Drumul spre Peștișani se desfășoară printre dealuri și păduri calme, care te lasă să respiri aer curat și să oprești aerul condiționat chiar și într-o zi caniculară.

La Peștișani, comuna care curpinde satul Hobița, locul de naștere al lui Constantin Brâncuși, statul român a eșuat în văzul tuturor. Ani la rând, adevărata casă în care Brâncuși a copilărit a fost lăsată să se prăbușească, puțin câte puțin, să ardă, să dispară. Este unul dintre cazurile reprezentative pentru atitudinea pe care autoritățile au avut-o, de peste 35 de ani, față de cultura din mediul rural.

În acest context, actorul Cuzin Toma și-a ales o bătălie grea. De 3 ani organizează aici singurul eveniment cinematografic din zonă – festivalul Film în Sat. Tot aici vrea să ridice primul hub cultural în care viitoarele generații să descopere magia artei și infinitele căi pe care ea le deschide.

“Cu Film în Sat încercăm să îi expunem pe acești copii la ceea ce pe noi ne-a construit și ne-a…ne-a crescut.” Vizibil emoționat, apare în fiecare seară din festival în fața a câteva mii de oameni și își spune povestea iar și iar. A plecat din acest loc și s-a întors pentru a da înapoi ceea ce l-a făcut pe el un om mai bun.

„Banii știu cum se fac. Dar nu banii sunt importanți. Eu am simțit o nevoie să mă dezvolt ca să pot să îi ghidez pe copiii mei și ei să fie mai buni decât mine. Mi-am dat seama că doar prin cultură pot să fac asta.”

***

Pe Cuzin Toma și pe copiii săi i-am întâlnit prima dată acum 9 ani. Actorul și fiul său Nicodim, pe atunci în vârstă de 9 ani, tocmai se întorseseră de la Cannes, unde participaseră, alături de regizorul Corneliu Porumboiu, cu filmul Comoara, în care amândoi erau protagoniști. În calitate de reporter la Știrile Pro tv, le luam atunci primul interviu pe care ei îl acordaseră vreodată.

Între timp, notorietatea lui Cuzin Toma a crescut enorm. În fața publicului larg este popular datorită rolului Firicel din serialul Las Fierbinți, dar și datorită poveștii personale pe care a spus-o fără rețineri, de fiecare dată când a avut ocazia. În trecut a lucrat ca miner, electrician, balerin, bodyguard, la shaormerii sau ca paznic de șantier. Și a devenit actor.

Acum îl reîntâlnesc în mijlocul naturii, la marginea pârâului în care se scălda când era mic. Familia sa și prietenii apropiați, unii chiar din copilărie, s-au strâns aici și o sărbătoresc pe Meda, fiica lui Cuzin, care împlinește 15 ani.

“Noi veneam aici când eram mici și tot aici ne trage locul, zburdam pe aici, stăteam la baie, mâncam porumb crud, poame, mazăre dulce, noi am crescut în mediul natural sălbatic. Acum el are o ambiție sentimentală, legată de locurile astea, să se întoarcă aici și să facă ceva pentru copiii de aici.”, ne povestește Nelu, fratele mai mare al lui Cuzin.

Deși e stabilit la București de peste 20 de ani, iar cariera sa a fost într-o continuă evoluție, Cuzin Toma a simțit mereu dorința de a se întoarce la rădăcini și a îmbogăți acest loc spiritual. Alături de el a fost mereu Cristina, ființa care i-a ghidat drumul către artă și i-a devenit soție.  

Chiar la pârâul unde s-au adunat astăzi s-a născut povestea lor de iubire. Cu zâmbetul pe buze, Cuzin retrăiește momentele în care avea 16 ani și a văzut-o pentru prima dată.

“La început am văzut-o o singură dată, pe la 16 ani, ea venise în vacanță la bunici. Am stat de vorbă vreo 10 minute și atât.  Apoi am avut ghinion pentru că ea a plecat acasă și vară de vară mergeam prin locuri în care credeam că ar putea să apară ea, până am găsit-o.

Eram chiar aici, la râu, am tras-o de picior în apă chiar când ea se pregătea să iasă, credeam că sunt deștept, dar ea mi-a zis <<proastă inspirație>> și am plecat supărat, pe jos, acasă.

Peste un an, eu munceam la o casă vecină și am văzut-o pe stradă, am intrat în vorbă cu ea și de atunci…vorbesc cu ea. Din acel moment, a urmat o toamnă frumoasă de povești, de visat împreună.”

Cuzin a crescut, alături de cei doi frați ai săi, într-o colonie de muncitori aduși să construiască barajul peste Bistrița. Tatăl său, electrician, a lucrat la baraj până la pensie. Iar într-o mină de lângă baraj a ajuns să lucreze și tânărul Cuzin, ca electrician miner, după terminarea liceului, pe când frații au ales să lucreze la Jandarmerie.

