ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

Versiunea în ROMÂNĂ

“I believe that I’m Romanian, Jewish, French and because I’ve travelled everywhere, I’m also a bit universal. Americans call people like myself Mid-Atlantic people, as if we were born in the middle of the ocean.”

Born in Bucharest in 1958, Radu Mihăileanu left Romania for good when he was only 22 years old. He was leaving Nicolae Ceaușescu’s dictatorial regime and starting a new life in Paris, where he was to become an important film director.

He welcomed us in his apartment from a bourgeois and quiet neighbourhood of Paris, where he moved less than a year ago. He brought with him his entire collection of books, films, records and family photos, which now create a small museum of personal experiences and artworks that helped him become the man and artist he is today.

On the shelves of his bookcase we see the clapperboards from his famous films – Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens or La source des femmes. Nearby, on the wall, hangs a painting of his father, Ion Mihăileanu, holding the clapperboard with “Le Concert” written on it.

“On my films I had a tradition, that my father held a speech in front of the crew at the beginning of the shoot. The speech would always revolve around the idea that love is the source of life and that without love we can not do anything.”

His father was a famous Romanian journalist and translator. His real name was Mordechai Buchman. He managed to escape a concentration camp during World War 2, changing his name to Ion Mihăileanu. He wrote the screenplay for Lucian Pintilie’s first feature film, Sunday at 6, a love story inspired by the lives of Radu Mihăileanu’s parents.

“I vividly remember that when Pintilie and my father were working in my father’s study, we weren’t allowed to come in.“

“We were young, my brother and I are in one of the scenes from the film. My father and Pintilie were seeing each other oftenly, after that I saw him again in Paris and my film Trahir (Betrayal) was co-produced by Pintilie’s production company in Romania.”

A friend of his father helped young Radu Mihăileanu to settle in Paris: the great French writer André Malraux, back then the French minister of culture.

“Malraux’s novel, La Condition Humaine (The Human Condition), was first translated to romanian by my father. And not in any way, but by hand, with a pencil. The even wilder story is that my father’s manuscript was lost, so he had to translate it again, also with a pencil. Then he wrote a letter to Malraux, who was so impressed that he invited my father to France to meet him.”

Among the books from his family’s library brought to Paris by Radu Mihăileanu, there is also a book signed by Malraux for Ion Mihăileanu.

Although settled in Paris for 40 years, Radu Mihăileanu recounts with great detail memories from Romania, but most of all the context in which he left the country.

He perfectly recalls that it was the 14th of november 1980 when his mother and brother took him to the airport. He was leaving for Israel under the pretext of visiting his grandfather in Tel Aviv, taking advantage of a special political context, in which Ceaușescu, wishing to receive a Nobel Peace Prize, was allowing some jewish people to visit Israel, even receiving money from The United States of America.

He knew that he was leaving the country for good and he was living in fear that his family could be harmed at any time.

“In Romania it was November, it was snowing, in Israel it was 23 degrees. I knew that I had to reach and live with little money in Paris, where it was also winter. So I had to bring more winter clothes, no Israel clothes.

In my suitcase I only had summer clothes. But I was lucky that it was cold in Romania, so I had my coat on. Underneath I had 3 sweaters and 2 shirts and I was praying that they wouldn’t take my clothes off. And they only looked in my suitcase.”

Obviously touched, with his voice trembling, Radu Mihăileanu relives the moment of separation from his family.

“We were at the Otopeni airport, at the checkpoint and there was a door separating us. Every once in a while I would see my mother appear and disappear and I couldn’t understand why. Years later, they told me that she was crying, because she imagined that she’d never see me again.

And my brother would tell her “you can’t cry, he’s leaving for two weeks, officially, if they see you cry, they’ll understand that he’s not coming back.”

After some adventures in Israel, where he received his French visa only through the intervention of a friend of Malraux and his father – Jean Houdart, he reached Paris on the 4th of december 1980, where he had been admitted into IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), the most prestigious film school in Europe. 

“I had a code with my parents, when I would reach Paris, they were supposed to scold me, in order to protect my brother. So, my father scolded me a great deal, saying things like “you’re not my son anymore, why didn’t you tell us?”, everything so that it would seem that they hadn’t known and would not suffer repercussions“

“And I would write many letters that I knew were being read. Most of the time, we would write questions and answers that weren’t actual anymore, because it would take one month for them to get from Paris to Bucharest. If I would write that I am sad, they would respond two months later asking me why I was sad, and I already wasn’t sad anymore.”, he relates now smiling.

