Eugen Jebeleanu, unul dintre cei mai solicitați regizori de teatru români, după ce în 2020 a câștigat premiul UNITER pentru regie, cu spectacolul Itinerarii, regizează primul său spectacol pentru Teatrul Național din București.

Jebeleanu, regizorul care a debutat la Green Hours, un teatru independent, a ales pentru Sala Mare a Naționalului un text clasic – Pescărușul lui Anton Cehov, spunând că este “interesant de adus în discuție echilibrul sau dezechilibrul dintre teatrul independent și teatrul de stat.”

Ne-am întâlnit cu el cu puțin timp înainte de premierele spectacolului, care vor avea loc în acest weekend, pe 14 și 15 mai.

A vorbit despre cum s-a născut colaborarea cu TNB, ce a presupus selecția actorilor sau repetițiile.

De aici, am purtat o discuție despre condiția omului-artist, am dezbătut utilitatea teatrului și în ce măsură mai poate fi arta “originală”.

***

Povestește-mi puțin de colaborarea cu TNB și alegerea piesei Pescărușul.

S-a produs cumva surprinzător pentru că la începutul anului aveam deja foarte multe proiecte de teatru și chiar mă gândeam cum să fac să le termin pe toate.

Așa a apărut și proiectul de la TNB. Am primit invitația din partea domnului Mircea Rusu de a lucra aici și când am avut o discuție cu dânsul, am venit eu cu propunerea de a monta Pescărușul, pentru că de multă vreme îmi doresc să lucrez pe un text de Cehov.

De altfel, voi lucra de la toamnă și pe textul Livada de Vișini la Odeon, dar unde e vorba mai degrabă de o rescriere a textului, aici am păstrat textul original.

Pe de altă parte, îmi doream să lucrez pe textul lui Cehov pentru că mi se pare că în momentul în care eu am ajuns în teatrul acesta, cumva mi-am reamintit de unde am plecat și de faptul că eu sunt un regizor care a crescut și s-a format în teatrul independent, a crescut la Green Hours, acolo am debutat și e interesant de adus în discuție echilibrul sau dezechilibrul dintre teatrul independent și teatrul de stat.

Pescărușul vorbește despre confruntarea dintre două feluri de a vedea și face teatru –prin Treplev și Arkadina – și mi se pare că discută despre condiția artistului, adică despre ce suntem noi responsabili să facem astăzi în teatru, ce putem aduce nou sau dacă există posibilitatea de a mai face forme noi.

În același timp, chestionează întâlnirea dintre om și artist.

Există oare vreo diferență sau separare între aceste două identități? Din acest motiv am ales Pescărușul, poate cel mai puternic pentru că îmi doream ca în acest teatru, într-un teatru național, poate fiind una dintre instituțiile de stat cele mai cotate din țară, să văd cum pot chestiona condiția asta a artistului azi, după sau într-o pandemie, în contextul războiului, în societatea noastră de azi sub background-ul tuturor întâmplărilor locale.

De asemenea, am vrut să vorbesc despre poziția artistului și poziția actorului, anume cât din identitatea noastră se distinge pe scenă și unde se întâlnește actorul cu personajul.

Ce gen de teatru ne reprezintă azi? Cum fac eu, în primul rând Eugen regizorul, să păstrez demersul pe care l-am început la Green Hours de mai bine de 10 ani și să-l duc mai departe într-o instituție de stat care evident îmi poate oferi poate mai multe mijloace pentru a crea alte feluri de imagini teatrale și sunt poate mai multe posibilități financiare.

Cum fac eu să rămân consecvent cu acel regizor care a debutat la Green Hours și care-și duce mai departe demersul artistic.

Spuneai că spectacolul Pescărușul o să păstreze textul clasic. Povestește-mi puțin de pre-producția spectacolului.

Am repetat începând cu 1 martie, deci cumva e o perioadă destul de consistentă de repetiții, chiar dacă au existat tot felul de alte probleme de program, pentru că mulți dintre actori sunt și-n distribuțiile altor spectacole.

Este o efervescență datorită încheierii restricțiilor și atunci lucrurile încep să ia alt ritm.