“Când am dat la liceu, să faci o școală profesională, mai ales pentru copiii de la țară, era mare lucru. Dar pentru că fratele meu mai mare a învățat foarte bine, mama punea presiune și pe noi să învățăm, să facem liceul. După liceu, ne doream să ne facem polițiști. Dar atunci am început să mă văd cu Cristina și am renunțat la ce făceam.”

A absolvit Liceul Industrial din Peștișani care, ce ironie, se numește Constantin Brâncuși și nu are nicio legătură cu arta. Specializarea sa a fost în “reparații și întreținere utilaj minier”. Așa s-a angajat pentru 1 an și 2 luni ca electrician miner doar ca să scape de armată.

“Te duceai 4-5 până la 10 kilometri pe sub muntele ăsta și ieșeai la Tismana. Mergeam cu locomotiva, se împușca cu dinamită, săpai și tot așa. Se avansa câte 2 metri la 24 de ore.

Cum a fost viața în mină?

Întunecată și umedă. Curgea apa pe pereți. Ce să zic, nu conștientizam prea mult atunci. Chiar nu conștientizam…”

Privește acum către muntele prin care a săpat mina și parcă nu îi vine să creadă propria poveste. Din mină a cerut transferul la ansamblul de dansuri populare Doina Gorjului, unde făcuse un curs. Și a fost angajat ca dansator.

„Am învățat să dansez și asta făceam, m-am angajat ca solist de balet. Așa am făcut transfer și în cartea de muncă scrie negru pe alb, de la miner la balerin.”

Dar pentru că singura sa dorință era să fie cu Cristina, iar ea se pregătea să dea admiterea la Facultatea de Arte Plastice din București, a făcut cerere să intre în armată, ca să scape de această obligație și să poată apoi să fie cu iubita sa, în capitală.

După armată a făcut pregătire la gramatică cu mama Cristinei, care locuia la o oră distanță cu trenul. Inspirat de profesorul său din liceu, pe care îl admira, a vrut și el să devină profesor de sport.

“Când vorbea cineva pe care eu îl respectam, preluam foarte mult de la el. Îmi plăcea să mă corecteze, să mă facă să fiu mai bun, să îmi dea o educație civică. Iar sportul era o șansă mai ales pentru cei din medii defavorizate.”

“Am făcut box și atletism, dar nu am putut face sport de performanță fiindcă era nevoie de o rutină zilnică. Iar la categoria mea socială trebuia să și trăiești, să ai un venit.”

A fost admis la ANEFS în București și așa a început aventura la oraș, alături de Cristina.

„Eu lucram pe șantier, eram student la Sport, și stăteam în camera de cămin de la Arte cu patru fete. Era o bucurie. Împărțeam un pat de cămin cu Cristina, nu știu cum am reușit. Cam un an am stat așa. După aceea am făcut un apartament la demisolul căminului Occidentului, unde am tras singur apă, curent. Un an am stat acolo. Căminul a fost renovat și ne-am mutat într-o cameră cu parchet, cu baie.”

În tot acest timp, Cuzin și-a împărțit timpul între cursurile de la Facultatea de Sport, nenumărate joburi și ieșirile cu iubita sa, artistă.

A lucrat ca paznic al șantierului de la Hotel Novotel, a făcut shaorma, a lucrat la Spring Time, ca bodyguard la clubul Kristal și ca electrician, la ocazie. Ușor ușor, a început să se îndoiască de gândul de a deveni profesor de sport și, după 3 ani de studii, nu a mai dat examenul de licență.

„Începusem să simt gustul artei, Cristina mă tot scotea la teatru că și obosisem, eu lucram, schimbam instalații electrice la apartamente prin București și seara aveam teatru, teatru. Dar venise gândul că vrem copii, iar eu eram indecis legat de viitorul meu.

De când am plecat cu Cristina la drum, dorința mea a fost să am o stabilitate psihică și intelectuală, socială, de altă natură. Un job mai bine plătit nu îmi dădea încrederea de care aveam nevoie pentru a-mi crește și educa copiii.

Asta m-a făcut să trec prin multe și să renunț foarte repede. Eu am fost un paradox, mă zbăteam între ideea de sport și a fi un om de cultură, a fost o luptă permanentă în mine. Câștig mai ușor cu pumnul, dar ce fac, asta vreau să învăț un copil?”

Într-un moment decisiv, când era pe punctul de se angaja ca SPP-ist, a ales drumul către actorie.

„Am devenit actor dintr-un ego. Nu din egoism, ci din ego. Fiindcă mi-am pus ambiția că e ceva ce aș putea să fac și eu. Eram conștient de capacitățile mele fizice și psihice. Nu știu dacă intelectuale, dar psihice da. Îmi dădeam seama foarte repede ce am de făcut.”

L-a abordat pe Andi Vasluianu și acesta s-a oferit să îl ajute cu pregătirea.