“Everything was lagged, but it was amusing. Everything was absurd.”

An absurdity of romanian people that found itself echoed in his films. Today he is one of the most well known film directors in France in the last 30 years and is part of a work group that will change that status of the César Awards.

Before he got to where he is today, he lived the life of an immigrant.

Once in Paris, some friends of his father’s found a cellar for him, where he was permitted to live, in return for cleaning the building, as a janitor. There he cleaned the steps and delivered mail.

“It was a small room, a bathroom. I turned it into a bedroom that had become the exact dimensions of the bed. There I had the salon, the kitchen, and the toilet was outside, in the yard.

But we were students and almost all of us were poor. I took girls there, we had parties. We had 2 square meters and we would party, it wasn’t a problem.”

“I would also work odd-jobs, whatever I could get. A photography lab, cleaning the staircase, like any other student. It’s normal here.“

He ended up making films “out of accident”. Initially, in Romania, being fascinated by the dancer Miriam Răducanu, he wanted to become a dancer himself.

“But I realized that it was tough, physically I had to work a lot, and I was lazy. I said that if a dancer was out of the question, then an actor should be easier. But my father said that I couldn’t memorize the poems in school, that my memory wasn’t good.”

He had to get into college, in order to be able to migrate, so his father pointed him toward a technical profile, even though he didn’t want to have anything to do with maths, physics or chemistry, he wanted to work with words, in the arts. Then, there was the pressure of enrolling in the army. If he didn’t get into college, he would be enlisted for a year and four months, but if he did get into college, he would only be enlisted for 9 months.

“If I got into the long period of enrollment, it was possible that I would be sent to the Danube-Black Sea canal, and people were dying over there.”

“So I searched the list for the college with the lowest admission grade and I found Hydrotechnical. So I was admitted into Hydrotechnical and I served the short army term.

In the army there were bedrooms with 50 bunks, where everyone was crying that their girlfriends were leaving them, and I started making them laugh. I was acting like a clown and there were some playing the guitar. So I got the impression that I could still be an actor.”

In the army he had to prepare an artistic moment for the patriotic contest The Singing of Romania.

“I didn’t know any patriotic poems, I didn’t know anything patriotic. So I made a pantomime show where I ridiculed Ceaușescu, I would walk into walls and the colleagues in the audience were laughing hard. The Secret Police man noticed me and then I realized that I had done something stupid, I thought that I was done.“

“The colonel was a great guy, he called me into his office and gave me a prize for interpretation, but told me : never do this again, ever! The Secret Police man has it in for you. To forgive you, you prepare the regiment’s team to move forward in The Singing of Romania.

I told him that I wasn’t doing anything political, but asked him to allow me to put on a show for ourselves, to cheer up the colleagues, who were very sad.

That’s how I started writing shows for the regiment, to keep us in good spirits. And the colonel was so pleased that he allowed us to put on a show at the girl’s high school in Turnu Măgurele. That sounds like a Milos Forman film.”

“There was our unit, in front of us we had the all-girl high school and the cemetery next to it. So, many times, we had love stories happening in the cemetery.“

When he came back from the army he wanted to withdraw from college, but the dean didn’t let him. He made him stay for another year and prepare the college’s team for The Singing of Romania. That’s how he made an illegal theater crew, made of Hydrotechnical students and former army colleagues.

They would go to universities’ halls and put on spontaneous shows. Their shows were always about a king and queen from 15th century England, but they were actually symbols for Elena and Nicolae Ceaușescu. The Secret Police started questioning him and that’s when his father started preparing his departure from the country. He wanted to study theater directing, but in France there was only film school available.

“At film school in Paris I started taking photographs, watching 3 films per day, to catch up with my other colleagues. I had only seen Russian or Czech films, other than that, I didn’t know anything.”

“That’s how I fell in love with cinema and the gros-plan, which we don’t have in the theater.“

In 2018 he directed his first opera show, Carmen, at the invitation of the Paris Opera. Ion Caramitru invited him, as well, to direct a show at the National Theater in Bucharest, but he says that he hasn’t found a play that suits him yet and hasn’t got the time to write a play himself.

