ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.

Magda Mihăilă, pe numele complet Maria Magdalena Mihăilă, are 32 de ani, este manager de comunicare la o prestigioasă asociație mondială din domeniul sănătății, dar în timpul liber face stand-up comedy în franceză, engleză, spaniolă și română, în diverse țări din Europa sau în SUA.

S-a născut la Adjud, județul Vrancea, fiind cea mai mică dintre cei 5 frați. La 2 ani s-a mutat cu părinții în satul Vârlănești, județul Bacău. A copilărit acolo până la 8 ani, când a fost luată în grijă de sora mai mare, care locuia la Târgu Ocna, pentru a putea merge la școală.

Școala și dragul de ea au adus-o pe Magda la București, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. A studiat comunicarea și încă din studenție a început să călătorească și să-și trăiască visul de a vedea întreaga lume. A plecat cu bursa Erasmus la Lyon, apoi a lucrat în domeniul comunicării la Bruxelles.

Acum locuiește și lucrează într-un orășel cochet și bogat din Franța, la granița cu Elveția, dar profită de orice ocazie de a pleca din localitate pentru a urca pe scenă și a face oamenii să râdă.

Pentru că adevarata pasiune a Magdei este să facă stand-up comedy.

Povestea ei nu este, însă, despre stand-up, ci despre cum o fetiță care a crescut într-un sat din săraca noastră Moldova, a ajuns să cunoască lumea, iar lumea să o cunoască pe ea.

Magda, ești din Târgu Ocna. Cât de des s-au făcut glume legate de orașul tău și faptul că vii acolo?

Până să apară “perversa de pe Tg Ocna” nu prea știa multă lume de oraș, așa că se limitaseră doar la glume despre moldovence. Dar înainte de Târgu Ocna am locuit la Adjud și Vârlănești, unde cea mai mare glumă era existența mea de zi cu zi.

“Când am emigrat, am descoperit ce înseamnă

“Partir c’est mourir un peu”.

Magda Mihăilă

Copilăria ta a avut vreo legătură cu umorul?

Una dintre cele mai pregnante amintiri din copilăria mea e cea cu mama spunând bancuri. Oricât ar fi fost de obosită de la munca fizică la care o obliga viața la țară, când aveam musafiri, se transforma și devenea centrul atenției. Spunea glume, întâmplări amuzante din viața ei și a celor apropiați.

Unele rude veneau cu un carnețel și o rugau să le dicteze glumele ca să le poată repovesti și ei mai departe.

Cum s-a născut dorința ta de a face stand-up comedy și ce ți-ai mai dorit să “devii” de-a lungul vieții?

Când eram foarte mică, îmi doream să fiu “deșteaptă de buruieni”, adică cineva care știe numele tuturor plantelor și utilitatea lor. Îmi venise ideea pentru că mama îmi spunea denumirile în latină atunci când o ajutam la plantat sau mergeam la cules de plante medicinale.

Apoi am trecut printr-o fază fatalistă în care îmi era frică să-mi doresc să fiu ceva anume, pentru că mi se părea că oricând se poate întâmpla un accident care îți dă planurile peste cap. Probabil mă uitam prea mult la Știrile de la ora 5.  (râde)

Prima dată când am văzut un show de stand-up comedy live aveam 20 de ani și m-a intrigat fenomenul. Mi-ar fi plăcut să fac asta încă de atunci, dar am renunțat repede la gând pentru că fratele meu, care e actor, mi-a spus că e foarte greu.

Apoi a urmat un rol într-o trupă de teatru pentru expați, pe când locuiam la Bruxelles. Faptul că am primit un rol fără replici (eram asistenta reginei și trebuia să dau din evantai) m-a frustrat. Atunci am început să mă gândesc mai serios la stand-up comedy, pentru că mi-ar fi dat posibilitatea de a-mi da eu mie rolul principal, pentru care să îmi scriu singură replicile.

“Un tip din Australia, care face stand-up de foarte mulți ani, mi-a sugerat să spun, atunci când vorbesc despre familia mea din România, că sunt toți în fața gării, la cerșit.”

Când ai început să faci stand-up, cu ce te ocupai în paralel?

Începutul în stand-up a coincis cu întoarcerea mea la București pentru un contract de doi ani într-o corporatie din domeniul auto.