Ideea este că în aceste două luni am repetat foarte bine cu actorii teatrului.

Este o distribuție extrem de bogată și ofertantă pentru textul lui Cehov și în același timp pentru mine e o plăcere să pot lucra cu o trupă atât de bună.

Din experiențele mele de până acum, cred că este cea mai bună trupă cu care am lucrat.

Sunt oameni extrem de diferiți, extrem de implicați, dedicați în primul rând meseriei și profesiei și, în același timp, cu care am putut să mă înțeleg și să mă întâlnesc în acest tip de manifest, de teatralitate, fie că e vorba de estetică, fie că e vorba despre ce vorbim și de ce vorbim și ce ne propunem să mai spunem azi cu textul lui Cehov și cu Pescărușul.

Din păcate sau nu știu dacă poate exista un aspect pozitiv, poate doar urgența că premiera se apropie, avem foarte puține zile la scenă ceea ce evident că poate va crea o adrenalină până în momentul premierei.

Cred că spectacolul până acum e deja destul de solid și vom putea în ziua premierei să avem o formă a lui cât se poate de în acord cu dorințele mele și cu ce mi-am propus cu acest proiect.

Spune-mi, te rog, câteva lucruri despre echipa cu care lucrezi și cum este să lucrezi în echipă.

O parte din echipa de lucru este compusă din colaboratorii mei Velica Panduru, care lucrează pe partea de scenografie, Marius Panduru, directorul de imagine, Rèmi Billardon care este compozitorul de muzică cu care eu lucrez în Franta și-n România.

De asemenea, l-am cooptat în acest proiect pe actorul Niko Becker, care joacă rolul lui Treplev și cu care eu am lucrat la începutul anului trecut la Teatrul German de Stat din Timișoara. Mi s-a părut cel mai potrivit pentru a interpreta rolul lui Treplev.

Am lucrat în echipă, cumva fiecare a contribuit și contribuie pe palierul său de muncă. Este o creație colectivă. Eu semnez regia, dar toată lumea contribuie și mie așa îmi place să lucrez.

Nu sunt genul de regizor care vine cu toate scenele pregătite la prima repetiție, ci mai degrabă mă las purtat de valul inspirației, al momentului și al întâmplărilor care pot hrăni și aduce, de fapt, mister.

Am încredere în faptul că lucrurile se nasc dintr-o întâlnire și din felul în care avansează repetițiile.

Așadar, cumva spectacolele pe care le fac se construiesc organic și ajung să fie în final cum sunt.

Care este modalitatea ta de a lucra cu actorii? Petreci mai mult timp cu ei, unul la unul,  pentru a construi personajele sau preponderent în echipă?

Ideal pentru mine este când toată lumea este la repetiție. Cele mai bune zile de lucru sunt acelea când toată distribuția este prezentă și chiar dacă nu lucrează toată lumea, pentru că nu permite timpul sau pentru că nu sunt prezenți toți în anumite scene, faptul că ei sunt acolo martori ajută la construirea lucrurilor cumva din această chimie a unui ansamblu.

Cu atât mai mult că mie îmi place să dezvolt multe scene extra-text sau de planul doi, momente care să contribuie la dezvoltarea unor personaje, situații, relații dintre personaje care să nu vină neapărat din text, ci care pot să apară din proiecția noastră – a mea și a actorilor – pe marginea unor povești.

Mă interesează să caut în fiecare dintre actori/actrițe, să scormonesc acolo unde el/ea are ceva de spus prin filtrul acelui personaj, deci practic metoda mea de lucru este cu actorul.

În primul rând cum facem să aducem personajul la actor? La sine, nu invers.

Pentru mine personajul nu există, nu e o entitate care să aibă viață, ci actorul trebuie să-l facă prin propria lui experiență să aibă voce.

Mă intorc la textul Pescărușul. Este o piesa foarte cunoscută, adaptată de multe ori atât în teatru, cât și-n film. Cum consideri tu că în calitate de regizor poți aduce ceva “nou” cu acest spectacol? Ai menționat mai devreme că ai luat textul clasic pe care-l transpui în scenă, dar mă gândesc că-l adaptezi la pulsul societății.