“I am stuck with the theater virus, the dream is still there, to come back one day and do theater. I wish I could write a play and bring my madness into the theater. But I need time to write.”

His connection to writing started from his teens and still eats away at him.

“I used to write stupid poems. Ion Caraion, a good friend of my father’s, was a guest at our house a lot. My film Trahir is inspired a great deal from his life. My mother covered him when he got out of prison, because he wasn’t allowed to write. Someone else would sign his books as authors and Caraion would get paid.

My father told him: look, my son writes poems, if you want to look at them. And Caraion said (he laughs), I will never forget: They are very bad, but don’t stop.”

He meant that I may never be a great poet, but he saw that I liked writing and that if I wanted to do it, I should learn to write by writing. And I would write a lot, every day. It was great advice. I still write poetry, mostly for myself, but I also wrote for theater, we were crazy about the theater back then.

My father was friend with all the great theater directors. I would see these people at our house, Ciulei, Pintilie. I’ll never forget Ciulei’s The Tempest, with Rebengiuc, it’s a masterpiece, I’ve never seen such a powerful Shakespeare play. Through Shakespeare’s lines, we read  Ceaușescu’s dictatorial regime.”

A regime that left its mark on his life forever. Politics, dictatorship and the history of humanity have become essential components in all of his films, selected and awarded at the most important film festivals: Cannes, Berlin or Venice.

Radu Mihăileanu gives his characters dignity back, after a struggle for survival he manages to give them the feeling about which his father would speak at the start of his shoots – love.

“When you’re living in a dictatorship, the virus is forever. Yes, you free yourself, you go to cafe’s you read the papers, you’re in a democracy, but the virus is there, obsessive”

“What is beautiful in the arts is that one part of us is thinking, is aware, and one part is unconscious, it enters everything we create, without us realizing it.

And I love telling political stories through a human perspective, a natural one. My idols are Chaplin, Costa-Gavras, political filmmakers going through simple, normal things. That’s where you can feel the true consequence. And Pintilie’s The Reconstruction, those days, hit us terribly.”

In his turn, he has influenced directors that made history for Romania, in the last 25 years. A first assistant director at Train de Vie was Cristian Mungiu.

Mungiu was very thorough, he didn’t speak much. At the end of the shoot he showed me that he had made a short film, then he was in Cannes with another short film. And, of course, after that he won the Palme d’Or. Cristi was very shy, quiet. He worked very well, but he didn’t talk much.

Mungiu wasn’t the only future successful director who came in contact with  Mihăileanu’s art.

“When we were shooting Train de Vie in Vaslui, we were staying at the most important hotel in the city, owned by a very rich man, Adrian Porumboiu, who came to see me at dinner and said that he had a son who is 18 and wants to be a filmmaker, and if he could come the next day on set.

The anecdote is fabulous. He came and he stood, poor guy, 100 meters behind the camera, very far, he was very shy. And I said to my french assistant “He’ll never make cinema. He’s standing too far.”

When we saw each other, after he won the Camera d’Or at Cannes, I told Corneliu Porumboiu that I was happy that I was wrong.”

Mihăileanu is good friends with Corneliu Porumboiu, but mostly with Cristian Mungiu, with whom he is working on European cultural policy.

He is also still friends with his army colleagues and the ones from Hydrotechnical, who he sees every time he comes to Romania. He came to his home country to show his two sons their family roots.

Family and friends take a special place in one of his apartment’s rooms. Photos of his grandparents, parents, cousins, as well as ones of his friends, make a family and social tree, essential in the artist’s life.

“I’m a romanian. My films are absurde, they’re dark comedies. This is specific to Romanians, not the French. And a little jewish, with a more bright humour.

I’m french because I’ve been a little civilized and maybe too much. I prefer to remain, though, a little wild, barbaric, such as Le Concert.

I am the meeting point of these identities.”

“I can’t say that I’m a romanian like you, because I don’t live there anymore and I don’t feel the same shakes and the same joys. But I’m a romanian because that’s what’s flowing through my veins“

As a Frenchman, he has adopted the bohemian lifestyle and is enjoying going to cafe’s and meeting his friends. 90% of the time he rides his bicycle on the streets of Paris, sometimes he uses the subway and once a week, on Sundays, he takes the car. He does this when he goes to play tennis with his sons, somewhere on the outskirts of the city, because he can’t take the tennis bag on the bicycle.

