doar în imaginile mentale, nu contravin legii actuale), vorbit cu oameni la telefon/pe net, Lucky Strike, apă plată, mâncare.

Istvan Teglas: Încerc să fac totul după un program. Zilele trec foarte repede și nu sunt genul de om căruia îi place să nu facă nimic.

Chiar dacă, în sfârșit, am timp să mă odihnesc, să-mi termin cărțile de citit, să încep altele și să mă uit la film, îmi place ca toate astea să le fac organizat.

Țin să mă trezesc devreme. Aici intervine și faptul că am animale care au nevoi, deci mai întâi pe astea le rezolv.

După care stau la cafea, dar trag de mine să termin cât mai repede pentru că mereu e ceva de făcut. Acum de exemplu scriu aici, dar am acceptat propunerea de-a ține un fel de jurnal în perioada asta.

Au venit cu ideea cei de la o platformă culturală, și m-am bucurat pentru că îmi organizează perfect ziua. Chiar aveam de gând să fac ceva asemănător, e ideal pentru a menține un echilibru psihic, și-o igienizare zilnică a minții. În perioada asta îmi ocupă o mare parte a zilei, pentru că sunt la început și sunt entuziast.

Seara îmi place să mă uit la film sau să dau telefoane lungi.

“Bucuria n-are nicio valoare dacă nu e împărtășită cu cineva.”

Istvan Teglas, actor

Ana Covalciuc: Am încercat să stabilesc noi rutine, care ar fi trebuit să acopere tot felul de nevoi, dar momentan, nu mi-a ieșit.

Singurele lucruri fixe sunt mesele și somnul copilului, în rest totul e o mare improvizație. E un ciclu continuu de făcut curat/dezinfectat, gătit, jucat, uneori dansat sau făcut gimnastică. Mara e la o vârstă minunată, dar extrem de interactivă. De citit apuc doar pe somnul ei, la prânz, la fel ca înainte.

Alex Călin: Încercăm să ne ținem de o rutină zilnică pentru a avea timp și pentru gătit, adormit și jucat cu Mara, făcut ceva împreună, lucrat la proiectele care într-un fel sau altul continuă în perioada asta, dar și pentru a ne redescoperi și explora individualitatea. Deci între 8 dimineața până pe la 12-1 noaptea nu prea avem timp să ne plictisim.

Ada Galeș: Mă trezesc, beau cafea, meditez, fac yoga (dimineața sau seara, înainte de culcare), citesc, gătesc, în unele zile plantez, pictez, mă gândesc la tot felul de noi hobby-uri și pierd vremea.

Sunt mai puțin productivă decât am sperat, dar încerc să am compasiune față de mine. Sunt printre cei care au zis mereu că au nevoie de mai mult timp liber, așa că încerc să înțeleg și să accept că am primit acest timp, cu toate că nu l-am primit în forma pe care probabil o așteptam sau mi-o doream.

Încerc să nu mă oftic sau învinovățesc că n-am găsit cea mai bună soluție sau că nu am vreo idee revoluționară. Cel puțin observ când am astfel de gânduri.

Ce ați avut de pierdut și ce ați câștigat odată cu aceste vremuri?

Nicoleta Lefter: Am pierdut timpul petrecut cu familia, poate nu am stat așa de mult timp conectați unii cu ceilalți.

Am câstigat faptul că sunt foarte atentă să nu cumpăr mai mult decât consum, refuz să mai arunc mâncare. Sunt mai blândă și las mult de la mine în orice situație, adică mi-am luat puțin seama, am adăugat la mine un pic de smerenie.

Constantin Dogioiu: Simt că nu am pierdut nimic. Sau, dacă am pierdut, nu mă simt ca și cum aș fi pierdut.

Nici de câștigat nu pot spune că am câștigat. De câteva luni, nu mai cred în acești doi termeni, ca, de altfel, în mulți alții.