“După două săptămâni mi-a zis: țărane, după mine ai intrat la facultate, nu am ce să îți mai fac. Vasluianu m-a ajutat să îmi conștientizez emoțiile și capacitățile motrice. Apoi m-a dus la Teatrul Podul, la Cătălin Naum. Acolo, privindu-i pe ceilalți, m-am educat, m-a ajutat să mă cunosc mai bine pe mine. Iar Naum m-a dus la o zonă emoțională cu prea puține cuvinte.

Am intrat la teatru din prima și, la două săptămâni de la admitere, am început să filmez la emisiunea Câștigi fără să știi, de la PRO TV. Dragoș Bucur căuta măscăricii pe care îi trimitea să pună întrebarea sau să glumească cu oamenii. Am câștigat atunci 100 de dolari și am continuat să filmez la emisiuni, să fac și reclame și scurtmetraje sau roluri în filme. Filmam emisiuni și am terminat facultatea cu 20.000 de euro din televiziune și reclame.”

2015 a fost un an cheie al carierei sale. A jucat în Aferim!, film care i-a adus lui Radu Jude Ursul de Argint pentru regie la Berlin și în Comoara, pentru care Corneliu Porumboiu premiul Un Certain Talent la Cannes.

În Comoara joacă alături de Cristina și de fiul lor, Nicodim. Acum, Nicodim are 18 ani și îl întâlnesc la pârâul unde a copilărit tatăl lui. Este voluntar în festivalul Film în Sat și își dorește o carieră în regie de film.

“Îmi place să creez ceva, sunt și foarte pasionat și interesat de politică. Prin filme aș vrea să mă exprim.”, spune Nicodim.

La rândul său, Meda, are înclinații artistice și îi place să cânte la tobe. Cuzin e mândru de evoluția copiilor săi și recunoaște rolul esențial pe care Cristina îl are în viața lor. Alături de ea, vrea să transmită și copiilor de la sate ceea ce le-au arătat propriilor copii. În festival, Cristina, zisă și “Cuzina”, este sufletul atelierului de țesut, în care câteva zeci de copii învață să brodeze pe o pânză uriașă.

„Culmea este că de la țară pornește cultura. Ce înseamnă cultură? Obiceiuri și tradiții. Prin crearea unui obicei și prin perpetuarea lui, dai naștere unei tradiții. Un cumul de tradiții și obiceiuri înseamnă cultură.”

Cuzin Toma, actor

Dacă ziua au loc ateliere de lucru pentru copii, seara familii întregi se strâng la concerte, filme, mici, popcorn și bere.

Festivalul Film în Sat se întâmplă pe o pajiște înconjurată de copaci bătrani, în locul în care se desfășura odinioară bâlciul. Seară de seară, timp de 5 zile, se strâng aici câteva mii de oameni, de la săteni cu posibilități reduse, la gorjeni mai înstăriți, veniți cu mașini scumpe de la Târgu Jiu sau din străinătate, unde muncesc.

Cu toții vin să vadă ce a făcut „Firicel” în comună, să facă o poză cu el sau să cunoască alți artiști. În fața lor, Cuzin improvizează seară de seară discursuri, interacțiuni cu publicul sau cu invitații.

“Prima dată am pornit singur, mai am un asociat pe finanțe, Rodica Mușat, care vine ca expert contabil din construcții, dar în rest nu m-a ajutat nimeni. De anul ăsta am și producător, pe Paul Ruben.

A fost foarte greu fără un producător. Oamenii vor câștig imediat, dacă se poate chiar înainte. Dar ne cam uităm scopul noi, artiștii. Noi trăim prin public și public ți-l mai și creezi la un moment dat.

Ai un serial, ai o ocupație. Dar când se termină serialul ăsta, ce faci? O să intri în depresie după atenția publicului. Dispari. Ești în lumina reflectorului, apoi în întuneric.

Noi trebuie să creștem un public pentru filmul românesc, deja e în creștere, se interesează de actorii pe îi văd în filme, îi caută apoi și la teatru. Deja acum, la al treilea an, oamenii au început să vină pentru film. Sigur, vin și pentru concerte, dar au rămas peste 1500 la film, asta mă bucură foarte mult.

Și, indiferent pentru ce vin, e important că mai văd și alt mediu, contactul cu lumea culturală nu are cum să nu te schimbe, chiar și în lucruri mici, te învață să strângi gunoiul după tine. Plus că este o nouă piață. Ne plângem că ne înghesuim în orașe. Vino aici, la 300 de copii în sală. Ai 6-7 sate aici.”, spune Cuzin.

“Vă dați seama ce emoții are el aici? Să vii la Peștișani și să vorbești în fața unei mulțimi, în locul în care noi stăteam pe pătură cu părinții, să mâncăm și noi doi mici și să bea tata o bere. Acolo se făcea bâlciul de Sfântul Petru și Pavel. Cu ceva timp înainte, începeam să strângem câte un bănuț, ne mai duceam la copăit, la sapă de porumb, ca să avem la un bănuț la bâlci.

El transmite emoția locului. Frate fiind, îmi dau seama ce e în sufletul lui când vorbește acolo. Și nu e ușor să organizeze, mai are și bețe în roate.”, dezvăluie Nelu, fratele său.