He had a passion for the white sport ever since a child, when he played tennis at the Steaua Club. There he met Ilie Năstase, already a superstar in the world of tennis, who everyone idolized.

“We wanted him to play tennis with us, when he came to the club, but he wanted to play football, to have fun. And we would indulge him.”

Now, at the entrance of his apartment in Paris, hangs one of Ilie Năstase’s tennis rackets.

In football he gave up rooting for Romania after Hagi’s generation and has recently suffered when France was taken out from EURO 2020. At the EURO matches, his friends come over, they cook food from the countries playing, they drink wine and have a good time.

Aside from the moments he enjoys being alone, writing, reading, watching films, Radu Mihăileanu enjoys interacting with people.

“On my birthday, in isolation, on the 23rd of april, we were 200 people on zoom, each had a piece of cake, a candle, some champagne, wine, we played music, we danced. I recorded it, to keep the memory.”

He says that he’s an ecologist and was under the impression that the pandemic would provoke profound change in people.

“I hoped that the pandemic would make us more ecological, that we would reestablish certain life values, but when everything was open again, people were queueing at Zara. I was completely let down.”

“From an ecological point of view, the clock keeps ticking. As we’re delaying, it becomes irreversible. Planet Earth will still be here, it’s not going anywhere. Mankind will disappear, not the planet.”

He was also profoundly saddened by the antisemitic messages recieved by his friend, Maia Morgenstern and shows concern regarding extreme right political movements coming back.

“We took giant leaps in the last 80 years, in space, technology, medicine, but we cannot evolve in the field of human mentalities, the fascism and hatred that keep coming back.”

Nevertheless, despite a terrible history that he felt personally, he breathes love for life and humanity.

“- Do you believe that human nature is beautiful or ugly?

– It’s beautiful. If it wasn’t I’d kill myself. I love Cioran, but I remain positive. Life and everything surrounding us is a miracle. Birth is a miracle. We ask ourselves why we are here and what our purpose is, when there are so many in line, waiting to be born, asking when their time will come.

We are alive, surrounded by wonderful things. I go downstairs, I get the newspaper, I sit at the cafe and I look at people. It’s a miracle. You took the plane from Romania, you’re in Paris and we’re talking. A Miracle.

We go to the restaurant and we are amazed about how they prepared our food. There are 1000 miracles. But we forget them, that’s the problem.

We forget that we’re living constant miracles.”

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post Radu Mihăileanu, film director: “We forget that we are living constant miracles.” appeared first on Cultura la dubă.

Puțini știu că tatăl său a fost un constructor care a contribuit decisiv la ridicarea Bucureștiului modern în anii 30-40.

Liviu Ciulley, tatăl, a absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele sub îndrumarea unor profesori celebri azi, precum Anghel Saligny, Grigore Cerchez sau Elie Radu. Ca inginer constructor, Liviu Ciulley a clădit Academia Militară, Banca Națională, Mănăstirea Cașin, Biserica Elefterie, Facultatea de Agronomie și multe alte imobile simbol ale Bucureștiului.

Și-a dorit ca fiul său să îi calce pe urme, însă tânărul Ciulei a fost atras de actorie. Acesta a susținut pe ascuns examenul de admitere la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică în 1945, examen pe care l-a trecut cu 10 pe linie.

Fiind un om bogat și influent, tatăl său știa deja că Liviu Ciulei avea să susțină acel examen, astfel că ulterior admiterii i-a promis că dacă este așa de pasionat de teatru, îi va construi propriul său teatru. Așa a apărut clădirea Teatrului Nottara de azi, de pe Bulevardul Magheru. Arhitectura a fost semnată de Radu Dudescu, iar execuția a fost realizată de societatea de construcții deținută de Liviu Ciulley.

Din 1946 în clădirea respectivă a început să funcționeze Teatrul Odeon, unde tânărul Ciulei a și debutat ca regizor. Dar activitatea la Odeon s-a schimbat radical din momentul în care comuniștii au preluat toate instituțiile statului. Din 1948, Odeon a fost închis, iar în locul lui a apărut Teatrul Armatei, redenumit ulterior Teatrul Nottara.