Da, îți dai seama că toată lumea când a montat Pescărușul și cred că în toate descrierile spectacolelor pe textele lui Cehov există această afirmație că „se actualizează textul” sau că „nu se poate să fie mai contemporan de atât” și genul acesta de gândiri.

Eu practic iau acest material care e textul lui Cehov tocmai pentru că e o referință comună și pentru foarte mulți oameni un text cunoscut e o ocazie pentru a vorbi, rechestiona trecutul, dar cu scopul de a analiza prezentul nostru de astăzi.

Am preferat să rămân la textul clasic, pentru că îi înlătur orice forță textului dacă încerc să-l aduc într-un limbaj contemporan.

Evident că încerc să fac în așa fel încât el să aibă o conectare la realitatea noastră, dar în același timp fără să încerc să-l modific în așa fel încât el să devină o altă poveste. Aș fi montat alt text dacă voiam asta.

Nu vreau să divulg tot conceptul și toată ficțiunea, dar tot parcursul spectacolului e cumva construit pe această structură în care plecăm de la textul clasic al lui Cehov; actorii descoperă în același timp cu spectatorii ce personaje au de jucat, care sunt poveștile care apar și pe ce ficțiune se vor duce.

Este un joc permanent între convenția asta de teatru în teatru, eu, actorul – eu, personajul și cât sunt implicat sau detașat, câtă distanță am în raport cu textul lui Cehov.

De la Actul I până la Actul IV, actorul începe să descopere și să intre tot mai mult în ficțiunea lui Cehov ca-n final povestea aceasta de la 1900 să-i acapareze practic cu totul și să pună stăpânire pe viețile personajelor și pe intimitatea lor.

Se întrepătrund cumva trecutul cu prezentul și poate povestea intimă a fiecăruia dintre ei (actori și personaje) cu povestea mare, amplă, a contextului în care ne aflăm azi.

Fie că vorbim de război, fie că vorbim despre un teatru post-pandemie, se chestionează această utilitate a teatrului.

Aş vrea să vorbim puțin de casting-ul acestei distribuții, procesul tău de selecție şi în principal rolul Ninei. Ştiu că au aplicat destul de multe persoane, dintre care ai ales două fete.

Pentru rolul Ninei căutam o actriță foarte tânără pentru că toată distribuția am gândit-o în aşa fel încât să fie într-o vârstă oarecum tânără.

În acelaşi timp, mi se pare important să existe posibilitatea unor tineri actori/actrițe să joace în spectacolul ăsta, chiar şi-n mai multe spectacole ar fi bine, deoarece mulți tineri actori au avut de suferit din cauza absenței proiectelor.

Şcoala în mediul online şi toate restrictiile cred eu că au fost total împotriva dezvoltării lor ca actori.

S-au înscris mai mult de 200 de actrițe si am preselecționat în jur de 30 cu care m-am întâlnit personal, după ce am vizualizat video-urile trimise.

În urma acestei etape a doua de casting, am ales două actrițe, anume Sara Cuncea şi Eva Cosac, pe dublă distribuție.

Mi s-a părut că fiecare dintre ele aduce ceva extrem de puternic personajului pe care îl au de jucat şi în acelasi timp sunt extrem de diferite.

Mi-ar fi părut rău să nu las posibilitatea asta a două lecturi pe acelaşi personaj, cu atât mai mult pentru a reuşi să contribuim cât se poate la susținerea şi promovarea tinerei generații de actori şi actrițe în acest caz.

Restul distribuției am selectat-o din actorii angajați ai teatrului, singurul colaborator fiind Niko Becker, în rolul lui Treplev.

Că tot vine vorba de actori, ai lucrat sau lucrezi cu non-profesioniști?

Mai puțin. La ultimele proiecte am lucrat cu actori profesioniști, însă nu țin la un criteriu de a fi absolventul unei anume școli. Nu cred în ierarhia asta, în faptul ca UNATC-ul este singura și cea mai bună școală din țară.

Evident, este o instituție importantă și au ieșit foarte mulți actori buni, însă nu am genul acesta de raportare la studiile pe care actorii le-au făcut, încerc să las pur și simplu libera gandire a mea fără să pun etichete în sensul ăsta de ce parcurs și ce formare are un actor sau o actriță.

