Directorul muzeului Harry Tupan a numit ziua „una neagră”, „nu doar pentru noi, dar și pentru Muzeul Național de Istorie din București, proprietarul colecției”.

În urma acestui jaf, au fost sustrase patru piese valoroase din expoziție: Coiful de aur de la Coțofenești (datat în secolele V-IV î.Hr.) și trei brățări dacice din aur de la Sarmizegetusa Regia (din a doua parte a secolului I î.Hr.), unele dintre cele mai importante artefacte din patrimoniul național al României.

Expoziția reunea 673 de bunuri din metale prețioase românești, făcând parte din peste 50 de tezaure, aflate în colecțiile a 18 muzee din România și era organizată cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la deschiderea primei expoziții de arheologie românească găzduită de un muzeu olandez.

Cultura la dubă a obținut lista cu cele mai importante exponate ale României prezente în Olanda:

• piese din tezaurele de aur din epoca bronzului și prima epocă a fierului de la Perșinari, Săcuieni, Ostrovul Mare, Răcătău, Sărmășag, Sacoșul Mare
• coiful de la Coțofenești
• diadema de la Bunești-Averești
• piese din tezaurele de la Agighiol, Peretu, Cucuteni-Băiceni, Stâncești
• brățările dacice din Sarmizegetusa Regia
• tezaurele de argintărie geto-dacică de la Epureni, Sâncrăieni, Lupu, Sângeru de Pădure, Solonețu Nou, București-Herăstrău, Senereuș și Poiana Gorj.
• tezaure descoperite în ultimii ani în județele Suceava, Bacău și Brașov

Jaful a fost dat chiar cu o zi înainte de încheierea expoziției. El a fost posibil odată cu o explozie declanșată de atacatori în mod intenționat.

„Ministerul Afacerilor Externe informează că în cursul dimineții de 25 ianuarie Muzeul Național de Istorie a României, și Ministerul Culturii din România au fost notificate că la Muzeul din Drents, Regatul Țărilor de Jos, în care are loc expoziția “Dacia! Rijk van goud en zilver/Dacia! Regatul aurului și argintului” organizată în cooperare cu Muzeul Național de Istorie a României a fost afectat de o explozie.

Ambasada României la Haga a fost la rândul ei notificată de MAE olandez. Din primele evaluări această explozie a avut ca scop intrarea prin efracție în clădirea muzeului unde sunt expuse piese din tezaurul dacic al României.

Autoritățile au informat că un număr de exponate din expoziție au fost furate de făptuitori încă neidentificați. Investigația și inventarul pieselor sunt în desfășurare.

Ministerul Afacerilor Externe a informat Ministerul de Interne  al României și Inspectoratul General al Poliției Române totodată fiind alertate ambasadele României în toate țările vecine pentru a cere sprijin autorităților competente.

Mecanismul de cooperare transfrontalieră, activat „Ministrul afacerilor externe Emil Hurezeanu a avut în cursul dimineții o convorbire cu omologul olandez Caspar Veldkamp în care a fost reiterată importanța patrimonială și simbolică deosebită a pieselor care fac obiectul acestui caz și emoția pe care dispariția lor o generează în România. Partea olandeză a oferit asigurări privind un angajament clar și urgent atât la nivel operațional cât și politic în soluționarea cazului.

Îngrijorarea este împărtășită și au fost primite asigurări că autoritățile olandeze fac toate diligențele pentru ca aceste piese să fie recuperate. Poliția olandeză a activat mecanismul de cooperare transfrontalieră și a informat Interpol”, se arată în comunicatul MAE.

Iată ce a transmis și Muzeul Național de Istorie a României:

“În dimineața zilei de 25 ianuarie 2025 sediul Muzeului Drents din Assen, Regatul Țărilor de Jos, a fost ținta unui atac ce a vizat sustragerea unor artefacte aflate în expoziția „Dacia! Kingdom of Gold and Silver”.

Din informațiile furnizate de conducerea Muzeului Drents și de autoritățile judiciare olandeze, este vorba despre o spargere a singurului zid exterior al clădirii, prin utilizarea unui exploziv puternic.