“Mi-e dor de plajă, de vară, de sex, de scenă, de a vedea, mirosi, atinge oameni, lucruri, de cârciumi, de alte cabluri decât cele din casă.”

Constantin Dogioiu, actor

Istvan Teglas: Consider că dacă reușesc să-mi păstrez sănătatea în toată perioada asta, n-am avut nimic de pierdut.

Stagiunea asta am lucrat enorm de mult pentru că lucrurile s-au adunat, dar nici măcar nu mi-am cerut asta. Nu am avut dorințe extraordinare. Le-am luat pe toate cum au venit și am fost mulțumit că oamenii s-au gândit la mine, dându-mi de lucru.

Acum că totul s-a oprit, am început să fiu iarăși în elementul meu. E un câștig, dar nu neapărat în sensul pozitiv. Am de curățat niște sertare în care s-au adunat mizeria și praful din mine și de care mă-ntreb de ani de zile dacă voi avea vreodată timp să le mai deschid.

În general asta cred, că am câștigat timp cu mine.

Ana Covalciuc: Am pierdut multiple ocazii de dezvoltare profesională, mulți bani, interacțiunea cu oamenii, care pentru mine e esențială, contactul direct, imediat, senzația de libertate, autonomia abia (re)câștigată, curajul de a face planuri.

Am câștigat…ocazia de a vedea, în sfârșit, cât cheltuim pe mâncare, ce înseamnă să estimăm realist resurse, ne gândim pentru prima oară la a face un buget, un program comun, e o negociere continuă în cuplu, fără posibilitatea de a externaliza nimic în afară.

Am luat-o ca pe un joc în care s-au schimbat resursele și provocarea e să acoperim totuși (pe cât posibil) aceleași nevoi. Acum chiar va trebui să învăț să cer și să delimitez timp pentru mine, de exemplu.

Plus marea provocare de a face mișcare zilnic și impactul imediat și devastator atunci când nu o fac.

Lecția de a o lua “zi cu zi” devine a naibii de concretă.

Alex Călin: Cu siguranță am câștigat timp valoros de petrecut cu familia și de făcut unele lucruri pe care le tot amânam, dar simt că am pierdut lucruri simple foarte valoroase pentru mine, cum ar fi banala plimbare cu fetele către Grădina Icoanei, pedalatul prin București sau intratul într-o cafenea.

Ada Galeș: Am pierdut bani, dar mi-am dat seama și că mă descurc cu mai puțin și că sunt alții în situații mult mai grave.

Am pierdut repetiții și spectacole, dar mi-am dat seama că nu sunt doar meseria mea și că am timp pentru consiliere și pentru toate hobby-urile pe care le am și pe care pot să le descopăr, pentru cauzele în care cred să le susțin.

Am pierdut îmbrățisări și atingeri cu unii oameni și mi-am dat seama cât de important e contactul fizic.

Am pierdut sentimentul aparent de siguranță și am câștigat bogăția pe care ți-o poate aduce un eveniment care îți perturbă „normalitatea”.

Care e cea mai mare frică a voastră acum?

“Mi-e frică de spital, mai mult decât de virusul în sine. Și cred că știm cu toții de ce.”

Alex Călin, actor

Nicoleta Lefter: Îmi e frică pentru toți cei apropiați mie și de spitalele din România.

Și îmi e frică că aș putea fi de acum încolo doar mama și iubită, parcă mi s-a luat super puterea (știu e o frică de căcat, da o zic).

Constantin Dogioiu: Să rănesc, cu bună știință, oameni. Inclusiv pe mine. Momentan, nu se arată semne pentru ca această frică să fie justificată. Aș spune “slavă Domnului!”, dacă aș mai crede în el.

Istvan Teglas: De data asta nu voi băga de seamă că sunt ipohondru, aleg să răspund că cea mai mare frică a mea este că nu voi putea folosi acest răstimp eficient.