Am avut întalniri interesante acum că ai menționat cu mulți amatori de teatru prin atelierele pe care le-am făcut în Franta, în pușcărie, în spitale, cu foarte mulți copii, spectacole pe care le-am jucat pentru persoane cu probleme.

În momentele acelea simțeam poate cel mai tare că ceea ce fac are o relevanță pentru că-n rest sunt niște căutări formale –revenind la Cehov și la Treplev-.

În același timp, poate cel mai important, cum spune și el in Actul IV, nu este neapărat forma pe care o căutăm, ci necesitatea de a crea și a face niste lucruri din onestitate, cu un angajament de a face teatru și de a spune niște lucruri.

Întâlnindu-mă cu genul acesta de amatori la lucru sau cu spectatori în sală, am simțit realmente că ceea ce fac poate că nu e în zadar și are o necesitate chiar și pentru câteva minute.

Te separi de omul Eugen Jebeleanu atunci când ești în lumea aceasta profesională a teatrului?

Despre acest lucru vorbesc în Pescărușul, asta cred eu că este inima spectacolului și eu personal nu cred în diferența dintre om și artist.

Cred că suntem unul și același, dacă vorbesc despre unele lucruri o fac pentru că ele mă dor pe mine, Eugen, și pentru că eu sunt în anumite momente în viață mea marginalizat sau simt nevoia de a manifesta, de a-mi urla revolta și suferințele.

Felul meu de a face ca omul Eugen să poată aparține unei societăți care nu-i permite este prin teatru și prin film, așa îmi cer acest drept.

Acest lucru le spun și actorilor foarte des la repetiții, că, deși ne dedicăm muncii noastre, cred că e important să nu uitam și să aducem toată această muncă și în beneficiul nostru, al oamenilor care suntem.

Cred că până la urmă când urci pe o scenă ca actor, indiferent ce personaj joci, lucrurile se spun și sunt filtrate de omul care ești.

Ai renunțat vreodată la o idee doar pentru că nu era în tandem cu pulsul societații la momentul respectiv?

N-am avut proiecte la care să renunț până acum, nu m-am lăsat influențat de niște trenduri, nu am făcut niciun proiect din niciun punct altul decât acela al onestității și al faptului că simțeam că e momentul să vorbesc despre un anume subiect.

Poate pentru alți oameni nu înseamnă neapărat ceva și nici nu trebuie. Asta nu înseamnă că eu voi renunța să vorbesc despre lupta în a face ceva prin arta mea pentru a susține și pentru a găsi posibilitatea de a aduce cumva o dezvoltare spre un drept al omului, mă refer aici la comunitatea LGBT.

Rămâne și va rămâne cred toată viața mea o preocupare pentru că face parte din mine.

Chiar dacă montez Pescărușul, chiar dacă montez Fassbinder, Yann Venburgh, chiar dacă scriu eu un text sau Ioana Moraru  (scenarista filmului Câmp de Maci), nu pot să fac abstracție de acest subiect care este parte din mine.

Odată ce eu sunt invitat într-un teatru să fac un spectacol sau mi se propune să fac un proiect de film, cred că oamenii respectivi se gândesc și sper că sunt constienți și responsabili de decizia lor pentru că eu artistul, omul, regizorul care sunt, voi vorbi mereu despre lucrurile acestea pentru că sunt niște aspecte care pentru mine sunt mai mult decat esențiale.  

Câmp de Maci a fost un succes pentru debutul tău regizoral în film. Ai vrea să continui să faci lungmetraje? Ai idei de proiecte pentru viitorul apropiat? Atât de teatru cât și de film.

Da, o să continui să fac și teatru și film. Am avut o experiență când am lucrat în orașul Lyon la operă și mi-a plăcut foarte mult.

Sunt genul de om și de artist care caută în permanență și nu vreau să mă las închis într-un sertar în care sunt un regizor cu diplomă de regie teatru și înseamnă că asta o să fac toată viața mea. Legitimitatea mea e dată doar de mine și de niciun premiu, diplomă sau școală care îți oferă această validare că tu ești regizor de teatru sau film.