Prin spărtură au pătruns în sală mai multe persoane, care au sustras patru piese de patrimoniu: coiful de aur de la Coțofenești (datat în secolele V-IV a. Chr.) și trei brățări dacice de aur de la Sarmizegetusa Regia (datate în a doua parte a secolului I a. Chr.). T

Toate aceste bunuri culturale fac parte din colecția Muzeului Național de Istorie a României. Din informațiile transmise de colegii olandezi, care au avut acces limitat în spațiul expoziției, celelalte piese expuse nu par să fi constituit obiectul jafului.

Toate piesele au fost asigurate înainte de a fi trimise în Regatul Țărilor de Jos, în conformitate cu legislația românească și practicile internaționale privitoare la organizarea expozițiilor. Atât spațiul, cât și vitrinele în care erau prezentate bunurile de patrimoniu erau securizate și aveau instalate sisteme de supraveghere, precum și sisteme de alarmă conectate cu poliția locala, care a putut astfel să intervină imediat.

Muzeul Național de Istorie a României se află în permanent contact cu Muzeul Drents, precum și cu autoritățile olandeze și române și depune toate eforturile pentru a sprijini ancheta aflată în desfășurare, pentru recuperarea urgentă a artefactelor.

Expoziția „Dacia! Kingdom of Gold and Silver” este parte a unei serii de expoziții cu tematică arheologică, coordonate de către Muzeul Drents de mai bine de un deceniu. Prin acest tip de expoziții Muzeul Drents și-a propus să aducă în atenția publicului olandez obiecte care ilustreaza culturi si civilizatii antice mai putin cunoscute în spațiul occidental. În cadrul expoziției sunt expuse 673 de bunuri arheologice din metale prețioase din patrimoniul național al României și a avut un număr de peste 77.000 de vizitatori.”

Știre în curs de actualizare

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post BREAKING NEWS: Piese din Tezaurul României au fost furate de la Muzeul Drents din Olanda. Vezi aici lista exponatelor României appeared first on Cultura la dubă.

Editura Nemira a lansat aseară integrala pieselor de teatru scrise de dramaturgul româno-francez Eugène Ionesco. Evenimentul a avut loc la Institutul Francez din București și s-a bucurat de prezența fiicei autorului – Marie-France Ionesco și de cea a actorilor Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc.

Integrala a fost publicată în două volume, în traducerea lui Vlad Russo și a lui Vlad Zografi, în colecția Yorick – singura colecție din țară dedicată exclusiv artelor spectacolului.

Vorbind despre opera tatălui său, Marie France Ionesco a povestit: „Eugène Ionesco se înscrisese la Sorbona, la o teză de doctorat cu tema păcatului și a morții în poezia franceză, de la Baudelaire încoace. Teza nu a fost terminată niciodată, în locul ei s-au născut piese de teatru.”

Într-o declarație pentru Cultura la dubă, Marie-France Ionesco l-a descris pe scurt, pe tatăl său: “Îmi este dificil să vorbesc despre el ca tată. În orice caz, îi mulțumesc cerului pentru că l-am avut ca tată. A fost un om care a păstrat în el spiritul copilăriei, m-a îndrumat către primele mele lecturi, am trecut prin toate pasiunile lui, cu el am fost într-o permanentă descoperire. A fost un ghid extraordinar.”

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, protagoniștii spectacolului Regele Moare, regizat de Andreea și Andrei Grosu la Teatrul Național București, au vorbit la rândul lor despre șansa de a interpreta personajele lui Ionesco la finalul carierei lor.

“Regizorii m-au dorit pe mine în acest rol. Evident că am acceptat pentru că era vorba de Eugen Ionescu, un autor aplaudat pe o mare suprafață din globul pământesc, niciun alt autor român nu a reușit să facă o asemenea performanță. Mie nici acum nu îmi este foarte clar ce înseamnă teatru absurd. Sunt absurd în momentul în care spun chestia asta.

Dar am primit rolul și mi-a plăcut. Am privit personajul ca pe un om care îmbătrânește, știu din experință asta, și care încă ar mai vrea să trăiască. Dar dorința lui este scurt oprită pentru că i se spune: vei muri.