Ce au zis colegii corporatiști când i-ai invitat la spectacolele tale?

Nu i-am invitat niciodată oficial, dar pentru că oferta de evenimente din București e destul de limitată, au aflat destul de repede, din evenimentele de pe Facebook, iar unii dintre ei au venit să mă vadă. Cei cu care împărțeam biroul nu au fost foarte surprinși, fiindcă îi făceam să râdă destul de des.

Cum ai fost primită ca femeie în această lume a stand-up-ului, dominată de bărbați?

Am început să fac stand-up în 2015, când mai erau doar alte trei fete care făceau asta în Bucuresti, în mod constant. Pe atunci, eram privite un pic ca un exponat de circ, un soi de urs pe monociclu.

Din partea publicului, am simțit că atitudinea era de “hai să vedem dacă o femeie ne poate face să râdem”, pe când atunci când urca un barbat, atitudinea era mai degrabă “hai să vedem dacă acest comediant e amuzant”.

Când am revenit pe scenă în București, în 2018, am simțit că publicul din cluburile de comedie s-a obișnuit între timp să vadă femei pe scenă, a scăpat de filtrul sexist și asteaptă glume bune și atât.

Din partea bărbaților din domeniu am primit reacții diferite, unii mi-au dat sfaturi, m-au invitat să fac parte din spectacolele lor și m-au încurajat să nu abandonez, chiar și atunci când aveam seri mai proaste.  Alții mi-au spus că se râde la glumele mele doar pentru că sunt femeie, alții insinuau, atunci când urcau după mine pe scenă, că tocmai se petrecuse ceva între noi în culise. Daca n-aș fi lucrat în același timp într-o industrie dominată de barbați, probabil m-ar fi șocat, dar eram deja, din pacate, obișnuită. 

“Pentru mine, stand-up-ul este cel mai egoist act de altruism.”

Ai numărat câte show-uri ai avut până acum? În câte limbi și în câte țări?

Când stăteam în România, urcam ori de câte ori mi se dădea ocazia, uneori de 5 ori pe săptămână. În ultimii doi ani și jumătate, de când m-am mutat în Franța, am avut peste 100 de spectacole în engleză, franceză și spaniolă, în 10 țări și pe două continente.

Ce satisfacție îți aduce un show de stand-up?

Pentru mine e cel mai egoist act de altruism. Faptul că atunci când sunt pe scenă oamenii se lasă duși de poveste și râd, îmi dă, pe de o parte, bucuria de a ști că i-am facut să uite pentru o vreme de probleme, dar îmi și crește nivelul de adrenalină și mă simt validată.

Cum ai fost primită peste hotare?

De cele mai multe ori, în public sunt expați și e o conexiune foarte rapidă între noi – din orice țara am fi, multe frustrări sunt similare. Iar felul în care am ales să le vorbesc despre România le arată o imagine sinceră, mai îndepartată de clișeele cu care au fost obișnuiți în ultimii ani, fie ele negative sau siropos de pozitive.

Cum percep străinii glumele și autoironia românească?

Nu știu dacă umorul meu e românesc. Am crescut cu seriale americane, telenovele din Mexic și bancurile, de cele mai multe ori, porcoase, spuse de mama. Poate e românesc curajul de a aborda subiecte de care altora le e teamă, curajul de a merge cu autoironia până la durere.

La mine în familie, dialogul se transforma de multe ori într-un “roast”. Mă bucur de fiecare dată când imi spune cineva, după spectacol, că a aflat ceva nou despre România sau când descoperă că, până la urmă, lumea asta e un mare sat.

Primești des sugestii de lucruri pe care ai putea să le introduci în numărul tău?

Da. Și e destul de enervant, pentru că îmi scriu singură glumele, inspirată de propriile mele întâmplări și frustrări.

Sunt mai deschisă când vine o idee din partea altui comediant cu experiență, deși am avut și surprize neplăcute. Un tip din Australia care face stand-up de foarte mulți ani mi-a sugerat să spun, atunci când vorbesc despre familia mea din România, că sunt toți în fața gării, la cerșit.

Te gândești ca la un moment dat să poți trăi doar din stand-up?

Mă gândesc la asta des, dar eu încă nu sunt pregatită pentru pachetul complet.