Voi căuta în continuare, voi avea multe proiecte de teatru în anii următori, în Romania în mod special, dar și în Franța, mai ales un proiect la care țin foarte mult și care va ieși în această toamnă în București și în Paris.

Este vorba de un proiect de teatru în care totul pornește de la povestea copilăriei și adolescenței mele în dans sportiv.

Voi juca eu și va fi un spectacol destul de personal, o mărturie a ce presupune competiția la vârsta aceasta foarte fragedă și presiunea ei pentru a aduce mândrie și a primi iubirea parinților, de a fi validat.

Este un proiect care va fi jucat în ambele țări și în care voi fi eu însumi pe scenă.

Am și noi proiecte de film, unul dintre ele fiind un scenariu scris de Ioana Moraru, cu aceeași casă de producție. Vom vedea ce se va întâmpla cu rezultatele la concursul CNC.

Am multe alte idei și multe alte gânduri de a face film și a explora în continuare ambele domenii (teatru și film) și poate cum fac să le aduc împreună, să creez o punte. Lucrând cu Marius Panduru îmi propun și aici să aduc acest dialog între teatru și film. Există o bună bucată de imagine video în spectacolul Pescărușul.

O să separ puțin discuția de până acum și o să te întreb dacă tu consideri că în calitate de colaborator cu o anumită instituție de cultură trebuie să te implici, să-ți exprimi părerea dacă aceasta ar întâmpina un scandal public?

Sau preferi să îți expui opinia prin actul artistic? Aici mă gândesc că intervine și peer pressure-ul persoanelor care îți spun să-ți exprimi punctul de vedere în social media.

Este dreptul fiecăruia de a avea o părere, un gând, o atitudine față de orice subiect pe pagina sa de social media. Este vorba de libera exprimare, de intimitatea ta pe care vrei să o faci publică.

Este benefic că există un dialog în social media, dar faptul că lucrurile se duc într-un derizoriu de multe ori în discuțiile și comentariile de pe diverse platforme, pe mine mă dezgustă într-un fel, pentru că îmi dau seama că ne preocupăm de niște aspecte care se îndepartează de obiectul muncii noastre și anume scena în cazul de față.

În cazul meu, sunt genul de om și artist, unul și același, care de fiecare dată când a avut un discurs public a luat atitudine și a spus lucrurilor pe nume în momentele în care simțeam că se face o nedreptate sau că trebuie să reacționez la orice injustiție pe care o văd, la care asist sau care mi se face mie sau cuiva din jurul meu.

Cred că teatrul este politic, cred că politica și politicul construiesc individul involuntar, pentru că face parte din structura noastră socială, din educația noastră, din felul în care este construit acest sistem educațional.

Toată societatea funcționează pe aceste structuri.

Însă, cred eu că e important ca prin proiectele noastre (și asta a fost atitudinea mea în cazul ultimului scandal care viza Teatrul Național din București) suntem responsabili să vorbim despre lucrurile care ne deranjează și să luam atitudine în așa fel încât artistul să devină o voce prin filtrul meseriei pe care o face.

Iau atitudine și voi lua în continuare atitudine. Sunt lucruri care trebuie rectificate, sancționate, spuse și rezolvate ca totul să evolueze spre un bine.

Cred că e important ca acest aspect al politicului să se observe în interiorul producțiilor noastre, fără a fi ceva politizat.

Nu putem face abstracție de faptul că fondurile pe care le primește insituția, implicit proiectul și eu ca artist colaborator, sunt venituri din bani publici.

Din acel moment, suntem responsabili de cum ne facem munca, rămânând conectați la preocupările, problemele și aspectele care să fie în acord și în conectare directă cu publicul. Cu ce se întâmplă în lume.

Eu nu pot face artă, teatru, film, orice, făcând abstracție de contextul în care se întâmplă ea. Pentru ca în momentul ăla eu nu mai sunt conectat la realitate.

Postările mele mai degrabă aș vrea să fie conectate la preocuparile mele, astfel încât de fiecare dată când iau atitudine, ea să fie mereu filtrată de necesitatea artistică și implicit politică de a face un statement și de a lupta pentru niște convingeri sau pentru niște cauze în care cred.