Mie îmi place la această piesă omagiul care i se aduce omului, în general. Pentru mine, Regele a fost un om și l-am jucat ca pe un om. Aș vrea să țină acest spectacol la fel ca cele care se joacă la Paris de zeci de ani. Dar probabil va trebui schimbată distribuția.”, a povestit Victor Rebengiuc.

Printre invitații prezenți în public s-au aflat regizorul Silviu Purcărete, scenograful Dragoș Buhagiar – președintele UNITER și compozitorul Vasile Șirli.

Simbol al culturilor franceze și române deopotrivă, Eugène Ionesco a influenţat fundamental cultura europeană, rămânând în memoria colectivă, alături de William Shakespeare, A.P. Cehov sau Samuel Beckett, drept unul dintre cei mai mari dramaturgi din istoria lumii.

Eugène Ionesco s-a născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina. Când avea doi ani, părinții lui au părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde trăia familia maternă.

Întors în România după 1922, a învățat limba română și s-a înscris la Liceul Sf. Sava, unde, peste câțiva ani, a devenit profesor de limba franceză. A debutat ca poet în anul 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi. În 1934, a publicat primul său volum de eseuri critice, Nu!, care, prin stilul acid și ireverențios, a devenit una dintre cele mai controversate publicații ale vremii.

În 1950, a debutat ca dramaturg, cu piesa Cântăreața cheală, montată la Théâtre des Noctambules, în regia lui Nicolas Bataille, căreia i-au urmat Lecția, Scaunele și alte piese care l-au transformat într-unul dintre cei mai mari dramaturgi francezi.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI sau poți face o donație pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Marie-France Ionesco, fiica lui Eugène Ionesco: “Tata respingea denumirea de teatru absurd.” appeared first on Cultura la dubă.

Cele două volume au fost publicate concomitent, în condiții grafice excelente, în colecția Yorick – singura colecție din țară dedicată exclusiv artelor spectacolului.

Vorbind despre opera tatălui său, Marie France Ionesco dezvăluie că: „Eugène Ionesco se înscrisese la Sorbona, la o teză de doctorat cu tema păcatului și a morții în poezia franceză, de la Baudelaire încoace. Teza nu a fost terminată niciodată, în locul ei s-au născut piese de teatru.”

 „Din insucces în insucces, piesele lui Eugène Ionesco s-au succedat și-au devenit succese. Nu putea să nu scrie, era vocația lui, sa raison d’être, și atunci scria” – completează Marie-France Ionesco.

 „Prin teatrul său, Ionesco a încercat să înțeleagă niște imagini care îi apăreau în vis, sondând limitele lucidității și producând astfel spectacolul. Ni s-a părut important ca fiecare piesă să fie însoțită de un scurt fragment în care autorul oferă o cheie de interpretare care uneori schimbă total perspectiva sau traiectoria prin care încercăm să decodăm un limbaj fascinant. Întâlnim în piesele lui de teatru, reunite integral în cele două volume publicate simultan, personaje decuplate de la realitate, îmbolnăvite de speranțe, niște clovni triști, care, prin paradoxurile cu care se confruntă, trec dincolo de aparență, dincolo de realitate, ajung până în structura intimă a materiei și ne vorbesc în cheie absurdă despre tot ceea ce cunoaștem sau suntem pe cale să cunoaștem: umanitate, iubire, păcat, credință, iertare, supliciu” – declară Irina Cerchia, coordonatoarea colecției Yorick.

Simbol al culturilor franceze și române deopotrivă, Eugène Ionesco a influenţat fundamental cultura europeană, rămânând în memoria colectivă, alături de William Shakespeare, A.P. Cehov sau Samuel Beckett, drept unul dintre cei mai mari dramaturgi din istoria lumii. Eugène Ionesco s-a născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina. Când avea doi ani, părinții lui au părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde trăia familia maternă. Întors în România după 1922, a învățat limba română și s-a înscris la Liceul Sf. Sava, unde, peste câțiva ani, a devenit profesor de limba franceză. A debutat ca poet în anul 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi. În 1934, a publicat primul său volum de eseuri critice, Nu!, care, prin stilul acid și ireverențios, a devenit una dintre cele mai controversate publicații ale vremii. În 1950, a debutat ca dramaturg, cu piesa Cântăreața cheală, montată la Théâtre des Noctambules, în regia lui Nicolas Bataille, căreia i-au urmat Lecția, Scaunele și alte piese care l-au transformat într-unul dintre cei mai mari dramaturgi francezi. Odată stabilit în Franța, intră în lumea culturală și deschide catedra „Mihai Eminescu” la Nisa. Până astăzi, ghidurile despre Paris îi îndeamnă pe turiști să vadă Turnul Eiffel, Teatrul Huchette și Ionesco – a devenit un monument, o curiozitate, mai mult decât Comedia Franceză.