Până să ajungi la un nivel confortabil de succes în care singura teamă legată de ziua de mâine să fie “Oare o să pot fi amuzant?”, nu “Oare o să pot plăti chiria?” e o perioadă în care e nevoie de tot felul de compromisuri. Ori să fii plecat des de acasă, ori să urci pe scenă alături de alți artiști, care nu îți plac foarte mult, ori să faci multe spectacole neplătite sau plătite prost, până când află suficientă lume de tine.

Pe lângă asta, îmi place jobul meu și deocamdată prefer să fac stand-up cât de des pot, chiar și în concediu.

“Nu mi-e poftă de un cartof copt, mi-e poftă de mama încă în viață, care să se îngrijoreze pentru mine și să pună cartofi în cuptor când eu încă dorm, ca să fie sigură că îi am gata când mă trezesc.”

Călătorești foarte mult. Ți se face vreodată dor de țară? Dacă da, de ce anume?

Mi-e dor de oameni foarte des, unii încă sunt în România, alții au emigrat. Îmi e dor de lejeritatea comunicării, senzația aceea de îmbrățișare pe dinăuntru pe care o am cu oamenii care au făcut parte din anii mei de formare, în copilărie, liceu și facultate.

Când am emigrat, am descoperit ce înseamnă “Partir c’est mourir un peu”. De la distanță, ai revelația că oamenii în viața cărora nu mai exiști fizic își duc viața mai departe și fără tine, exact cum faci și tu. Nu suntem de neînlocuit în viața nimănui, iar legăturile pe care le păstrez cu oamenii cu care mă văd rar, le consider un privilegiu.

Uneori mi se face dor și de mâncare, dar mai degrabă de ritualul care înconjura un anumit fel de mâncare și cine eram eu când îl mâncam.

Nu mi-e poftă de un cartof copt, mi-e poftă de mama încă în viață, care să se îngrijoreze pentru mine și să pună cartofi în cuptor când eu încă dorm, ca să fie sigură că îi am gata când mă trezesc. Nu mi-e poftă de șoric, mi-e poftă de tata încă în putere, care punea deoparte bucățile alea mai subțiri pentru mine, chiar dacă asta însemna să strice o parte din producția de slănină din anul ăla.”

Unde e „acasă” pentru tine?

Pentru că am avut o copilărie atipică și de la 8 ani m-am mutat cu sora mea, iar pe părinți îi vedeam doar în vacanțe, senzatia de acasă e foarte difuză și nu o asociez cu locuri.

Acasă e oriunde mă simt în siguranță să spun ce gândesc, pot să-mi dau jos armura, știind că cineva mă va înveli cu dragoste. M-am simțit de foarte multe ori singură și înainte și după plecarea din România, dar cred că experiența de emigrant mi-a dat mai multe unelte pentru a-mi construi un acasă propriu de fiecare dată.

Cum e viața la granița dintre Franța și Elveția, cu vederea spre Alpi și printre văcuțele care arată ca în reclamele Milka?

E un loc idilic, am facut downshifting fără să am asta în plan. Merg la job cu bicicleta sau pe jos, urc mai des pe munte, pentru că e foarte aproape, merg pe plaja lacului Leman vara, ca să-mi potolesc dorul de mare. Dar, ca orice loc idilic, devine foarte repede plictisitor, așa că profit de aeroportul din Geneva și de trenurile rapide din zona destul de des, ca să ajung în locuri noi. Oriunde aș sta, rămân o călătoare.

Ce te-ar putea face să te întorci în România?

Gândul că nu e pentru totdeauna. Îmi place iluzia că pot să aleg în ce colț de lume stau și pentru cât timp, fără constrângeri. M-aș întoarce dacă aș fi implicată într-un proiect interesant, care m-ar face să explorez o parte adormită din mine. Sau dacă cineva drag ar avea nevoie de ajutorul meu, iar mutarea ar aduce o schimbare. Dar, în general, nu văd o mare diferență între a alege în viitorul apropiat să mă mut în Spania sau să mă mut în România. Ar fi o alegere bazată pe oportunitățile pe care mi le da mutarea, de a fi un om mai bun, mai fericit.

Spune-ne ceva amuzant.

O să rog fiecare cititor să închida ochii și să se gândească la viața lui sexuală. Atât.

The post Povestea Magdei, singura femeie din România care face stand-up comedy în toată Europa appeared first on Cultura la dubă.