O ultimă întrebare, mai atipică. Să zicem că am o valiză și vin cu ea la spectacolul Pescărușul pe 14 mai. Aș vrea să pun în ea cinci cuvinte pentru bagajul meu emoțional. La ce să mă aștept? Ce cinci cuvinte ai alege?

Ce drăguț. În primul rând, omul–artist și toată discuția pe care am avut-o pe acest subiect. Cred că alte două cuvinte care sunt în conexiune directă ar fi intim și politic.

Eu țin foarte mult și la ideea de empatie, pentru că fără un pic de empatie nu știu dacă mai putem ajunge la public.

Ai pus cuvintele politic și empatie împreună. Mă gândesc deja la o societate utopică.

Cred într-un teatru angajat, manifest, politic, dar nu în acea artă care se face cu pumnu-n gură.

Cred în acea artă care se face cu demnitate și respect față de celălalt. Poate pare naiv ce zic. Totuși, sper că nu suntem în permanență într-o înverșunare față de ceva și luptăm pentru ceva, nu contra ceva.

***

Cultura la dubă a spus pe larg povestea lui Eugen Jebeleanu, într-un reportaj realizat la Paris, acolo unde artistul român e stabilit. Citiți materialul AICI.

The post Eugen Jebeleanu, regizor: “Cred într-un teatru manifest, angajat, politic, dar nu în acea artă care se face cu pumnu-n gură.” appeared first on Cultura la dubă.

Mesajul „Thank you for all the jazz, Voicu” și versurile lui Daniel Popa – “Orele sunt verzi / Dar timpul e color blind. / Vine nechemat.”- au fost postate pe pagina de Facebook a localului de jazz Green Hours, înființat de Rădescu.

Mai multe personalități și-au exprimat deja regretul față de dispariția omului de cultură. Regizorul Radu Afrim își amintește cât de importantă a fost prezența lui Voicu Rădescu în viața sa atunci când a ajuns în București:

“A plecat Voicu Rădescu fondatorul teatrului de la Green Hours, singura uşă care mi s-a deschis când am ajuns la începuturi în Bucureşti. Am locuit într-o cămăruţă în podul fostei lui case de pe  bulevardul Dacia. Apoi, pentru că nu prea aveam cum sa plătesc chiria, am făcut şi al doilea spectacol tot la teatrul lui Voicu. Şi n-am plătit nicio chirie. Vorbesc de prima parte a  anilor 2000. Era locul cel mai cool al acelor timpuri, dacă veneai din Cluj evident nu-ti puteai dori altceva decât un loc alternativ ca Green-ul.

Am vorbit cu Ada Milea zilele astea despre Voicu, despre cât de mult a făcut el pentru teatrul contemporan de la noi, pentru teatrul cu mesaj social dar şi pentru formulele experimentale. Stiam şi m-am bucurat că s-a întors Maria (prietena lui solară din acele timpuri, pictoriţa de icoane de azi) din Roma să-l îngrijească în ultima lui perioada, eram la curent cu eforturile Liei Bugnar de a fi alături de el şi de a strânge bani pentru îngrijiri fără ca el să afle. Mi-l amintesc pe Voicu râzând la spectacole, agitat printre clienţii care se călcau în picioare să intre la show, făcând loc fiecăruia în parte. Ultima dată  l-am văzut de la depărtare în sala mare de la TNB la Pădurea spânzuraţilor. Îţi mulţumesc, Voicu pentru că şutul în fund pe care l-am primit atunci de la un teatru din Ardeal s-a transformat într-o şansă pe care mi-ai dat-o tu, dincolo de Carpaţi. Drum lin!”

„Voicu Rădescu a fost unul din idealiștii ăia care fac ca lumea să pară că are speranță, că există niște valori care se ridică deasupra mărunțișurilor care ne guvernează viețile”, a scris Tudor Chirilă pe pagina personală de Facebook.

Voicu Rădescu, creatorul celui mai vechi club de jazz din țară și al primului teatru independent din România, a fost desemnat anul acesta, în martie, cetăţean de onoare al Bucureştiului.