Chiar și așa, Liviu Ciulei și-a continuat cariera de actor și regizor de teatru, iar de la începutul anilor 50 s-a îndreptat și către actoria de film. Iar în 1957 a regizat primul său film – Eurupția – pentru ca în 1960 să devină cunoscut și pe scena internațională cu filmul Valurile Dunării, pentru care primește marele premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary în 1961.

“Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: Fă-l tu, Pintilie.”

Liviu Ciulei, regizor

În 1965, Ciulei realizează una dintre capodoperele cinematografiei românești și europene, filmul “Pădurea Spânzuraților”, premiat pentru regie la Cannes.

Distribuţia a fost una de excepţie şi i-a inclus pe Ştefan Ciobotăraşu (Petre), Liviu Ciulei (Klapka), György Kovács (Generalul von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza Jánosi), András Csiky (Sándor Varga), Emmerich Schäffer (Johann Maria Müller), Costache Antoniu (preotul militar), Emil Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae Tomazoglu (medicul polonez), Constantin Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui Petre), George Aurelian (Domşa), Mihai Mereuţă (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul român), Mariana Mihuţ (Marta Domşa), Toma Caragiu (un căpitan), Nae Roman (colonelul), Valeriu Arnăutu (Svoboda), Ferenc Bencze (plutonierul), Alexandra Polizu (Rodovica) şi Angela Moldovan (doamna Domşa).

Inițial, rolul lui Apostol Bologa i-a revenit lui Şerban Cantacuzino. Dar, după două săptămâni, Liviu Ciulei nu era mulțumit de rezultate, astfel că a schimbat actorul și i-a oferit rolul lui Victor Rebengiuc, cel care avea să facă o interpretare rămasă în istoria cinematografiei românești.

“Pădurea spânzuraţilor» cu tot premiul pe care l-a obţinut la Cannes, nu s-a vândut în măsura în care ar fi trebuit. Şi asta cred, datorită faptului că pe afiş nu erau nume de actori de circulaţie mondială. De aceea cred în coproducţie ca mijloc de pătrundere a filmului românesc pe piaţa mondială.”

Liviu Ciulei, regizor

După succesul răsunător de la Cannes a mai realizat doar un film pentru TVR, O scrisoare pierdută, în 1977, cu Ștefan Bănică, Aurel Cioranu și Octavian Cotescu în roluri principale.

Spre finalul vieții sale, Liviu Ciulei explica dispariția sa ca regizor de film:

„Pe undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus după «Pădurea spânzuraţilor» mi-au fost refuzate.

Vroiam să fac «Visul unei nopţi de vară», trebuia să joace şi Monica Vitti, era o combinaţie cu italienii care a căzut. După aceea am propus tot un Shakespeare, «Regele Lear», am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş. Şi a fost refuzat. Iar ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea.

Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: «Fă-l tu, Pintilie».

Apoi am propus «Baltagul», după Sadoveanu, şi vedeta principală era Anna Magnani, văzuse filmul meu şi voia să joace. Iar eu am fost atât de tâmpit, nu mi-e ruşine să spun, că am refuzat un scenariu extraordinar, care făcuse din Vitoria Lipan un fel de comeră italiană, care vorbea tot timpul. Ea îl descoperea pe Lipan, care nu se vedea în film, etapă cu etapă, şi se îndrăgostea de el. Ceea ce era o virtuozitate scenaristică“.

De asemenea, Liviu Ciulei a refuzat să regizeze ecranizări după operele scriitorului Eugen Barbu.

„Era cât p-aci să fac «Groapa» şi «Princepele» cu Liviu Ciulei, ajunsesem într-o fază înaintată de lucru şi sunt sigur că ar fi ieşit ceva de excepţie.“

Eugen Barbu, scriitor

În schimb, Ciulei nu a încetat să regizeze teatru. De asemenea, a semnat peste 100 de scenografii de teatru, datorită talentului său de arhitect, profesie pe care a învățat-o până la urmă, la insistențele tatălui său, începând cu 1949.

Ciulei considera că cel mai mare succes al său în regia de teatru a fost montarea spectacolului „Moartea lui Danton”, la Berlin, în anul 1967. La premieră actorii au fost chemaţi la aplauze de 63 de ori.

În România, activitatea sa în teatru se confundă cu Teatrul Bulandra, pe care l-a condus începând cu anul 1963 până în anul 1974, comuniștii l-au îndepărtat în urma scandalului iscat după premiera spectacolului „Revizorul”, montat de Lucian Pintilie.