“În fața publicului de aici mă simt total descoperit, nu am niciun control, e o panică pe care o depășesc la un moment dat.”

Părinții au apucat să vadă festivalul făcut de fiul lor și au trăit evenimentul cu mari emoții.

“Din păcate, chiar după prima ediție de aici, lui tăticu’ i s-a făcut rău, Cuzin s-a dus cu el la spital și atunci a fost diagnosticat cu Alzheimer. Mămica a avut grijă de el la ei acasă, dar, din păcate, acum s-a făcut un an de când tăticul s-a dus.”

Crescuți cu mari greutăți financiare, cei trei fii ai familiei Toma spun că au avut o copilărie frumoasă și sunt recunoscători pentru educația pe care au primit-o de la părinți.

„Mama spunea mereu: nu aveți serviciu, treaba voastră este să învățați carte. Să nu cumva să fiu chemată la ședința cu părinții că faceți tâmpenii.”, spune Nelu.

“Mama ar fi vrut să fie artistă, avea înclinații, dar ne-a crescut pe noi. Țin minte că odată Nelu a făcut rost, prin niște relații, de un album de artă de la librărie și l-a adus acasă, pentru mama. Atunci am văzut noi pentru prima dată cum arată niște picturi.”, povestește Cuzin.

În Peștișani nu a existat vreodată teatru sau cinematograf. Practic, primul contact al locuitorilor cu aceste arte se întâmplă la Film în Sat, de 3 ani încoace. Cuzin Toma și Irina Margareta Nistor aleg filme românești pe care le proiectează apoi în festival, dintr-un tractor.

După ele, exista discuții între actori și public.

“Prefer filmele la care actorii pot veni, pentru că asta e magia pe care vreau să o creez, asta va transforma noile generații în cinefili. Să iasă actorul din ecran e ceva extraordinar pentru un copil.

Prima dată când am văzut eu un film a fost în colonie. Aveam o vecină, tanti Valerica. Punea un cerceaf pe perete și venea cu filme. Când am văzut prima dată poza aia pe pânză, nu înțegeam cum se mișcă ăia în poză.”

Plimbându-ne prin locurile în care a crescut, actorul leagă trecutul de viitor, e nostalgic, dar și un visător determinat să schimbe ceva.

“Am băgat cu tata curent în multe case de aici. Ba mai mult, eu am dat lumină bisericii și dacă eu, Cuzin Toma, am dat lumina bisericii, clar unor copii pot să le arăt drumul către o direcție bună, pentru că drumul pe care merg se pare că a fost bun. Nu tot timpul atât de neted, dar clar destinația nu este greșită. Și asta spun tot timpul.

Când am plecat de aici, ultima mea lucrare cu tata a fost Biserica din Gureni și mă distrează treaba asta. Băi, noi am dat lumina bisericii. Hihihi.”

Câțiva metri depărtare de biserică, ne oprim pentru câteva clipe în fața unei clădiri abandonate.

„Vedeți această școală? Filmați cum e acum, că va fi primul hub cultural din comuna Peștișani. I-am zis primarului să ne faciliteze, dacă îmi permite să fac un hub cultural, iar el a zis <îți dau școala aia dacă vrei>. Iar eu chiar la ea mă gândeam.

Școala nu trebuie să își piardă sensul de a educa și a cultiva.

Va fi o sală de expoziție, vor fi ateliere de creație, un birou pentru o asociație. Îmi doresc să încurajez tinerii să creeze mai multe asociații, sub o federație culturală care să reprezinte toate aceste sate.

Festivalul e gândit și cu niște rezidențe artistice cu câteva săptămâni înainte, pentru ceramică, sticlă, design vestimentar, arhitectură, muzică, pentru a crea la fața locului și a lăsa ceva în spațiul acesta. De ce m-am gândit la aceste ateliere? Ca să dăm ceva înapoi satului, să recreăm cultura la sat prin tradiții și artă.”

Anul acesta, festivalul Film în Sat a fost organizat și în alte localități – Rășinari, jud. Sibiu, Cernătești, jud. Dolj, Întorsura Buzăului, jud Covasna, iar între 13 și 15 septembrie va ajunge în județul Teleorman, la Izlaz.   

“Îmi doresc să implementez conceptul de village break. Din orice oraș din România ai fi, să fie un sat la o oră distanță unde să te bucuri de acces la un spectacol, la un concert, la o expoziție, să ai cultură, dar să ai și liniștea de la sat, natură, aer curat.”

Anul acesta, a reușit să obțină și finanțări de la Consiliul Județean Gorj și Primăria Peștișani. Cumva, văzând popularitatea crescândă a festivalului făcut pe cont propriu, autoritățile locale au fost nevoite să se implice și ele. Nu au apărut, însă, sponsorii care ar putea contribui semnificativ la infrastructura festivalului.