The post Voicu Rădescu, fondatorul Green Hours, a decedat la 65 de ani appeared first on Cultura la dubă.

EUNIC România și Green Hours invită publicul bucureștean să asculte jazz, cu ocazia festivalului internațional JazzUnique pilot edition. Ediția pilot a festivalului JazzUnique – Jazzin’ Europe va avea loc între 25 și 27 iunie.

În parteneriat cu Green Hours, cel mai vechi și mai inovativ club de jazz din România, EUNIC-Romania (European Union of National Institutes for Culture) inițiază festivalul international JazzUnique sub deviza ”emerging excellency”.

Vor avea loc concerte ale interpreților din țările membre EUNIC. Așadar, Spania Germania, Franța, Austria, Cehia, Ungaria, Belgia sau România vor prezenta proiecte dintre cele mai provocatoare pentru publicul avid de evenimente live. Din programul de pe scena din București fac parte personalități și trupe renumite ale JAZZ-ului European:  

ZIUA I – 25 iunie, 18.00

𝐓𝐫𝐢𝐨 𝐈𝐯𝐨𝐢𝐫𝐞 [DE/CDI]
”Desert Pulse”

Hans Lüdemann – piano / virtual piano
Aly Keita – balafon / mbira
Christian Thomé – drums / percussion

𝐀𝐧𝐭𝐨𝐢𝐧𝐞 𝐏𝐢𝐞𝐫𝐫𝐞 : lider al grupului său de jazz URBEX //VAAGUE [BE]

Din Germania, cu Hans Lüdemann la pian / pian virtual, Aly Keita la balafon / mbira și Christian Thomé la percuție, TRIO IVOIRE contopește rădăcinile personale ale tradițiilor africane, europene și din domeniul jazz-ului și aduce împreună balafonul african cu pianul, tobele și instrumentele electronice pentru a crea un sound contemporan ce nu se compară cu nimic.

Plecând de la muzica tradițională africană, sound-ul trioului are mai mare legătură cu găsirea expresiei artistice într-o realitate globalizată transbordând instrumente tradiționale africane în lumea modernă pe de-o parte și căutând noi moduri de expresie în pian și muzica jazz pe de altă parte.

Rezultatul apropie două lumi ce par foarte îndepărtate una de cealaltă într-o expresie personală a vremurilor noastre. Când se unesc poliritmurile africane și polifonia europeană, ies la iveală energiile creative ale grupului ce ajung direct la inima ascultărotului. 

Din Belgia, Antoine Pierre, lider al grupului său de jazz URBEX, cunoscut și din proiectul său crossover Next Ape, apare pe scenă singur! Înconjurat de un set de tobe cuprinzător, artistul apare pe scena festivalului cu un repertoriu nou, electronic: VAAGUE. 

Antoine Pierre și-a găsit inspirația muzicală în artiști precum Floating Points, Lux, Deantoni Parks, Ian Chang, Flying Lotus și Moderat, iar la Green mixează sunete electronice cu sample-uri de la muzicieni pe care îi admiră (Keith Jarrett, Magic Malik, Chopin etc.), iar apoi introduce în mix frânturi de voci și cuvinte (Duras, Morrison, Boulanger, Welles, Camus etc.).

ZIUA II –  26 iunie, 18.00

𝐓𝐨𝐦𝐚 𝐃𝐢𝐦𝐢𝐭𝐫𝐢𝐮 𝐓𝐫𝐢𝐨 [RO/FR]

Toma Dimitriu – piano
Gabriel Midon – double bass
Jean-Baptiste Pinet – drums

𝐁𝐨𝐫𝐛𝐞́𝐥𝐲/𝐃𝐫𝐞𝐬𝐜𝐡 𝐐𝐮𝐚𝐫𝐭𝐞𝐭 [HU]

Borbély Mihály – saxophone, tárogató, bass clarinet, pipe
Dresch Mihály – saxophone, fuhun
Horváth Balázs – double bass
G. Szabó Hunor – drums

𝐋𝐮𝐜𝐢́𝐚 𝐑𝐞𝐲 𝐓𝐫𝐢́𝐨 [ES]