Acesta a fost interzis după doar câteva reprezentații. Distribuția era una extraordinară: Tamara Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Octavian Cotescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Virgil Ogășanu, Valy Voiculescu-Pepino. Cei care au apucat să vadă spectacolul spuneau că Mariana Mihuț și Toma Caragiu au avut prestații magistrale.

Lucian Pintilie povestește în cartea sa, Bricabrac, că după ce a asistat la una dintre cele trei reprezentații, actorul și poetul Emil Botta s-a dus în cabină la Toma Caragiu și i-a sărutat mâna.

Iar între Pintilie și Ciulei a fost o prietenie specială.

„Pe Lucian, Liviu îl socotea cel mai deştept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat să lucreze la Bulandra, l-a sprijinit.”

Clody Bertola, actriță

Liviu Ciulei a fost căsătorit cu actrița Clody Bertola, fiind cu 10 ani mai tânăr decât ea. Apoi, viața a făcut ca cei doi să se despartă, după ce Ciulei s-ar fi îndrăgostit de altă femeie.

Iar Clody Bertola s-a recăsătorit cu Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr decât ea. Cei doi au trăit împreună vreme de 40 de ani, iar veșnic apropiat al lor a rămas Liviu Ciulei. O tradiție a lor a fost să își petreacă revelionul împreună, tradiție care a durat 10 ani.

Revenind la cariera sa, despre conducerea lui Ciulei a Teatrului Bulandra se spune că este cea mai valoroasă perioadă din teatrul românesc.

În 1980, Liviu Ciulei a reușit să părăsească România. A devenit director al Teatrului din Minneapolis și profesor de teatru la Columbia University și New York University.

A revenit ca regizor la Bulandra după căderea comunismului și a montat spectacole celebre precum Visul unei nopți de vară sau Hamlet, cu Marcel Iureș în rol principal.

S-a stins din viață în anul 2011, la Munchen.

The post 99 de ani de la nașterea lui Liviu Ciulei, arhitectul care a redesenat istoria filmului și a teatrului românesc appeared first on Cultura la dubă.

Filmul „Balanța” (1992), regizat de Lucian Pintilie (1933 – 2018), este primul film românesc restaurat in format digital 4K.

Reușita a fost posibilă datorită Fondului de cinema „Lucian Pintilie, un program al Fundației9, finanțată de BRD – Groupe Société Générale. Procesul de restaurare a durat peste 6 luni, a vizat îmbunătățirea imaginii și a sunetului și transpunerea filmului în format digital.

Ca să înțelegem mai bine cu ce se ocupă Fondul de cinema “Lucian Pintilie” și cum poate ajuta regizorii români aflați la început de drum, am stat de vorbă cu Anca Drăgoi, director executiv al Fundației9.

Cum s-a născut Fondul de Cinema Lucian Pintilie și cu ce scop?

Fondul de cinema « Lucian Pintilie » a fost lansat anul trecut, la inițiativa Corinei Șuteu, membră în Consiliul Director al Fundației9, cu acordul Cătălinei Pintilie, legatara artistului. La momentul lansării, Lucian Pintilie ne părăsise de puțin timp (în mai 2018), iar inițierea unui fond care să-i onoreze opera artistică și creativă a fost un pas firesc, pe care atât partenerul nostru fondator (BRD Groupe Societe Generale) cât și membrii Consiliului Director al Fundației9 l-au îmbrățișat și susținut cu entuziasm și bucurie.

Menirea fondului este de a promova și de a susține cinema-ul de autor. Pe de o parte, prin fond, Fundația9 identifică și sprijină tinerii regizori de film aflați la debutul în carieră, iar pe de altă parte revitalizează patrimoniul artistic al lui Lucian Pintilie prin restaurarea și digitalizarea operei lui.

Știu ca prin acest fond au fost deja ajutați 3 tineri regizori români, ce valoare au însumat finanțările respective?

Într-adevăr, în primul său an de existență, Fundația9 a susținut prin Fondul de cinema « Lucian Pintilie »,   trei regizori români – Bogdan Mureșanu, Cristi Iftime și Anghel Damian- cu o valoare însumată a burselor de 60.000 euro.

Cum pot accesa și alți regizori astfel de finanțări ?