La Film în Sat, viața rurală se îmbină cu arta urbană. Acum câteva zile, artiștii vizuali Irlo și 1Q Sapro au pictat podul de metal care face legătura între parcarea festivalului și spațiul de evenimente.

Pe lângă filmele proiectate – Libertate, regia Tudor Giurgiu, Moromeții 3, regia Stere Gulea sau Visul, regia Cătălin Saizescu, au avut loc concerte Damian Drăghici, Mădălina Pavăl Orchestra sau Taraf de Caliu, dar și spectacolul de teatru Doamne ferește, regizat de Lia Bugnar.

Din echipa festivalului fac parte doar 10 oameni. Cu toții sunt aici pentru că rezonează cu ideile lui Cuzin, cu speranța de a crește viitoarele generații de la sat prin cultură.

“Și eu am copilărit în sat, în județul Neamț, apoi mi-am găsit drumul în cinematografie. Rezonez foarte tare cu ce zice Cuzin despre felul în care ne întoarcem la origini și ne asumăm identitatea, o facem mai mult un avantaj. La început, să vii dintr-un mediu defavorizat e un dezavantaj. Dar fiind expuși la cultură și la filme, ne îmbogățim.

Mi-a plăcut mult aici, am fost surprinsă să văd că e o comunitate foarte activă, au venit oameni din mai multe zone, au stat la concerte, la filme, am simțit că scopul nostru e atins.

Au venit 30-40 de copii la ateliere, părinții au adus copiii la activități, ceea ce e mare lucru. Ei vor crește și vor vrea să fie în mediul artiștilor, să vadă filme, teatru, expoziții.”, spune Geo Huțanu, producătoare în publicitate, care anul acesta s-a ocupat de invitații aduși la Film în Sat și de gestionarea cazărilor.

Pe termen lung, visul lui Cuzin Toma este să organizeze Film în Sat în cât mai multe sate românești și să determine cât mai mulți oameni să stea până la finalul filmelor. Dar și să lase festivalul pe mâna tinerilor care acum sunt voluntari. Printre ei, fiul său.

După o seară de festival, turiștii veniți din diverse zone ale României sunt răspândiți pe la pensiunile din comună. Dimineața primesc un mic dejun ca în copilăria de la bunici: cu ouă de la găinile din curte, roșii gustoase din grădină, unt de casă, gem făcut din prunele din livadă și ceai din plante culese de pe dealuri.

Apoi pornesc fie cu bicicletele, pe jos sau cu mașina, către diverse obiective din zonă.

La Hobița există acum, în curtea lui Brâncuși, o Casă Muzeu pe care tatăl lui Brâncuși o construise pentru un vecin în 1875. Acolo au supraviețuit și doi duzi bătrâni din copilăria lui Constantin Brâncuși.

În Peștișani mai poate fi văzută și Peștera Cioara, cea mai veche așezare umană din Europa, de acum 50.000 de ani, precum și Cheile Sohodolului, săpate în calcare cretacice de apele pârâului Sohodol, în lanțul montan Retezat-Godeanu, zonă naturală protejată.

Dacă pentru copiii din Peștișani festivalul înseamnă speranță, pentru adulții de la oraș, chemarea la Film în Sat nu este neapărat către filme, ci mai degrabă către sine.

The post Comoara de la Peștișani appeared first on Cultura la dubă.

În curtea școlii, exact așa e: plin de copii de toate vârstele, împărțiți în grupuri care fie se joacă, fie iau parte la diferite activități interesante.

Alături de cei mici se află un grup de șase cercetași adolescenți, veniți din Franța, iar în curtea școlii o serie de haine tradiționale rome sunt expuse pe un gard. Ne aflăm, mai exact, la finalul unei tabere de vară organizate de Ionuț Stan, președintele Asociației Gipsy Eye, pentru copiii romi din Cozmești și satele adiacente. Purtând o vestă reflectorizantă și o pălărie de paie pe cap, Ionuț se remarcă printre participanți, fiind parcă pretutindeni, când e nevoie de el.

Asociația Gipsy Eye a fost înființată în 2007 în Iași, de către câțiva studenți. Pe atunci, activitățile lor se rezumau la organizarea unor dansuri cu specific popular. Astăzi, scopul asociației este de a promova cultura romă și de a ajuta copiii din această comunitate. Activitățile asociației se concentrează acum pe educație non-formală.

“Ne-am dat seama că romii au o mare problemă materială, dar dincolo de această problemă, ei nu sunt discriminați pentru că nu se spală, sau lucruri din astea. Ei sunt discriminați pentru ce vine din spate. Imaginea aceea pe care ți-o formează părinții când ești mic, când îți spun “te dau la țigani dacă faci probleme.” Odată ce ai rezolvat problemele materiale, de exemplu, aici în sat este asfalt, majoritatea au apă, și asta e cea mai simplu de făcut – trebuie doar să găsești bani, și oameni care să le pună în practică. Ce e mai complicat este să găsești și să atragi voluntari, profesorii să-și schimbe atitudinea, copiii între ei să fie drăguți.”, ne povestește Ionuț Stan, președintele Asociației Gipsy Eye.