Sunt cam la jumătatea vieții, nu știu ce altceva extraordinar mi se mai poate întâmpla în afară de tot ce-am trăit până la vârsta asta. Dacă nu reușesc să mă conving și să înțeleg acest lucru acum, oricât aș mai avea de trăit, într-un fel sau altul va fi degeaba.

Se spune că omul până la treizeci și șapte de ani a văzut și a cunoscut totul, de-acolo depinde doar de el ce face mai departe.

Ana Covalciuc: Să nu pățească Mara ceva sau să nu rămână fără unul dintre părinți.

Alex Călin: Mi-e frică de spital, mai mult decât de virusul în sine. Și cred că știm cu toții de ce.

Și cred că îmi este și mai frică de perspectiva de a nu-mi putea relua niciodată viața de dinainte.

Ada Galeș: Mă tem că vom uita prea repede criza sau că nu vom înțelege destul din ea.

Eu încerc să înțeleg așa: că sistemul de sănătate are nevoie să fie funcțional și accesibil pentru toată lumea, că avem nevoie de educație și cultură ca de sănătate, că e nevoie de protejarea grupurilor vulnerabile și a minorităților, că oamenii sunt în primul rând oameni și nu resurse de produs bani, că salariul minim universal e necesar, că avem nevoie să formăm comunități și nu să ne separăm.

“Una din revelațiile acestei izolări e că de fapt nevoia de artă e legată de supraviețuire, nu e ceva secundar, minor.”

Ana Covalciuc, actriță

De ce vă este cel mai dor?

Nicoleta Lefter: Îmi e dor de rumoarea publicului din sala de spectacol, de emoțiile mele înaintea unui spectacol. Îmi e dor de mine în felul în care sunt la teatru, cu tot ce conține el.

Constantin Dogioiu: Greu de spus pentru că, de câteva luni, nu mai fac ierarhii, clasamente.

Mi-e dor de plajă, de vară, de sex, de scenă, de a vedea, mirosi, atinge oameni, lucruri, de cârciumi, de alte cabluri decât cele din casă. Cam atât. Dar niciunul nu doare, nu mă apasă, deci nu l-aș numi “dor”.

Istvan Teglas: Poate sună arogant, dar recunosc că nu îmi este dor de nimic.

Bineînțeles, în măsura în care va exista un sfârșit pentru toată perioada asta și finalul nu va fi unul de nesuportat.

Ana Covalciuc: De prieteni. De ieșirile în parc sau pur și simplu de plimbatul pe străzi, intratul firesc în librării, în magazine. De cumpărat narcise primăvara. Lucruri mici, banale, dar care țineau de normalitate.

Alex Călin: Cel mai dor îmi este să îmi îmbrățișez părinții. Apoi îmi este dor de spectacolele și colegii alături de care lucram.

Ada Galeș: Să mă văd cu prietenii foarte apropiați, să iau oamenii în brațe. E foarte important să înțelegem că va fi un impact mare negativ dacă ne vom separa și mai tare sau dacă vom fi reticenți în a ne manifesta afecțiunea fizică. Separea produce boli poate la fel de grave ca această gripă.

Mă mai gândesc cu drag și la spectacole și pânzuri la terase și la dansat într-un spațiu mare.

Dacă ați fi știut că va urma această criză, ce ați fi făcut diferit înainte?

Nicoleta Lefter: Nu știu, poate aș fi făcut voluntariat pentru strângerea de fonduri pentru echipamentele de protecție ale cadrelor medicale din spitale.

Constantin Dogioiu: Nimic.

Istvan Teglas: Orice aș fi vrut să fac diferit, din păcate nu cred că aș fi fost în stare.

Mi-aș fi dorit, totuși, să pun mâna mai des pe telefon și să sun câțiva oameni pe care există posibilitatea să nu-i mai văd niciodată.

Ana Covalciuc: Aș fi zburat cu Alex și Mara undeva frumos, poate chiar in Italia. Am trăit momente extrem de fericite acolo, o ador și sufăr mult acum, odată cu ea.