Începând cu data de 20 martie, integrala dramaturgiei lui Eugène Ionesco este disponibilă la comandă pe nemira.ro și în librăriile din toată țara.

Despre colecția Yorick

Colecția Yorick de la Editura Nemira este locul unde artele și cititorii se întâlnesc. Aici sunt cărțile care au schimbat fundamental modul în care este înțeleasă azi arta. Cărțile care au format generații de profesioniști ai scenei. Cărțile prin care descoperi culisele artei și cele mai mari secrete ale artiștilor de pretutindeni. Cărțile care te poartă spre noi lumi, în care valoare este principalul criteriu. Cărțile care au marcat istoria artei.Colecția Yorick este alcătuită din nume răsunătoare din sfera teatrului și a filmului și are o prezență unică, de peste 10 ani, pe piața editorială. Aceasta cuprinde cărți de teorie teatrală, care au schimbat fundamental modul în care este înțeleasă azi arta teatrală, dar și modul în care este redată pe scenă. Totodată, cuprinde jurnale/ memorii ale marilor creatori, care au inspirat generații de actori, regizori și alți profesioniști ai scenei (Charles Chaplin, Anthony Quinn, Ingmar Bergman etc.).

The post La 30 de ani de la moartea lui Eugène Ionesco, Editura Nemira lansează integrala pieselor de teatru appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Simțeam o agresiune puternică din exterior, aveam nevoie să răspund și nu știam cum.“

Povestea Alexandrei Badea își are rădăcinile într-o Românie care a marcat pentru totdeauna generațiile crescute sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu și copiii acestora.

Născută la București în 1980, Alexandrei îi era prevăzut un plan de viață similar cu cel al tuturor tinerilor români de la acea vreme.

“În anii ‘90 era tendința să îți asiguri copiii. Erau câteva căi: Medicină, Drept, ASE și Politehnică.”  Părinții au insistat să aleagă unul dintre aceste drumuri.

Dar fiica lor descoperise universul fascinant al teatrului și simțea nevoia de a exprima prin artă sentimente pe care nu le putea transpune în calcule matematice.

“Făcând Școala Centrală din București, vedeam pe fereastră ce se întâmpla în curtea Teatrului Bulandra – Grădina Icoanei. Vedeam cum descărcau decorurile, actorii care mai repetau.

La un moment dat am chiulit cu o prietenă și am intrat efectiv în teatru, când se repeta, ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au făcut turul teatrului, am intrat la cabine, la atelierele de costume și m-a fascinat teatrul din afara sălii, ceea ce se întâmplă în culise.”

Era primul contact cu teatrul pentru o adolescentă care nu văzuse niciodată un spectacol.

“Primul spectacol la care am mers a fost “Patul lui Procust”, al Cătălinei Buzoianu. Era și un roman care îmi plăcuse și era în programa de bac.

A fost o întâlnire foarte puternică pentru mine, un șoc estetic și un spectacol pe care am ajuns să îl văd de cel puțin 10 ori în 2 ani de liceu.

Și așa am început să văd multe dintre spectacolele Cătălinei Buzoianu. La un moment dat, mi-am zis o chestie foarte stupidă: dacă ea poate să facă asta, pot și eu să fac asta.”

Dintotdeauna i se spusese că nu are talent la scris sau în vreun alt domeniu artistic și ajunsese să creadă și ea același lucru. Regia i s-a părut, totuși, o cale de a aduce laolaltă oameni talentați care să exprime în spectacol ceea ce ea nu putea altfel.