“În prezent, avem grupe de maximum 50 de copii, și minimum 10. La noi e intrarea liberă, vine cine vrea. În prima zi erau 24, dar când i-am dus la ștrand, în Pașcani, au fost 42.”

“Am reușit să aducem copii de liceu din Pașcani, voluntari aici. Ne-au dat din timpul lor. Așa se cheamă proiectul acesta, Inimi pentru Inimi – este clubul copiilor care vor să învețe și al celor care vor să îi ajute pe ceilalți să învețe. A mers foarte bine, mai ales când aveam parteneriate cu școlile, care erau de acord să-și rupă din orele lor.”

Ionuț a lucrat timp de 10 ani ca mediator-traducător în Franța, la asociație Secours Catholique. Acolo, cercetașii reprezintă, la origini, o mișcare catolică. Încă de pe atunci, Ionuț organiza alături de asociație tabere de romi în diferite orașe din Franța, iar cercetașii veneau să facă activități cu copiii.

Acum 3 ani s-a întors în România și a vrut să transfere acest model de tabere pentru copiii din apropierea Iașiului, prin Asociația Gipsy Eye.

“Am zis că ar fi interesant șă îi aduc și aici, pentru că ei au niște trepte de urcat, iar ultima necesită un proiect internațional. Și atunci le-am spus, uite, noi avem aici o activitate, puteți veni să faceți în România.

Ei sunt foarte bucuroși, e al treilea an când vin. Prima dată au făcut o inițiere în arta cercetașilor, în care prezentau ce înseamnă valorile cercetașilor, activități de bricolaj, activități de supraviețuire în pădure, cursuri de înot, cursuri de limba franceză. Acum ne-au ajutat efectiv să organizăm activitățile cu copiii în timpul zilei.”

La finalul taberei, Ionuț și partenerii săi de la Gipsy Eye organizează un Festival al Fericirii. Cu totul special este că la festival se implică și părinții copiilor participanți în tabără.

“Festivalul este la a treia ediție, l-am făcut în mai multe locații, iar anul acesta îl facem aici, la școala din Cozmești. Noi îl numim Festivalul Fericirii deoarece este o stradă aici în Cozmești, pe care vrem să o numim Strada Fericirii. Vrem și să deschidem un centru care s-ar numi Casa Fericirii.

După tabăra de vară pe care am avut-o, am vrut să avem și o zi în care să vină părinții, prietenii și să le arătăm niște ateliere pe care le-am făcut cu copiii în tabără. Și atunci ne bucurăm împreună de ce s-a întâmplat până acum.“

Evelina, unul dintre beneficiarii taberei, tocmai a început clasa a 9-a, la liceul Miron Costin și își dorește să urmeze o facultate cu profil pedagogic, sau la Litere. La întrebarea “Ce ar trebui să fie important în viața unui om”, Evelina a răspuns ca un om matur: ”înțelegerea și să te accepți așa cum ești.” Ne povestește cu entuziasm ce stă în spatele expoziției de haine.

“Acestea sunt costume țigănești, de mulți ani cumpărate de Gipsy Eye. Mă mândresc cu etnia mea. Eu, alături de prietenele mele, am decis să expunem costumele astăzi.

Cusătura este specifică, fustele sunt lungi, la noi femeile trebuie să poarte fuste lungi, ca să nu li se vadă picioarele. De mult, țiganii umblau cu cortul și iubeau natura, de aceea avem flori pe fuste.”

Asociația Gipsy Eye se bucură de implicarea a aproximativ 40 de voluntari, ceea ce face esențială continuarea activității. Din punct de vedere financiar, tinerii de la Gipsy Eye au reușit să obțină finanțare europeană, Erasmus Plus, diverse sponsorizări pe proiecte punctuale, precum și donații.

“Avem și o bază materială, ne-au rămas multe lucruri, avem laptop-uri, video-proiector, suntem acoperiți aici. Ne-ar trebui stabilitate.

Când ai stabilitate, poți să lucrezi mult mai în profunzime cu copiii, poți să faci lucrurile pe termen lung. Din păcate, noi, asociațiile mici, pierdem mult timp cu găsitul banilor. Și atunci nu te poți concentra pe partea cealaltă, în care să oferi copilului calitate.

Un voluntar poate să ofere puțin timp, o oră – două pe săptămână. În schimb, unii copii au nevoie de cineva specializat uneori. De exemplu, copiii care au rămas în urmă la școală, care are o dificultate, au nevoie de un profesor care să stea cu ei mult timp. Îți trebuie o resursă umană permanentă care poate să facă asta.