Alex Călin: Aș fi stat mai puțin pe telefon și mai mult în contact cu oricine din jurul meu.

Ada Galeș: Nu știu. Încerc să mă gândesc în timp ce scriu ce aș face acum dacă aș știi că peste 10 ani vom avea o nouă criză.

Adevărul e că nu știu, nu știu cum se va schimba lumea, tot ce pot să fac e să încerc să fiu cât mai în contact cu mine, cu emoțiile mele și să prioritizez lucrurile din viața mea după adevărata lor valoare.

“Avem nevoie să dezvoltăm reziliență și să știm că putem dezvolta stres post traumatic (PTSD) după perioada asta.”

Ada Galeș, actriță și consilier de dezvoltare personală

Recomandați-ne ceva frumos de făcut în izolare.

Nicoleta Lefter: Vă recomand să citiți, sunt o mulțime de cărți bune care vă așteaptă. Și să vă împacați cu voi înșivă dacă ați fost certați.

Constantin Dogioiu: Frumosul cred că este același pentru toți oamenii, doar forma diferă.

Cred că ar fi interesant ca fiecare să își descopere constant forma, să o abandoneze imediat ce a descoperit-o, să descopere din nou și să investigheze dacă/ce legătură e între formă și conținut. Sigur, e doar o propunere.

Istvan Teglas: Sunt convins că acest lucru înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.

Pe mine mă bucură, de exemplu, dacă reușesc să fac o tartă perfectă după rețeta lui maică- mea, pe care chiar dacă nu pot s-o împart cu lumea, pot s-o pun pe rețelele de socializare.

Să mă mândresc cu ea, ca strămoșii noștri care scoteau comorile din adâncuri și le ridicau în aer, ca să le vadă toată lumea. Împărtășind astfel toată bucuria cu ceilalți, pentru că bucuria n-are nicio valoare dacă nu e împărtășită cu cineva.

Ana Covalciuc: Sport, yoga, dans, orice formă de încurajat endorfinele să se pună în mișcare, eventual în fața ferestrei deschise.

Suntem extrem de dependenți de chimia corpului nostru și cred că acum trebuie să facem eforturi conștiente și susținute pentru a o face să lucreze în favoarea noastră.

Altfel, am observat că îmi face bine să fixez anumite zile în care mă văd cu prietenii pe video calluri, ajung să le aștept cu entuziasm. Și, ocazional, comandăm mâncare din oraș și ne jucăm de-a cina.

Ultima dată chiar am uitat preț de câteva secunde de ce a lăsat Alex cutiile pe hol și a pregătit totul pe platouri chiar la ușă.

Că avem nevoie de artă ca de aer, bănuiesc că toată lumea a descoperit deja. Fiecare minut în care ne mutăm atenția pe o pagină citită, un film, o melodie sau un tablou nou descoperit, e un minut bine folosit, salvator, eliberator.

Una din revelațiile acestei izolări e că de fapt nevoia de artă e legată de supraviețuire, nu e ceva secundar, minor.

Alex Călin: Dansat și cântat alături de cei cu care ați fost prinși în această interminabilă izolare.

Ada Galeș: Să fiți blânzi cu voi înșivă. E cel mai frumos lucru pe care îl puteți face și să vă observați creierul și gândurile care vă apar.

Cu siguranță cred că lumea se va schimba cumva și că e o perioadă grea. Avem nevoie să dezvoltăm reziliență și să știm că putem dezvolta stres post traumatic (PTSD) după perioada asta sau să ne concentrăm pe post-traumatic-growth. În condițiile de disconfort, creierul are capacitatea de a se dezvolta dacă îl ajutăm puțin.

Sunt alături de voi. Dacă aveți nevoie de mine mă găsiți pe facebook/instagram sau pe mail la adagales@yahoo.com.

The post 6 actori români și viața lor în izolare appeared first on Cultura la dubă.