“De prin clasa a X-a simțeam nevoia să vorbesc despre niște lucruri pe care le simțeam, despre furie, despre tristețe, niște emoții puternice care îmi făceau rău. Erau un fel de răspuns la agresivitatea mediului în care trăiam, atât în școală cât și în societate.

M-am gândit că aș putea exprima în imagini și cuvinte ceea ce simt, să dau furia afară din mine.

Când am zis că aș vrea să fac jurnalism, am fost descurajată. Că jurnalism pot să fac cu orice, dar să am o facultate serioasă înainte. Apoi am zis de fotografie. “Ce să faci tu la Arte Plastice? Nu ai talent la desen.”

Tot revenea noțiunea asta de talent, pe care eu acum o resping, nu știu ce e talentul.

În Franța nici nu se vorbește despre talent. Fac des workshopuri cu studenții din școlile de teatru și dacă aș vorbi acolo despre talent, să spun că unul are mai mult talent decât altul, cred că aș fi dată afară. Această noțiune nu există.

Acolo se vorbește despre aptitudini, autenticitate, singularitate și muncă, nu despre talent. Școlile de teatru din Franța încearcă să formeze artiști, nu neapărat actori care să execute. Artiști care să își exprime o personalitate, să aibă curaj să își asume un punct de vedere – cred că pe asta ar trebui să se pună mai mult accent în școlile de teatru din România.

Noi, în Est, legăm talentul de ceva foarte religios, ceva dat, cu care te naști. Eu nu sunt de acord. Dacă e să vorbim despre talent, cred că e ceva care se educă.

Eu îl văd precum un mușchi pe care îl antrenezi prin tot ce vezi, prin discuții, prin cărți, prin filme, prin experiențele de viață.”

Conform unei înțelegeri pe care a făcut-o cu tatăl său, Alexandra a fost nevoită să intre întâi la ASE pentru a primi permisiunea de a da și admiterea la regie de teatru, la UNATC. Așa a ajuns să aibă și diplomă de economist și de regizor.

20 de ani mai târziu, Alexandra Badea este astăzi unul dintre cei mai apreciați regizori emergenți din Franța, dar și din România. Însă adevărata cale de expresie care a adus-o în elita culturală franceză a fost dramaturgia.

După cele două facultăți absolvite în România, a terminat Masterul „Teorie și estetică teatrală” la Sorbona și s-a stabilit, fără să își propună asta, la Paris.

A regizat primele sale spectacole la teatre mici din capitala Franței, cu bugete mici și prieteni care acceptau să repete fără remunerație.

“Am făcut un spectacol – Povești de familie – l-am jucat de câteva ori. Nu înțelegeam nimic din sistem. A fost foarte greu.

În Franța nu sunt trupe, regizorul are o companie a lui, ea aplică la subvenții de la stat și caută co-producători teatre instituționalizate, care au ca angajați doar tehnicieni și personal administrativ. Personalul artistic e pe proiect.”

“În Franța un regizor face maximum un spectacol pe an, dacă nu chiar unul la 2-3 ani. 70% din activitatea lui e administrativă.”

În total, s-au adunat 10 ani de eforturi, în care nu a trăit din teatru. A realizat reportaje pentru RFI, a lucrat cu copiii în școli, a dat lecții de teatru sau a câștigat burse.  

În paralel, a fost invitată de mai multe teatre din România să monteze spectacole pe texte deja existente. Dar simțea că ceva lipsește.

“În România mă simțeam outsider. În Franța oamenii mă întrebau de unde am accentul.

Dorința mea era să scriu ceva despre ce simt eu și nu găseam deja piesa care să exprime ce voiam eu.”

“Și s-a întâmplat într-o vizită în România, în perioada aceea stranie dintre Crăciun și Anul Nou. Era un text foarte autobiografic, un colaj de scene, de monoloage, de liste de instrucțiuni.

Vorbea despre imposibilitatea de a te adapta și într-o societate și în alta. Imposibilitatea de a asimila regulile din societate, care sunt impuse din familie.”

Textul respectiv avea să fie prima sa piesă de teatru, Mode D’Emploi ( Mod de întrebuințare), pe care apoi a trimis-o, prin poștă, la o celebră editură din Franța – Arche Editeur.