Cred foarte mult în ideea aceasta, de a avea oameni pregătiți, oameni care dincolo de română, matematică, se interesează dacă copilul ăla a mâncat, dacă are haine, dacă știm care e situația acasă, e foarte important lucrul acesta. Teach for Romania asta face, se duce într-o zonă mai de profunzime a copilului, a copilului în totalitatea lui. M-am inspirat din felul lor de a face, am învățat cum să îmi cresc asociația, am făcut un curs prin care am învățat să reușesc să găsesc bani, să scriu proiecte.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Cum arată fericirea pentru copiii romi din mediul rural și cine sunt cei care se dedică acestei cauze appeared first on Cultura la dubă.

Șoseaua Fundeni, un drum aglomerat, prăfuit și cu aspect predominant industrial, se împarte la un moment dat între capitala României și județul Ilfov. La numărul 43, deși aparent suntem încă în București, ne aflăm, de fapt, în Satul Fundeni din Comuna Dobroești.

Lângă un service auto, într-o micuță clădire, găsim la lucru voluntarii Asociației Sufleterra. Unii fac lecții cu copii de clase primare, alții meditații la matematică cu elevi de gimnaziu.

Povestea lor începe în urmă cu 3 ani, când Xenia Moldoveanu, o tânără din localitate, și-a convins cunoscuții să fondeze un ONG și să ajute copiii din comunitate.

Prima care s-a alăturat inițiativei a fost chiar mama sa, Aura Petre, de profesie economist. Mariana, colegă de generală cu Aura, și-a oferit și ea serviciile pentru a face lecții cu copiii.

Ușor ușor, mai mulți voluntari au conturat un program educațional prin care ofereau lecții la 18 materii, un fel de after school gratuit, unde temele se fac cu dragoste și prietenie.

“Am ales să ne adresăm tuturor copiilor care au nevoie, de la 6 ani până la… 30+, fiindcă am avut inclusiv o doamnă cu care am făcut lecții de alfabetizare.

Am început cu o întâlnire cu copiii și i-am întrebat ce ar vrea ei. I-am invitat ca parteneri, le-am spus: “aveți un cuvânt de spus, acum e momentul vostru. Dacă vreți ceva, puteți să spuneți, că noi încercăm să facem ce vreți voi.””, ne povestește Aura Petre.

Inițial, părinții au fost încântați de sprijinul primit gratuit de copiii lor, însă, pe parcurs, unii au găsit cu greu timp să îi aducă pe cei mici la centru, voluntarii ajutând chiar și în acest sens. În unele cazuri, iau copiii din fața casei și îi aduc înapoi.

„A trebuit în primul rând să îmi inving supărarea pe părinții care nu se ocupă de ei. Asta a fost cea mai mare provocare.

Copilul nu are nicio vină că s-a născut într-o familie numeroasă, că mama trebuie să aibă grijă de mulți frați.

Tot ce se învață la școală trebuie consolidat acasă, copiii au nevoie de ajutor la teme, de supraveghere, mai ales un copil de clasa I. Familia este foarte importantă.

Iar în pandemie mulți au pierdut șoala fiindcă nu aveau telefon, internet, etc.

–              Efectiv, cum faceți să îi aduceți mai aproape de normalitate?

–              Cu multă dragoste.”, ne spune Mariana, sau Mary, așa cum o alintă cei mici.

Mary este chiar unul dintre cei mai iubiți voluntari. Oferă lecții de franceză, dar lucrează cel mai mult cu copiii de școală primară.

Într-o altă micuță încăpere, o găsim la lucru pe Simona, de profesie analist de sisteme de banking online. Îi ajută pe adolescenții din comunitate să înțeleagă matematica, atunci când ceea ce li se oferă la școală nu este de ajuns.

„Ei aici sunt mult mai relaxați decât la școală. Vin aici și râd, se distrează, nu se mai sperie, noi învățăm foarte mult prin asociere, iar la școală dacă un elev nu știe ceva, are teamă că o să ia notă proastă sau o să se râdă de el. Aici e ok să spunem că nu știm, încercăm să înțelegem împreună. Ce fac cu ei e ceea ce am făcut cu copilul meu acasă, mie imi place foarte mult matematica.”

Mădălin vine la lecțiile de matematică de aproape 3 ani. Acum îi poate ajuta, la rândul său, pe frații mai mici, sau pe colegii de la centru.

„Înainte nu prea știam și îmi era teamă când mă chema la tablă. Aici se rețin altfel lucrurile, nu ca la școală. Și am prins mai multă încredere în mine.”, spune Mădălin.

Pe lângă lecțiile remediale, Asociația Sufleterra oferă donații în haine sau mâncare și s-a implicat, de asemenea, în colectarea de ajutoare pentru Ucraina.

Însă lupta pentru supraviețuirea financiară este sufocantă. Deși impactul pe care îl are în comunitate este uriaș, un ONG mic, ca acesta, și mai puțin vizibil în spațiul public, nu se bucură, deocamdată, de sprijin din partea mediului privat.

„La noi, de foarte multe ori, lecțiile încep cu ceva de mâncare. Unii copii vin flămânzi și caută în frigider. Te înțeapă inima dacă ei deschid ușa la frigider și nu e nimic.