Anul acesta ne-am concentrat eforturile și resursele cu precădere în restaurarea și digitalizarea filmului BALANȚA, o premieră în România care a durat aproape 1 an de zile.

Desigur, ne-am propus să continuăm programul burselor în viitor, vom anunța public condițiile de participare și regulamentul concursului în momentul în care îl vom relua, așadar îi invităm pe toți cei interesați să ne urmărească.

Când vom vedea “Balanța” 4k și în cinematografele din România?

În cinematografele din România, BALANȚA în format 4K va putea fi văzut de spectatori la începutul anului viitor.

De ce ați ales filmul Balanța?

Am ales BALANȚA pentru că este un film-reper, poate cel mai bun film românesc după cum îl consideră o serie de critici, care rămâne, încă, de o uluitoare actualitate, deși au trecut 27 ani de când a fost lansat în România și prezentat, în afara competiție, la Festivalul de film de la Cannes.

De altfel, Lucian Pintilie face o serie de mărturisiri în interviul din Cahiers du cinema ( 1992) preluat în Bricabrac (apărută la  ed. Humanitas, 2003) privind BALANȚA, care nu fac decât să ne întărească convingerea că restaurarea acestui film ca prim pas în revitalizarea operei sale a fost alegerea potrivită.

„De la prima literă a scenariului, trecută pe hârtie, până la ultima operație tehnică de încheiere a filmului – totul s-a desfășurat în condiții de fairy tale. Comportarea echipei de producție, a echipei de tehnicieni, a celei de actori a fost extraordinară. Mi-am dat seama cât de bine se poate lucra – dacă oamenii sunt animați de un scop, înnobilați de o ambiție. Aș putea spune că am trăit câteva luni într-o lume de ficțiune, o lume de anticipație – România viitorului.

La sfârșitul filmului m-am reîntors pe pământ, într-o țară haotică și tristă, dar iluminat de convingerea că așa ar putea arăta întreaga Românie dacă se va hotărî vreodată să lichideze definitiv moștenirea comunistă. Dacă nu se va hotărî s-o facă, România, cu chipul ei de clown tumefiat, se va târî groggy, din corzi în corzi, continuând același match infernal și lipsit de sens.

Sunt convins că filmul va fi un important succes popular. De altfel, am testat filmul, l-am trimis la un festival al tinerilor. Primirea fost delirantă.

Iar dacă n-aș fi convins că pot participa hotărâtor la această schimbare de privire asupra sa a românului, nici n-aș mai rămâne în țară. Această schimbare de privire va aduce o schimbare la față a României.

Vi se pare deplasat mesianismul meu? Vom trăi și vom vedea.”

Lucian Pintilie, Cahiers du cinema 1992

Negativul original al filmului a fost digitializat în 4K în laboratorul Hiventy, din Franța, iar restaurarea în 4K a fost realizată în România de studioul Avanpost Media, cu sprijinul și consultanța maestrului Florin Mihăilescu, director de imagine de film român și apropiat al regizorului Lucian Pintilie. Pe parcursul procesului de restaurare, din partea Avanpost Studio au fost implicați 3 profesioniști de sunet (Florin Tăbăcaru – mixaj și editare sunet, Dragoș Știrbu – editare dialoguri, Victor Miu – asistent editare sunet) și 5 profesioniști de imagine de film (Sebastian Plămădeală – Workflow Supervisor, Alex Stoica – tehnician, Irina Tomașu – tehnician, Andreea Nedelcu – tehnician și Claudiu Doagă – colorizare), sub coordonarea lui Carmen Rizac pe parcursul a peste 6 luni.

Versiune restaurată a filmului „Balanța”a fost prezentată în premieră mondială la Lumière 2019 Grand Lyon Film Festival, festivalul fondat în memoria fraților Lumière, inventatorii cinematografului, care readuce în atenția publicului opere cinematografice restaurate. Cele două proiecții, din 15 și 17 octombrie 2019, au fost prezentate de către Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului Eugene Ionesco și regizorul francez Christian Carion, (nominalizat la Premiile BAFTA).

The post Lucian Pintilie despre “Balanța”: “La sfârșitul filmului m-am reîntors pe pământ, într-o țară haotică și tristă, dar iluminat de convingerea că așa ar putea arăta întreaga Românie dacă se va hotărî vreodată să lichideze definitiv moștenirea comunistă” appeared first on Cultura la dubă.