Abia un an mai târziu a fost contactată.

„M-au sunat să îmi spună că vor să mă întâlnească și să mă întrebe dacă am și alte texte. Au zis că vor să mă publice.

Când am plecat de la întâlnire nici nu am crezut, ziceam că sigur o să se răzgândească, așa cum îmi ziceau mulți că vin să îmi vadă spectacolele și nu veneau.”

În 2009, primele sale trei piese – Mode D’Emploi; Controle d’identité, despre refugiații veniți în Franța în 2005, în perioada lui Nicolas Sarkozy, și Burnout, despre condițiile de lucru din întreprinderi și multinaționale – au fost publicate într-un volum la Arche Editeur, iar textele au fost puse în scenă de diverși regizori la teatre din toate zonele Franței.

„A fost o eliberare. Chiar mi s-a schimbat viața concret. Ușile mi s-au deschis în teatre.”

Iar acesta avea să fie doar începutul. Tânăra căreia școala românească îi spusese constant că nu are talent la scris, a primit în 2013 Marele Premiu pentru Literatură Dramatică, oferit de Ministerul Culturii din Franța, pentru piesa Pulverizare, publicată tot la Arche Editeur.

„Nu se aștepta nimeni să iau premiul ăsta. Nici eu nu mă așteptam. Eram în Mexic, nici nu am participat la decernarea premiilor.”

Pulverizare este o radiografie a societății franceze și a fost rezultatul unei munci de documentare de un an de zile, în care Alexandra Badea a intervievat mai mulți imigranți dintr-o micuță localitate de la marginea orașului Lyon.

„Documentarea e o etapă importantă. Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.

Am întâlnit primii muncitori algerieni care s-au instalat aici, acum stau în niște cămine în condiții precare, lucrează pe bani foarte puțini și și-au sacrificat viața ca să-i întrețină pe cei de acasă.

Am întâlnit soțiile muncitorilor veniți în anii ‘70, ele doar au crescut copiii și acum la 60 de ani erau în niște cursuri de alfabetizare și încercau să învețe limba franceză.”

“Am înțeles globalizarea și cum o decizie luată aici influențează viața unor oameni de peste tot din lume.”

Piesa a fost tradusă în engleză, germană, română sau portugheză și a devenit cel mai jucat text al său.

A scris apoi două romane (Zone d’amour prioritaire, 2014; Tu marches au bord du monde, 2020) și scenarii de film, regizând la rândul său primele sale scurtmetraje.

„Mi-am dat seama că ritmul meu de scris este mult mai rapid decât ritmul de a face un spectacol. Cea mai mare plăcere o am când scriu, mă simt liberă, nu am blocaje administrative.”

Propriul său statut incert într-o țară străină, relația tensionată cu țara natală, dar și interesul față de poveștile nespuse ale istoriei, au dat naștere unei scriitoare curajoase, remarcată în Franța drept autoare de teatru politic, pe teme legate de multinaționale, globalizare, colonizare sau supraveghere.

Iar dorința Alexandrei Badea de a spune astfel de povești a crescut și mai mult în 2013, după ce a devenit cetățean francez.

“A fost o ceremonie de naturalizare în care ni s-a spus că din acest moment trebuie să vă asumați istoria acestei țări, cu momentele ei de glorie și cu zonele ei de umbră.”

“Și că poate la un moment dat, în caz de război, veți fi nevoiți să vă luptați împotriva propriei voastre țări.”

A fost momentul în care a decis să citească mai mult despre colonizare și post-colonizare. Iar prin arta sa a adus la iveală episoade mai puțin cunoscute din istoria Franței.

Wajdi Mouawad, un cunoscut regizor care a montat anul trecut opera Oedipe de George Enescu, i-a dat șansa uriașă de a monta pentru prima dată la unul dintre cele 5 teatre naționale din Franța – Teatrul La Colline din Paris, pe care îl și conduce.

Iar Alexandra Badea a ales să pună în scenă o trilogie inspirată din istoria Franței. În timp ce a lucrat la acest proiect, s-a plimbat mult în Cimitirul Père Lachaise, aflat chiar lângă Teatrul La Colline.