Este ceva extraordinar de greu să obținem banii de care avem nevoie, de chirie, de utilități, rechizite. Ne-a ajutat Maica Domnului și avem voluntari dedicați, serioși, de excepție, care au venit și au rămas.

Dar de partea de atragere de fonduri nu are cine să se ocupe.”, ne relatează Aura Petre, vizibil emoționată.

De la demararea programului educațional, în 1 noiembrie 2021, Sufleterra a avut la centru 40 de copii educabili.

Însă impactul pe termen lung nu poate fi cuantificat. Unii dintre elevi au învățat aici ceea ce nu au reușit să învețe la școală și, la fel de important, au primit afecțiune, atenție și au câștigat încredere în propriile puteri.

E lesne de înțeles de ce asociația poartă numele Sufleterra. După câteva ore petrecute aici, am plecat cu convingerea că voluntarii fac în acest loc eforturi extraordinare, având unica dorința de a ajuta.

Ca răsplată, se bucură când copiii pleacă fericiți de la centru, evoluează și revin acolo.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post La granița fină dintre București și Ilfov, micuța Asociație Sufleterra ne arată ce înseamnă să faci educație din iubire pentru ceilalți appeared first on Cultura la dubă.

Voluntarii vor fi repartizați în funcție de preferințele și de aptitudinile lor. Departamentele unde voluntarii pot activa sunt: artist crew, acreditări, check-in, emergency team, steward, logistică, comunicare, user experience și acces. Voluntarii vor beneficia de un program de pregătire în care vor învăța elemente de managementul proiectelor, comunicare, customer care și self management.

Pentru a putea intra în echipa voluntarilor trebuie să ai între 16 și 35 de ani. Perioada de recrutare se încheie pe data de 3 august. Înscrierile de voluntari pentru festivalul UNTOLD se fac pe https://untold.com/volunteers.

The post Untold recrutează peste 2000 de voluntari pentru ediția de anul acesta appeared first on Cultura la dubă.

Color the Village, proiect organizat de Asociația Acasă în Banat, și-a propus ceva inedit: reabilitarea a 30 de case, în doar 3 zile, cu ajutorul voluntarilor veniți din toată țara. Drumul de la idee la realizarea ei a părut simplu la început: se alege o localitate, se discută cu localnicii, se selectează cele 30 de case, se adună voluntarii și se dă start proiectului.

Totuși, organizarea celor 3 zile de „festival de fapte bune” nu a fost ușoară. Nicoleta Trifan, vicepreședinta asociației spune că au existat mai multe provocări.

„Prima provocare au fost fațadele. Cele 30 de case erau în formă de U, cu două fațade la stradă. Tehnic, sunt 60 de fațade, cu o înălțime de 6-7 metri, și cu detalii atent lucrate.

Cea de-a doua provocare a fost pandemia, evenimentul fiind inițial programat pentru finalul lunii iunie, dar am reconfigurat totul. Am ales septembrie, rugându-ne pentru zile calde și fără ploaie.

Și poate cea mai mare provocare au fost banii, sau lipsa lor. Ne-am dat peste cap până în ultima clipă, dar nu am renunțat.”

Dacă ediția de anul trecut s-a desfășurat în Eftimie Murgu, din Caraș-Severin, sat ales pentru colorare datorită potențialului turistic, oferit de rezervația de mori de apă din apropiere, anul acesta a fost aleasă localitatea Racovița, aflată la 40 de km de Timișoara.

Racovița păstrează încă arhitectura specifică Banatului: barocul rural. Acest stil este bogat în decoruri vegetale, flori și mulți „golumbi” (termen local pentru porumbei).

Toate casele cu o astfel de arhitectură au fost readuse la viață de voluntarii urcați pe schele cu vopsea, bidinele sau trafaleți.

Inițial, proprietarii au fost sceptici. Treptat, au fost convinși de idee, iar la final au ajuns să fie încântați.

Unul dintre proprietari, care nu se afla în program, le-a spus organizatorilor că după ce a văzut cât de frumos au reabilitat casele, nu mai vrea să își demoleze frontalul (fațada), deși inițial se gândea la acest lucru.

Nicoleta Trifan crede că acesta este scopul, de a le arăta comunităților bogățiile pe care le au.

„Color the Village e despre speranță. De a da încredere și curaj celor care au impresia că nimic bun nu se mai întâmplă azi. E despre dorința de a face bine celor din jur și de a ajuta necondiționat.”

Nicoleta Trifan, vicepreședinte al Asociației Acasă în Banat

Deși a adus în discuție valoarea arhitecturii locului și a adus împreună voluntari și localnici, proiectul nu a fost considerat suficient de bun pentru a primi fonduri din partea Consiliului Județean Timiș. A primit doar 5 din cele 40 de puncte oferite la „relevanță culturală”, cel mai important indice în stabilirea proiectelor câștigătoare.

The post Color the Village. Sau despre puterea oamenilor de a însufleți un loc. appeared first on Cultura la dubă.