Lucía Rey Castillo – piano
José Antonio Miguel Artigas – double bass
Michael Olivera García – drums

Cu membri din Franța și România, 𝐓𝐨𝐦𝐚 𝐃𝐢𝐦𝐢𝐭𝐫𝐢𝐮 𝐓𝐫𝐢𝐨, avându-i pe Toma Dimitriu la pian, Gabriel Midon la contrabass și pe Jean-Baptiste Pinet la tobe, a luat naștere la Paris în urmă cu un an și jumătate și marchează o prietenie și o conexiune muzicală specială între membrii săi. Fiecare dintre cei trei protagoniști este lider de proiect și compozitor, iar acest lucru le mediază relația muzicală. Trio-ul combină tradiția jazz-ului cu elemente avangardiste, fiind influențați de muzica europeană contemporană de tip narativ. Grupul a cântat în multe cluburi de jazz pariziene și a înregistrat deja primul său album care își așteaptă într-un viitor apropiat lansarea.

𝐁𝐨𝐫𝐛𝐞́𝐥𝐲/𝐃𝐫𝐞𝐬𝐜𝐡 𝐐𝐮𝐚𝐫𝐭𝐞𝐭, din Ungaria, cu Borbély Mihály la saxofon, taragot, clarinet bass și orgă, Dresch Mihály la saxofon și fuhun, Horváth Balázs la contrabass și G. Szabó Hunor la tobe, într-un parteneriat cu doi saxofoniști, instrumentiști dintre cei mai importanți ai etnojazz-ului maghiar, îmbină elemente de jazz cu motive musicale tradiționale din Bazinul Carpatic.

Din Spania, Institutul Cervantes a invitat-o pe Lucía Rey, o artistă polifațetică, pianistă și compozitoare, absolventă a Conservatorului Regal de Muzică din Madrid, Spania.

Pentru Eunic Jazz Festival din București, artista va oferi un show dinamic care va mixa creații de pe albumul Reflexion (2017) și producții recente care vor face parte dintr-un album viitor. Compozițiile sale se remarcă prin ritmul, subtilitatea, pasiunea și magia lor, dublate de o sensibilitate care aglutinează surse de inspirație de origini foarte variate, de la muzica clasică la un pop dintre cele mai avangardiste.

ZIUA III – 27 iunie, 18.00

𝐊𝐈𝐍 [CZ]

Štefan Szabó – electric guitar
Jakub Švejnar – drums & percussion

𝐒𝐤𝐞𝐭𝐜𝐡𝐛𝐨𝐨𝐤 𝐐𝐮𝐚𝐫𝐭𝐞𝐭 [AT]

Andi Tausch – guitar
Leonhard Skorupa – saxophone, clarinet, synth, samples
Daniel Moser – bass clarinet, FX
Konstantin Kräutler – drums

Din Cehia, duo-ul Ranjevš & Óbasz compus din Štefan Szabó la chitară electrică și Jakub Švejnar la tobe și percuție propune o muzică plină de viață, în afara cadrului oarecum osificat al jazz-ului, ignorând de asemenea limitele categoriilor de gen. Bazându-și muzicaj pe improvizație, cei doi își propun să creeze o stare de spirit deosebită cu fiecare compoziție în parte.

Din Austria, Forumul Cultural Austriac a invitat formația 𝐒𝐤𝐞𝐭𝐜𝐡𝐛𝐨𝐨𝐤 𝐐𝐮𝐚𝐫𝐭𝐞𝐭 

 “Prog rock, jazz de cameră, ritmuri dinamice în continuă schimbare, instrumentație neobișnuită? Da. Sketchbook Quartet din Viena se joacă liber cu stereotipurile de gen. De la surf rock la improvizații stridente, instrumentația lor neortodoxă și compozițiile elaborate, combinate cu pasiunea lor, dau naștere unui sunet dinamic, proaspăt și grozav.”

(12 Points Festival)

Bilete:  https://www.bilet.ro/venue/green-hours 

The post Festivalul JazzUnique va avea loc la Green Hours, între 25-27 iunie appeared first on Cultura la dubă.