„Prima parte e despre un masacru al soldaților senegalezi, veniți în al Doilea Război Mondial în Franța și care chiar au eliberat teritorii. La sfârșitul războiului, statul francez le datora solda de război, li s-a dat o parte și li s-a spus că partea cealaltă o veți primi în țările voastre.

Când s-au întors acolo și și-au cerut drepturile, au fost împușcați, a fost un masacru. Nu se știe câți oameni au murit și nu se știu numele lor, au fost aruncați la gropi comune.

Toată lumea a fost uluită, povestea nu era cunoscută.”

A doua parte a avut premiera chiar la prestigiosul Festival de Teatru de la Avignon, aducând la iveală un episod despre mai mulți algerieni care au fost aruncați în Sena, după ce și-au cerut drepturile, iar a treia parte a vorbit despre copiii unor imigranți, aduși să repopuleze zonele rurale din Franța.

Trilogia s-a jucat inclusiv în spectacole integrale și s-a bucurat de un succes răsunător, având numeroase reprezentații.

Pe Alexandra, eleva de liceu care s-a strecurat în culisele Teatrului Bulandra, am găsit-o acum în culisele unuia dintre cele mai importante teatre din Franța, ca regizoare franceză de origine română.

La câțiva pași de teatru, în vitrina unei librării sunt așezate chiar câteva dintre volumele sale, multipremiate.

Însă dincolo de premii, textele și spectacolele Alexandrei Badea înseamnă mai mult decât prestigiu. Ele dau voce unor oameni invizibili în societate.

În România a scris despre Pogromul de la Iași în piesa Perfect compus, montată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.

Și este interesată în egală măsură de psihologia transgenerațională, de cum se transmit lucrurile de la o generație la alta și cum reușim să ne desprindem de ele. Despre asta va vorbi și în viitorul său spectacol – Exil – care va avea premiera în această toamnă la Teatrul Național din București.

“Am fost învățați să supraviețuim prin a nu spune ceea ce gândim, prin a ne adapta, a ne strecura, a sacrifica anumite lucruri.

Nu știu dacă e neapărat o problemă românească, poate e universală, dar în România mă durea mai tare.”

“Demult îmi doream să scriu ceva pe tema asta. Voiam să vorbesc despre exil și relația cu România, de furie și iubire, pe care le simțim cu toții, de dorința de a pleca, dorința de a reveni, imposibilitatea de adaptare aici. Dar și despre lucrurile moștenite – educație, blocaje care ne sunt date din familie și din școală.”

Alexandra Badea e stabilită la Paris de aproape 20 de ani și, cel puțin momentan, nu se vede locuind în altă parte.

„Eu nu mă consider emigrantă. Efectiv a fost o experiență la care m-am oprit. Dar sunt în mișcare, nu stau doar într-un loc.”

“Mă hrănesc foarte mult din toate influențele culturale, stau într-un cartier lângă Gare de l’Est, sunt frizerii africane, e o zonă care se numește Mica Turcie, apoi e o zonă asiatică. Când sunt în București, îmi lipsește melanjul ăsta, mai ales în plan artistic.

Paris e unul dintre puținele orașe din lume în care poți vedea în materie de film, teatru, expoziție, cam tot ce se face oriunde în lume – un film independent din Camerun, Guatemala.

Mă hrănesc din asta ca om, nici măcar ca artist. Am nevoie de energia asta. Paris e o sursă de energie.”

Este Cavaler al Artelor și Literelor în Franța, țara care i-a deschis porțile către o cultură universală, dar revine constant în țara natală, cu care încearcă să se reconcilieze prin teatru.

“Vreau să vorbesc și publicului din România. E important, chiar vital pentru mine.”

“Nu pot să-mi explic de ce. Nu știu dacă e nevoie de mine, dar eu am nevoia asta de a face ceva în România.

Am zis că dacă vorbesc despre poveștile ascunse din istoria Franței, trebuie să vorbesc și despre poveștile ascunse din istoria României.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Alexandra Badea, scriitoare și regizoare: “Mă interesează cum rănile istoriei au încă repercusiune asupra generațiilor de azi.” appeared first on Cultura la dubă.